Drumetii/excursii/expeditii, povestiri, descrieri de trasee, aventuri, plimbari Optiuni

[pelicanul]

Salutari
Invit aici pe toti cei care doresc sa impartaseasca din bucuria descoperirii ineditului in natura, sa-si expuna in text si imagini istorisirile legate de iesiri in afara aglomeratiilor urbane.

Acest topic a fost editat de pelicanul: 20 Dec 2010, 04:25 PM

[The Dude]

Superb Pelicanul...te urmaresc cu sufletul la gura. De maine plec si eu in traseu. Unul mult mai mic si mai neansemnat.
Oricum si aici e destula zapada si extrem de mult ger. Nu pot posta cum as vrea pe motiv de acumulatori, dar azi a fost ceva mai insorit si mi-a mers captatorul.
Vb pe larg dupa data de 12.01.2010

[pelicanul]

Superb Pelicanul...te urmaresc cu sufletul la gura. De maine plec si eu in traseu. Unul mult mai mic si mai neansemnat.
Oricum si aici e destula zapada si extrem de mult ger. Nu pot posta cum as vrea pe motiv de acumulatori, dar azi a fost ceva mai insorit si mi-a mers captatorul.
Vb pe larg dupa data de 12.01.2010

mult succes pe traseul ales.
nici o tura nu este neinsemnata. neinsemnati sunt doar cei care subestimeaza frumusetile naturii, iar despre cei care le batjocoresc prin urme ale prezentei lor in anumite locuri nu pot sa exprim aici ceea ce gandesc, din motive de delicatete...

Acest topic a fost editat de pelicanul: 6 Jan 2011, 04:03 PM

[pelicanul]

Incursiune in albul absolut 26dec 2010-30dec 2010
ZIUA 2 luni 27.12.2010

Peste noapte a nins putin, asa ca peisajul arata mai bine cand ne-am trezit. Am strans bagajul, am mancat si apoi am plecat – tot la deal, pana la statia de langa varful Tarcu erau de urcat vreo 700 de metri. De cand am parasit masina si pana sus in Tarcu, nu avem altceva de facut decat sa urcam. Nu exista nici o vale de trecut, iar portiunile plane sunt destul de putine. Zapada, tot putina, skiurile, la locul lor pe rucksaci…Urcam, urcam, vremea tot inchisa, vant, cativa fulgi, ceva ceata, adica normalul pentru muntii Tarcu. Doar sunt prima stavila serioasa in calea curentilor de aer care vin dinspre vest, din campia Panoniei. Nu prea te poti astepta pe aici la conditii meteo de litoral. Sau, daca se intampla sa ai cer senin, soare, iar ceata si vantul sa nu fie pe tine, inseamna ca ai mare noroc…Facem cateva opriri, durerile din umeri se fac din nou resimtite.

Totusi, parca am luat prea mult echipament cu noi. Regula mea este sa iau cu mine tot ceea ce este necesar, dar nimic in plus fata de ce am nevoie, asta insemnand ca fiecare obiect pe care-l car in spate sa-l folosesc in timpul turei. De data asta, avand in vedere pustietatea in care ne aventuram, precum si faptul ca la un moment dat intram intr-o portiune de traseu in care nu mai fusesem inainte nici eu si nici Sergiu, am luat cateva elemente de asigurare suplimentare, care sa ne confere o oarecare liniste – desigur, mai mult psihica. E vorba de cateva carabe, un cui de gheata, o bucata de cordelina si cate un snur de avalansa. In plus, un GPS si o harta in format A2, pe care am scos-o de pe un CD, la un plotter a unui prieten din Timisoara si apoi am infoliat-o la o firma de profil (cam scump – 30 de lei, dar face totusi..). pentru ca nu i-am gasit un loc mai bun, am rulat-o in jurul primei parti a batului telescopic de schi si am lipit cu leucoplast marginile, urmand sa o luam de acolo numai in caz de nevoie. Tot rulata e si acum…
Desigur ca simtind acea presiune constant neplacuta pe umeri, gandul imi era la elementele carate in plus si care puteau fi lasate acasa. Nimeni nu poate spune ca e greu sa cari in spate o greutate de 2 sau 3 kg, dar daca acestea se adauga la alte 15, e evident ca le simti destul de bine pe cele in plus..

Spre 1600 de metri altitudine, incet, incet, zapada incepe sa aibe si o baza, asa ca sperantele noastre de a pune schiurile pe rostul lor firesc incep sa capete contur. Se vede deja varful Sadovanu, primul strajer inspre vest al crestei muntilor Tarcu, ce depaseste altitudinea de 2000 de metri. Mai urcam purtin, zapada incepe sa ia grosime, mersul devine deja anevoios, claparii incep sa se afunde, la inceput mai firav, apoi din ce in ce mai mult, la un moment dat gasim chiar locuri cu troiene unde ne intra tot piciorul in nea. Facem inca o pauza si hotaram sa facem in sfarsit lucrul care ne va face sa nu uitam pentru ce am venit – ski de tura! Dam jos doagele de pe bagaje, le asamblam la clapari si din acest moment stim ca va trebui ca ele sa reprezinte un apendice, o continuare fericita a fiintei noastre, care sa ne ajute in parcurgerea pustiului care ne asteapta dupa ce urma sa trecem de varful Tarcu. Intrarea adevarata in noianul alb absolut, s-a produs asadar sub Sadovanu. De aici am cotit spre est, asa cum o tine culmea ce te duce spre varful Tarcu. Mai e ceva de urcat pana la statia meteo, iar de la accidentul cu cei doi meteorologi disparuti anul trecut, au mai rasarit cateva momai si stalpi indicatori cu semne care te duc acum aproape pe orice vreme pana in usa cabanei. Din pacate, ca si in multe alte cazuri, pentru cei doi soti este mult prea tarziu…Un vant pe care il luam direct in fata ne aminteste ca trebuie neaparat sa ne aclimatizam de aici inainte cu genul asta de climat, deoarece cale de cateva zile si zeci de kilometri, inaltimea la care vom merge va oscila in jurul acestei valori – 2000 de metri.. Temperatura probabil ca e pe la -12 C, dar vantul o face sa o simtim mult mai jos. In traseul nostru nu mai intalnim bolovani si pamant, de aici se pare ca vom avea zapada suficienta, se simte ca au fost temperaturi pozitive in zilele trecute, dar ele nu au afectat mai deloc structura zapezii la aceasta altitudine. Iar vantul isi face din plin datoria pe culme, transportand cantitati insemnate de zapada chiar si cand nu ninge si acoperind orice impresiune din peisaj. Se vede statia, este tot mai aproape, pare cam inghetata, dar stim ca inauntru e cald si bine, ultima caldura..

