Firisor De Floare Albastra, Dan, bătrînul soldat Optiuni

[Taunul]

Dan, bătrînul soldat

Daniel, sau mai pe scurt, Dan, chiar bătrîn nu era la cei 55 de ani ai lui, însă ducea povara sisifică a unor răni căpătate în multele războaie la care luptase. În ultimul lui război, în urmă cu vreo cinci ani şi a vazut că în grupa lor erau numai soldaţi tineri. Mirat se adresă comandantului care, cindva, a fost cel mai nou venit în grupa şi a rămas în armata ca militar de carieră:
"Unde mi-s vechii camarazi, băiete?"
O adresare cam obraznică, însă Dan era îngrijorat foarte.
"Păi ştii şi tu, Dane. Parte sunt în cărucioare de invalizi. Ce să facă aici? David era în spital de vreo doi ani. Schija aceea din creier nu a putut fi extrasă. S-a tot plimbat schija aceea în capul lui şi a spart un vas de sînge. S-a îndurat Dumnezeu de el şi a murit. Băiatul lui a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-i ia locul tătăne-sui, însă doar ştii regula. Am trebuit să telefonez maică-si, văduva lui David şi ea a spus nu. Acum băiatul e la comandament în afară de pericol. Desenează planuri tactice şi aud că reuşeşte foarte bine.
Moişe a murit şi el. I-a trebuit să urce pe Everest. Vechiul lui vis. Acum vreo trei ani a şi reuşit. S-a întors acasă cu picioarele degerate şi a fost nevoie de operație. A pierdut laba piciorului stîng şi doar era stîngaci. I-au fixat o proteză şi Moise a declarat că e ca nou.
Anul trecut musai să urce iar, însă a ales o pîrtie nefolosită. Ghidul local i-a spus că acolo sunt mereu avalanşe, însă Moise pe a lui.
"Uite ce e, Costică". Asa obisnuia el să-i cheme pe toti acolo. "Dacă îţi este teama, stai acasă, dar dacă mă însoţesti te platesc dublu".
Şi au plecat.java script:;
Dupa vreo săptămînă de urcuş a început o ploaie cu tunete şi fulgere care a desprins parte din creasta muntelui. Bolovanii de acolo au trecut aproape de ei.
"Avalanşă", a ţipat "Costică". "Sari în borta din dreapta şi să ne rugăm celui de sus".
De sărit a sărit el, însă cu proteza aceea nu a fost destul de rapid şi noianul de zăpada l-a smuls de unde era şi dus a fost. Ghidul a anunţat autorităţile prin transmiţător şi elicoptere l-au căutat fără să-l găsească. Să trimită localnici nu s-a putut căci nimeni acolo nu a avut curaj. Ghidul l-a găsit mort dupa vreo săptămînă, L-a aburcat în spate şi l-a cărat la cabana de la poalele muntelui. Aşa l-am pierdut şi pe Moise. Cît despre ceilalţi.... Au obosit. Dar spune-mi, Dan! Nu crezi că la vîrsta ta ai putea sta acasă la căldurică şi la mîncărică? La munca ta tot au nevoie de tine acum".
Dan era Inginer proiectant la tancul Merkava IV care tocmai intrase In faza de teste pe teren şi comandantul ştia. Pasamite, erau tanchişti cu totii.
