la est de Eden... Optiuni

[Mihai]

Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui exergy33 veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

[Titus Herbert]

Spor la amintit.

[Erwin]

Cum se obişnuieşte, un dar de casă nouă:

[Promo Contextual]

[exergy33]

Cred ca daca as fi scris pe un petec de hirtie cererea pentru un nou jurnal, si as fi pus biletul intr-o sticla, si apoi l-as fi lasat la voia intimplarii in apele Golfului Persic, ar fi ajuns mai repede in Marea Neagra ... si apoi la Mihai.
Nu stiu cit de la est de Eden sunt localizata eu in raport cu Hanul, insa unele lucruri, cum era si dorinta mea de a mi se sterge vechiul jurnal, se pare ca nu au fost citite, sau nu au fost luate in serios de Mihai.
Asa ca, dupa mai multe zile si nopti de asteptare, nu m-am mai mirat sa vad ca nu mi se deschide jurnalul solicitat.

Dar totul e bine cind se termina cu bine, vorba proverbului , desi nu sunt absolut convinsa de afirmatia asta.
Deci dupa ce ma obisnuisem cu gindul ca acest jurnal nu va exista niciodata ... m-am trezit cu el in brate.
Multumesc Mihai.

Intre timp mi s-a terminat si concediul, implicit si timpul liber pe care as fi dorit sa-l fi consumat (partial) scriind in acest jurnal, si nici inspiratie parca nu mai am ...

Dar jurnalul acesta mi-a oferit din start unele lucruri placute.
In primul rind am avut ocazia sa revad lume scumpa la vedere. TH ma bucur ca mai dai un semn de viata.

In al doilea rind am ris cu lacrimi din cauza cadoului lui Erwin.
Nu stiu daca va dati seama ce e de ris ...
Stau si ma intreb daca Erwin a postat aceasta imagine cu totul intimplator, sau in mod intentionat?

Dar sa explic logica lucrurilor.
Fotografia reprezinta una din frescele exterioare ale minastarii Voronet, mai exact pictura cu Judecata de Apoi, vezi celebrul riu de foc rosu in care urmeaza sa fie arsi pacatosii.
http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%8...ea_Vorone%C5%A3

Tinind cont ca acest jurnal se numeste la est de Eden, si ca Eden inseamna Rai, Paradis, adica locul celor fara de pacate, e clar unde vrea sa ma trimita Erwin ...

Dar lasind gluma la o parte, vreau sa spun ca in acest jurnal nu va fi vorba despre religie. Cuvintul Eden din titlul jurnalului nu are legatura directa cu gradina Edenului.

In acest jurnal voi incerca sa povestesc frinturi dintr-o dubla si simultana calatorie, una pe axa trecutului, cealalta pe cea a prezentului. Voi vorbi despre doua lumi : una interioara mie - alta din exteriorul meu, una in care-mi cern amintirile, alta in care-mi port trupul.

... sper sa-mi revina inspiratia, caci in lipsa ei nu pot lega nici doua cuvinte intr-o propozitie.

Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Sep 2008, 07:29 PM

[Erwin]

In al doilea rind am ris cu lacrimi din cauza cadoului lui Erwin.
Nu stiu daca va dati seama ce e de ris ...
Stau si ma intreb daca Erwin a postat aceasta imagine cu totul intimplator, sau in mod intentionat?

Dar sa explic logica lucrurilor.
Fotografia reprezinta una din frescele exterioare ale minastarii Voronet, mai exact pictura cu Judecata de Apoi, vezi celebrul riu de foc rosu in care urmeaza sa fie arsi pacatosii.
http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%8...ea_Vorone%C5%A3

Tinind cont ca acest jurnal se numeste la est de Eden, si ca Eden inseamna Rai, Paradis, adica locul celor fara de pacate, e clar unde vrea sa ma trimita Erwin ...

umorul situaţiei este involuntar, dar imaginea cu Voroneţul am postat-o intenţionat, numai că intenţia nu era deloc aşa subtilă! M-am gândit că e un prilej de aduceri aminte, un mic stimulent pentru inspiraţie, cunoscând temele celuilalt jurnal al tău...

[exergy33]

Intrebare - prima parte

De ce traiesc in Iran?
Nu cred ca altcineva inafara de mine poate raspunde la aceasta intrebare?

Raspunsul corect : pentru ca profesoara mea de limba si literatura romana din clasa a cincea mi-a zis ca nu e sanatos pentru o fata de virsta mea sa citeasca numai carti despre razboi.

In vacanta de vara de dupa clasa a patra am facut o adevarata pasiune pentru cartile ce aveau ca subiect al doilea razboi mondial.
Ma fascinau evenimentele de atunci si numele unor personaje ca Hitler, Himmler, Stalin, Goring, Churchill, Antonescu, Mussolini, Auschwitz, Dachau, operatiunea Barbarossa, Pearl Harbor, Horia Sima, Hiroshima, maresal Tito, sau cuvinte pe care nu le intelegeam in totalitate ... Garda de Fier, blocada (de la Stalingrad), blitzkrieg, Wermacht, Holocaust, Gestapo, Luftwaffe, SS, Fuhrer, puterile Axei, Antanta, Noaptea de Cristal, Komintern, frontul de est, Katyusha ...

Citeam la intimplare orice imi cadea in mina si orice avea legatura cu evenimente legate de razboi.

La inceputul clasei a cincea profesoara ne daduse o lista cu cartile de lectura obligatorie si o alta cu cartile pentru lectura facultativa.
Cea mai mare parte le citisem inainte. Restul le-am citit in primele saptamini de la inceputul trimestrului.

Intr-o zi coboram scarile cu bratele incarcate de carti. Mergeam sa le schimb la biblioteca. Biblioteca scolii era situata la parter.
Profesoara m-a vazut si a fost curioasa sa vad ce citesc.
Toate erau carti despre razboi sau despre lagarele de concentrare nazista.
Le-a rasfoit si s-a uitat la mine cu o privire patrunzatoare. Avea niste ochi caprui, foarte luminosi si o privire inteligenta, dar in acelasi timp foarte placuta.
M-a intrebat daca le-am citit fila cu fila.
I-am raspuns ca da.
Mi-a inapoiat cartile fara sa zica nimic.

La urmatoarea ora de limba romana mi-a pus citeva intrebari. Desi nu aveam decit zece ani mi-am dat seama ca intrebarile puse de ea au un singur scop: sa se convinga ca citisem cartile de pe lista de lectura obligatorie.

La vreo doua alte saptamini m-am intilnit cu dinsa chiar la biblioteca.
Luasem alte carti ... tot pe tema razboiului.
Profesoara i-a cerut bibliotecarei fisa mea si dupa ce a parcurs-o pe fata si pe spate m-a intrebat cu o voce mirata : chiar iti face placere sa citesti astfel de carti?

Foarte, i-am raspuns eu laconic.

S-a uitat din nou la mine, s-a gindit putin, apoi a continuat dialogul.
Ai incercat sa citesti poezie?

Incercasem, insa poeziile ma lasau rece. Mi se pareau ori prea lungi, ori fara sens, ori lacrimogene, ori patetice, ori patriotarde, ori pentru domnisoare pensionare.
I-am zis toate acestea.
Doamna profesoara ma asculta atenta.

Poti incerca sa citesti haiku sau catrene. Sunt poezii scurte si frumoase care nu plictisesc. Data viitoare sa iei si o carte de poezie.
Nu e bine ca o fata de virsta ta sa citeasca numai carti despre razboi.
Nu visezi noaptea urit din cauza lor?

Nu, i-am raspuns eu rizind. Nu mi se intimpla sa visez urit noaptea. De fapt dorm ca un lemn pina dimineata.
Profesoara a zimbit si s-a indepartat zicind : sa nu uiti de volumul cu poezii.

Saptamina urmatoare am rugat-o pe bibliotecara sa-mi aduca de la raft niste volume de poezie. Am pronuntat cuvintele haiku si catren cu jumatate de gura, nefiind convinsa ca le pronunt corect.

Dupa citeva minute s-a intors cu doua carti: o antologie de poezie japoneza si un volum de poezie persana.

Le-am luat acasa si am inceput sa le rasfoiesc.
Am citit pe sarite citeva haiku-uri avind sentimentul ca acei poeti japonezi cu nume ciudate nu sunt prea sanatosi la minte.
Totul mi se parea absurd in versurile lor.

Am lasat deoparte volumul cu poezie japoneza si am trecut la cel cu poezie persana.
Am citit citeva poezii, si desi mi s-au parut mai accesibile, totusi nu si-au gasit cine stie ce ecou in sufletul meu.

Am dus cartile inapoi la biblioteca si tocmai cind ma pregateam sa-i spun bibliotecarei ca as mai vrea niste volume cu catrene, am vazut ca profesorul de geografie a pus pe masa citeva carti.
Bibliotecara le-a bifat pe fisa.

Am intrebat-o daca pot sa ma uit si ea mi-a facut semn cu capul ca da.
Desoperisem doua carti, una ma atrasese prin numele autorului- Francois Villon, cealalta prin titlu - Privighetorile Persiei.

Am deschis la intimplare cea de a doua carte si ochii mi-au cazut pe niste versuri pe care le-am memorat instantaneu :

Fost, a fost un strop de apa - si pieri in mare stropul;
Fost, a fost un strop de tina - si se contopi cu globul.
Ce-i venirea ta pe lume? Ce-i plecarea ta? Raspunde!
Din Neunde vine-o giza si se duce in Neunde.

Acestea sunt versurile care m-au facut sa ma indragostesc de poezia lui Omar Khayyam.

[Marduk]

Intrebare - prima parte

De ce traiesc in Iran?

Chiar traiesti in Persia?

[calfa]

Intrebare - prima parte

De ce traiesc in Iran?

Chiar urmeaza o partea a doua ?


Aminitiri placute !

[exergy33]

@M&C
... chiar .

......................................................
Intrebare - partea a doua

De abia asteptam sa ajung acasa ca sa citesc in liniste restul versurilor.

Ambele carti mi-au placut. Coincidenta de a-i fi citit simultan pe Khayyam si Francois Villon a avut un efect straniu asupra mea. Simteam cum o forta nevazuta ma catapulteaza undeva departe in timp.
Aveam impresia ca o jumatate a creierului incearca sa reconstituie atmosfera oraselor medievale franceze in care a trait Villon in timp ce, cealalta, e preocupata cu larma bazarurilor si a caravanseraiurilor prin care isi plimbase pasii Khayyam.
Taverna reprezenta punctul comun din versurile celor doi poeti.
Locul acesta atit de hulit de clericii ambelor religii de care apartineau cei doi poeti, se transformase in versurile lor intr-un loc aproape sacru, loc in care putea fi gasit adevarul vietii si cel al mortii.

