Jurnal Fără Valoare [Gânduri (ne)insemnate], [Jurnalul Romeliei] Optiuni

[Romelia]

Te-am facut vis si te traiesc asa...
Am puterea de-a târâ dupa mine tot sirul interminabil si mereu al zilelor ce vor urma...
Poarta-ma, viata! Poarta-ma, caci singura mi-ar fi imposibil. Sa fi ajuns la un stadiu exasperant de epuizare? Pentru ca, uneori, am impresia ca am pierdut 'facultatea' de a deosebi realitatea de vis.
Ma tortureaza un gand, o idee... incerc, doar incerc sa-mi traiesc, fascinant, ideile. Uneori nu pot dormi si stau cu ochii inchisi, incapabila sa fac vreo miscare, incapabila sa uit tot, incapabila sa ma concentrez asupra unei singure idei. Senzatiile traite nu au relieful si acuitatea celor visate, pe care ajung sa cred ca le traiesc.
Caut un vis cu toate gandurile mele. Dar nu-l pot gasi. Si sufar... sufar acut, dar nu din cauza lipsei lui materiale, ci din cauza ideii lipsei lui.
Si totusi...
Trebuie sa traiesc tot... tocmai pentru ca trece.
Incerc si vreau sa gasesc felul de-a ma descoperi toata, pe mine, asa cum sunt, cu spaimele mele, cu gandurile si fericirile mele, cu cosmarurile si visurile mele, cu goana dupa certitudini, cu descurajari, cu renuntari, cu uitare...


@Erwin... Experimentam, concluzionam si aplicam, de asta ne numim 'oameni'.
Logica este asa de simpla: totul este compus din ceva. Toate lucrurile trebuie sa fie intr-un fel, si sunt... mult mai nuantate decat le vedem noi. Conceptul 'cunoastere' defineste masura predictibilitatii noastre, a anticiparii dinamicii realitatii, iar cunoasterea este intotdeuna limitata. Asa cum oamenii au performante creative diferite, ei trebuie sa aiba si performante afective deosebite. Cu siguranta daca sentimentele ar fi reciproc transferabile, uneori am fi mandri de calitatea emotiilor iar alteori am fi umiliti cand am explora si prelua alte emotii care ne depasesc enorm in adancimea si diversitatea exprimarii.

Eu, Tu, El, Ea... cel ce esti atat de 'mic' -

[Romelia]

Deodata se opri si... privirea ii aluneca peste tufa de trandafiri, incercand sa-si potoleasca zambetul, care isi cerea dreptul sa i se astearna pe fata.
Era abatuta, trista... simtea ca ar trebui sa spuna ceva...
Si, atingand cu mana "buchetul de flori", isi spuse in gand:
"Ce frumosi sunt trandafirii acestia!"
Oare poti desface un boboc de trandafir ca sa fie la fel cu trandafirul inflorit?
Nu!... isi raspunse cu tristete. Nici daca ii desfaci petalele cu multa grija, nu reusesti. Nu se poate nicidecum!
Nu se poate!!!
Nu se poate! Nu se poate, pentru ca bobocul este prea fraged. Petalele sunt inca prea crude, prea tinere. Inca nu i-a sosit vremea sa infloreasca! Pentru ca... asta e legea! Trebuie sa treaca un timp anume in care floarea creste, se intareste, da boboci, iar, dupa un alt timp, in care petalele se intaresc si ele, se despart si infloresc asa frumos, ca trandafirii acestia. Vezi... dragul meu Jurnal, fiecare transformare are nevoie de un timp anume. Iar daca vrem sa avem 'o floare' frumoasa, sanatoasa, trebuie sa asteptam ca timpul sa-si faca treaba. Daca ne grabim si fortam planta, ea se ofileste, se chirceste si moare inainte de vreme.
Si la om legile sunt aceleasi. Daca incercam sa fortam timpul, omul se ofileste, se imbolnaveste si... MOARE.
Nu te grabi! Nu forta timpul! Lasa timpul sa-si faca treaba! Poarta-te cu el, cum te-ai purta cu o floare. Si, timpul iti va reda FERICIREA de-a atinge 'Un Trandafir Inflorit'

Este minunat sa poti ajuta, sa poti alina, sa poti inlatura durerea...