"Comandant! Tu nu avea grija asta. Nu sunt de neînlocuit acolo. Am crescut la lucru boboci destepţi.Ei mînuiesc calculatorul cum nu voi şti niciodată. Drept e că eu am scris specificaţiile tehnice a fiecărui şurub de acolo, dar l-am scris deja. Poate că dupa teste am să trebuie să fac ceva corecturi şi adăugiri, dar pînă atunci mai trece vremea".
În acea zi Dan a primit un tanc Merkava III înzestrat cu toate minunăţiile tehnicii şi cu o echipa de doi tineri soldaţi a pornit spre front.
Peripeţiile lui din războiul acela vor fi povestite mai tărziu. Dan mi-a promis că mi le va relata. Ceea ce ştiu e că un obuz i-a distrus tancul şi unul din cei doi soldaţi ai lui a fost grav rănit. După ce a anunţat la comandament cerînd infiermieri, i-a dat primul ajutor şi impreună cu celălalt soldat au sărit pe un tanc al duşmanului, au atuncat înăuntru grenade ocupîndu-l. Cu tancul acela cei doi au mai făcut şi alte isprăvii în ziua aceea, dar ştiu doar că spre asfinţit era singurul tanc în funcţiune. Toate celelalte şi ale lor şi ai inamicului, parte ardeau şi parte aveau şenile distruse.
"A fost mai uşor decît decît crezi. Doar am tot exersat tot felul de metode la armată", mi-a spus, însă eu n-am mai dormit în noaptea aceea. Vezi bine, Dan este cel mai bun prieten al meu, deși sunt mai în virsta decît el.
Dupa războiul acela ultim, Dan a primit o decorație de bravura pe care a aruncat-o într-un sertar şi gata.
"Dan!", i-a spus soția. "Îmi este îndeajuns. Ăsta a fost ultimul tău război. Promite-mi".
Avea cancer soţia şi Dan i-a promis şi s-a ținut de cuvint. Ea, sotia, a murit la scurt timp dupa aceea şi Dan s-a cufundat cu de-a întregul în munca sa. Alte femei i-au tot călcat pragul, dar el le spunea că încă mai este îndrăgostit de soţia decedată. Copii nu avuseseră. Dan a făcut toţi anii munca de voluntariat la şcoli cu copii veniţi din familii de nevoiaşi şi i-a ajutat să înveţe o meserie. Copiii îl adorau şi cîţiva, urmînd exemplul lu,i au învăţat la facultate şi s-au alaturat la echipa lui de muncă. Era mereu invitat la nunţi şi botezuri şi îşi cheltuia cu daruri mai tot salariul. Cu rănile vechi trăia în bună pace şi medicilor nu le trecea pragul decît pentru analize de sînge odată la un an, doi. Medicul era mulţumit de rezultate şi Dan, om cu credinţă, aducea mulţumiri Domnului. Singur nu era căci deobicei era la lucru multe ore şi venea acasă la dormit doar. Lucra pînă şi Vinerea, iar sîmbăta pleca să pescăreasca SCUBA, marea lui plăcere. "Pescărit" era expresia lui, insă întra în mare fără arbaletă, ci doar cu un aparat de fotografiat subacvatic. În tinereţea lui a fost atacat de un rechin rătăcit în apa aceea rece şi Dan a scăpat cu fuga. De la acea peripeţie obişnuia să ia cu el un stilet lung cît o zi de post, dar nu a fost nevoie să-l folosească.