Inainte de a le da inapoi la biblioteca, in pauza mare, le-am zis colegilor mei ca am doua carti cu niste poezii interesante, si daca sunt amatori sa asculte versurile, sa raminem dupa ore in clasa ca sa le citim.

Orele s-au terminat. Unii au plecat acasa, altii, mai curiosi din fire, au ramas in clasa.
I-am dat volumul de poezie persana unei colege ce avea dictia foarte buna, ea recitind de obicei textele de la deschiderea festivitatilor scolare, si i-am aratat ce versuri sa ne citeasca.

Dinsa se asezase pe pervazul ferestrei, iar noi ne-am tras scaunele mai aproape, formind un semicerc in jurul ei.
Dupa fiecare catren citit facea pauza, nu atit ca sa-l comentam, cit sa ne oprim din ris.
Khayyam ii ridiculiza pe preotii islamici si prin versuri mestesugite arata cit de pacatosi sunt ei in raport cu 'pacatosul' de rind.
Dar el vorbea si despre neputinta de a sti ce e dincolo de moarte spunind ca fericirea e legata de placerile simple ale vietii, nu de avere, nici de stiinta nici de putere.

Aveam un coleg care facea tot timpul glume la ore. O data chiar a fost dat afara din clasa.
Se ridicase de pe scaun si se asezase pe pervaz linga colega noastra.
I-a luat cartea din mina si a inceput sa comenteze versurile.
Intradevar avea talent in a le rastalmaci.

Ca sa vezi! Cu o mie de ani in urma s-a nascut un tip destept care si-a dat seama ca viata inseamna 'guleai' nu numai 'au, vai de mine si vai, vai'.
Bravo lui! Dupa ce s-a timpit la cap cu calcule astronomice si si-a prins nasul in sinusuri si tangente, si-a dat seama cit de fraier a fost.
Noroc ca a intrat in taverna si dupa ce a dat pe git o bardaca de vin negru, ca ala de Buzau, i-a venit omului mintea la cap ... si s-a apucat sa-si traiasca viata.

Pe cuvint ca are dreptate.
Cu ce ma ajuta pe mine sa stiu ce vertebrate au trait in cernozoic, ce-i aia diateza pasiva sau ...?

Vorbele i-au fost intrerupte de profesoara de limba romana, care, nu stiu de cit timp statea in cadrul usii, fara sa o observam, pentru ca noi eram cu spatele la usa, iar usa era amplasata lateral de fereastra transformata ad-hoc in tribuna de colegii nostrii.
Ascultase toate comentariile noastre facute la misto .

... da, Razvane!
Ce-ti trebuie sa stii ce e diateza pasiva. Hai sa desfiintam gramatica, ca tot nu foloseste la nimeni. Nu?
Mamiferele traiau in cenozoic, nu in cernozoic ... nu are nici o legatura cu cuvintul cernoziom.
Dar de fapt de ce sa ne obosim materia cenusie cu astfel de informatii obositoare? Mai bine sa mergem la o tigara sau la o bere, nu-i asa?, a continuat ea ironic adresindu-i-se direct lui Razvan.

El se inrosise cu totul sub privirile profesoarei.
Avea dinsa un fel de a se uita, si fara nici un cuvint explicativ, te facea sa intelegi ca bati cu succes cimpii pe linga subiect.

El nu-i de vina, am intervenit in discutie.
Eu am adus cartile ca sa le citim in clasa.

Doamna profesoara nu se suparase pe noi. Al saselea simt imi spunea ca nu era suparata. Cel mult era mirata sa vada unde ne duce mintea.

Mi-a luat din mina cartea lui Francois Villon, s-a uitat sa vada despre ce e vorba, apoi cu un ton bine dispus a zis :

Vad ca ati pus de un cenaclu literar in toata regula, asa ca sa continuam. Continuam cu Villon.
Poftim, citeste ce-ti place, mi-a zis ea inapoindu-mi volumul

Ghinionul a facut ca am pus fisa de telefon, ca pe un semn de carte, intre paginile in care descoperisem un catren pe care doream sa-l copiez in caietul meu de compunere ...
Parca un magnet a tras coperta si a desfacut cartea exact acolo.
Am inceput sa citesc :

Patruvers

Eu sunt Francois - şi de-aia-s breaz! -
făt din Paris lângă Pontoise
În ştreang va şti bietu-mi grumaz
cât trage curul la necaz.

Toata clasa ridea cu lacrimi.
Intre timp profesoara se asezase pe scaun. Cind m-am uitat la ea am vazut ca-si ocoperise fata cu ambele palme ca sa nu o vedem cum ride.
Nu stiu ce-si inchipuia despre mine, nu stiu ce-si inchipuia despre noi in general.
Ne era profesoara doar de doua luni de zile si nu cred ca reusise sa ne cunoasca foarte bine.

In subsolul paginii era trecut textul original in franceza.
Sa citesc si catrenul in franceza?, am intrebat-o eu pe un ton extrem de serios.
Profesoara si-a desfacut larg bratele, in semn de : pe mine ma intrebi? ... sau : fa cum vrei ...

Am inceput sa citesc cu placere in franceza.

Quatrain

Je suis François, dont il me poise,
Né de Paris emprés Pontoise,
Et de la corde d'une toise
Saura mon col que mon cul poise.

Fetele chicoteau, baietii se straduiau sa para seriosi ... doamna profesoara se uita la noi zimbind.
Bine, a zis ea.
Am sa plec sa nu va incomodez cu prezenta. Continuati-va cenaclul improvizat. Nu e rau deloc.

S-a uitat din nou la mine si cu o voce cam nesigura mi-a zis : cred ca era mai bine sa te fi lasat sa citesti oribilitatile acelea despre lagarele de concentrare naziste si al doilea razboi mondial.

Mi se pare ca a trecut o vesnicie de cind mi-au fost spuse aceste vorbe.

Stiu ce m-a facut sa mi le amintesc.
Grupul de fete si baieti din fata mea. Probabil ca sunt studenti. Poate ca si ei pleaca in aceeasi directie cu mine.



Suntem la terminalul din Isfahan, capitala Persiei medievale. De acolo urmeaza sa plecam mai departe.
Unde ?
... la est de Eden. Asa am numit eu locul in care vreau sa ajung.

Acest topic a fost editat de exergy33: 18 Oct 2008, 06:21 PM

[Marduk]

Trebuie sa fie ceva extraordinar sa traiesti in Iran. Acum 10 ani la mine in cartier un iranian a deschis un mic magazin cu produse agroalimentare din Iran. Produsele erau ca sa zic asa, exotice, curmale, gutui smochine, dulceturi, serbeturi, rahat, bauturi ciudate, tutun pentru narghilea. Patronul era un tanar jovial si plin de respect, incercand sa explice cat de naturale sunt produsele vandute in magazinul sau. Devenisem un client fidel, preocuparea sa fata de client imi aducea aminte cumva de Constantinopol, sau de Ada-Kaleh, insula pe care am vizitat-o cu tatal meu cand eram copil. Dupa un timp micul magazin a fost demolat de primar, ii duc si acum dorul, am gasit prin centrul orasului un magazin libanez, dar nu se compara cu produsele iraniene. Citind randurile tale imi inchipui ce piete trebuie sa existe in Iran, ce produse. Daca am considera veridica ideea ca Irakul este Edenul atunci putem afirma ca tu traiesti la est de Eden. Sa fi sanatoasa si fericita, sper ca intr-o zi comunitatea internationala sa accepte ca Iranul, istoria sa sunt tot atat de importante pentru umanitate pe cat au fost Grecia si poporul sau.

[Titus Herbert]

Suntem la terminalul din Isfahan, capitala Persiei medievale. De acolo urmeaza sa plecam mai departe.
Unde ?
... la est de Eden. Asa am numit eu locul in care vreau sa ajung.

E departe, "la est de Eden"?

[exergy33]

@TH
Daca vei avea suficienta rabdare sa urmaresti jurnalul, si daca nu te vei plictisi, vei afla cit de departe e la est de Eden.

Stateam pe un scaun din plastic si inox cu privirea atintita drept inainte si-i urmaream pe cei ce treceau prin fata mea. Intotdeauna am fost atrasa de figurile umane pentru ca ele imi dau un material de lucru inepuizabil.
Pot sa-mi pun neuronii in miscare si pot goni inevitabila plictiseala care pur si simplu ma ataca in aceste ore insuportabile de asteptare.
Nu-mi place sa astept sa decoleze avionul sau sa porneasca trenul. Nu-mi place sa astept pe cineva si nici nu-mi place sa astept ca sa se intimple ceva.
Viata e prea scurta si prea importanta ca sa ne pierdem timpul doar asteptind.
In paralel trebuie facut si altceva. Ceva care sa ne faca sa simtim ca traim, nu doar ca asteptam sa traim.

Stateam si ma gindeam in ce masura profesoara de limba romana mi-a influentat viitorul, caci sunt convinsa ca mi l-a influentat. Dar cit la suta?
... 1%, 25% ... mai mult? ... mai putin?
In ce masura mi-au fost influentate deciziile si alegerile ulterioare e un subiect tabu la care deocamdata nu indraznesc sa ma gindesc.

Intr-una din vacante, in timp ce eram in Romania, am avut surpriza sa vad ca sunt cautata la telefon de fosta mea profesoara.
Am dialogat citeva minute pe calea aerului.
Nu-i venea sa creada ca traiesc in Iran, dar totodata dorea sa-i povestesc mai mult despre mine si viata de pe acel meridian. M-a invitat la ea si mi-a zis ca ar dori sa auda cum suna in limba persana versurile unor poeti renumiti.

A doua zi, la ora stabilita, cu volumele de poezii in geanta, am sunat la usa ei.
Imbatrinise, insa ramasese la fel de distinsa si fermecatoare.
In tinerete semanase destul de bine cu Catherine Deneuve in anii ei de glorie ... mai ales forma si culoarea parului.

Dupa ce-am discutat tot felul de subiecte care o interesau am facut o pauza si am scos din geanta cartile pe care le adusesem cu mine.
A luat un volum si a privit la forma literelor persane. Alfabetul persan este de fapt un alfabet arab inbunatatit pentru ca i s-au adaugat niste litere suplimentare.
Cea mai importanta adaugire o reprezinta litera P, arabii neavind asa ceva in alfabetul lor.

Profesoara admira filele cu chenare colorate - adevarate bijuterii cu desene in arabescuri, miniaturile colorate ce insoteau strofele, calitatea hirtiei dar si felul in care au fost legate volumele si copertile din piele cu medalioane si insertii lucrate in argint-aurit filigranat.
Imi place sa cumpar carti in editii de lux, indiferent cit ar costa, caci simpla lor atingere inainte de a incepe lectura ma poarta in lumea magica zugravita de cuvinte.