"Simti o durere usturatoare in inima, in timp ce... privea atenta petalele de trandafir pe care le tinea in mana. Revolta interioara o impiedica sa mai distinga ceva. Stia ca acea 'clipa' sfasiase orice dragoste ce prinsese sa-i inmugureasca in suflet".

[Romelia]

We are so far into the nowhere already...

[Promo Contextual]

[Romelia]

A te amagi - inseamna - a te complacea in confortul fals, al compromisului?
Mi se pare ca uneori incerc sa ma ascund, sa fug... de mine.
De ce? De ce nu-mi pot privi sufletul si gandurile in... oglinda? Mi-e teama ca... sticla poate devia conturul lucrurilor si atunci, pentru orice deformare a lor, o voi invinui pe ea?! Ceea ce nu este cinstit. Fata de mine in primul rand.
Inca ceva... , desi mi-am dat toata silinta, totusi... nu m-am ascuns bine. Si asta fiindca... nu stiu sa ma "ascund".
N-am reusit?... sau incercarea mea a fost o intamplare nereusita! Cred ca exista o greseala pe undeva. Ori am pornit-o gresit, ori nu am...
Pentru aceasta imprudenta... port o vina.
A recunoaste o greseala este primul semn ca ea 'trebuie' si poate fi indreptata?
Nu!!! Nu cred... in cazul meu nu o mai pot indrepta.
Da... nu-mi place sa pun intrebari, sa cer explicatii, sa declansez 'scene' clasice...
De ce? Oare de ce? De frica?... ca sa nu aflu realitati care sa ma dezechilibreze complet - din cauza asta - prefer sa ma mint.
Asta e!
Imi place sa zambesc - cand sunt mintita. Zambesc cu teama, cu teama ca... intr-o zi te poti trada singur.
Poate... vine "O Zi" cand... adevarul nu se mai lasa ascuns. Si rabufneste!
Minciuna. Prin tacere - minciuna.
Minciuna ascunsa sub fiecare zambet, impletita in fiecare mangaiere.
Trairi nesocotite, tainuri totale.
Cine stie, poate intotdeauna intre noi a stat minciuna.
Cate minciuni or mai fi existand intre noi in afara de aceasta, cate mai tinem ascunse cu grija sub zambetul nostru?

Mi-am spus: - I can`t go on, I can`t go on, I`ll go on -
Si: - And I began to walk again...

[Romelia]

Amurgul, cade greu, incarcat. Vremea isi scutura pletele ude, batrane. Inserarea urca pe geamurile reci flamande ventuze de caracatita, aspirand incet, insidios, lumina interioara. Umbre subtiri, adevarate sageti negre, impanzesc podeaua, peretii, aerul, ca niste canevasuri desenate parca acum de niste maini nevazute. Mi se pare ca totul se agita, desi totul este rigid in camera si in seara asta, ca in atatea seri la rand...
Da, totul e impietrit aicea...
Nu, nu ma mai poate minti jocul umbrelor...
Imi vorbesc amintirile...
Doar ele vorbesc si... vibreaza frenetic toate chemarile din inima mea.
... mi-am mutat privirea intr-un colt stiut al camerei, cautand ingrijorata ceva. Acolo, ascunsi, parca suradeau mereu doi ochi, urmarindu-ma intotdeauna cu atentie, cu duiosie.
Incerc sa numar: 1, 2, 3, 4, 5...
Ar trebui sa numar secundele, clipele?
Dar de unde sa incep?
Incerc sa-mi sondez adanc amintirile, atintindu-mi din nou privirea in colt, cautand sensuri, descifrari, o lumina de undeva, cautand clipe, cautand in toate de-atunci, de acum, in speranta unei revelatii. Incerc sa-mi inchipui cum ar arata Universul apropiat mie, partas la framantarea mea, dar... atmosfera din jurul meu e atat de rece, neparticipanta.
Amurgul cade ca plumbul. Ochii tai nu mai spun nimic - se ineaca intr-un simulacru de lacrimi si ma ocolesc. Coltul meu isi pierde conturul, luminitele se estompeaza, cronologia secundelor se incurca. Peste amintiri, staruie noaptea din care timpul nu se mai faramiteaza in ceasuri, zile, saptamani, ani...
Persista o asteptare nelamurita, fiindca - ridicol, dar adevarat - NU stiu ce astept.
In noaptea asta... imi ascund amintirile, incerc sa le ascund altor priviri.
- Tu crezi ca umbrele au ochi?