Şi tot a trecut timpul şi Dan tot singur era atunci cînd venea acasa. Într-un timp i-a venit gîndul să construiască ceva sîmbetele. Ideea era să facă un dispozitiv actionat cu electricitate care să fie de folos oamenilor paralizati de la briu în jos şi să le permita să mearga şi chiar să urce scări. Problema nu era planul, căci ştia exact ce dorea, ci suma necesară achiziţionării pieselor componente. Şi Dan, care nu spusese vreo minciună "serioasă" în viaţa lui, s-a gindit la un subrefugiu cam deochiat. Să faca ceva care să-i aduca numele pe paginile ziarelor, să-l faca cunoscut ca persoana înventivă şi astfel să atraga investitori. În şase luni începea ziua Ierusalimului şi ideea lui a fost să concureze la întrecerea ciclistă cu un vehicol cu care pină şi el, la virsta lui, va iesi căstigator.
Dan se apuca de treabă. Ştia că primul vehicol fusese cu aburi, mai apoi cu electricitate şi abea pe la începutul secolului XX cu benzină. Astăzi vehicole hibride sau total electrice există, însă pe atunci erau doar un vis căci bateriile cu plumb erau atît de grele şi voluminoase, încît vehicolul mai mult statea decît înainta [baterii litium-ion sunt azi "penultimul rîcnet. Ultimul sunt acei capacitori descrişi aici"]. Ideea era să costruiască un capacitor cu mari posibilităţi de înmagazinare a energiei electrice staţionare. Avînd nevoie de ajutorul unui chimist pentru construirea electrolitului a dezvăluit planul bunului prieten Valer care a fost entuziasmat de idee. Nu voi întra în amănunte aici căci capacitorul acesta este astăzi pe cale de a fi patentat. Rezultatul a fost un cilindru obţinut prin rularea unei benzi foarte lungi şi subţiri compusă din doua straturi între care se afla acel electrolit special, uscat şi subtire şi el. Capacitatea rezultată a permis înmagazinarea unei energii capabilă să urnească un vehicol usor la distanţe de cîtiva kilometri. Dan nici nu avea nevoie de mai mult. Ideea era să folosească energia doar la urcuşuri căci conditia sa fizică îi permitea să se descurce pe restul itinerariului. Şi bicicleta? Un motor electric de mici dimensiuni plasat în axul roţii din faţă. Acest motor era deosebit de altele prin aceea că energia electrică era conectată la axa, care îndeplinea rol de excitator, stator pentru cunoscători, iar partea mobila, adică rotorul, era periferial. Practic nimic nou. Aşa a fost construit primul automobil electric.
Şi a venit şi ziua concursului. Era vorba de o întrecere populară. Participau acolo pînă şi copii însoţiţi de părinţii lor pe un itinerar scurt de cîtiva kilometri aflat pe teren orizontal. Seniorilor le fusese rezervată o potecă de 70Km. cu urcuş la Ierusalim care se afla la vreo 760m. înălţime faţă de mare. Primii clasaţi urmau să fie răsplătiţi cu o diplomă şi o statuietă de bronz.
La înscriere s-au cam mirat cei de acolo de apariţia acestui om în vîrstă la întrecere şi i-au cerut dovadă de la medic. Dan o avea cu el şi întrecerea a început. Erau acolo cam 200 de participanţi, unul mai tînăr şi mai antrenat decît celălalt. La începutul primului urcuş, aflat la distanta de cca. 35Km. de punctul de pornire, Dan a ajuns printre ultimii căci nu a acţionat motorul şi prin difuzoarele aflate în masini care îi însoteau a tot auzit:
"Dan Toledano, bătrinul luptător, încă înaintează. Dacă va termina cursa îl vom propune pentru o medalie ca premiu de participare."
La începutul urcuşului şi-a spus:
"Acum e acum" şi încetul cu încetul, după încă 10Km. de urcus abrupt, a terminat primul întia etapa. La difuzoare tot a auzit:
"Oameni buni! Nu-mi vine să cred. Luptătorul căştigă teren. Acum se află printre primii trei.... Ura! A terminat primul!"
"Deh. Acum nu mai sunt numit "bătrîn".
Nu prea se simtea împăcat cu stratagema, dar nu pentru sine o făcea şi hotărîse de la bun început că va părăsi cursa înainte de ultima etapa şi aşa a şi făcut.

