Drumetii/excursii/expeditii, povestiri, descrieri de trasee, aventuri, plimbari Optiuni

[pelicanul]

Salutari
Invit aici pe toti cei care doresc sa impartaseasca din bucuria descoperirii ineditului in natura, sa-si expuna in text si imagini istorisirile legate de iesiri in afara aglomeratiilor urbane.

Acest topic a fost editat de pelicanul: 20 Dec 2010, 04:25 PM

[The Dude]

Superb Pelicanul...te urmaresc cu sufletul la gura. De maine plec si eu in traseu. Unul mult mai mic si mai neansemnat.
Oricum si aici e destula zapada si extrem de mult ger. Nu pot posta cum as vrea pe motiv de acumulatori, dar azi a fost ceva mai insorit si mi-a mers captatorul.
Vb pe larg dupa data de 12.01.2010

[pelicanul]

Superb Pelicanul...te urmaresc cu sufletul la gura. De maine plec si eu in traseu. Unul mult mai mic si mai neansemnat.
Oricum si aici e destula zapada si extrem de mult ger. Nu pot posta cum as vrea pe motiv de acumulatori, dar azi a fost ceva mai insorit si mi-a mers captatorul.
Vb pe larg dupa data de 12.01.2010

mult succes pe traseul ales.
nici o tura nu este neinsemnata. neinsemnati sunt doar cei care subestimeaza frumusetile naturii, iar despre cei care le batjocoresc prin urme ale prezentei lor in anumite locuri nu pot sa exprim aici ceea ce gandesc, din motive de delicatete...

Acest topic a fost editat de pelicanul: 6 Jan 2011, 04:03 PM

[pelicanul]

Incursiune in albul absolut 26dec 2010-30dec 2010
ZIUA 2 luni 27.12.2010

Peste noapte a nins putin, asa ca peisajul arata mai bine cand ne-am trezit. Am strans bagajul, am mancat si apoi am plecat – tot la deal, pana la statia de langa varful Tarcu erau de urcat vreo 700 de metri. De cand am parasit masina si pana sus in Tarcu, nu avem altceva de facut decat sa urcam. Nu exista nici o vale de trecut, iar portiunile plane sunt destul de putine. Zapada, tot putina, skiurile, la locul lor pe rucksaci…Urcam, urcam, vremea tot inchisa, vant, cativa fulgi, ceva ceata, adica normalul pentru muntii Tarcu. Doar sunt prima stavila serioasa in calea curentilor de aer care vin dinspre vest, din campia Panoniei. Nu prea te poti astepta pe aici la conditii meteo de litoral. Sau, daca se intampla sa ai cer senin, soare, iar ceata si vantul sa nu fie pe tine, inseamna ca ai mare noroc…Facem cateva opriri, durerile din umeri se fac din nou resimtite.

Totusi, parca am luat prea mult echipament cu noi. Regula mea este sa iau cu mine tot ceea ce este necesar, dar nimic in plus fata de ce am nevoie, asta insemnand ca fiecare obiect pe care-l car in spate sa-l folosesc in timpul turei. De data asta, avand in vedere pustietatea in care ne aventuram, precum si faptul ca la un moment dat intram intr-o portiune de traseu in care nu mai fusesem inainte nici eu si nici Sergiu, am luat cateva elemente de asigurare suplimentare, care sa ne confere o oarecare liniste – desigur, mai mult psihica. E vorba de cateva carabe, un cui de gheata, o bucata de cordelina si cate un snur de avalansa. In plus, un GPS si o harta in format A2, pe care am scos-o de pe un CD, la un plotter a unui prieten din Timisoara si apoi am infoliat-o la o firma de profil (cam scump – 30 de lei, dar face totusi..). pentru ca nu i-am gasit un loc mai bun, am rulat-o in jurul primei parti a batului telescopic de schi si am lipit cu leucoplast marginile, urmand sa o luam de acolo numai in caz de nevoie. Tot rulata e si acum…
Desigur ca simtind acea presiune constant neplacuta pe umeri, gandul imi era la elementele carate in plus si care puteau fi lasate acasa. Nimeni nu poate spune ca e greu sa cari in spate o greutate de 2 sau 3 kg, dar daca acestea se adauga la alte 15, e evident ca le simti destul de bine pe cele in plus..