Nu le asteptam, dar ele totusi apar - valuri groase de ceata care lasa impresia ca se vor aseza imediat ce vantul va scadea putin in intensitate. Iata-ne ajunsi in fata statiei meteo. Niste troiene impresionante lasa impresia ca locul ar fi parasit. Sunt atat de derutat de ce gasim la acea ora a amiezei, incat imi vine un gand ca de cand cu modernizarea statiei, s-a decis schimbarea locului pe unde stiam eu ca se face accesul in cabana, asa ca dau o tura la tot stabilimentul, dar in afara de troienele inalte pana la geamurile termopan, nu gasesc nimic. Fumul ce iese pe cosul de inox ca un furnal, postat impetuos la unul din colturi, tradeaza insa din plin prezenta unei forme de viata in interior. Las bagajul din spinare si fac loc in zapada troienita la usa pe care stiam eu ca se face accesul. In cateva minute locul curatat lasa la vedere un loc de intrare.. Dupa cateva incercari de a patrunde pe usa, ne dam insa seama ca e inchisa pe interior. Incepem sa batem, sa strigam, nimic.. Asa ceva n-am mai patit de cand vin eu in Tarcu si sunt ceva ani buni de cand se intampla asta. Recurg la tehnologie, n-am ce face, scot din bagaj Vodafon-ul si sun la statia meteo ..Tarcu. Mi se raspunde! Le zic ca suntem in fata cabanei si ni se spune ca vine cineva sa ne deschida. In sfarsit, se rezolva problema patrunderii in cabana. Dupa mine, gasesc ca e un exces de zel in a incuia usa unei locatii situate la peste 2100 de metri, intr-un pustiu absolut, dar poate ca ma insel. S-or fi speriat oaresce lucruri si de pe acolo si de atunci se pazesc oamenii.. Inainte de a intra facem o poza cu o imagine reflectata din termopanul cabanei...

Odata patrunsi, putem admira modernizarile aduse statiei, de la celulele fotovoltaice, la gresia si faianta nou montate, cazanul cu gazeificare, usile si ferestrele termopan, precum si peretii de rigips care au recompartimentat tot locul de arata acum mai degraba a habitaclu.. Mie imi placeau mai mult cum erau inainte aceste statii meteo (si cea din Bucegi, de pe varful Omu este identica la origine, ca plan, marime, etc), gusturile insa nu se discuta..
Suntem serviti cu un ceai, obicei bun care nu s-a schimbat de cand stiu eu de locul asta. Planul nostru este sa stam cateva minute si sa o intindem la mers.. Facuseram trei ore si ceva de la Cuntu, ceea ce, la bagajele pe care le avem, cu schiurile mai mult in spate, nu era deloc rau. Orele arau ale amiezii, am rupt si doua batoane de ciocolata, am mai si mancat ceva la repezeala si apoi am iesit hotarati sa ajungem in saua Mlaci in acea seara. La iesirea din statie, am multumit pentru ospitalitate si ne-am echipat, constatam insa ca vantul a cam scazut in intensitate si ceata s-a cam lasat.

Totusi, plecam pe schiuri. Trecem de varful Tarcu, care e in imediata apropiere, o luam spre varful Bodea, insa la fiecare pas facut in directia respectiva, ceata ne invaluie tot mai densa. White out! Nu mai intelegem nimic din ceea ce e in jur – incepem asadar o discutie despre o noua ajustare a programului. In timp ce vorbim mai facem cativa pasi, dar eu imi cam pierd echilibrul si ma las pe fund – prima cazatura! Clar, nu se arata de mers de aici inainte in aceasta zi. Fac eu ceva calcule si imi dau seama ca este ora cam 14. Asadar, in cele aproximativ trei ore ramse de lumina, pe ceata asta, cu GPS-ul in mana, am putea ajunge cel mai departe in zona Brusturu-Caleanu, sau poate in cel mai bun caz la saua Suculetului. Situatia insa nu ne-ar avantaja cu nimic fata de varianta de a ramane la statie, deoarece timpii necesari strangerii echipamentului in cazul in care pui cortul in zapada, cel putin se dubleaza fata de o adunare a echipamentului dintr-o camera de cabana. Asa ca luam decizia buna si fireasca – ne intoarcem in Tarcu. Pe la 14.30 eram deja inapoi, de data aceasta usa era deschisa, asa ca ne asezam la un nou ceai. Oamenii de acolo au inteles situatia si ne-au primit, ne-au dat o camera, saltele, chiar si o sticla de apa minerala, deci cam tot ce ne trebuia.