După...

Înconjurat de ziarişti şi admiratori Dan a surîs cam făstăcit de atentie şi a declarat:
"Tot ceea ce am de spus voi declara mîine la o conferinţă de presă."
Şi aşa a şi făcut. Ideea construirii de astfel de biciclete motorizate a plăcut unor investitori şi, cu banii primiţi, Dan a putut începe construirea aparatului pentru invalizi. În momentul de faţă invenţia este în curs de realizare şi Dan a înregistrat patentul. În mare este vorba de un fel de schelet metalic fixat la brîu. Tije coboară de-a lungul picioarelor şi motoraşe electrice, acţionate de un sistem inteligent de soft, controlează sistemul dînd posibilitate invalidului de a şi îngenunchia. Scriu asta pentru a explica motivul pentru care el poate urca şi scări. Sistemul este controlat după comenzi date de invalid printr-o tăstătura de mici dimensiuni cu doar zece clape şi Dan a şi verificat aparatul pe voluntari.

Cam asta deocamdată. Acum Dan lucrează la altă invenţie şi cred că nu e om mai fericit decît el.

[Cla]

Ce-ar fi sa scrii din cap si nu sa copiezi toate prostiile de pe net.

[Taunul]

Ce-ar fi sa scrii din cap si nu sa copiezi toate prostiile de pe net.

Cu "prostiile" astea imi scriu povestirile.
Asa se vorbea in Iasi. D'acolo mi-s.

[Taunul]

&


Cucoşul vestise o nouă zi
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Shalom Ben_Gal [Ben_Gal ]
2007-06-03 | |