Am citit versuri din Hafez si Sa'adi cu acea dictie specifica stilului de recitare impus de limba persana.
Ea ma asculta fara sa ma intrebe ce inseamna propozitiile citite. Asculta muzicalitatea cuvintelor si ritmul frazelor.
Apoi i-am citit din Ferdowsi/Firdowsi. Pasajele din Shah-Name/Cronica Regilor sunau ciudat in apartamentul ei. Mi se parea atit de extraordinar ca sa le citesc in acel spatiu pe care il vizitasem pentru prima oara pe la sfirsitul clasei a cincea.
Dupa atitia ani reveneam acolo.
Dar ce diferenta intre fata cu uniforma bleumarin, cu parul roscat si aspru prins intr-o coada in virful capului, cu ochelarii mereu alunecind spre virful nasului, si eu cea de azi.

Apoi am deschis volumul de rubayyate. Am inceput sa citesc alternativ versurile in persana si traducerea lor in romana.

De peste timp Omar Khayyam zimbea printre rinduri.
Zimbea intr-o casa straina ca si cum ar fi fost la el acasa.

... .

[exergy33]

Imi place sa calatoresc, si indiferent de meridianul pe care imi plimb pasii, niciodata nu ma plictisesc.
In general urmaresc oamenii, analizez fizionomiile si modul in care gesticuleaza.
Foarte rar mi se intimpla sa citesc ceva.
Cind sala de asteptare, peronul sau terminalul se goleste de calatori, si nu mai am pe cine lua in colimator, deschid celularul si trec in revista imaginile mele preferate.
Le stiu pe de rost insa mi-am facut un obicei in a le urmari pe display-ul telefonului.
Fara nici o ordine anume am ingramadit tot felul de imagini : peisaje, instantanee din orase, monumente istorice, opere de arta, toate din Romania, alte opere de arta care imi plac si citeva imagini mai speciale de care ma leaga anumite ginduri.

Cu un simplu click o asez pe Doamna cu Hermina a lui Leonardo pe scarile cazinoului din Constanta, Terapeutul lui Magritte este trimis sa contemple albastrul de Voronet, Muza Adormita a lui Brancusi viseaza intr-un peisaj cu ceata pictat de Isaac Levitan, fata din Maramures, cu zgardan din margele colorate, priveste zapacita formele geometrice concepute de Vasarely, prin fata Ateneului se plimba van Gogh cu o palarie de pai pe cap, in curtea castelului Bran italianul Giorgione se simte ca la el acasa, Fata cu turban a lui Vermeer se odihneste pe o banca in Cismigiu, uratorii cu plugusor si zurgalai fac galagie in camera in care jucatorii de zaruri il asteapta pe Georges de La Tour, prin viile de la Cotnari se plimba indragostitii lui Gockel, obcinile par sa duca direct intr-un sat pictat de Chagall, Sofitelul e pregatit sa ii primeasca pe Dali si Picasso, prin Copou trece trasura printesei Lopukhina, Astronomul lui Gerard Dou priveste cerul instelat de la o fereastra a castelului Peles, sunetele contrastante ale lui Kandinsky se amortizeaza pe luciul Dunarii, ... iar Einstein-ul lui Andy Warhol ramine nedumerit in fata unei imagini in verde, pe care, desi o vede, nu o intelege ...
...
Cum a zburat timpul!
Ne-am asezat pe locurile noastre gata sa purcedem intr-o noua calatorie.
In citeva minute am parasit Isfahanul. Incet si sigur ne indreptam spre unul din orasele desertului.
Filmam cum se derula peisajul, fara sa mai fiu atenta la ce se intimpla in jur.
Zgomotele nu mai razbateau pina la urechea mea.
Intrasem parca sub un imens clopot de liniste. Acolo eram doar eu si gindurile mele ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 1 Nov 2008, 05:21 AM

[exergy33]

Imaginile se succedau prin fata ochilor ca si cum cineva ar fi tras un poster repetativ ce nu se mai sfirsea.
Stinci si peisaje aride, intrerupte din cind in cind de citeva pilcuri de copaci, semn ca acolo exista apa, alunecau prin fata ochilor, provocind o usoara stare de somn.
Insa copacii erau de un verde atit de vibrant ca pur si simplu iti perforau retina, trezindu-te imediat la realitate.

Aveam impresia ca nu eu eram cea care mergea inainte, ci ca lucrurile mergeau intr-o directie opusa mie.
Ca timpul nu se scurgea, si ca, de fapt, secundele si orele ramineau lipite undeva pe scaunele din autobuz, pe geamurile fumurii, pe instalatia de aer conditionat, pe mocheta de pe jos - ce imita un covor din Nain.
Dar ce reprezinta Timpul atunci cind lumea din interiorul tau pulseaza intr-un ritm ce nu se sincronizeaza cu lumea de dinafara? Atunci cind dialoghezi cu lucruri si fiinte ce nu exista in preajma, dar ramii indiferent la intrebarile puse de cei ce iti stau in fata?

Intram in universul desertului, univers atit de drag mie, pentru ca in imensitatea aceea de culoare nisipie, valurita de arsita vinturilor sfredelitoare, am inteles cindva lucruri uimitoare.
Am trait sentimentul ca intreaga viata mi se decanteaza in fata ochilor, ca mi se limpezeste prezentul si ca viitorul deja s-a intimplat.

Dar sa las la o parte filozofia si sa spun unde vreau sa ajung.
La Kashan - poarta de intrare a desertului de unde incepe drumul care duce la Yazd si mai departe, pina la Kerman.
In acelasi timp orasul se afla la rascrucea de drumuri comerciale dintre Isfahan si Qom.

Aici, in urma cu aproape noua mii de ani, au trait Kasienii, oamenii ale caror urme au fost descoperite pe dealurile aride de la Sialk.
Toata ceramica lumii persane poarta in ea simbolurile de la Sialk.
Dar nu numai vasele si statuetele descoperita in fostul imperiu persan.

Acelasi tip de reprezentare se poate vedea pe multe obiecte de ceramica descoperite in Romania.
Ma refer la ceramica veche, anterioara epocii metalelor. Stiu, in lipsa imaginilor vorbele mele sunt greu de crezut. La timpul potrivit voi incerca sa compar piese arheologice din Romania si Iran.

Dar despre toate astea, si inca multe altele pe care le-am vazut in Kashan, voi vorbi pe indelete in viitor.
Bineinteles ca vor fi si fotografii .
Sper sa fie si un dram de inspiratie ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Nov 2008, 07:17 PM

[exergy33]

De la bun inceput trebuie sa spun ca din zecile de orase pe care le-am vizitat in Iran, Kashanul mi s-a parut cel mai urit oras.
Un oras nisipiu cu nuante spre gri aflat intr-o stare de avansata ferfeniţare ... nu stiu ce alt cuvint s-ar potrivi mai bine pentru a-l descrie.

Totul mi se parea de second-hand: marfurile din magazinele obisnuite, strazile, casele, oamenii, restaurantele ... chiar si strazile principale cu pasajele umplute de marfuri autohtone si de import, mi se pareau de prost gust.

Povestind cuiva impresiile mele despre oras am avut surpriza sa mi se spuna ca de fapt am trait reversul unui efect de suprasaturatie la frumos.
Explicatia ar fi urmatoarea : dupa ce ochii au fost umpluti pina la refuz de formele arhitecturale ce amintesc palatele din 1001 de nopti, de vitralii si miniaturi, de decoratii lucrate in cioburi de oglinzi, de mozaicuri cu motive florale, de gradini si havuzuri si de curti interioare cu vegetatie luxurianta, orice altceva as fi privit mi s-ar fi parut urit.

Insa aceasta explicatie nu m-a multumit pentru ca si la Yazd am vazut lucruri absolut superbe insa orasul nu mi s-a parut urit.
Pe de alta parte, senzatia de oras darapanat, plin de praf, paraginit si fara suflu am simtit-o imediat ce am urcat in taxiul care ne-a dus la hotel, deci inainte sa vizitez ceva.

Nu mai spun de faptul ca timp de o saptamina, in care am batut in lung si in lat orasul, nu am reusit sa vad o fata sau o femeie frumoasa. Acest lucru mi s-a parut ciudat pentru ca in Iran ai ocazia sa vezi chipuri cu adevarat atragatoare.

Prima zi a inceput cu vizita la cele patru resedinte cu arhitectura traditionala iraniana, de fapt adevarate palate, care au facut faima orasului. Ele sunt denumite dupa numele familiei posesoare.
E vorba de resedintele familiilor Borujerdi, Ameri, Abassian si Tabatabaei.

Primul loc vizitat a fost resedinta familiei Borujerdi/Burujerdi/Bourujerdi, familie de negustori bogati ce au construit aceasta vila ce a devenit faimoasa in special pentru sistemul de ventilatie si felul in care au fost pictati peretii din salonul de oaspeti.

In curtea de la intrare privirea mi-a fost atrasa de un ulcior de ceramica acoperit cu un clopot perforat. Acest tip de ulcior l-am vazut si la Yazd, insa acolo fotografiile nu mi-au iesit prea bine.
Asa ca m-am hotarit sa fac citeva fotografii ... am eu o obsesie pentru lucrurile ingineresti concepute in vechime.



Ulciorul se umple cu apa cu gheata, si desi e pus afara intr-un mediu in care temperatura aerului depaseste treizeci de grade Celsius, apa ramine rece.
E vorba de principiul racirii prin evaporare/evaporative cooling, principiu pe care oamenii desertului l-au descoperit din cele mai vechi timpuri.

Curentii de aer ce se formeaza datorita gaurilor si perforatiilor din partea superioara si de pe gitul ulciorului duc la evaporarea unei mici cantitati de apa, implicit la scaderea temperaturii lichidului din vasul de ceramica.



Robinetele de inox imi amintesc faptul ca traiesc in epoca Internetului si telefonului mobil, nu in cea a caravanelor si alchimistilor ... insa cit de mult as vrea sa fie invers.

Sa inchid ochii si sa ma trezesc intr-un timp in care sa nu am trecut, sa nu am dorinte, sa nu am planuri pentru viitor ... sa am doar placerea de a trai viata asa cum e ea, complicat de simpla.


Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Nov 2008, 06:04 PM

[exergy33]

Asa a vazut resedinta familiei Borujerdi un fotograf profesionist in timp ce statea in balconul salonului de oaspeti.