Un singur lucru s-a intamplat mai delicat si desigur ca discutia ar fi putut fi evitata. Am inceput impreuna cu Sergiu, o dezbatere asupra conditiilor meteo din zilele ce urmau, cu cei de acolo de la statie de fata. Desigur ca in momentul in care am pomenit de internet si de site-urile de prognoza le-am zgandarit putin orgoliul profesional, asa ca unul din cei doi meteorologi (cel mai in varsta) ne-a expus pe scurt parerea lui despre cei care stau la butoane si dau prognoze pe net, spunand ca habar n-au ce inseamna o prognoza adevarata, bazata pe constatarea la fata locului a unei stari de fapte si asamblarea unui intreg puzzle de date pe care un om cu vechi state de servicii intr-o statie meteo, nu are cum sa rateze in a le interpreta corespunzator si a sti ce va urma. Noi urmariseram prognoza si inainte de plecarea de acasa, desigur. Un site bun iti da o prognoza care se apropie de realitate foarte mult, pe doua, maximum trei zile inainte. Cand aceasta perioada incepe sa se mareasca, prognoza incepe sa se transforme in vodoo. Datele pe care le aveam noi de acasa erau ca vremea e in racire si ca in zilele care urmeaza precipitatiile se restrang ca si arie, insa de la ultima accesare pe www.yr.no (site-ul in care avem cea mai mare incredere..), trecusera deja mai bine de 48 de ore. Oricum, meteorologul din Tarcu, ambalat un pic de toata experienta lui, precum si de faptul ca noi paream sa dam crezare mai mult la ceea ce vazuseram pe net, a inceput sa se cam tureze si dupa ce ne-a intrebat daca venim prima oara pe munte, ne-a expus cat se poate de clar, cu cuvintele lui, prognoza pe una saptamana si o zi (era luni si ne-a esalonat desfasurarea vremii pana marti 4 ianuarie – mult mai mult decat aveam noi de gand sa stam pe munte). De fapt era simplu, trebuia sa ne asteptam la ninsori abundente, ceata, vant puternic, de fapt o furtuna ce avea sa se opreasca abia dupa ceva mai mult de o saptamana. Replica mea a fost ca din experienta pe care o am cu internet-ul, acesta s-a intamplat foarte rar sa ne pacaleasca si ca ne vom baza pe el, mai ales daca vom reusi sa obtinem date actualizate de la echipa logistica de la Arad. Cu asta discutia s-a incheiat, partile beligerante cazand la un acord privind imposibilitatea convingerii uneia de catre alta asupra problemei in dezbatere. Eu urc la etaj, pe hol, unde stiam ca e locul cel mai bun (cu semnal) de unde se poate telefona si vorbesc cu sotia acasa, care dupa o consultare a site-ului de prognoze, incepe sa imi dea exact vestile pe care le asteptam – incepand cu marti de dimineata, pe zona muntilor Godeanu cer curatat de nori (presiunea atmosferica in crestere), vant cca 3 m/s, temperaturi in scadere. Aici, cu temperaturile a fost un mic moment de rumoare, deoarece prognoza indica pentru urmatoarele zile temperaturi in scadere progresiva, cu minime de -18C pentru marti si -25C pentru miercuri. Mi-am zis ca nu poti fi cu toate, si e preferabil o temperatura scazuta, cu cer senin decat temperaturi mai ridicate cu ceata. Am mai mancat putin din bucatele aduse cu mare truda de jos de prin frigiderele familiilor (sunca, unt, cascaval), ratiile de mancare liofilizata lasandu-le pentru vremurile mai grele ce stiam ca aveau sa urmeze. Mult ceai si apoi o doza buna de carte – mi-am luat de acasa una cu rezonanta si in ton cu drumul nostru (Pe jos spre Pol). Stateam in locul in care, cu ani in urma, s-a petrecut o faza hazlie, in care eram implicat eu, niste prieteni si un meteorolog din Tarcu…Si pentru ca ne aflam exact acolo, probabil asta a facut ca mi-am adus aminte de intamplare asa ca o relatez acum si aici. Intr-una din iernile pierdute in ungherele timpului, pe la inceputurile vremurilor in care bateam iarna zapezile din Tarcu, ma apuc intr-o vineri sa dau niste telefoane ca sa urnesc ceva prieteni spre munte. Reusesc sa aflu doi. La vremea respectiva, tocmai gasiseram noi astia mai batrani, un personaj de felul lui de treaba, dar un pic infumurat si care avea tot timpul ceva in plus de adaugat sau de povestit despre propria-i persoana. Tipic vanator, de fapt avea si aceasta preocupare, asa ca si-a gasit repede porecla – “hunteru”, mai ales ca purta tot timpul asupra-si, un cutit vanatoresc din acela gen Rambo (o chinezarie..), cu lama de vreo 25 de cm. Celalalt participant la tura era Soso – cu el am avut primele iesiri in decorul montan, pe schiuri de tura. Asa deci, hunterul nostru, mai tanar fiind, de obicei se cam arunca in gura noastra, muscand din plin momelile pe care noi le strecuram cu dibacie direct in clanta lui de gugustiuc nestiutor. Desigur ca era obiect de snoave si misto-uri, dar asta nu prea il descuraja pe el, asa ca lucrurile tindeau sa aibe o oarecare continuitate. Vinerea respectiva urcam noi in Cuntu, ajungem cam ca de obicei, noaptea pe la ora 21 la nea Puiu. Dimineata, vreme destul de ciudata, cu vant, valuri de ceata si nori negri. Frig, zapada mare. Dam la deal, in cam patru ore ajungem la statia Tarcu. Aici ne astepta meteorologul de servici, care fusese anuntat prin statie, de la Cuntu, ca urmeaza sa venim. Ajungem un pic cam zgribuliti, urcaseram sub limita transpiratiei, deci cam incetut – vanatorul nostru nu prea le avea cu schiul de tura, dar ideea era ca se forta totusi, dar in povestile lui din Timisoara, era intotdeauna mare zmeu.. Cel de la statie, ne da un ceai si se apuca la o parola cu noi, ne vede cam inghetati si asta il determina probabil sa ne serveasca o poveste din urma cu doua sau trei saptamani cu date oarecum similare. Incepe el sa ne spuna cum tot asa ca si noi, trei tipi, din care doi pe care ii stia de multi ani, intr-o seara s-au apucat sa urce din Cuntu in Tarcu. Sigur ca pe drum i-a prins noaptea si implicit frigul. Cel de-al treilea tip participant la tura respectiva era cam ciudat, se pare ca s-a apucat sa urce la deal fara caciula si manusi, facand un fel de exercitiu de rezistenta. In acel moment, eu ma apuc sa rad, Soso ma intreaba ce am, eu rad tot mai tare, meteorologul crede ca povestea lui e asa de hazlie ca determina asa o reactie, se tureaza, incepe sa infloreasca si el lucrurile, ne zice despre omul care facea pe rezistentul cateva epitete cu privire la capacitatile lui intelectuale – cum adica sa urci iarna in Tarcu fara caciula si manusi..?! Eu nu ma mai pot stapani din ras, in momentul ala se prinde si Soso. Povestitorul nostru vede ca are succes crescand, ambreaza si mai mult, culminand cu faza in care cei doi amici care erau mai experimentati, dupa jumatate de ora de urcat, il trimit inapoi la Cuntu pe .. si aici iarasi o serie de epitete si asemanari cu tot felul de jivine mai mult sau mai putin urechetate. Eu cu So ne tineam cu mainile de burta. Reusesc sa-i fac meteorologului un semn cu mana inspre hunteru` nostru si articulez: ecce homo. Moment in care se opreste din verva lui si vede si el ca reactia vanatorului era una care aducea spre o tenta faciala cam catre negru de fum, spre deosebire de noi, care ne prapadeam de ras. Face o fata de paralizat si se retrage scuzandu-se ca are de transmis coordonatele…Ce a urmat.. – ani de zile de amintiri si povesti ale povestii..
Sergiu si cu mine ne-am culcat increzatori in norvegienii nostri furnizori de informatii meteo si am avut o odihna cat se poate de reconfortanta.
end of day two

Acest topic a fost editat de pelicanul: 8 Jan 2011, 10:04 AM

[pelicanul]

Incursiune in albul absolut 26dec 2010-30dec 2010
Ziua 3 marti 28.12.2010

Dimineata m-am trezit chiar inainte de rasarit, dar deja am zarit cerul perfect curatat, cu stele, cu luna, iar in avangarda locului pe unde avera sa apara soarele se putea deja observa lumina curata a unui rasarit mirific. Ne-am strans lucrurile destul de rapid, hotarea de a merge mai departe s-a luat automat, sub imboldul claritatii peisajului de afara aproape ca nici n-a mai fost nevoie de cuvinte..am mancat si imediat dupa ce s-a facut lumina am pornit pe schiuri, de aceasta data cu vant, dar si cu detalii foarte vizibile.
Mai jos vazute din Tarcu, chiar dupa rasarit, incepand de la stanga la dreapta varful Gugu, apoi culmea Moraru si varful Godeanu.

Nu l-am mai vazut dimineata pe domnul meteorolog care anticipase atat de amanuntit vremea. Am accentuat un pic problema prognozei meteo si a locului de unde obtii informatii, pentru ca e bine sa pastrezi intotdeauna o rezerva de neincredere in discutiile cu orice meserias fara recomandare si cred ca asta e valabil in orice domeniu, nu numai pe munte. Trebuie sa nu uitam ca romanul e nascut poet si uneori se apuca sa spuna lucruri care incep de la un punct sa-i faca si lui placere sa le asculte, asa ca veridicitatea este lasat in plan secund. Oricum, sa fie sanatosi toti meteorologii din Romania, am prieteni pe la tot felul de statii (sa traiesti George, ce mai o fi pe la voi pe la Omu?), iar cei care cunoscc atata meteorologie si o etaleaza asa cum am patit noi cu omul nostru din Tarcu – treaba lor, doar nu le platesc eu salariul..).
Lasam deci in urma aceasta ultima structura de civilizatie si patrundem intr-un univers al tacerii si singuratatii.

Si pornim..


Locuri in care, in vremurile nostre, din pacate apar uneori forme de bruiaj cum sunt snow-mobile sau motociclete de cross (vara). Ce impact pot avea asupra animalelor astfel de forme de poluare fonica, numai ele stiu. Gazele de esapament le altereaza desigur si mirosul. Cat despre urmele vizibile vara pe pasunile alpine, lasate de motoristii care trag brazda dupa brazda in iarba alpina frageda, nici nu mai pot avea cuvinte de spus. Delicatetea tastelor nu lasa loc la ceea ce as avea de exprimat…Oricum, acestea sunt povestile triste ale muntelui si din pacate sunt scrise direct pe fata lui. Pot fi citite de oricine, cu conditia sa vrea. La noi insa, in timpurile prezente, cand este vorba de lucruri in care nu apare un interes material imediat, ca si in multe alte privinte, nu itervine nici unul din factorii care ar trebui sa spuna si sa faca ceva pentru oprirea raului. Ori se paseaza responsabilitatea, ori se executa maiestuos datul la fund. Asta e unul din riscurile nasterii de organisme de control, supracontrol, si paracontrol, toate pe aceeasi problema, pe care cineva ar trebui sa stie si sa o si rezolve simplu si bine. Cand sunt mai multi care trebuie sa rezolve un lucru, desigur ca in momentul cand apare intrebarea cine ar trebui sa faca efectiv ceva, intotdeauna e vorba de fapt de celalalt..
Noi lasam in urma aceste ganduri, laolalta cu varful Bodea, de pe care coboram pe o zapada foarte buna, schiatul fiind o placere in aceste conditii.