Cinci dimineaţa Satul începe să se trezească..
Cucoşul vestise o nouă zi.
Încă una. Slavă şi laudă Domnului..
Bătrînul e treaz de mult timp. Deh, amintirile..
E singur bătrînul. Singur în timpul zilei, singur în patul al mare de stejar negeluit noaptea.
Bătrîna lui plecase în lumea celor drepţi cu vreo juma’ de an înainte.
Se întinde bătrînul cît e de lung si-şi aude bătrînele ciolane trosnind.
Şaptezeci de ani pe muchie are. Spatele-i cam gîrbov, dar mersu-i sprinten şi plin de vitalitate. Iese bătrînul în prispă şi-şi toarne pe cap o găleată cu apă rece de fîntînă.
Mai apoi se aşează pe fotelul lui şi tace. Cu cine ar putea vorbi?
Trec megieşii şi-i dau bineţe.
Bătrînul e bine cunoscut în satul lui de cînd isprava cu clopotul bisericii cele noi.
"Noi" vorba vine, căci povestea se întîmplase cu vreo patruzeci de ani în urmă.
Sub îndrumarea preotului Ilie, sătenii duraseră o frumuseţe de biserică cu un turn mai înalt ca acela din oraşul din apropiere. Cînd să urce clopotul acolo sus, chemase preotul în ajutor meseriaşi din acel oraş. Venise şi un înginer cu un fel de ochean de măsuratori.
“Nu merge, părinte”.
“Ce nu merge, fiule?”, întrebase popa.
“Dupa calculele mele, părinte, clopotul acesta, care cîntăreşte, cred, pe puţin trei mii de kilograme, nu va putea fi susţinut de turnul bisericii. Dealtfel nici de a-l urca sus nu văz cum. Scripetele va trage jos turnul, clopotul se va prăbuşi şi se va sparge în bucăţi”.
Astea spuse, înginerul plecă în drumul lui, lăsîndu-l pe Popa singur şi amărît foarte.
Sfinţia Ta”, spuse ajutorul preotului, “
"La capătul satului trăieşte Mihăiţă cu nevasta lui. Am văzut cum singur şi-a durat o casă mare şi frumoasă fără nici un ajutor. Cum o fi cărat el singur buştenii ăia de stejar n-am stiinţă, dar cred că e bine să vorbim cu el”.
Veni Mihăiţă, se uită de jos în sus, de sus în jos, se gîndi fro patru zile şi spuse:
“Cred că va fi bine, dar vreu ca ajutor pe fierarul satului şi pe dulgherul de la ţintirim.
“Şi cîtă simbrie vrai?”, întrebă părintele cu glas temător.
Pentru mine nimic, sfînte, dar cu ceilalţi doi să vogheşti matale singur şi să cădeţi la învoială. Cred că avem nevoie de cel puţin opt săptmîni”.
Bine Mihăiţă, aşa va fi şi dacă vei reuşi, m-oi ruga cît mai am de trăit pentru tine, căci mare nevoie avem de biserica aiasta”.
"Mai este ceva, Sfinţia Ta. În că fiecare zi să ai grijă de mîncare şi vinişor bun pentru noi”.
“No, la mintea cucoşului că aşa voi face”, spune Popa bucuros nevoie mare.
“Părinte”, a mai spus Mihăiţă. “Aşa ceva neam de neamul meu n-a făcut. Roagă-te mult Domnului să reuşim. Dacă în zece săptămîni nu gătăm treaba, apoi să ştii că trebuie să cauţi altul, dar pînă atunci nimeni să nu se apropie de Biserică”.
Se pun ce trei la lucru şi mai întăi adaug patru grinzi groase de stejar în cele patru colţuri ale bisericii şi alte patru din podeaua bisericii şi pînă în podeaua clopotniţei. Mai apoi încep ei să meşterească la nişte palănci mari cum văzuse Mihăiţă la oraş. În răstimp gospodinele satului împletesc o funie lungă foarte şi groasă cît braţul fierarului.
Cei trei voinici fără voie mai fac şi o schelă cu trei trepte, a patra fiind duşumeaua clopotniţei.
După patru săptămîni Mihăiţă îl învită pe preot şi-i spune:
“Amu parinte om încerca. Domnul fie cu noi. Rog adună pe săteni ca să tragem cu toţii de funia aiasta”.
Începe clopotul să urce spre prima treaptă, dar la vreo doi metri înălţime se rupe funia şi clopotul cade cu un geamat surd.
Se caţără Mihăiţă în clopotniţă, desprinde funia de pe ultima palancă şi-i spune preotului:
“Cred că vom trebui să întărim funia asta şi cu ceva odgoane de fier”.
Dupa o săptămîna, o a doua încercare.
De data aiasta cloptul urcă lin spre ultima treapta, cu popasuri de odihnă pentru săteni la fiece treapta. Un metru, doar unul mai lipseşte, dar sătenii obosiţi se opresc. Clopotul se leagănă în funie şi un dangăt vestitor de rele se aude.
“Cade, cade, să fugim”, se aude un strigăt.
Mihăiţă, care urmărise treaba de ceva mai departe, se repede cu un salt de sălbătăciune ce alearga să scape de vreo fiară şi încolăceşte funia în jurul unui pilon gros şi bine înfipt în pămînt şi în jurul altuia şi al altuia…
Pasămite Mihăiţă pregătise şi un plan de retragere. Nu că ar fi auzit el expresia asta de undeva, dar o făcuse şi asta e. Clopotul în căderea lui sfărămase ultima treapta, dar acum se oprise şi dangătul lui era limpede şi plăcut urechii.
Se întorc satenii şi privirile lor sunt sfielnice şi vinovate, dar pline de respect pentru Mihăiţă. Dar Mihăiţă nu vede asta. El zace cu faţa pe jumătate îngropată în glia calda şi primitoare şi răsuflă din greu.
Gătesc sătenii treaba şi-l iau pe Mihăiţă, care între timp leşinase, la spitalul din orasul apropiat.
“I s-a rupt o vînă în gît”, spune doctorul. “Leac nu e decît mila Domnului”

Şi Domnul s-a bucurat atît de isprava făcuta că în alte două săptmămîni Mihăiţă era pe picioare. Se cam clatină Mihăiţă în mai toate direcţiile, dar doctorul spunea că se va face bine. Şi asa a chiar şi fost, dar Mihăiţă va avea capul puţin înclinat spre dreapta toata vieţişoara lui, lucru care nu l-a împiedicat să mai facă şi alte isprăvii minunate.