Casa, sau mai bine zis palatul, a fost construit(a) in 1857 de catre bogatul negutator Borujerdi ca dar de nunta pentru nora si fiul sau.
Nora provenea la rindul ei dintr-o familie foarte bogata de negustori, familia Tabatabaei ... deci nu putea sa locuiasca orisiunde.
Resedinta are o forma patrulaterala centrata pe o curte interioara cu gradina si havuz. Toate laturile au camere de locuit : camerele familiei, camerele servitorilor, camerele de oaspeti, saloanele de petrecere, salonul de intilniri de afaceri in care stapinul casei ii primea pe negustorii persani si straini ce veneau cu treburi prin Kashan, bucataria si anexele plus subsolul in care se gaseste un bazin cu apa ce asigura racirea aerului circulat de turnurile de ventilatie.
Aceste turnuri, pe linga utilitatea lor tehnica, au un aspect arhitectural foarte deosebit, total diferit de restul turnurilor de ventilatie, bad-gir/wind tower, pe care le-am vazut in Iran.
... ghinion insa, pentru ca in momentul cind am vizitat-o, aproape intreaga resedinta se afla in renovare.
Scarile de acces spre terasa si acoperisul cu turnurile de ventilatie erau inchise cu lanturi. Pe acoperis lucrau restauratorii.
Din curte am incercat sa le fotografiez ... nu am reusit mare lucru.


Salonul se afla si el in renovare. Totusi am reusit sa iau citeva cadre.
Peretii au fost pictati de Kamal-ol Molk, pictor national iranian ce s-a nascut chiar la Kashan.
E evidenta incercarea lui de a europeniza aspectul salonului fara a renunta insa la opulentul stil clasic persan.
Kamal-ol Molk a facut studii de pictura in Franta si a fost un admirator al lui Titian.
Atasez o imagine cu peretii scorojiti ce asteapta sa fie restaurati.
In medalionele de pe pereti se pot observa picturi cu scene de vinatoare, scene ce fac deliciul iranienilor, dar si luminatoarele integrate in sistemul de ventilatie.



Constructia casei si decorarea ei a durat vreo optsprezece ani pentru ca mereu a fost extinsa si renovata.
Zidurile interioare au decoratii din ghips. La fel si fatada cladirii.
Abunda motivele florale dar se pot observa si motive geometrice abtractizate sau imagini alegorice.



Nu am putut sa ma plimb in voie prin incaperi. Peste tot era plin de schele, de saci cu ciment, bidinele, funii, scripeti, sabloane si nisip.
Aspectul de loc parasit era amplificat si de aspectul neingrijit al havuzului si al copacilor.

Cerul avea o culoare prafuita si simteam o apasare ce-mi ingreuna repiratia si miscarile corpului.
Toata saptamina petrecuta la Kashan nu am reusit sa vad un petic de cer albastru ... albastru - albastru .

Dati click pe imagini pentru a le vedea in marime originala.

Acest topic a fost editat de exergy33: 16 Nov 2008, 04:22 PM

[exergy33]

Acest topic a fost editat de exergy33: 16 Nov 2008, 12:27 PM

[exergy33]

Ma plimbam cu ochii in tavan si pe arcade si incercam sa compar picturile restaurate cu cele in curs de restaurare.
Am ajuns intr-un salon barat de citeva schele. Nu era nimeni inauntru, asa ca am intrat ca sa pot vedea mai bine medalioanele de pe plafon.




Privind imaginile creionate in albastru, nu stiu de ce, gindul mi-a zburat la Alexandru Macedon.
Am incercat sa gasesc o explicatie logica acestei conexiuni, insa fara succes.

Mi-am adus aminte de una din primele mele calatorii prin Iran.
Nu trecusera decit vreo trei-patru luni decind sosisem. Reusisem sa asimilez o limba persana aproximativa, destul de onorabila, si ma puteam descurca singura la cumparaturi, policlinica, banca ...

Imi intrase in cap ideea sa mergem pina in Gorgan, exact pe traseul facut de Alexandru Macedon in drumul sau spre India.

Era vara si era foarte cald. Desi mai multe cunostinte de data recenta m-au atentionat ca in luna mordad pe tarmul Marii Caspice e o zapuseala greu de suportat, n-am renuntat la idee.
Mai intii trebuia sa ajungem la Sari, si de acolo sa mergem mai departe ...

Parca se facuse mai racoare, si intr-o seara, pe nesteptate, probabil vazindu-mi zelul cu care faceam planuri de calatorie, sotul meu a spus ca daca vreau sa mai merg, atunci sa pornim chiar in acea noapte.

La miezul noptii ne-am suit intr-un autocar express care mergea la Sari.
Cu cit ne apropiam de Caspica cu atit mai mult simteam in aer umiditatea calda si inabusitoare a aerului.
Mirosul de mil si apa, cel emanat de pe plantatiile de orez, dar si cel de padure, se amestecau in doze imprevizibile care faceau sa ma doara capul.

Spre dimineata am reusit sa atipesc.
La un moment dat am simtit agitatie in jurul meu si am deschis ochii. M-am uitat pe fereastra. Se crapa de ziua.
Mi-am dat seama ca stateam pe loc. Drumul trecea pe la marginea unui sat. Un sat cu case foarte asemanatoare cu cele din Romania.
Din cauza ploilor si zapezilor din regiunea Marii Caspice casele au acoperisul şir-vani, adica acoperisuri pe care se preling şiroaiele de apa. In restul Iranului casele nu au acoperisuri, au terase plate.

In fata unei case o fata in haine de mireasa, cu un voal alb pe cap, ce ii acoperea corpul pina la solduri, matura de zor.

In primul moment am crezut ca visez sau ca e o inchipuire.
Copiii din autocar au inceput sa chicoteasca si sa vocifereze.
Lumea s-a adunat la geamuri iar unii se cazneau sa gaseasca o pozitie cit mai buna ca sa faca fotografii. Altii au coborit din autocar.

Deci nu e nici o halucinatie, mi-am zis in gind.

Doream sa stiu ce se intimpla. De ce o fata in haine de mireasa matura drumul? Acest gest are vreo semnificatie anume?
Eram convinsa ca da.

Dupa mai multe minute, atunci cind s-au reintors cei de afara, am aflat ca in satul acela se practica un obicei ciudat.
In prima dimineata de dupa nunta mireasa trebuia sa mature in fata casei soacrei sale, in semn de respect si supunere.

Toata lumea din jur comenta evenimentul pentru ca in Iran nu exista un asemenea obicei.

Atunci cind am coborit pentru micul dejun, la un mic motel de pe traseu, de la baietii care serveau masa am aflat ca in respectivul sat traiesc oameni care fac parte dintr-un grup religios minoritar, totusi shiit, cu numele de Akhle-Haqq, si ca ei au obiceiuri mai ciudate.

Dupa atita timp mi-am adus aminte de acea calatorie, de peisajele muntoase si de cascadele ametitor de frumoase ale Gorganului, de palpitatiile inimii generate de gindul ca trec prin aceleasi locuri prin care cu mai bine de doua mii de ani in urma a trecut Alexandru Macedon.

... din nou am inceput sa ma gindesc la trecerea timpului. Amintirile mele stateau cuminti ca intr-un fagure de miere, ordonate parca intr-un spatiu celular hexagonal.
Mintea mea avea toate sansele sa se transforme intr-un stup urias in care zumzaiau mii de ginduri .

[exergy33]

Am coborit scarile de la etaj si am nimerit intr-o incapere semicirculara la parter ce dadea direct in gradina din mijlocul resedintei.
Incaperea nu avea pereti exteriori ci doar citeva coloane ornate in partea de sus si care lasau sa se vada in intregime partea centrala a curtii, inclusiv gradina.

In acel moment am intrat in universul unei amintiri. Una din cele mai vechi amintiri.
Nu pot sa-mi explic de ce, in Iran, aceasta amintire mi-a aparut de mai multe ori pe ecranul memoriei ... in orase diferite, in anoptimpuri diferite ...

Am mai povestit despre ea, insa vreau sa o retraiesc si aici.

Casa bunicii mele avea doua gradini, sau mai bine zis o gradina si o gradinita in spatele casei.
Acolo erau citiva ciresi care pe mine ma tentau, in special primavara si vara.
Nu ma tentau ciresele coapte ci cleiul care se scurgea pe coaja trunchiurilor. Mi se parea deosebit de gustos si continuam sa-l maninc chiar si dupa ce mama imi interzisese sa o fac.
Imi spusese ca daca voi maninca clei de cires, de visin si de prun, mi se va lipi stomacul iar apoi nu voi putea minca nimic altceva ... si voi muri de foame.

Chiar daca aveam doar vreo patru-cinci ani banuiam ca ceea ce-mi spunea ea, ca sa ma sperie, nu poate fi adevarat.

Intr-una din zilele de sfirsit de saptamina imi faceam obisnuitul rond prin gradinita bunicii, cind, la un moment dat, am vazut ca se misca ceva in iarba.
Un animal neobisnuit, pe care nu-l mai vazusem nici in realitate si nici la televizor, statea exact la picioarele mele.

Cu sufletul la gura am alergat pina in casa sa o anunt pe bunica de eveniment.
La inceput ea s-a speriat putin, probabil gindindu-se la ceva periculos.

Incercam sa povestesc dar nu reuseam sa-mi asez informatiile in propozitii inteligibile. Surescitata si agitata inginam doar o serie de cuvinte dezlinate imposibil de inteles.
Bunica m-a luat de mina ca sa mergem sa-i arat locul si obiectul care imi provocase atita mirare si emotii.

Atunci cind m-a intrebat direct : nu poti povesti clar ce-ai vazut?, eu am reusit sa spun doar atit : in gradinita e ceva ca o soseta groasa din lina in care sunt infipte niste scobitori sau chibrituri.

Bunica a zimbit pentru ca si-a dat seama ce vazusem : un arici.

Acest topic a fost editat de exergy33: 28 Nov 2008, 09:32 AM

[Marduk]

M-ar interesa traducerile numelor, Borujerdi, Ameri, Abassian si Tabatabaei. Maturatul in fata casei soacrei se mai pastreaza si pe la noi, prin Oltenia si in sudul Dunarii.

[exergy33]

Am iesit din nou in curtea resedintei, nu mai tin minte pentru a cita oara . E placut sa vizitezi astfel de case traditionale.

Oricit de multe trepte ai urca sau ai cobori, in oricit de multe eyvan-uri te-ai odihni pentru citeva minute sau ori de cite ori vei merge in cite un subsol cu havuzuri, special conceput pentru aclimatizarea si ventilarea intregii locuinte, nu te vei plictisi, chiar daca elementele arhitecturale se repeta : pereti decorati cu motive florale si geometrice din ghips - ornate cu cioburi de oglinzi, vitralii colorate, cupole pictate, eyvan-uri (balcoane) semicirculare de dimensiunile unor terase, gradini interioare cu nelipsitele havuzuri, turnuri care prind vintul, adica bad-gir ...