Lasam urcarea spre varful Caleanu in stanga noastra, parcurgem saua Plaiului, trecem pe langa troita din traseu, unde facem si un scurt popas.

Urmeaza cateva urcusuri si coborasuri mai mici, apoi vedem deja reperul unde o vom lua in dreapta pe Prislop. De aici inainte, marcajele sunt foarte rare si desigur le vedem oricum numai pe cele de pe stalpi. Ele ajung pana in saua Suculetului, unde ajungem cam intr-o ora si jumatate de la plecarea din Tarcu. Inainte se poate merge spre saua Iepii, muntii Tarcu, sau daca urci spre Nedeia, poti coti la stanga si ajungi la Poiana Marului, desigur, asta cam intr-o zi de mers Pustiu desavarsit, de aici, odata intrati spre directia valea Cernei (in dreapta cum vii dinspre Tarcu), nu mai apare chiar nici un fel de semn al trecerii altor fapturi inaintea noastra.

Totusi, eu mai facusem si aceasta bucata a traseului cu ani in urma, pana sub varful Godeanu.

Arareori vedem urme de animale, albul este intr-adevar absolut, singuratatea parca apasa, vantul parca te ameninta. Valuri albe de ceata se vad pe vai, nelasand privirii nici un reper al prezentei civilizatiei in apropierea acestor locuri.



Urcusul spre Prislop aduce cu el o briza insotita de valuri groase de ceata care se ridica de pe valea Suculetului. Temperatura scade brusc cu cca 10 grade C si eu resimt asta din plin cand inspir aerul inghetat. Plamanii parca ard. In cateva minute insa ma obisnuiesc cu senzatia.
La un moment dat ma uit inspre vest si vad deasupra cetii, ancorata in neant – Crucea de pe Muntele Mic. Din pacate, la acel moment aparatul foto pe care-l aveam cu noi, incepuse deja sa dea semne ca nu prea vrea sa functioneze la temperaturile acelea. Suntem deasupra negurilor care invaluie totul la altitudini mai joase, iar faptul ca se vede foarte bine pe culme, iar in jos totul este de un alb laptos, creeaza si mai mult o senzatie de prezenta singulara, parca am fi doar noi si locurile acestea ireale. De fapt asta si suntem – stapani ai pustiului, in acele momente puseseram stapanire pe albul absolut. Poteca pe care o taiem noi este in apropierea culmilor care strabat pe rand pasajele de pe culmea Prislop, ce merge in directia valea Cernei. Inca de dimineata am zarit in ultimul plan al orizonturilor noastre varful Godeanu, iar in stanga lui culmile Morarului si varful Gugu, cel mai inalt din zona. Distantele erau mari, insa si noi ne simteam bine. Ajunsi catre saua Prislop, ne dam seama ca de acum suntem pe cont propriu, distanta pana la orice forma de civilizatie fiind de cel putin o zi de mers - in conditii de vizibilitate. Avem insa la dispozitie cele mai frumoase privelisti posibile, iar zapada pe care inaintam pe schiuri este din cele mai bune la care ne-am fi putut astepta..nici prea mare si afanata, care sa ne impotmoleasca la mers, dar nici nici inghetata de vant, pe care sa nu mai prinda canturile si sa derapam in lateral pe multele traverseuri pe care le aveam de facut. Pieile lipite pe talpi isi fac datoria atat la urcusuri cat si la coborasuri. Eu merg pe Pomoca, Sergiu pe Coltex. Observ ca la vale el aluneca ceva mai bine. Ma gandesc ca urmatoarea pereche pe care o voi achizitiona sa fie Coltex - sunt “mercedesul” pieilor de foca…Din cand in cand, valuri de ceata se mai trezesc pe vai, ridicate de vanturi, dar ele se risipesc repede spre inaltimi. Vizibilitatea este extraordinara, se vad foarte bine toate inaltimile dinspre muntii Cernei. Deocamdata nu putem vedea spre Retezat, din cauza culmilor mai inalte ale Gugului, iar Godeanu ne obstructioneaza orizonturile inspre est. Cand vom urca pe Godeanu, asteptam deschiderea altor perspective. In locurile unde inaintam chiar pe creasta principala putem admira peisajul atat cel din dreapta in sensul inaintarii noastre – valea raului Rece,

cat si pe partea cealalta, inspre afluentii raului Ses,

rau ale carui canioane maiestuoase ne despart de masivul ce urca spre varful Gugu. Acesta pare foarte aproape, insa stiu foarte bine ca pentru a ajunge pe panta care ar urca spre varf ar trebui sa rezervam cel putin doua zile, din cauza diferentei de nivel si a stancariilor care ar trebui intai coborate si apoi urcate de cealalta parte a raului Ses, chiar daca la inceput coborarea pare facila. Un traseu aproape imposibil si fara rost, mai ales cand e iarna si ai schiurile la tine. Ne continuam inaintarea spre saua Mlaci, se vede tot mai aproape depresiunea, se zareste si capul Prislop, ultimul reper de pe aceasta culme. Sus, in apropierea punctului de maxima altitudine, facem o pauza si scrutam orizonturile. Inspre sud est se vede continuarea traseului pe culme, prin Mlaci, apoi varful Ciocanasu, spre cracul Olanului, inainte de care ar trebui sa viram stanga spre Godeanu, iar chiar in fata noastra se vede confluenta Mlacilor cu raul Ses si apoi urcusul abrupt spre varful Godeanu. Traseu mult mai scurt, dar cu pierdere mare de nivel, urmata desigur de un urcus pe masura. In plus, pe aceasta varianta ar fi trebuit sa trecem peste apele Mlacilor si apoi ale raului Ses. Luam hotararea sa mergem pe varianta scurta, chiar daca stiam ce ne asteapta in cazul in care jos gaseam apele involburate, doar mai trecuseram nu odata iarna prin apele inghetate ale altui rau din zona - Lapusnicul Mare. Ar fi trebuit sa ne dezbracam de pantaloni, sa ne descaltam si foarte probabil sa trecem desculti prin niste ape cu temperaturi aproape de cele ale inghetului, iar pe partea cealalta sa ne imbracam la loc. Pana la urma, nici ca si timp nu ar fi fost aceasta varianta economica, dar parca ne mersese prea bine in aceasta zi, trebuia un pic fortat si norocul. Cand am inceput coborarea de pe capul Prislop era putin trecut de ora 13, iar gandurile noastre pentru azi se indreptau spre un loc de cort undeva dupa varful Godeanu – zona ramasa neexplorata din turele anterioare.. Pierdem destul de multa altitudine, de la 1800 pana pe la 1550 de metri, cat aveam sa gasim jos la confluente. Schiem frumos inspre vale, insa zapada se cam subtiaza, reusesc sa gasesc si un musuroi de care mi se agata un schiu in coborare si sigur ca iau rapid contact cu planul de alunecare. Ma ridic repede, aproape din mers si imi continui coborarea. Face si Sergiu indeaproape cunostinta cu zapada, mai in aval de mine, dar tot fara urmari. De fapt la schi eu am zis intotdeauna ca nu are absolut nici o importanta de cate ori cazi, ci de cate ori reusesti sa te ridici in urma cazaturilor..
Aerul in vale devine nemiscat, se vad o multime de urme de animale, probabil capre negre, vulpi, lupi si pasari. E o zona fertila vara, iar acum, iarna este un loc de adapat si probabil de promenada pentru vietuitoarele acestor locuri, curentii de aer intalniti jos fiind foarte calzi – cred ca era cu 10 C mai cald decat pe creasta. Inainte de a ajunge la firul vaii, vedem in apropiere o stana de piatra, stravechi vestigiu al prezentei pastorilor pe aceste meleaguri inca din zorii istoriei poporului nostru.