…..
Dar s-o luăm de la capăt.
Cinzeci de ani trecură de cînd tînăr şi voios părăsise satul pentru a căta de lucru la oraş.
Acasă cinci flăcăi erau. Părinţii muriseră şi după datina lor lăsaseră ca moştenire mai tot avutul fratelui celui vîrstnic. Mihăiţă, sau nea Mihai, după numele lui acum, plecă să caute slujba la oraş.
La oraş găsise şi gazda. O văduvioară tînără a carui soţ murise căzînd de pe schele. Maria se numea vădana. Plină de nuri era şi Mihăiţă, care nu cunoscuse femeia pînă atunci, se îndrăgostise de ea pînă peste cap. Spuse Mihăiţă vădanei:
"Mult imi eşti dragă Mario. Io zic să facem nuntă. Tu ce spui?
"Da, Mihăiţă. Oi vinde casă aici şi cu banii căpătaţi om cumpăra ceva pămînt în satul tau, caci io la ţară m-am născut şi aici la oraş ma înăbuş.
Zis şi făcut.Cumpără Mihăiţă o casă de-a Primarului şi o glie de cinci hectare şi încă o sfoară de pădure şi se pune pe treabă. Noaptea tinerii dorm într-un fel de cort încropit din feluri de resturi, iar ziua lucrează la o casă nouă. Cam singur e Mihăiţă în treaba asta, căci nevestica e cam delicată şi lipsită de puteri. Colac peste pupăză, doamna lui rămîne grea, dar bucuria e mare. Cu puteri sporite taie Mihăiţă buşteni de stejar şi încetul cu încetul vede cum treaba dă roade. Cam la vreo saptamînă înainte de naşterea pruncului casă e gata. Bună, trainică uscată şi largă e casa, dar Mihăiţă nu se culcă pe lauri şi mai durează şi mobila. O laviţă largă în colţul de răsărit, o masă mare de stejar în mijlocul casei şi un cuptior bine întocmit.
Astea făcute, cumpără Mihăiţă din restul banilor o pereche de boi, un plug greu cu tăiş de fier şi o vacă, căci doamna lui spune că alăptatul nu face bine frumuseţii.
Prima recolta e cam slabă, dar Mihăiţă nu descurajează. Aşa trec ei cinci ani şi Ionel, moştenitorul, e un băieţel măricel deacum. El e veşnic vesel, cu braţe tari şi minte cercetătoare. Şi unde e nevestica în toata povestea aiasta? Femeie de cam treizeci de ani, rujată, fardată, tocuri_înalte-fustă_scurtă. Şi într-o buna zi ia-o de unde nu-i. Plecase ea cu un ibovnic de la oraş şi-şi lăsase singuri şi plod şi soţ. Ba mai şi golise seiful cu economiile lor.
Gîndeşte Mihăiţă:
„Ce să-i faci? Aşa-mi trebuie dacă am luat o orăşancă".
După un răstimp spune preotul:
„Mihai nu e bine singur. Domnul i-a dat Lui Adam pe Eva ca să-şi rodească sămînţa. Mărioara e văduvă şi m-am gîndit la ea pentru tine. Ea nu spune mult, dar vorbeşte de iubire... Deh, femeie. Aş vrea să vă întălniţi în biserică şi să vorbiţi”.
Tînără era Mărioara, dar nici pe departe frumoasă ca prima. Crescuse în casa unchiului ei căci părinţii ei muriseră de tifos pe cînd ea avea doar patru ani. Sfielnică şi tăcută era, dar ochii ei vorbeau singuri.
„Marioaro, vrau să-l vezi pe Ionel al meu. Dacă îţi va place facem nunta”.

Va urma.