Dupa cum am spus, resedinta familiei Borujerdi si-a cistigat celebritatea datorita sistemului de ventilatie impecabil executat si al turnurilor aferente ce impodobesc acoperisul.
Un nestiutor in ale arhitecturii ar fi tentat sa creada ca ele au fost concepute din motive pur estetice.

M-am tot deplasat in interiorul resedintei si in final am reusit sa gasesc un unghi din care sa pot capta partea din acoperis care ma interesa.




In primele zile ale primei mele vizite in Iran am intrat intr-o librarie cu scopul sa cumpar niste carti postale si miniaturi imprimate. Selectam vederile in functie de stilul persoanei care urma sa le primeasca.
In acea librarie, vis-a vis de parc, am vazut pentru prima data resedinta familiei Borujerdi.
Mi-a placut si am cumparat-o, alaturi de vreo alte treizeci de imagini, insa nu am trimis-o nimanui. Am pus-o intr-o mapa de piele, mapa in care imi pastrez documentele mai importante, si impreuna cu ele am purtat-o prin peregrinarile mele de-a lungul si de-a latul Iranului.

Acum insa, cind ma aflu fata cu turnurile dantelate, imi dau seama de ce mi-au atras atentia in libraria de unde am cumparat vederea : partea de sus a constructiei seamana cu o casa de papusi sau cu o casa in care nu traiesc oameni obisnuiti . Ai impresia ca din turnulete isi pot face oricind aparitia aratari ciudate : spiridusi, o zina cu o bagheta magica si tichie instelata, Zmeul Zmeilor, vrajitoarea cu parul rosu calare pe o matura, magicianul, un cal inaripat, printul si printesa, capcaunul, paznicii imbracati in zale ...

Numai povestitorul a ramas undeva (in)afara, fara sa poata intra cu adevarat in poveste.


PS.

M-ar interesa traducerile numelor, Borujerdi, Ameri, Abassian si Tabatabaei.

Desi jurnalul meu nu e o emisiune de genul "raspundem ascultatorilor" , totusi, din politete, am sa incerc sa raspund pe scurt la intrebari.
Din moment ce exista Internet si facilitatea SEARCH, oricine poate gasi informatii despre subiectul de care este interesat.

Numele Borujerdi provine de la numele unei regiuni din Iran, Borujerd.
De exemplu, unei persoane din Brasov ce locuieste in alta parte, oamenii au tendinta sa-i spuna Brasoveanu'.

Abbasian este un nume ce are ca radacina numele arab Abbas.
Abbas Abu-l Fazl a fost unul din fii imamului Ali. In cunoscuta lupta de la Karbala, lupta dintre sunnitii condusi de Yazid si shiitii condusi de Imam Husseyn (alt fiu al imamului Ali), el a purtat steagul shiitilor. Husseyn si Abbas au fost frati numai dupa tata.
Acest stegar a devenit un personaj de legenda chiar daca in batalia de la Karbala sunnitii au iesit invingatori iar shiitii au fost nevoiti sa paraseasca peninsula araba si sa se refugieze in Siria, Liban, nordul Africii si sudul Iranului, intemeind de-a lungul timpului mai multe nuclee shiite sau chiar secte distincte.
http://www.globalsecurity.org/military/wor...raq/karbala.htm

Numele Ameri/Amerian are ca baza numele arab Amer.
Situatie similara : numele Vasile se transforma in Vasilescu, Mihai in Mihailescu sau Mihaileanu ...
Prin adaugarea particulei "ha" numele se transforma in Ameriha, desemnind pluralul. Situatie similara in limba romana : conacul Golestilor, castelul Huniazilor, casa Bratienilor ...

Tabatabaei reprezinta un nume cunoscut in Iran. Membrii ai acestei familii au fost persoane importante nu numai in lumea comerciala dar si in cultura, in special religie, filozofie si literatura.
http://en.wikipedia.org/wiki/Tabatabaei

Chiar si in afara granitelor Iranului exista oameni de stiinta cu descendenta din aceasta familie de Seyyed/seyyezi.

Acest topic a fost editat de exergy33: 4 Dec 2008, 05:55 PM

[Marduk]

Multumesc pentru raspuns si te rog sa-mi permiti sa revin cu intrebari acolo unde curiozitatea si nelamurirea nu-mi dau pace.

[exergy33]

Resedinta familiei Ameri mi s-a parut foarte mare. Zeci de incaperi decorate in cioburi de oglinzi, zeci de ferestre cu vitralii, zeci de trepte si balcoane si mai multe curti interioare, fiecare curte cu cite cel putin un havuz.

Simteam ca ma pierd in decor si ca in loc sa merg inainte, din incapere in incapere, ma invirt pe un traseu circular care ma aduce inapoi la locul din care am pornit.

Nu poti vedea cu adevarat ceva intr-o vizita de doua-trei ore in care sa alergi agitat dintr-un colt in altul.
Trebuie sa revii, sa stai pe ginduri in colturi diferite ale constructiei, sa te plimbi in peisaj, sa strabati pe jos strazile orasului sau sa strabati in lung si in lat satul.
O vizita de doua ore nu face decit sa te zapaceasca, iar in unele cazuri, sa revii.

Locurile sunt la fel ca oamenii, ca sa poti sa le cunosti nu trebuie sa te lasi indus in eroare de prima impresie, trebuie sa fii intr-un permanent contact cu ele. Sa le simti, asa cum simti gindurile cuiva la care tii foarte mult.

Tin minte ca in prima zi la Isfahan, prima mea calatorie in capitala culturala a lumii islamice, nu puteam vedea nimic. Pete de culori diferite, mozaicuri, smalturi, minarete, cupole, gradini, argintarie, poduri, gradini cu alei pietruite, covoare persane, vitralii, biserici, carti legate in piele, bijuterii masive din aur, ... toate mi se invirteau in cap producindu-mi ameteala.

Casele istorice, acele resedinte ale personalitatilor din trecutul Kashanului, imi produceau o stare de confuzie, ameteala si suprasaturare vizuala. Deci am luat hotarirea ca in fiecare zi sa revin la cite una din ele.
Trebuia sa vad fiecare resedinta de cel putin doua ori, nu atit cit sa mi se intipareasca in memorie, cit sa pot simti aerul lor specific.
Desi din punct de vedere arhitectural ele se aseamana, totusi, fiecare casa istorica are o anumita vibratie a ei.
In fiecare din cele patru cladiri am gasit cite un colt in care ma retrageam sa meditez ... sa simt mai mult decit ceea ce-mi poate oferi privirea.

La resedinta familiei Ameri am gasit un loc retras ce dadea pe o terasa spre gradina.



La orele de dupa amiaza lumina soarelui intra prin vitralii, dar si prin usile deschise, si picta peretii cu o lumina de miere.
Urmaream jocul razelor de soare. Lemnul incalzit emana un miros care imi purta gindul cu foarte multi ani in urma.

Ma vedeam pe mine imbracata intr-o rochie de o culoare deschisa, infoiata ca o varza creata, in timp ce incercam sa iau ceva de pe un raft de sus, la care nu ajungeam.

Casa bunicilor mei avea un mobilier masiv din lemn inchis la culoare. Unele piese cred ca erau de pe timpul imparatului Franz Josef . La fel si pendulul ce avea pictat pe partea interioara a usii chipul imparatului incadrat de doua mustati de lungimi cosmice.

Intrarea in casa se facea printr-o o veranda plina de flori, iar printre ghivecele pe care bunica le uda aproape cu sfintenie, se strecura la discretie lumina soarelui. Usa de la camera de oaspeti era mereu deschisa, asa ca lumina din veranda ajungea pina in incaperea intunecoasa.
Lumina cadea pe masa masiva din nuc proiectind uneori imaginea cite unei flori pe suprafata de lemn inchis la culoare.
In camera plutea mereu mirosul de lemn. E unul din mirosurile pe care le asociez cu acea parte a copilariei cind mi se permitea totul, cind termenul "restrictii" nu avea nici un sens pentru mine.

Poate si de aceea, la Kashan, in acest colt al resedintei familiei Ameri, am trait din nou sentimentul ca totul este posibil. Ca nu-mi ramine decit sa incerc, sa ma ridic pe virfuri, ca atunci la cinci-sase ani,

Nici un raft nu este prea sus ... banuiesc ca acest lucru il stiam chiar si la cinci ani. De ce intre timp l-am uitat? De ce mi-l amintesc tocmai acum?

Acest topic a fost editat de exergy33: 10 Dec 2008, 08:49 PM

[exergy33]

Linistea gindurilor mi-a fost destramata de vocea sotului meu : " Ce loc bun ai gasit si nu mi-ai spus nimic", a zis el rotindu-si privirea prin incapere in timp ce se apropia de usile deschise ce dadeau spre teresa.

"Si ieri am fost aici", i-am raspuns eu, insa el tinea cu tot dinadinsul sa ma contrazica. Am fost nevoita sa derulez ceea ce am filmat ziua trecuta ca sa-l conving ca am dreptate.

Dupa cum am spus, resedinta familiei Ameri, Khane-e Ameriha (in persana) sau Ameri's Mansion (in engleza) are dimensiuni incredibile, asa ca nu e de mirare ca cineva sa se piarda in interiorul ei.
Resedinta ocupa aproape noua mii de metri patrati. Are sase curti interioare si o curte in prelungirea intrarii principale.
Cine e doritor sa vada schita constructiei poate intra aici :
http://en.wikipedia.org/wiki/Amerian_House

Ameri a fost unul din guvernatorii provinciei Kashan dar in acelasi timp si cel mai bogat om din zona.
In acea perioada, adica pe la sfirsitul secolului al XVIII-lea, perioada a dinastiei Zand, hotii de caravane reprezentau personaje de temut.
Ameri ia hotarirea ca din banii proprii sa instruiasca garzi speciale care sa-i insoteasca pe negustori.
Kashanul se afla pe cea mai importanta ruta comerciala : Isfahan - Yazd - Kerman, dar si pe drumul dintre Isfahan si Qom.
Guvernatorul Ameri a constituit un sprijin fara egal pentru sah asigurind siguranta pe rutele caravanelor si pedepsindu-i fara mila pe hotii la drumul mare.

Intemeietorul dinastiei Zand a fost Karim Khan, etnic Lur din clanul Zand ce a servit ca general in armata lui Nadir Shah.
Clanul Zand locuia in Lurestan - partea de sud-vest a Iranului, insa prin decizia sahului a fost stramutat in Khorasan - provincie din nord-estul Iranului.
Karim Khan Zand i-a adus inapoi in Lurestan pe cei din tribul Zand, si chiar daca dinastia infiinta de el a condus Persia numai vreo cincizeci de ani, in acea perioada dezvoltarea economica si stabilitatea au atins cote de invidiat.

Desi foarte intinsa ca marime, casa familiei Ameri nu are opulenta resedintelor Tabatabaei si Borujerdi.
Totul e mult mai simplu aici.