Spre 1600 de metri altitudine, incet, incet, zapada incepe sa aibe si o baza, asa ca sperantele noastre de a pune schiurile pe rostul lor firesc incep sa capete contur. Se vede deja varful Sadovanu, primul strajer inspre vest al crestei muntilor Tarcu, ce depaseste altitudinea de 2000 de metri. Mai urcam purtin, zapada incepe sa ia grosime, mersul devine deja anevoios, claparii incep sa se afunde, la inceput mai firav, apoi din ce in ce mai mult, la un moment dat gasim chiar locuri cu troiene unde ne intra tot piciorul in nea. Facem inca o pauza si hotaram sa facem in sfarsit lucrul care ne va face sa nu uitam pentru ce am venit – ski de tura! Dam jos doagele de pe bagaje, le asamblam la clapari si din acest moment stim ca va trebui ca ele sa reprezinte un apendice, o continuare fericita a fiintei noastre, care sa ne ajute in parcurgerea pustiului care ne asteapta dupa ce urma sa trecem de varful Tarcu. Intrarea adevarata in noianul alb absolut, s-a produs asadar sub Sadovanu. De aici am cotit spre est, asa cum o tine culmea ce te duce spre varful Tarcu. Mai e ceva de urcat pana la statia meteo, iar de la accidentul cu cei doi meteorologi disparuti anul trecut, au mai rasarit cateva momai si stalpi indicatori cu semne care te duc acum aproape pe orice vreme pana in usa cabanei. Din pacate, ca si in multe alte cazuri, pentru cei doi soti este mult prea tarziu…Un vant pe care il luam direct in fata ne aminteste ca trebuie neaparat sa ne aclimatizam de aici inainte cu genul asta de climat, deoarece cale de cateva zile si zeci de kilometri, inaltimea la care vom merge va oscila in jurul acestei valori – 2000 de metri.. Temperatura probabil ca e pe la -12 C, dar vantul o face sa o simtim mult mai jos. In traseul nostru nu mai intalnim bolovani si pamant, de aici se pare ca vom avea zapada suficienta, se simte ca au fost temperaturi pozitive in zilele trecute, dar ele nu au afectat mai deloc structura zapezii la aceasta altitudine. Iar vantul isi face din plin datoria pe culme, transportand cantitati insemnate de zapada chiar si cand nu ninge si acoperind orice impresiune din peisaj. Se vede statia, este tot mai aproape, pare cam inghetata, dar stim ca inauntru e cald si bine, ultima caldura..

Nu le asteptam, dar ele totusi apar - valuri groase de ceata care lasa impresia ca se vor aseza imediat ce vantul va scadea putin in intensitate. Iata-ne ajunsi in fata statiei meteo. Niste troiene impresionante lasa impresia ca locul ar fi parasit. Sunt atat de derutat de ce gasim la acea ora a amiezei, incat imi vine un gand ca de cand cu modernizarea statiei, s-a decis schimbarea locului pe unde stiam eu ca se face accesul in cabana, asa ca dau o tura la tot stabilimentul, dar in afara de troienele inalte pana la geamurile termopan, nu gasesc nimic. Fumul ce iese pe cosul de inox ca un furnal, postat impetuos la unul din colturi, tradeaza insa din plin prezenta unei forme de viata in interior. Las bagajul din spinare si fac loc in zapada troienita la usa pe care stiam eu ca se face accesul. In cateva minute locul curatat lasa la vedere un loc de intrare.. Dupa cateva incercari de a patrunde pe usa, ne dam insa seama ca e inchisa pe interior. Incepem sa batem, sa strigam, nimic.. Asa ceva n-am mai patit de cand vin eu in Tarcu si sunt ceva ani buni de cand se intampla asta. Recurg la tehnologie, n-am ce face, scot din bagaj Vodafon-ul si sun la statia meteo ..Tarcu. Mi se raspunde! Le zic ca suntem in fata cabanei si ni se spune ca vine cineva sa ne deschida. In sfarsit, se rezolva problema patrunderii in cabana. Dupa mine, gasesc ca e un exces de zel in a incuia usa unei locatii situate la peste 2100 de metri, intr-un pustiu absolut, dar poate ca ma insel. S-or fi speriat oaresce lucruri si de pe acolo si de atunci se pazesc oamenii.. Inainte de a intra facem o poza cu o imagine reflectata din termopanul cabanei...