Este foarte posibil ca traditia constructiei stanelor din piatra si acoperite integral cu pamant sa se fi pastrat inca din acea perioada. Investigam locul si apoi mergem la apa, care nu este foarte mare, se poate trece fara descaltare. Nu inainte insa de a merge la unul din paraurile ce coboara dinspre saua Mlaci, ca ne improspatam proviziile de apa, care se subtiasera considerabil de la plecarea din Tarcu.

Odata cu coborarea, in afara de altitudine am pierdut si orice reper, astfel ca ruta pe care urma sa pornim la asaltul urcusului spre Gugu, devenea o proba de aduceri aminte pentru mine, intrucat trebuia sa reconstitui din memorie un traseu pe care il facusem candva intr-o vara. Destul de dificil, dar nu imposibil. In plus, stiam sigur ca trebuie sa urcam, insa n-am fi vrut sa urcam o creasta solitara care sa se termine brusc cu o alta vale, cu implicatiile evidente unui nou coboras urmat de inca o urcare. Trecem fara mari probleme peste Mlaci, luand punct de sprijin al sariturii noastre un bolovan mare.

Trecem deci pe malul drept, apoi coboram cateva sute de metri fara a mai ne pune schiurile pe picioare si ajungem la confluenta raului Ses cu Mlacile. Aici lucrurile se schimba putin in privinta debitului, raul Ses fiind mult mai mare decat afluentul sau – Mlacile. Iar noi trebuia sa trecem de cealalta parte a raului Ses, pentru a putea sa ne incepem urcusul spre varful Gugu. Un urcus de aproximativ 750 de metri. Ochesc totusi un loc mai ciudat, in care malurile se apropie, iar peste apa se formase un pod de gheata. Imi dau jos bagajele si merg sa fac o proba de rezistenta. Se pare ca tine, asa ca ma echipez si trec.

Trece apoi si Sergiu, fara nici un incident, pe partea cealalta urmand sa atacam o panta foarte inclinata care urma sa ne urce spre varful Tucila si apoi pe Godeanu. Pe prima portiune luam abruptul la clapar si nu ne putem pune schiurile. Proba este una de rezistenta, care ne face sa amintim de vremuri nu demult trecute, cand urcam pantele inclinate spre Khan Tengri in masivul Tian Shan. Acolo insa aveam corzi fixe si blocatoare care ajutau foarte mult in procesul de catarare, aici totul era la liber, natural si fara asigurari.

Dupa vreo jumatate de ora de urcus, panta se mai domoleste, insa si noi suntem cam sfarsiti, luam cate un baton de ciocolata si ne punem din nou schiurile. Pe masura ce urcam, aerul se raceste din nou, iar vantul isi semnaleaza prezenta. Transpiratia care a ramas neevacuata de goretexurile de pe noi se raceste si ne da senzatii tari si reci pe spate, asa ca ar trebui sa reglam un pic urcarea, asa incat sa ne regasim confortul termic. Destul de dificil in conditiile in care rezerve de energie nu prea mai aveam, facusem deja in jur de 15-16 km de mers pe zapada in aceasta zi.

Incep sa calculez ce sanse avem sa trecem azi de Godeanu si imi dau seama ca va fi foarte greu. Ora era trecuta de 15 si eram abia pe la 1800 de metri altitudine, cand facem o noua pauza in plin vant, pe o panta de urcare nu prea accentuata, insa persistenta. Scot GPS-ul, sa vad pe ce versant suntem si daca nu cumva ne asteapta surpriza ca la capatul portiunii pe care urma sa o urcam, ne-ar astepta o vale…Nu era asa, am ales bine fata pe care urcam, insa apreciez ca e momentul sa caut si un loc pentru tabara din noaptea ce urma sa vina. Incep din zonele vecine varfului Godeanu, dau zoom mai mare pe GPS si nu prea se intrevede nimic propice pentru cort. Aveam la noi un cort de asalt, Camp Millenium pentru 2 persoane, de 3 kg si care necesita un spatiu destul de mic la montare, insa nu prea imi doream sa ne expunem in plin vant, mai ales ca urma o noapte cu cer senin si temperaturi anuntate de -25 C. Ma consult si cu Sergiu si imi confirma ca e si el destul de obosit, moment in care Road 2008, incarcat ca si harta pe GPS-ul meu, imi aduce in atentie o stana aflata in curba de nivel, la vreo 400 de metri in fata. Dupa o scurta consultare cu partenerul meu, hotaram sa o gasim, asa ca lasam traseul nostru ascendent, deviem un pic spre dreapta si in cateva minute vedem stana chiar sub noi, mai aveam de coborat cam 50 de metri.


Zona este superba, plasata intre 2 versanti, dar pe un tapsan destul de larg, iar in apropiere se vad confluentele unor izvoare. Imi imaginez aceeasi zona cum ar putea sa arate vara si parca simt in nari mirosul de iarba proaspata si verde. Las deoparte reveria, il astept si pe Sergiu, trecem de o cornisa inaltata de curentii de aer care se ciocnesc aici si coboram langa locul ales. Stana este inconjurata de nameti, iar inauntru, prin crapaturile acoperisului se vede ca e plin cu zapada. Nu ne lasam, aveam la mine si o lopata de zapada de la Ortovox, asa ca gasim un loc care ar putea fi intrarea in interior si in cateva minute e eliberat.

Apoi, odata patruns, fiind intr-o verva miniereasca deosebita, imi continui lopatatul si in jumatate de ora aranjez toata stana, folosind la maxim materialele locale - zapada gasita in plus in interior la tencuit si astupat fisurile din pereti.


Asa ca avem un loc de cort cat se poate de ferit si ne amenajam si un colt in care va fi bucataria.