Orice casa traditionala iraniana avea vitralii. Si casa Ameri are, insa vitraliile sunt foarte simple ... aproape moderniste.

Peretii au decoratii in ghips si cioburi de oglinda, si ciudat, privirea nu e zgiriata de prea multa stralucire. Lucratura in cioburi de oglinzi e mult mai discreta, fina chiar.



Curtile au copaci, havuzuri, ronduri cu flori, banchete acoperite cu tesaturi traditionale si stilpi cu felinare ...
Am incarcat doua fotografii cu partea exterioara a resedintei. Dati click pe imaginile in miniatura pentru a le vedea in versiune marita.

.....

Guvernatorul Ameri avea o viata normala si nu era rupt de realitatea oamenilor simpli ai orasului.
De exemplu, in resedinta se afla o baie cu nu stiu cite camere ... cam in jur de 200 m2 .
O parte era rezervata membrilor familiei si celorlalte persoane de rang ce locuiau acolo, o alta era destinata servitorilor casei si servitorilor invitatilor la resedinta.
Totusi, din punct de vedere arhitectonic, intre cele doua parti nu exista nici o diferenta. Ambele au fost decorate la fel de frumos.
Mai mult decit atit, guvernatorul a dat ordin ca baia comuna a resedintei sa fie deschisa patru zile pe saptamina pentru oamenii din oras (doua zile pentru femei, doua pentru barbati) si trei zile pentru servitorii din casa.

In Persia medievala baia publica parea un loc straniu pentru ca in multe cazuri avea dimensiunea si estetica unui salon de lux sau a unui palat. Pe timpuri ea a constituit un loc de socializare, schimb de informatii (politice, economice..), loc de birfa, sezatoare literara sau camera de concert.

Iarna se servea ceai cu dulciuri si fructe uscate : migdale, fistic, alune, visine, prune si caise uscate, mai rar cafea sau compot fierbinte de fructe.
Vara se aduceau sucuri, serbeturi sau fructe de sezon tinute la rece.

La resedinta familiei Ameri toata tratatia dar si cheltuielile pentru incalzitul apei, sapunul, plantele medicinale, cremele si vopselele de par pe care le foloseau femeile, erau suportate din punga guvernatorului.
De fapt, in perioada in care a guvernat Ameri, orasul Kashan ajunsese renumit pentru curatenia strazilor, bazarurilor, caravanseraiurilor, pentru siguranta pe timp de noapte dar si pentru faptul ca aici nu existau cersetori sau oameni care sa nu aiba de unde sa-si cistige o bucata de piine.
Orasul prospera nu numai din cauza comertului. Mestesugurile erau si ele in floare, in special tesutul covoarelor, extragerea de esente florale si prelucrarea cuprului.
Covoarele de Kashan sunt si la ora actuala unele din cele mai renumite, daca nu chiar cele mai renumite, atit in Iran cit si in afara granitelor Iranului.

Pentru azi ma opresc aici dar voi reveni la resedinta familiei Ameri. Mi-au mai ramas unele lucruri de spus, plus unele imagini.

Acest topic a fost editat de exergy33: 11 Dec 2008, 08:03 PM

[exergy33]

Revin la resedinta Ameri .

Sistemul de cladiri cu nu stiu cite camere, saloane si coridoare de trecere, a fost proiectat in mod foarte ingenios.
Respectiva cladire servea totodata si ca sediu al prefecturii, deci o aripa a ei era destinata functionarilor administrativi.

Am incercat sa captez o imagine care sa redea partea de cladire in care isi desfasura activitatea guvernatorul.



Sus pe acoperis se observa foarte bine un turn de dimensiuni mici. Nu este un turn de paza ci un turn de ventilatie. Lateral se vad doua turnuri semisferice. Si ele fac parte din sistemul de ventilatie si de iluminare naturala.
O imagine mai clara poate fi descarcata de aici : .....

Intreaga constructie este pur si simplu strapunsa de canale de ventilatie invizibile. Numai gurile de ventilatie, foarte frumos concepute, ca niste flori intunecate, pot fi zarite pe cupola si in partea de sus a peretilor.



In timp ce stateam in balcon si incercam sa prind dintr-un unghi cit mai bun partea principala a resedintei, am auzit voci care se apropiau. Nu puteam vedea figurile celor ce vorbeau pentru ca se oprisera exact sub balcon, insa am ascultat explicatiile date de persoana care ii insotea.



Partea centrala a constructiei se numeste panj-dari, adica cinci usi. Reprezinta un element tipic de arhitectura veche iraniana, preislamica. Usile se deschid spre iwan/eyvan, alt element tipic in arhitectura iraniana. Deci partea din cladire de sub copertina se numeste iwan.

Barbatul in virsta povestea cu mult patos. Nu cred ca era ghid. Avea mai degraba vocea unui profesor.
Plin de avint trecea de la arhitectura caselor din Kashan la cea a Moscheii Albastre din Isfahan, de la cetatile de lut de la Bam si Narin la ruinele de la Persepolis ...
Plin de mindrie le spunea mai tinerilor sai tovarasi ca Persepolisul este suta la suta opera vechilor persani, nu ca orasele antice ale lumii arabe ce au fost construite de romani.
Palmyra- perla desertului Siriei, sau Petra - fosta oaza de civilizatie a Iordaniei, reprezinta ramasitele imperiului roman. O perioada de timp Palmyra a fost sub suzeranitate persana.
Ruinele templelor si teatrelor romane nu pot incalzi inima arabilor, insa prin numarul mare de turisti pe care ii atrag, le asigura o sursa de venituri.
Efesul - Izmirul de azi al Turciei, cu ruinele templului zeitei Artemis, e opera grecilor ionieni.
La Efes se pot vedea ruinele artei grecesti insa aceste ruini nu pot trezi in inima turcilor un sentiment de mindrie. Ele nu apartin constiintei nationale a poporului turc.

Vorbea cu foarte mult patos si imi placea sa il ascult, mai ales ca folosea cuvinte originale persane, pe care le imbina mestesugit in propozitii de o claritate impecabila.
Stateam si ma gindeam ca e aproape imposibil ca sa intilnesti in Iran pe cineva de douazeci de ani care sa fie capabil sa se exprime atit de literer si totodata atit de simplu si pe intelesul tuturor.

Limbajul curent folosit de tineri, dar si limbajul din mas media, lasa foarte mult de dorit.
Limba persana literara e un fel de planta exotica pe cale de disparitie. In viitor locul ei va fi luat de niste buruieni rezistente la cultura ... un fel de limbaj de mahala presarat din plin cu americanisme, asortat cu arabisme si ornat cu expresii argotice persane, expresii pe care cu jumatate de secol in urma nici un om cu bun simt nu le folosea in public.
Textele pieselor de muzica asa zisa pop, cu foarte, foarte, foarte putine exceptii, fac concurenta cu textele manelelor romanesti.

Acum ele au devenit parte din vorbirea curente ... si doar oamenii in virsta se chirchesc de durere cind le aud din gura vreunui reporter sau prezentator radio-TV.

[exergy33]

Voi parasi resedinta Ameri cu aceasta ultima imagine: un vitraliu din camera mea preferata. O fereastra ce da spre terasa. Un loc linistit ferit de ochii si urechile servitorilor, probabil un loc de refugiu pentru lectura, jocul de sah, table ... sau poate chiar locul unor discutii secrete.




Nu din surse oficiale, tiparite si parafate, ci de la unul din ghizii de acolo, am aflat ca guvernatorul Ameri a fost un om iubitor de toate cele lumesti, fara excese insa.
Nu-si pierdea timpul pe la moschee si nici nu a dat bani din bugetul orasului, sau din averea personala, pentru construirea vreunui lacas de cult.
Se ingrijea cu pasiune de sanatatea economica si sociala a orasului si a transformat provincia intr-o oaza de prosperitate si siguranta.
Daca ar fi trait in timpurile noastre i s-ar fi spus ca e un bun manager un bun profesionist.

[exergy33]

... de treci codri de arama


Dupa cum spuneam, prelucrarea cuprului, alaturi de tesutul covoarelor persane si extragerea de parfumuri si esente, a fost una din indeletnicirile de baza ale oamenilor din Kashan.
Drept marturie sta si Bazaar-e Meskaran, adica Bazarul Alamarilor. (traducerea e facuta de mine dupa ureche, pentru ca in limba persana mes insemna cupru, arama , iar in traducere exacta ar fi trebuit sa spun Bazarul Cuprarilor/Aramarilor , cred ... insa nu-mi placea cum suna)
Bazarul Alamarilor se afla in apropierea bazarului principal iar o iesire a lui da exact in fata moscheii Mir Emad, moschee pe care am renuntat sa o vad pentru ca stiam ca sotului meu nu-i face placere sa intre in astfel de locuri la orele de rugaciune, adica atunci cind inauntru se afla multa lume. Moscheea e foarte veche. A fost construita de Haj Amir Emad-ud-Din Shirvani cam pe la jumatatea secolului al VIII-lea dHr si a fost refacuta de mai multe ori, ultima data in 1243 dHr.
Acum imi pare rau ca nu mi-am facut timp sa arunc o privire pe acolo.

In schimb am vizitat pe indelete Bazarul Alamarilor si m-am incintat cu imaginea unor obiecte ciudate de cupru, bronz si alama si am incercat sa aflu la ce foloseau sau mai folosesc ele intr-o gospodarie sau in bucataria traditionala.
Bazarul era plin de turisti straini care cumparau cu ghiotura tavi cu incrustatii, ibrice, oale speciale pentru orez, tavi imense pentru servit la petreceri (care pe timpuri se aduceau pe cap ), casete de bijuterii si aplice pentru perete.



In pragul unui atelier am zarit un barbat in virsta cu o figura tipica de iranian. M-am tot invirtit pe linga el cu intrebarile si i-am cerut voie sa-i filmez in atelier. Nu a obiectat si chiar ma privea oarecum amuzat in timp ce ma zgiiam cu camera pe toti peretii si prin toate ungherele.

Scopul meu era sa-i surprind chipul si privirea, pentru ca, dupa cum am mai spus, avea un profil tipic iranian. Oameni ca el se mai pot zari prin bazarurile vechilor orase.
Sunt convinsa ca imi ghicise gindurile si de aceea se ferea pe cit putea ca sa nu-mi intre in cadru.
Dar nici eu nu m-am lasat si in timp ce tineam obiectivul asupra lui, ma uitam la obiectele din atelier, si filmam asa la intimplare ... fara sa vad ce filmez. In final am reusit sa-i pacalesc vigilenta.



Citeva cadre cu batrinul alamar tot am reusit sa iau !

Acest topic a fost editat de exergy33: 19 Dec 2008, 01:11 PM

[exergy33]

Am reincarcat aici cele doua imagini de la postul anterior. si am mai adaugat inca una.