Cucoşul vestise o nouă zi II
personale [ ]
Urmare
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Shalom Ben_Gal [Ben_Gal ]
2007-06-04 | |

Ionel şi Mărioara s-au înţeles din prima clipă.
Văzîndu-i împreună, mama şi fiu, ai fi crezut că sunt conectaţi la aceeaşi sursă de viaţă. Cei doi nici nu aveau nevoie de cuvinte.
Mărioara devenise protejata lui Ionel care nu o lăsa să facă nici o muncă "bărbată".
Să-l vezi pe Ionel venind cu cobiliţa plină de a fîntănă era o privelişte de pozat nu alta. Era Ionel voinic, e drept, dar era mai mult decît atît. Avea Ionel un fel de graţie în tot ce făcea. Mişcările-i erau armonioase şi bine gîndite. Economicos în vorbă şi-n mişcări era şi din această cauză, era în stare să facă munci grele mai abitir ca bărbaţi în toată firea.
Ionel era autodidact. La 17 ani citise mai toate cărţile din vasta biblotecă a tatălui său şi era pe cale să gătească şi pe cele din biblioteca satului.
Ruşinos şi modest se ţinea deoparte din calea fetelor şi femeilor din satul lui, deşi unele îi făcuseră aluzii transparente.
Veni ziua în care viaţa tînărului Ionel suferi o transfomare crucială.
Ieşise la vînătoare de prepeliţe cu tată-su. Amîndoi aveau nişte flinte cam vechi, dar Ionel meşterise la fiecare din ele un fel de cătare cu ochean şi prepeliţele nu aveau multe sanse de a scăpa neatinse. Dagon, cîinele lor de vînătoare nu mai prididea în a aduce păsările vînate.
La un moment dat, cei doi îlvăzuă pe Dagon şovăind. Prepeliţa era doar rănită şi tot sărea cercînd să scape cu fuga.
Ionel se repezi s-o prindă. Pasă-mi-te, voia să vadă dacă nu e rănită prea rău, căci în acel caz ar fi cercat s-o tămăduiască.
"Nimic de făcut", spuse Mihai. "Pasărea aiasta e mai mult moartă decît vie. Trebuie împuşcată".
Una e să-l vezi pe Dagon aducînd paseri moarte, alta e să împuşti o pasăre fără de apărare.
În primul caz e vorba de un fel de luptă cu un element al naturii, dar în al doilea, de ucidere este vorba.
Ionel ridică arma şi trase.
Lacrimi şiroaie pe obrajii lui.
"Tataie, io cu vînatul am terminat. Nici carne să mănînc nu mai vreu".
De la astă întîmplare nici Mihai şi nici Ionel nu mai plecară la vînat.
Ionel meşteri un fel de "Camera Obscura" şi petrecea mult timp fotografiînd satul şi împrejurimile. Parte din poze fuseseră publicate în Gazeta Satului.
Toate ar fi putut fi bune, dar Mihai şi Mărioara doreau un copil şi Mărioara nu rămînea grea. Medicul satului învinua nu mai ştiu ce "macrob".
Nici doctorii de la oraş nu fură de ajutor şi nici tot felul de vraci şi babe cu descîntecele lor.
Tocmai cînd hotărîseră să se lase păgubaşi, Mărioara rămase grea şi după termenul stabilit de bunul Dumnezeu, micuţa Dina ieşi la lumina zilei.
Frumuşică şi liniştită era. Prea liniştită. Mai tîrziu se adeveri ceeace Mihai bănuise de la bun început. Fetiţa era înapoiată mintal, dar înconjurată de dragostea tuturor, se dezvolta armonios pe cît se putea fără să sufere prea mult.
Înr-o bună zi veni în satul lor un reporter de la oraş. "Musai să scriu ceva despre familia aiasta minunată" spuse.
Ionel era plecat în pădure cu aparatul lui de fotografiat şi nimeni nu ştia cînd se va întoarce.
Rămase reporterul o zi şi încă una şi în a treia îl vede pe Ionel venind cu aparatul de fotografiat într-o mînă şi pe umăr cu un trunchi mare de coapac din care plănuise să facă o statuie pentru a o pune în grădina din jurul casei lor.
"Cît drum ai cărat trunchiul aista?", întrebă reporterul uimit foarte.
"Păi de ieri de pe la prînz. Mi se făcue dor de casă şi voii să mă întorc mai repede", răspunse Ionel.
"Eu aşa ceva n-am mai văzut", spuse reporterul şi ţuşti la oraş, întorcîndu-s mai pe seară cu un prieten antrenor şef la cercul de pugilistică din oraş.
După cum am ai spus, poate că Ionel nu era prea puternic, dar era forte armonios clădit şi judicios în mişcări.
După alte două zile, Ionel se trezi pe ringul de box cu nişte mănuşi de toate zilele pe mîini.
În ring intră un antenor pentru a vedea ce poate Ionel.
"Cearcă să mă dobori", spuse cu plictis în glas.
După vreo trei ceasuri, cînd antrenorul se trezi din leşin, spuse că regretase imediat vorbele sale în momentul în care îl văzu pe Ionel ridcînd dreapta şi cam în acelaşi timp şi stînga. Pasămite, Ione putea boxa cu ambele mîini, făcînd, dealtfel şi toate treburile, scrisul inclus, fără nici o predilecţie pentru o mînă anume.