Odata patrunsi, putem admira modernizarile aduse statiei, de la celulele fotovoltaice, la gresia si faianta nou montate, cazanul cu gazeificare, usile si ferestrele termopan, precum si peretii de rigips care au recompartimentat tot locul de arata acum mai degraba a habitaclu.. Mie imi placeau mai mult cum erau inainte aceste statii meteo (si cea din Bucegi, de pe varful Omu este identica la origine, ca plan, marime, etc), gusturile insa nu se discuta..
Suntem serviti cu un ceai, obicei bun care nu s-a schimbat de cand stiu eu de locul asta. Planul nostru este sa stam cateva minute si sa o intindem la mers.. Facuseram trei ore si ceva de la Cuntu, ceea ce, la bagajele pe care le avem, cu schiurile mai mult in spate, nu era deloc rau. Orele arau ale amiezii, am rupt si doua batoane de ciocolata, am mai si mancat ceva la repezeala si apoi am iesit hotarati sa ajungem in saua Mlaci in acea seara. La iesirea din statie, am multumit pentru ospitalitate si ne-am echipat, constatam insa ca vantul a cam scazut in intensitate si ceata s-a cam lasat.

Totusi, plecam pe schiuri. Trecem de varful Tarcu, care e in imediata apropiere, o luam spre varful Bodea, insa la fiecare pas facut in directia respectiva, ceata ne invaluie tot mai densa. White out! Nu mai intelegem nimic din ceea ce e in jur – incepem asadar o discutie despre o noua ajustare a programului. In timp ce vorbim mai facem cativa pasi, dar eu imi cam pierd echilibrul si ma las pe fund – prima cazatura! Clar, nu se arata de mers de aici inainte in aceasta zi. Fac eu ceva calcule si imi dau seama ca este ora cam 14. Asadar, in cele aproximativ trei ore ramse de lumina, pe ceata asta, cu GPS-ul in mana, am putea ajunge cel mai departe in zona Brusturu-Caleanu, sau poate in cel mai bun caz la saua Suculetului. Situatia insa nu ne-ar avantaja cu nimic fata de varianta de a ramane la statie, deoarece timpii necesari strangerii echipamentului in cazul in care pui cortul in zapada, cel putin se dubleaza fata de o adunare a echipamentului dintr-o camera de cabana. Asa ca luam decizia buna si fireasca – ne intoarcem in Tarcu. Pe la 14.30 eram deja inapoi, de data aceasta usa era deschisa, asa ca ne asezam la un nou ceai. Oamenii de acolo au inteles situatia si ne-au primit, ne-au dat o camera, saltele, chiar si o sticla de apa minerala, deci cam tot ce ne trebuia.