... ...



Dupa toate probabilitatile primele centre de prelucrare a cuprului au fost situate pe inaltimile muntilor Zagros din Iran. Obiectele gasite de arheologi confirma aceasta ipoteza. Cuprul e primul metal prelucrat de om.
Dar si sumerienii cunosteau tehnica prelucrarii acestui metal
In orice caz, in mileniul al IV-lea iHr atit popoarele din spatiul iranic, cit si egiptenii si mesopotamienii, ajunsesera la performante deosebite in tehnica prelucrarii acestui metal.

Cuprul e metalul meu preferat. A fost metalul meu preferat inainte sa ajung in Iran.
Inca din liceu imi aduceam cafeaua pe o tava de cupru pe care o cumparasem din Poiana Brasov.
Tot in acea perioada o colega de-a mamei mele a vizitat Israelul si mi-a adus de acolo o bratara foarte frumoasa. Bratara o am si acum. Seamana cu o catusa si are in compozitie trei nuante de bronz : una cu tenta de verde, una de roz prafuit si alta roscat-aurie.
De fapt aceasta bratara m-a facut sa caut informatii despre aliajele cuprului si bijuteriile din bronz si totodata sa patrund in lumea obiectelor antice din cupru si bronz.

Insa cuprul poate capata valoare artistica deosebita daca este gravat sau daca este desenat/gravat cu metoda qalam-zani. Aceasta operatie migaloasa care cere timp, rabdare si simt artistic, e efectuata de mesterul din imagine.



...

Data viitoare voi vorbi mai mult despre felul in care persanii au infrumusetat cuprul .

Acest topic a fost editat de exergy33: 2 Jan 2009, 03:58 PM

[exergy33]

Cea mai spectaculoasa metoda de a transforma cuprul o reprezinta emailarea lui. Un vas sau o tava de cupru emailat nu aminteste cu nimic de materialul de baza, iar nestiutorii isi inchipuie ca aceste obiecte sunt obiecte de portelan pictat.
De abia dupa ce le iau in mina, si le sesizeaza greutatea excesiva, incep sa-si puna intrebari cu privire la obiectul de arta si tehnica executarii lui.

... ...


In limba persana aceasta tehnica se numeste mina-kari
Cuvintul mina provine din Zend Avesta, mainyava insemnind celest, spiritual, paradisiatic.
Emailul pe care l-au obtinut la inceput persanii avea culoarea albastra, iar de aici a derivat si denumirea lui.
In perioada islamica apare numele de fata Mina, cu sensul de email.

Sursele istorice indica faptul ca cei care au inventat tehnica emailarii metalelor, cupru si aur, sunt iranienii. Mogulii au dus mestesugul emailarii pina in India si China.


... ...



Emailul se obtine dintr-o pasta colorata cu oxizi metalici ce se intinde pe obiectul metalic, ulterior obiectul fiind supus temperaturiloe inalte care duc la topirea compozitiei pastoase si vitrificarea ei.
La inceputul dezvoltarii acestui mestesug emailul avea un aspect de sticla semitransparenta, insa odata cu perfectionarea tehnicii, mestesugarii au ajuns sa obtina atit culori stralucitoare cit si culori pastelate, iar prin alaturarea lor au reusit sa creeze iluzia de relief.

Emailarea vaselor, pumnalelor, obiectelor de decor sau a bijuteriilor din aur, a fost dusa de artizanii din Isfahan pe cele mai inalte culmi ale perfectiunii.
In secolul al XVII-lea, bijutierii, aurarii, ceasornicarii si gravorii europeni erau patronati de curtea lui Shah Abbas de la Isfahan, in acea perioada Isfahanul fiind capitala Persiei.
Mai multe amanunte in legatura cu acest subiect se pot afla din notele negustorului de bijuterii Jean Baptiste Tavenier.

Astazi atelierele de emailare impinzesc toata tara, insa in nici un oras, nici chiar in Teheran, nu s-a ajuns la acea finete a executiei de care sunt in stare batrinii mesteri din Isfahan.


https://www.faradventurestravel.com/acatalo...tive_Vases.html

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Jan 2009, 02:32 PM

[exergy33]

Nu, nu e vorba de o bucata de caşmir sau de matase, nici de o miniatura persana, nici de o pictura pe lemn lacuit ... si nici de o coperta de carte lucrata manual .

E vorba de un detaliu de pe o arcada a pavilionului de odihna din Gradinile Regale Fin, de fapt un imens parc de vreo 23000 m2 ce se afla amplasat foarte aproape de orasul Kashan si la care s-a lucrat vreo doua secole.

15000 m2 sunt inconjurati de ziduri pazite de patru turnuri. In interior se afla pavilionul central denumit Sardar-Khaneh, locuintele membrilor familiei princiare, locuinte ce in limba persana se numesc Shah-Neshin, dar si locuintele curtenilor, garzilor si personalului de serviciu.

Gradinile Regale Fin nu au o istorie prea clara. Se stie insa ca Shah Abbas (contemporan cu domnitorii moldoveni Vasile Lupu si Ieremia Movila, cu domnitorii munteni Petru Cercel si Radu Mihnea ... dar si cu Mihai Viteazul), cel mai cunoscut sah al dinastiei safavide, a dat ordin sa se lucreze la dezvoltarea unui spatiu verde in apropiere de Kashan.
Gradinile au douasprezece izvoare ce asigura apa necesara pentru intreaga gradina ce se intinde pe vreo 2.5 hectare.


La dezvoltarea ei si la constructia de cladiri pentru familiile regale au contribuit arhitectii si gradinarii a trei dinastii : Safavida, Zand, Qajara.

... ...

Astazi ma voi limita numai la aceste imagini ale cupolei si arcadelor pavilionului central.

In urmatoarele posturi voi continua sa va prezint arhitectura, dar si povestile acestui loc in care s-a scris o parte din istoria Persiei medievale.

[exergy33]

Aici, in Gradinile Fin, s-a scris o fila foarte importanta din istoria Iranului. E locul unde a fost asasinat primul reformator al Persiei, cel ce a incercat pe toate caile sa-si modernizeze tara.
E vorba de Amir Kabir.

Voi spune pe scurt povestea vietii lui.

Se naste in 1807 in familia unui bucatar de incredere de la curtea sahului. Din copilarie da dovada de o inteligenta iesita din comun. de aceea Mohammad Shah Qajar da ordin ca el sa fie instruit la curte alaturi de copii lui si copii celorlalti demnitari .
Devine prieten cu baiatul cel mai mare al sahului. Dupa moartea lui Mohammad Shah Qajar, fiul acestuia, Nasser- Din Shah, ajunge la tron datorita ajutorul dat de Amir Kabir.

Amir Kabir, pe numele sau adevarat Mirza Taqi Khan, il ajuta pe noul sah in treburile legate de administratie.
Increderea sahului devine deplina, asa ca intr-o prima faza ii da de sotie pe sora lui mai mica, iar mai apoi il numeste prim ministru/mare vizir.

Amir Kabir este cel care a reusit sa impuna notiunea de "buget de stat ", a cerut si a reusit sa controleze sumele de bani care se cheltuiau pentru petreceri/protocol, cadouri pentru ambasadori, plimbari, etc ... tot el e cel ce a deschis prima universitate tehnica din Orientul Mijlociu, implicit din Persia.
Dar-ul Fonoon, sau Casa Tehnicii, a insemnat mult pentru progresul stiintific al tarii.
La ora actuala, Universitatea Tehnica din Teheran ii poarta numele.

A organizat prima campanie de vaccinare impotriva variolei, salvind astfel multe vieti.

Amir Kabir a promovat exportul si a restrins importurile, obligindu-i pe mestesugari sa produca marfuri competitive, dar in acelasi timp le-a redus si impozitele.
Pe vremea lui, calestile si samovarele se aduceau din Rusia. El a dat un ultimatum mesterilor din Isfahan, zicindu-le ca daca in sase luni nu reusesc sa scoata pe piata aceste doua produse, le va tripla impozitele.
Dupa doua luni bazarurile iraniene erau pline de samovare facute la Isfahan, iar la sfirsitul celor sase luni, calestile isi faceau aparitia pe strazile oraselor.
Rusii, britanicii, olandezii si francezii au avut mult de pierdut de pe seama politicii duse de acest prim ministru inteligent.
Porecla Amir Kabir inseamna Conducatorul/Amirul cel Mare.

A incurajat productia de zahar, textile si sticla, si a incercat sa occidentalizeze mediul de afaceri.
Pentru a-i incuraja pe inventatori el a instituit primul birou de patente din tara, birou ce elibera certificate cu dreptul de autor asupra inventiei, iar in cazul cumpararii dreptului de a produce obiectul inregistrat, o suma mare de bani revenea inventatorului.

Pe de o parte curtenii carora li se inchisese robinetul huzurului si petrecerilor, pe de alta parte ambasadorii, au inceput sa teasa tot felul de intrigi, si in final l-au convins pe sah ca Amir Kabir vrea de fapt sa-i ia locul.

In octombrie 1851 sahul il exileaza la Kashan, nehotarit fiind asupra viitorului. La Kashan el este tratat ca un adevarat suveran si este inconjurat de oameni in care avea totala incredere.
Dupa trei luni, in ianuarie, Amir Kabir va fi asasinat din ordinul sahului.
Dupa ce a fost ametit de bautura data de mama si sora lui, sahul isi pierde discernamintul si da acel ordin.

Crima este infaptuita de un anuma Mirza Qasab ( vezi si verbul a casapi din limba romana) si a fost planuita pina in cele mai mici detalii. Totul urma sa se petreaca la ora la care prim-ministrul si-o petrecea in baie.
La orientali baia inseamna cu totul altceva decit la occidentali. Baia e un loc de meditatie si de curatire a sufletului, nu doar a trupului.

Cu ajutorul unui criminal platit, poreclit Mirza Qasab, grupul de asasini intra in incinta, leaga paznicul si patrunde in baie. Mirza Qasab infinge cutitul in Amir Kabir si apoi ii taie venele.





Am incercat sa prind dintr-un unghi cit mai bun scenele care reconstituie tristul eveniment al asasinarii.
In partea din stinga se pot vedea doua personaje : cel cu barba, imbracat intr-un caftan caramiziu, e omul pe care sahul l-a delegat sa puna la punct asasinatul. Cel imbracat in rosu e executantul asasinatului.
In partea din dreapta jos se vad doua figuri. Persoana cu parul negru e Amir Kabir iar omul cu parul alb e unul din servitorii lui de incredere.
Manechinile sunt imbracate in haine de epoca si in designul lor s-au respectat fizionomiile personajelor reale, asa cum au fost ele zugravite in tablouri de epoca.