Sergiu monteaza cortul, eu ma ocup de gatit, primusul cu benzina fornaie si topeste zapada, facem mai multe randuri de ceai si apoi cate un plic de mancare liofilizata, ramasa de la expeditia din vara. Buna treaba, dupa ce ne ghiftuim bine, ne bagam in sacii de dormit si ne incalzim rapid, insa era doar ora 17.30, cand intunericul era deja instalat, iar noi culcati. Mai povestim, mai citim la lumina frontalelor Petzl si astfel se face ora 21, cand dam stingerea, hotarati ca dimineata sa plecam cat se poate de repede. A fost o zi plina, insa cat se poate de frumosa si am fost parca purtati pe aripa sansei, in cei aproape 20 de km pe care i-am strabatut in 6 ore, fara a intalni in drumul nostru piedici majore sau peste limita noastra. De altfel, intr-o tura de acest gen conteaza foarte mult omogenitatea, din toate punctele de vedere, atat a echipei, cat si a echipamentului. Toate dificultatile traseului vor fi mai usor depasite cand pregatirea coechipierilor este cam de acelasi nivel, atat fizic cat si psihic, la fel si calitatea, cantitatea, si fiabilitatea echipamentului, care insumate dau utilitatea acestuia. In privinta acestei nopti, petrecuta in plin pustiu, la temperaturi exterioare anuntate de -25 C, nu-mi aduc aminte foarte multe. Asta inseamna ca m-am odihnit bine, iar echipamentul pentru somn – sacul de puf, cele doua izolire de dedesupt, unul autogonflabil si celalalt tip fagure, ambele de la Thermarest, si-au facut din plin datoria. Ca sa nu am probleme dimineata, m-am culcat incaltat cu gheata interioara de la claparul de tura, insa la un moment dat mi-aduc aminte ca ma incalzisem asa de tare la picioare ca m-am trezit si a trebuit sa le dau jos, insa le-am lasat in sac, ca sa pot sa ma execut operatia de incaltare dimineata in conditii cat mai normale.

end of day three

Acest topic a fost editat de pelicanul: 8 Jan 2011, 09:09 PM

[pelicanul]

Incursiune in albul absolut. 26.12-30.12 2010

Ziua 4 miercuri 29.12.2010

Dupa masa de dimineata si umplerea termosurilor cu ceai, strangem tot calabalacul, intr-un timp mult scurtat datorita frigului matinal (trebuia sa ne miscam cat mai mult..) si pornim din nou la deal. Aveam inca ceva de urcat pana pe varful Godeanu, iar de acolo mai departe nu prea stiam ce surprize ne va rezerva traseul, dorinta noastra era sa ajungem in seara aceleasi zile la refugiul Borascu. Avem cateva elemente care ne vor reduce din viteza, unul fiind ranile de pe tibie, cauzate de frecarea cu claparul de tura. La Sergiu erau mai manifeste, la mine mai putin, asta din cauza ca eu am picioarele mai tabacite…
Imi dau seama in curand ca ieri am ales foarte bine momentul de oprire si locul de tabara, atunci cand am gasit stana pe GPS si ulterior in teritoriu. Pe urcare nu prea mai gasim locuri plane, unde am fi putut pune cortul. Din cauza ca ne-am depasit recordul timpului de strangere a taberei, fiindu-ne necesar de aceasta data doar o ora ne punem in miscare inca inainte de rasarit, pe prima portiune fiind nevoiti sa folosim si frontalele. Frig naprasnic, inca de la 1800 de metri altitudine, de unde ne incepem noi ascensiunea, iar pe masura ce urcam spre Godeanu, incepe si vantul. Probabil ca acesta e momentul cand s-a atins minimul de temperatura prognozat (-25C), iar momentul de maxima inspiratie a fost aseara, cand am decis sa nu mai continuam urcusul..Urcam incontinuu, vantul ne loveste din lateral dreapta, directie din care va rasari si soarele. E deja lumina, dar razele soarelui nu ajung la noi din cauza unei culmi dispuse inspre est, care este dispusa paralel cu traseul ales pentru urcarea noastra, cu punct de plecare tot din varful Godeanu. Putem stinge lanternele, dar din pacate nu putem imortaliza rasaritul, deoarece aparatul foto refuza sa se mai deschida la astfel de temperaturi. In plus, scoaterea mainilor din manusi, pentru aplicarea de bobarnace ajutatoare aparatului, te face sa te expui la un mare risc.. e atat de frig ca daca scuipi pana jos e sloi. Asta inseamna (din experienta mea), ca sunt mai putin de -15 grade, chiar daca acum deja razele soarelui bat si pe noi. Reusim totusi sa mai convingem aparatul sa functioneze, dar numai cand vrea el. Trecusera deja cam 100 de minute de cand am plecat de la stana noastra cea primitoare si reusim sa ajungem sus pe Godeanu – altitudine 2230 metri. Se schimba complet relieful pe care il avem in fata. Ceata se pastreaza in continuare la joasa altitudine, de fapt este un smog, iar temperatura foarte scazuta face ca aerul de altitudine sa fie foarte curat si rarefiat lasandu-ne sa admiram niste imagini incredibile. Vedem foarte clar acum Retezatul, Parangul si chiar Apusenii in fata, iar inspre est, in ultimul plan, se intrevede Fagarasul. Reusim sa facem o poza din mana, amandoi, chiar pe platoul de pe varf si apoi aruncam o privire ce avem de facut mai departe.

Si tot pe varf:

Prima portiune e o coborare a unei fete abrupte, nordice, cu inclinatia de aproximativ 55 de grade, cu muntii Parang in plan foarte indepartat:

Vantul a facut sa iasa la iveala bucati foarte mari de gheata, de fapt e mai mult gheata decat orice altceva. Apoi drumul nostru va urmari o muchie care duce pana la Saua Matului, unde lasam in stanga drumul spre Moraru-Gugu si noi vom continua spre Micusa-Galbena. Din pacate si pe muchie sticleste foarte tare gheata. Asadar ne asteapta o z mai putin placuta din punct de vedere al senzatiilor oferite de schi. Ma lansez primul pe fata nordica a Godeanului – nu-mi scot schiurile, derapez foarte mult in lateral, genunchii si intreaga-mi faptura sunt incordate la maxim. O cadere la inceputul pantei m-ar putea duce cu viteze nebanuite spre clanturile de bolovani care asteapta iesite amenintator din gheata in fundul vaii. Fac cateva intoarceri si reusesc sa imi termin coborarea. N-a fost deloc o placere. Sergiu renunta la schiuri si o ia la picior, dar nici coborarea pe talpa claparului, fie ea si Vibram, nu poate fi lipsita de incordare si riscuri. Eu pornesc incet spre muchia la randul ei inghetata, pe care trebuie sa o urmam in continuare.

In umbra - fata nordica inghetata pe care am fost nevoiti sa coboram de pe Godeanu - vazuta de la baza:

Pe ambele parti e hau. Ne regrupam si amandoi ne bucuram ca n-am continuat aseara, dar si de privelistea de basm atat pe dreapta cat si in stanga. Apare acum si lacul Iovanul, inspre est, se vede chiar si barajul.

Imi amintesc de traseul de cca 40 de kilometri, pe care l-am facut in jurul lui, de mai multe ori, cu bicicleta, cand am trecut pasul Jiu-Cerna, dinspre Petrosani spre Herculane. Mai facem ceva mai mult de o ora si suntem in punctul unde daca am continua spre stanga am urca pe varful Moraru. Il lasam, pentru o alta tura, acum noi vrem sa continuam spre Galbena, locul unde vom vira stanga spre locurile cunoscute. Incepem sa ne uitam deja dupa platoul Borascu, dar e cam devreme. Avem in stanga varful Gugu si alte repere bine-cunoscute din turele intreprinse in acea zona pana pe varf chiar, dar de aceasta data noi continuam parcursul inainte, pe creste neumblate pana acum. Era deja ora 11 cand am depasit muchia aceea care se continua dupa coborarea de aprope 200 de metri pe fata nordica a varfului Godeanu, iar pana la coborarea in saua Matului estimam ca mai facem cam o ora. Inaintam cu mare grija si destul de incet, pentru ca mare parte a traseului este pe gheata. Este foarte clar ca nu mai avem aceleasi conditii de schi din ziua precedenta. Insa decorul parca este si mai fascinant.

Incepem sa resimtim tensiunea acumulata datorata incordarii excesive pe schiuri. Trebuie sa ne oprim destul de des, dar avem si lucruri deosebite de vazut si pozat. Ne ies in cale niste formatiuni pietroase ciudate, dispuse chiar in creasta, rod al eroziunii selective.