Un singur lucru s-a intamplat mai delicat si desigur ca discutia ar fi putut fi evitata. Am inceput impreuna cu Sergiu, o dezbatere asupra conditiilor meteo din zilele ce urmau, cu cei de acolo de la statie de fata. Desigur ca in momentul in care am pomenit de internet si de site-urile de prognoza le-am zgandarit putin orgoliul profesional, asa ca unul din cei doi meteorologi (cel mai in varsta) ne-a expus pe scurt parerea lui despre cei care stau la butoane si dau prognoze pe net, spunand ca habar n-au ce inseamna o prognoza adevarata, bazata pe constatarea la fata locului a unei stari de fapte si asamblarea unui intreg puzzle de date pe care un om cu vechi state de servicii intr-o statie meteo, nu are cum sa rateze in a le interpreta corespunzator si a sti ce va urma. Noi urmariseram prognoza si inainte de plecarea de acasa, desigur. Un site bun iti da o prognoza care se apropie de realitate foarte mult, pe doua, maximum trei zile inainte. Cand aceasta perioada incepe sa se mareasca, prognoza incepe sa se transforme in vodoo. Datele pe care le aveam noi de acasa erau ca vremea e in racire si ca in zilele care urmeaza precipitatiile se restrang ca si arie, insa de la ultima accesare pe www.yr.no (site-ul in care avem cea mai mare incredere..), trecusera deja mai bine de 48 de ore. Oricum, meteorologul din Tarcu, ambalat un pic de toata experienta lui, precum si de faptul ca noi paream sa dam crezare mai mult la ceea ce vazuseram pe net, a inceput sa se cam tureze si dupa ce ne-a intrebat daca venim prima oara pe munte, ne-a expus cat se poate de clar, cu cuvintele lui, prognoza pe una saptamana si o zi (era luni si ne-a esalonat desfasurarea vremii pana marti 4 ianuarie – mult mai mult decat aveam noi de gand sa stam pe munte). De fapt era simplu, trebuia sa ne asteptam la ninsori abundente, ceata, vant puternic, de fapt o furtuna ce avea sa se opreasca abia dupa ceva mai mult de o saptamana. Replica mea a fost ca din experienta pe care o am cu internet-ul, acesta s-a intamplat foarte rar sa ne pacaleasca si ca ne vom baza pe el, mai ales daca vom reusi sa obtinem date actualizate de la echipa logistica de la Arad. Cu asta discutia s-a incheiat, partile beligerante cazand la un acord privind imposibilitatea convingerii uneia de catre alta asupra problemei in dezbatere. Eu urc la etaj, pe hol, unde stiam ca e locul cel mai bun (cu semnal) de unde se poate telefona si vorbesc cu sotia acasa, care dupa o consultare a site-ului de prognoze, incepe sa imi dea exact vestile pe care le asteptam – incepand cu marti de dimineata, pe zona muntilor Godeanu cer curatat de nori (presiunea atmosferica in crestere), vant cca 3 m/s, temperaturi in scadere. Aici, cu temperaturile a fost un mic moment de rumoare, deoarece prognoza indica pentru urmatoarele zile temperaturi in scadere progresiva, cu minime de -18C pentru marti si -25C pentru miercuri. Mi-am zis ca nu poti fi cu toate, si e preferabil o temperatura scazuta, cu cer senin decat temperaturi mai ridicate cu ceata. Am mai mancat putin din bucatele aduse cu mare truda de jos de prin frigiderele familiilor (sunca, unt, cascaval), ratiile de mancare liofilizata lasandu-le pentru vremurile mai grele ce stiam ca aveau sa urmeze. Mult ceai si apoi o doza buna de carte – mi-am luat de acasa una cu rezonanta si in ton cu drumul nostru (Pe jos spre Pol). Stateam in locul in care, cu ani in urma, s-a petrecut o faza hazlie, in care eram implicat eu, niste prieteni si un meteorolog din Tarcu…Si pentru ca ne aflam exact acolo, probabil asta a facut ca mi-am adus aminte de intamplare asa ca o relatez acum si aici. Intr-una din iernile pierdute in ungherele timpului, pe la