Dar soarta se razbuna.
Dupa o domnie foarte indelungata, de patruzeci si opt de ani, Nasser-din Shah va fi asasinat.
Numele celui ce l-a asasinat pe sah e identic cu numele asasinului platit de acesta ca sa-i ia viata lui Amir Kabir.

In ambele cazuri numele asasinului a fost Mirza.

Acest topic a fost editat de exergy33: 22 Jan 2009, 10:27 AM

[exergy33]

La un moment dat in baia de la subsol, acolo unde a avut loc asasinarea lui Amir Kabir, a patruns un grup de turisti iranieni. Ghidul care ii insotea a dat mai multe explicatii, pe care le-am folosit dealtfel in postul precedent.

De fapt crima propriu zisa a avut loc in sala bazinelor, insa scena cu personajele a fost reconstituita in spatele unei vitrine de sticla in salonul principal al baii.

Printre vizitatori se afla o familie foarte tinara ce avea o fetita foarte isteata si vorbareata.
Ii dadea mereu indicatii mamei ce sa filmeze , iar mama ei se conforma imediat.
L-am facut pe sotul meu atent ca sa se uite la ea si sa vada in ce fel un copil de patru-cinci ani este fascinat de ceea ce vede. Am vorbit in romaneste, ca de obicei ... iar fetita a intors curioasa capul si pret de citeva secunde bune m-a scrutat cu privirea.

Am analizat-o cu atentie in timp ce studia scena din spatele geamului de sticla. Privea atit de adinc inauntru incit nu a observat ca grupul lor iesise din incapere.



Cind s-a vazut singura nu s-a agitat de loc. Ma asteptam sa fuga pe coridoarele de la subsol ca sa-si gaseasca parintii.
Dar ceea ce m-a lasat fara cuvinte a fost faptul ca ea s-a apropiat de mine, si ca si cum m-ar fi cunoscut, m-a luat pur si simplu de mina si mi-a zis : hai sa-ti arat locul unde i-au taiat venele.
Sotul meu s-a uitat lung la ea, apoi la mine.
Mie mi-a venit sa rid.

Fetita insa incepuse sa ma traga spre locul cu pricina.
Era chiar in incaperea laterala, dar nu se putea ajunge la bazinul propriu zis pentru ca era inconjurat cu lanturi care opreau trecerea.



Pe pereti erau mai multe tablouri cu explicatii. Ea m-a rugat sa-i citesc. De la distanta respectiva nu puteam sa deslusesc literele.
Dar am avut inspiratia sa ma folosesc de camera de filmat, am facut zoom ... si astfel am putut citi respectivele explicatii.
I-am aratat si ei 'tehnica mea de citire'. S-a uitat prin camera de filmat in timp ce apropiam si departam imaginile, apoi a exclamat ... che jaleb/ce interesant!

M-a purtat prin mai multe locuri si mi-am dat seama ca-i face placere sa-mi explice lucrurile pe care le auzise anterior de la ghid sau de la parinti.

Dar ceea ce m-a uimit la ea, si ar trebui sa scriu UIMIT cu majuscule, a fost modul in care-si concepea propozitiile si cuvintele pe care le folosea.
Unele fraze erau la nivelul claselor de liceu. Initial am crezut ca repeta automat niste cuvinte, fara sa le inteleaga sensul, insa cind am intrebat-o ce inseamna, si cind a inceput sa-mi explice punct cu punct, mi-am dat seama ca are habar de toate.

Pronunta clar numele diversilor shahi, demnitari, orase, palate, oameni de arme, obiecte de uz ... incit lasa impresia ca de ani de zile cunoaste acele lucruri.
Vorbea o limba persana atit de clara, frumoasa si simpla ...

Si apropo de topicul deschis la Han, daca aspectul fizic reflecta inteligenta ... va las pe voi sa trageti singuri o concluzie.

Imi pare rau ca nu am intrebat-o macar cum o cheama.

... un colt frumos decorat din incinta bailor Fin ( chiar si gura de aerisire/evacuare a aburului care se poate vedea in centrul imaginii a fost conceputa in mod artistic).




Acest topic a fost editat de exergy33: 25 Jan 2009, 04:19 PM

[exergy33]

Dupa o absenta relativa revin cu o noua invitatie intr-o alta din faimoasele resedinte ale Kashanului: resedinta Tabatabaei. Celebritatea ei se datoreaza atit arhitecturii cit si vitraliilor, vitralii ce sunt considerate de specialisti ca fiind printre cele mai frumoase cinci vitralii din tot spatiul iranian. La o anumita ora din zi lumina soarelui isi dezvaluie intreaga ei magie.




Altcineva a vazut o imagine mai artistica. ...

De abia dupa ce vizitezi casele bogatilor negustori din Kashan realizezi faptul ca povestile din 1001 de nopti nu au fost doar simple povesti. Fragmente din acea realitate au supravietuit timpului.
Resedinta familiei Tabatabaei nu a fost conceputa pe timpul califului Harun al Rashid si al celor 1001 de nopti , insa forma ei arhitectonica e inspirata din acele palate de poveste.

Respectiva cladire a fost construita in jurul anului 1840, insa de-a lungul vremii a fost mereu extinsa si renovata.
Curtile interioare, si in special curtea principala, au puterea de a mari spatiul. Ai senzatia ca te afli intr-un spatiu care nu se mai termina. Am privit de la o fereastra cu vitralii, si pentru citeva secunde am incercat sa ma inchipui traind in acele vremi apuse ....



Sa nu uit sa reamintesc faptul ca fata acestui negustor a devenit nora familiei Bourujerdi. Despre casa familiei Bourujerdi am vorbit pe la inceputul jurnalului. Arhitectul care a proiectat cele doua case se numeste (Ustad) Ali Maryam, termenul Ustad insemnind de fapt maestru, profesor ... persoana foarte competenta in domeniul artelor.

M-am plimbat dintr-o curte in alta, dintr-un salon in altul, dintr-un balcon in altul, incercind sa captez cite ceva din ceea ce se vedea in jur.

De la o fereastra cu decoratii in ghips si cioburi de oglinzi am privit spre curtea din fata. Am repetat operatia de la mai multe ferestre ...



Formele arhitectonice repetative si replicarea obsedanta a motivelor geometrice si florale in toate vechile constructii ale Kashanului, nu induc oboseala vizuala, cum ar fi de asteptat.
De vina poate ca e armonia lor, sau poate nevoia de un altfel de frumos pe care o simte privitorul ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 16 Feb 2009, 08:10 PM

[exergy33]

Daca veti da un click pe aceasta imagine , si o veti privi de aproape, in marimea ei naturala, va veti da seama ca fotografia nu e facuta de mine .

Cupola si vitraliile din salonul central al resedintei Tabatabaei reprezinta un punct de atractie nu doar pentru turistii abisnuiti, ca mine, ci si un punct de plecare pentru studentii straini ce viziteaza Iranul cu scopul de a-si completa lucrarea de doctorat sau cea de masterat in domeniii ca arhitectura iraniana, arhitectura islamica, istoria artei orientale, ...
Reporterii de la revistele de specialitate, sau de la magazinele de mare tiraj, nu ocolesc aceasta incapere.
Am admirat-o la rindul meu.
Un echilibru geometric si coloristic ce atinge perfectiunea, insa nu pot spune ca m-a facut sa cad in extaz ... mie imi plac lucrurile mai simple, stilizate ... si usor dezordonate.

Plimbarea prin curtile centrate de havuzuri mi-a scos in evidenta decoratiile in ghips si oglinzi.



Am facut multe fotografii cu fatadele cladirii, iar in timp ce incercam sa le surprind din unghiuri cit mai inedite, mi-am dat seama de un lucru, si anume, am vazut toate vitraliile importante din Iran : resedinta guvernatorului din gradinile de la Dowlat Abad din Yazd, moscheea Kamal-ol Moulk din Shiraz, palatul Golestan din Teheran, pavilionul Saheb Qaranieh de la palatul Niavaran din Teheran, resedintele Tabatabaei, Amerian si Abassi din Kashan
Cred ca din cauza acestei "suprasaturari cu vitralii", ochiul meu a inceput sa caute si altceva.

Decoratiile in ghips, , chiar daca nu prezinta spectaculozitate, au rezistat destul de bine timpului si soarelui arzator, , si reusesc sa linisteasca privirea, mai ales dupa ce a fost 'bombardata' de culorile vii ale ferestrelor din sticla colorata ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 20 Feb 2009, 10:57 AM

[exergy33]

Mi-au placut fatadele de la resedinta Tabatabaei si de aceea le-am acordat mai multa atentie decit vitraliilor deja arhicunoscute si arhi-mediatizate.



Decoratiile in ghips pe pereti din caramida si lut, uneori din caramida nearsa, mi se par adevarate opere de arta, si in ciuda faptului ca sunt reprezentate motive orientale, cum e si acest pom al vietii, gindul ma duce la arhitectura italiana.

Vandalismul pseudo-turistilor poate fi vazut oriunde in Iran, in cetatile regilor ahemenizi, in resedintele aristocratice, in moschei, pe vechile poduri sau in palatele transformate in muzee.
Isi scrijelesc numele, scriu versuri sau dedicatii pe peretii proaspat renovati, injura in grafitti, isi fac cunoscuta preferinta pentru un club de fotbal sau pur si simplu zgirie peretii ...

In aceasta imagine am incercat sa captez cit mai bine Pomul Vietii, vechi simbol ce apare oriunde, atit la Yazd cit si la Kashan.
Indiferent daca e un element de decor pe fatada unor cladiri vechi, pe ceramica, pe salurile de sarbatoare ale femeilor, cioplit pe usile din lemn sau gravat pe tavile de cupru sau argint, acest simbol foarte frumos stilizat, atrage atentia.



Daca veti da click pe imagine si o veti analiza atent in versiunea ei marita, veti descoperi urmele lasate de homo vandalus turistico, si nu am nici un dubiu ca e vorba de iranieni, pentru ca scrijeliturile sunt efectuate in alfabet persan.

Am ajuns la concluzia ca pe fata pamintului exista o specie de oameni care nu pot fi sensibilizati de frumusetea si vechimea unui obiectiv istoric sau de arta.

Nu mai vorbesc de curtea resedintei plina de coji de seminte, ambalaje de inghetata, cutii goale de racoritoare si bilete de intrare aruncate pe jos.
Un peisaj derizoriu pe care doar la Kashan l-am putut vedea, si de aici puternica senzatie ca circulam intr-un oras al nimanui, un oras de care nimeni nu are grija.

... nu ma asteptam ca incinta uneia din cele mai cunoscute opere arhitecturale ale lumii islamice, trecuta in cursurile de specialitate ale tuturor universitatilor europene si americane de profil, sa ofere o imagine atit de dezolanta.