Şi iac-aşa Ionel se trezi pugilist.
"Tataie", spuse Ionel, "doar ştii că nu vreau să văd sînge. Antrenorul sîngera".
"Ionel dragă, tu hotărîşti", răspunde Mihai.
Mihai nu ştia că Ionel citise de un chirurg american care mai apoi îi scrisese că o poate opera pe Dina în spitalul lui, penru suma de 80.000$. Ionel făcuse socoteala că vor avea nevoie de dublul acestei sume pentru bilete hrană şi hotel. Noua lui meserie îi putea aduce suma necesară. Cînd cu semnarea Contractului, managerul dori să-l semneze pe cinci ani, dar Ionel ceruse să poată pleca atunci cînd va dori el. Asta find condiţia lui, managerul nu a avut încotro şi Contractul a fost semnat aşa cum voise Ionel.
Meciurile lui Ionel se succedau cu mare repeziciune, tot aşa şi knock-out-urile aplicate adversarilor săi.
"Ionel", spuse managerul, "măi frate, păi nu se poate aşa. Mai menajează-i şi mata. Adică cum? Plăteşte omu' "belet" şi mata faci praf adversarul în cinci secunde? Clienţii vor să vadă ceva "action". Trage şi mata de timp fro trei reprize. Pe puţin trei".
Ionel nu lovea niciodată în faţă. Citise el de puglişti a căror creier fusese vătămat pe ring şi de aceea ţintea în piept, sau în stomac peste centură.
Veni şi ziua cînd în faţa lui îi puseseră, nici mai mult, nici mai puţin decît pe Campionul Lumii la Categoria Semi-grea.
Din colţul lui pe ring Ionel se uită bine la campion. Bătrîn era Campionul. Bătrîn pentru meseria lor. Pe puţin 35 de ani. Mîna stîngă îi cam tremura şi Ionel pricepu că de un început a bolii lui Parkinson e vorba. Boala de care suferă pugiliştii care au "încasat" prea mulţi pumni în cap. Mai văzu Ionel teamă. Campionul ştia că Ionel este un adversar redutabil. Era lucru cunoscut că Campionul se va retrage bogat imediat după acest ultim meci. Miza era de 500.000$, care la acea vreme era o sumă de neauzit pînă atunci. În caz că Campionul ieşea învingator, el urma să primească 250.000$. În caz invers, 150.000$, Ionel primind doar 80.000$. Dacă meciul era indecis, Campionul nu-şi pierdea titul şi primea tot 250.000$, iar Ionel 65.000$.
Ionel ştia ce avea de făcut. După 15 reprize meciul fu declarat indecis şi Campionul ieşi la pensie cu bani şi titlu.
A doua zi Ionel primi o vizită neaşteptată, ghiciţi de la cine şi un cec în valoare de 250.000$.
Acum puteau pleca la doctorul din America.
La o lună după operaţie o auzi pe Dina spunînd: "Ionele, ce mai faci, Ionele?"
Erau astea primele ei vorbe din toată viaţa ei.

Va urma..