inceputurile vremurilor in care bateam iarna zapezile din Tarcu, ma apuc intr-o vineri sa dau niste telefoane ca sa urnesc ceva prieteni spre munte. Reusesc sa aflu doi. La vremea respectiva, tocmai gasiseram noi astia mai batrani, un personaj de felul lui de treaba, dar un pic infumurat si care avea tot timpul ceva in plus de adaugat sau de povestit despre propria-i persoana. Tipic vanator, de fapt avea si aceasta preocupare, asa ca si-a gasit repede porecla – “hunteru”, mai ales ca purta tot timpul asupra-si, un cutit vanatoresc din acela gen Rambo (o chinezarie..), cu lama de vreo 25 de cm. Celalalt participant la tura era Soso – cu el am avut primele iesiri in decorul montan, pe schiuri de tura. Asa deci, hunterul nostru, mai tanar fiind, de obicei se cam arunca in gura noastra, muscand din plin momelile pe care noi le strecuram cu dibacie direct in clanta lui de gugustiuc nestiutor. Desigur ca era obiect de snoave si misto-uri, dar asta nu prea il descuraja pe el, asa ca lucrurile tindeau sa aibe o oarecare continuitate. Vinerea respectiva urcam noi in Cuntu, ajungem cam ca de obicei, noaptea pe la ora 21 la nea Puiu. Dimineata, vreme destul de ciudata, cu vant, valuri de ceata si nori negri. Frig, zapada mare. Dam la deal, in cam patru ore ajungem la statia Tarcu. Aici ne astepta meteorologul de servici, care fusese anuntat prin statie, de la Cuntu, ca urmeaza sa venim. Ajungem un pic cam zgribuliti, urcaseram sub limita transpiratiei, deci cam incetut – vanatorul nostru nu prea le avea cu schiul de tura, dar ideea era ca se forta totusi, dar in povestile lui din Timisoara, era intotdeauna mare zmeu.. Cel de la statie, ne da un ceai si se apuca la o parola cu noi, ne vede cam inghetati si asta il determina probabil sa ne serveasca o poveste din urma cu doua sau trei saptamani cu date oarecum similare. Incepe el sa ne spuna cum tot asa ca si noi, trei tipi, din care doi pe care ii stia de multi ani, intr-o seara s-au apucat sa urce din Cuntu in Tarcu. Sigur ca pe drum i-a prins noaptea si implicit frigul. Cel de-al treilea tip participant la tura respectiva era cam ciudat, se pare ca s-a apucat sa urce la deal fara caciula si manusi, facand un fel de exercitiu de rezistenta. In acel moment, eu ma apuc sa rad, Soso ma intreaba ce am, eu rad tot mai tare, meteorologul crede ca povestea lui e asa de hazlie ca determina asa o reactie, se tureaza, incepe sa infloreasca si el lucrurile, ne zice despre omul care facea pe rezistentul cateva epitete cu privire la capacitatile lui intelectuale – cum adica sa urci iarna in Tarcu fara caciula si manusi..?! Eu nu ma mai pot stapani din ras, in momentul ala se prinde si Soso. Povestitorul nostru vede ca are succes crescand, ambreaza si mai mult, culminand cu faza in care cei doi amici care erau mai experimentati, dupa jumatate de ora de urcat, il trimit inapoi la Cuntu pe .. si aici iarasi o serie de epitete si asemanari cu tot felul de jivine mai mult sau mai putin urechetate. Eu cu So ne tineam cu mainile de burta. Reusesc sa-i fac meteorologului un semn cu mana inspre hunteru` nostru si articulez: ecce homo. Moment in care se opreste din verva lui si vede si el ca reactia vanatorului era una care aducea spre o tenta faciala cam catre negru de fum, spre deosebire de noi, care ne prapadeam de ras. Face o fata de paralizat si se retrage scuzandu-se ca are de transmis coordonatele…Ce a urmat.. – ani de zile de amintiri si povesti ale povestii..
Sergiu si cu mine ne-am culcat increzatori in norvegienii nostri furnizori de informatii meteo si am avut o odihna cat se poate de reconfortanta.
end of day two

Acest topic a fost editat de pelicanul: 8 Jan 2011, 10:04 AM