Reusim sa mai deschidem din cand in cand si aparatul – nu intotdeauna cand vrem noi, dar totusi mai avem si cate o poza de prin minunatele locuri pe langa care trecem.

Aici se vede deja in departare varful Retezat, cel mai in stanga:

Bem un ceai proptiti pe o piatra, intr-un loc mai ferit de vant si apoi ne continuam mersul. Ora aceea estimata pentru a ajunge in saua Matului, sub varful Micusa s-a cam dublat. Sergiu are necazuri tot mai mari cu tibia, in ciuda pansamentului special (tegaderm+pad) de la 3M pe care i l-am aplicat de dimineata, dublat cu un leucoplast tip foam de la aceeasi firma. Are o rana urata, produsa prin eroziune, care e posibil sa se infecteze, avand in vedere ca fata anterioara a tibiei nu e o zona prea bine vascularizata. Eu sunt un pic deranjat de gheata din jur, care ne incomodeaza in mod cat se poate de vadit la mers. In concluzie, am avea toate motivele sa fim putin suparati si probabil ca asa ar sta lucrurile daca nu am vedea minunatiile naturii din jurul nostru. Ajungem in sfarsit in saua Matului. Este aproape de ora 13. Vedem toata valea Matului, afluent principal al Lapusnicului Mic.

Matul curge pe sub varfurile Moraru si Gugu, dar de data aceasta avem posibilitatea sa-i admiram valea de la origini, diametral opus cu privelistea ce ni s-a oferit cu alta ocazie, atunci cand am urcat pe Gugu venind dinspre varful Branul. Avem destul de mari diferente de nivel de coborat si apoi de urcat. Depasim niste zone unde traseul este mai lat, in zona varfului Bulzului si a muntelui Scarisoara, locuri unde problemele cu gheata nu se resimt chiar asa de pregnant, sau cel putin asa credeam eu. Vrand sa scurtez urcarea pe unul din varfuri, incerc sa tai urcusul pe o curba de nivel imaginara. Simt canturile scrasnind a disperare in gheata, insa se pare ca deocamdata tin. Nu prea mai vad in fata din cauza unei ridicaturi, insa odata trecut de aceasta, gheata isi schimba structura, fiind dispusa exact pe vant, asa ca este tot mai lustruita. Imi dau sema ca in ciuda schiurilor Head din dotare, canturile nu vor tine la infinait pe gheata, iar in stanga aveam o prapastie destul de mare, tapetata mai jos si cu bolovani primitori. Probabil ca odata pornit, as fi alunecat printre sau chiar prin bolovani si pe gheata, cam 200 de metri. Asa ca imi zic ca trebuie sa dau inapoi vreo 30 de metri si sa luam traseul spre varf, pe muchie, eventual chiar descaltati de schiuri. Execut o intoarcere statica de 180 de grade, insa in momentul cand sunt cu ambele picioare cracanat, ambele schiuri incep sa alunece, canturile au cedat, eu ajung la limita maxima a deschiderii compasului meu anatomic reprezentat de cele 2 membre inferioare, parchez instantaneu pe burta, incep o alunecare iar gheata si pietrele ma asteapta. In aproximativ 3 metri reusesc sa ma opresc, folosind varfurile betelor de schi pe post de cuie de gheata. Daca mai alunecam doi metri, panta isi schimba brusc inclinatia dupa o mica brana, tot de gheata si de acolo nu aveam cum sa mai opresc. Il astept nemiscat pe Sergiu, pe care il vad ca isi daduse schiurile jos, gandind ca decat sa-mi scot singur doagele si apoi sa pun la treaba cuiul de gheata fixat pe exterior la rucksac, mai bine raman asa ancorat, in pozitia pe burta si cu betele infipte in gheata, pana ce coboara coechipierul si-mi elibereaza claparii din legaturi. Un schiu imi si sarise la contactul cu gheata, bine ca le aveam asigurate, ca altfel aveam ceva de coborat dupa ele. Reusim sa remediem toate problemele, urcam varful ce nu s-a lasat ocolit la pas, iar abia apoi ne incaltam. Ne mentinem pe la altitudinea de 2000-2200 de metri. Ajungem in saua de sub varful Micusa si aici vedem inspre vale, in stanga, o stana despre a carei existenta eu stiam de la prietenii de la Administratia Parcului Retezat. Mai in fata, apare deja marele platou de eroziune Borascu, unde deja ne puteam considera ca si acasa. Traseul se putea continua pe langa lacul Scarisoara, apoi stana respectiva, urmand ca apoi sa urcam spre Galbena, traseu mai scurt, insa cu diferenta mai mare de nivel, sau, cealalta varianta, sa urcam Micusa si de acolo sa continuam pe creasta. Pe varful Micusa eu mai fusesem, deci intram iarasi intr-o zona in care umblasem si inainte. Ora era deja 14 si Sergiu propune sa vedem ce ofera stana din vale, poate ca am putea ramane acolo in noaptea ce urmeaza. Nu ader la aceasta idee, insa luam decizia sa coboram, pe o panta numai buna de schi. Aici e pozata de jos in sus:

Pierdem repede vreo 200 de metri altitudine pana la stana, pe o zapada foarte buna, ceea ce ne-a mai adus aminte de ziua precedenta. Nici nu vedem macar lacul Scarisoara, care desigur e inghetat bocna si acoperit cu zapada. Ajunsi la stana bine construita,

intr-un loc superb, la gol alpin, facem o pauza mai lunga, luam chiar si apa dintr-un izvor care curgea si acum in apropiere, pansam piciorul lui Sergiu si hotaram sa ne continuam traseul spre Borascu. Tot la el mai apare o problema - unul din clapari, pe langa faptul ca inca din a doua zi casca ciocul a foame – adica altfel spus, se cam dezlipea la varf, acum i se rupe si limba de plastic. De tot. Ii spun lui Sergiu sa-l ia in bagaj, ca la altitudinea din Resita, altfel vin ideile de reparatii si ne apucam de urcat spre Galbena. Vreo 350 de metri iarasi de tras la deal. Era cam ora 15 cand am parasit locatia. Ajungem in sfarsit sus, in locul unde traseul ar continua inainte spre Retezatul Mic, noi insa cotim 90 de grade la stanga spre platoul Borascu. Mai aveam cam o ora si ceva de mers, dar mai aveam pregatite pentru noi, doua urcusuri si coborasuri in doua sei peste care trecea traseul, iar apoi coborarea finala spre refugiul Borascu. In plus, ca sa fie totul pe placul nostru, odata ce am virat stanga, am luat si vantul direct in fata. In continuare gheata, pe portiunile de coborare, probleme destul de mari si derapaje foarte greu de controlat. Trecem si de a doua sa, avem ultimii 75 de metri de urcat, apoi inca o portiune plana de aproximativ 2 km si, din dreapta varfului Borascu Mare, coborarea spre refugiu. Pana acolo, odata ce incepem sa batem la pas intinderea platoului Borascu, zapada transportata de vantul destul de intens din fata ne creeaza o senzatie ireala de plutire pe rauri albe de ceata. Pentru a surprinde momentul, incercam sa mai resuscitam odata aparatul foto, dar mecanismele lui, ancrasate de frigul care s-a lasat odata cu sosirea serii, nu se mai lasa convinse. Ajunsi in sfarsit la punctul unde va incepe ultima coborare pe ziua de azi, eu imi scot schiurile, incepand operatiunea de demontat pieile. Urma ca acesti ultimi 300 de metri de coborare sa-i fac direct pe talpa schiului, lucru care iti confera o mult mai buna manevrabilitate. In imagine se vede valea care coboara de pe varful Borascu Mare spre Baraj - jos se poate observa si lacul Gura Apei:

Sergiu este destul de plictisit si nu se mai oboseste sa elimine interfata dintre schiu si zapada, lucru care avea sa-l coste cateva zgarieturi pe Coltex-urile lui aproape noi. Asta de la bolovanii de pe vale, pe care eu i-am luat direct cu talpa schiului la lustruit.. Coborati deja pe la 1800 de metri, zapada nu mai are baza si incepem sa luam tot mai multe pietre, asa ca ne oprim si facem ce nu ne place – ne descaltam. Luam schiurile in spate si coboram printre maracini si jnepeni unde zapada asezata in troiene ne mai pune mici probleme, dar iata refugiul! Suntem la cota 1730 metri, la ora 17.30 in ziua de 30 decembrie si practic suntem la hotelul unde aveam facuta rezervarea. Refugiul e gol, nu se vede fum, asa ca ne asteapta o noapte de huzurit. Avem putin peste 20 de km parcursi pe schiuri in aceasta zi, din care cei mai multi pe gheata. Probabil ca diferentele de nivel insumate sunt pe la valoarea de 1500 de metri. Nu mai conteaza, nici nu mai simtim oboseala, facem rapid focul, mancam, bem si apa ramasa de la tura de acum trei saptamani, cand am tras tot aici, dar atunci veniti de la baraj Gura Apei. Mai tarziu incepem activitatile de cabana, incalzim si aparatul foto, isi da drumul si mai facem niste poze, termin si cartea cu drumul spre polul nord si reusim chiar sa luam legatura telefonic (orange), cu bazele de la Arad si Resita, aflam astfel noutatile legate de petrecerile de Revelion si punem la cale fiecare in parte programul. Eu urma sa raman la Rotunda, tot in zona, urmand ca maine sa am o jonctiune cu familia (fetita, sotia si domnul Max, desigur) care vor veni la recuperare pana sus la baraj, iar pe Sergiu il vom cobora la drumul de Caransebes ca sa o ia spre casa.

Ziua 5 joi 30.12.2010

Ne trezim cam in racoare, deoarece camerista nu a bagat pe foc peste noapte, iar noi nu am vrut sa mai iesim din caldura sacilor de dormit. A fost o noapte cu temperaturi din nou foarte scazute, simteam acest lucru la fiecare inspiratie a aerului din interiorul refugiului. Facem focul, apoi mancam, mai dam niste telefoane si ne punem de acord asupra orei 14.00 pentru jonctiunea de la cabana silvica de langa baraj Gura Apei. Mai lenevim apoi un pic in caldura din refugiu si pe la 10 ne apucam incet, metodic, sistematic, asa cum am convenit, sa strangem bagajele. Nu ne grabim deloc si ne trezim ca s-a facut 11.30 si pana jos pe baraj mai e totusi o cale, destul de lunga si chiar daca am facut drumul de nenumarate ori, el tot trebuie parcurs. Facem ultimele poze si apoi ne apucam de coborat.

Eu mai schiez ultima suta de metri pana ceea ce a mai ramas din stana Borascu,

iar la intrarea in padure ma descalt si o iau la pas, zapada fiind foarte putina. Din nou cu schiurile in spate, coborarea tine in jur de o ora, dar e un traseu foarte familiar. Pe drum ne intalnim si stam putin de vorba cu prietenii de la asociatia Concordia Lugoj, care urca si urmeaza sa faca Revelionul la refugiu. Stiam asta, pentru ca intr-adevar functioneaza un sistem de anuntare/rezervare acolo, nu era o gluma! Ii informam si asupra starii zapezii de sus din platou (mai mult gheata!), lucru care nu ii bucaura prea tare, pentru ca si ei cara la deal schiurile de tura. Ajung la drumul de contur de pe marginea lacului la ora 12.35 si mai am de facut 8 km pana la baraj. Imi montez din nou schiurile - pe drum s-a pastrat ceva zapada, il anunt pe Sergiu ca o iau inainte si incep o lupta personala cu timpul, fortand schiurile de tura sa alerge ca la schi nordic. Astfel, din cauza ca nu prea imi place sa ajung in intarziere, mai ales cand respectarea unui termen depinde in cea mai mare masura de deciziile si persoana mea, reusesc sa ma mobilizez atat cat sa ajung la 13.55 in cabana Gura Apei, unde ma vad cu vechii mei prieteni de acolo. Pun la punct detaliile pentru Anul Nou, mai beau un ceai si pe la 14.30 apare si Sergiu. Masina de la Arad inca nu. Decidem sa iesim putin in intampinare, asa ca mai facem inca un kilometru si ajungem chiar pe baraj, unde fac o ultima poza a lacului (inghetat).

Pe la 14.50 se realizeaza in sfarsit jonctiunea cu echipa noastra logistica, urmand ca atunci cand il cobor pe Sergiu cei aproape 40 de km pana la drumul Hateg – Caransebes sa vad si motivul intarzierii: din nou gheata – care a domnit asternuta pe tot drumul pana la iesirea in soseaua nationala.

Toata aceasta tura a fost una de extrem. Chiar daca pe munte distantele nu se masoara in kilometri, de aceasta data se impunea o cuantificare a celor 60 de kilometri parcursi, cu o diferenta totala de nivel de 3500 de metri. Am plecat pe 26.12 de la altitudinea de 900 de metri, la intrarea pe cracul Pipului si am ajuns in 30.12.2010 la baraj Gura Apei, la 1050 de metri, insa intre timp am urcat si coborat cei 3500 de metri de care spuneam mai sus, cu altitudinea maxima atinsa pe varful Godeanu - 2230 metri. Nu am fi reusit sa ducem demersul nostru la bun sfarsit daca nu aveam o experienta prealabila, o baza de cunostinte despre iarna, zapada si expeditii, precum si o logistica bine pusa la punct, atat ca dotare, cat si informationala – comunicarea datelor despre prognoza meteo fiind la un moment dat vitala. Mai trebuie spus, ca in decursul timpului aceasta traversare de iarna si unirea mai multor masive a mai fost pusa la cale de mine in diverse formule de echipa; le multumesc pe aceasta cale tuturor celor care au dorit si au acceptat la un moment dat sa-mi fie coechipieri, chiar daca de fiecare data au aparut impedimente care ne-au oprit la vremea respectiva din a duce la bun sfarsit tura programata. Pot doar sa spun ca fiecare incercare a fost in felul ei o piatra de temelie, care puse cap la cap dau experienta necesara pentru a reusi la un moment dat. Sunt foarte multi alti alpinisti care au facut aceasta traversare, in nici un caz reusita noastra nefiind o premiera. De aceasta data insa, momentul a fost in totalitate al nostru, Sergiu si Marius, care am avut sansa sa traim aceste zile fantastice singuri si impreuna in imensitatea alba a muntelui. Sunt clipe despre care cu sigiuranta ne vom aminti cu mare placere peste ani, micile necazuri inerente aparute de-a lungul expeditiei, se vor estompa desigur in negura vremurilor.

Acest topic a fost editat de pelicanul: 10 Jan 2011, 02:42 PM

[pelicanul]

Cam asta a fost tot, imi cer scuze pentru spatiul ocupat cu multitudinea de poze si pentru greselile care mai sunt inca in text.