... m-am convins in timp ca amintirile sunt o inviere frumoasa, mai frumoasa decat clipele care le-au zamislit.
A.

Acest topic a fost editat de Romelia: 19 Aug 2006, 03:49 PM

[Romelia]

O ora mi-am mancat-o incercand sa scriu, jumatate de ora imi trebuie sa ma pregatesc de plecare...
Mi-e indiferent unde o sa ma duc daca tot am hotarat sa ies. Imi place sa umblu 'brambura' pe strazi...
(Nu stia unde sa se duca, dar... prefera sa se adune de una singura)
Cum ar fi sa... ?
Gata!
Astazi merg pe I.M.
Mi-am propus sa ma plimb cinci ore -

Isi scoase din sertarul asezat langa cuier o pereche de pantofi fara toc, isi cerceta picioarele, rasucindu-se; ceva nu era in ordine. Udandu-si un deget cu limba, prinse cu umezeala o scama agatata de pulpa piciorului. Se privi in oglinda, acum ramase multumita de felul cum arata. Si... in ultimul moment isi lega parul la spate cu o funda albastrie.

... pasea fara grija. Cunostea locurile. Nu era pentru prima oara in acest loc. Cu pantofii agatati pe spate, cobora treptele reci, zgrunturoase. Pasii ei nu faceau zgomot. Taie cararuia, fara sa ezite, (dupa obiceiul romanesc) - alese alta, cu mult mai mica, pasind desculta peste rondourile de flori, in nici zece minute ajunse aproape de lac.
Cand se aseza pe banca avu senzatia ca se prabuseste. Isi trase sufletul. In scurt timp, bataile regulate ale inimii ii dadura de stire ca putea explora locul in voie. Nu-i parea rau, fata ei radia o placere ascunsa...
Pe intinderea lacului, apa era neteda, de un albastru deschis, ca cerul, dar nu lasa ochiului sa observe mare lucru. Brusc, la suprafata apei, se produse o mica explozie auzita de ea inainte; deasupra luciului aparu un pestisor de marimea unei sabioare. In cateva secunde, pestisorul, cu trup cu tot, disparu in lac.
... lovind o piatra cu varful degetelor de la picior o trimise direct peste parapet, in lac... auzi un pocnet, apoi altul, si deasupra apei crescura doi bulbuci albiciosi, repede imprastiati de valurelele grabite formate in jur... in dreapta, cu mult mai departe, pocnetul se repeta de cateva ori. Deasupra apei din nou se vazura basicutele albe, repede imprastiate si ele...
Acum era sigura ca gandul, fulguit prin minte, putea deveni realitate... isi casca gura si isi misca maxilarele in ambele sensuri. In urechea dreapta pocni ceva...

Cu urechea dreapta am inceput sa te aud...

[Romelia]

Incerc sa mi-l inchipui pe Goethe traind intr-o insula pustie sau... pe Rafael fara maini. Am vrut sa-l citesc pe Stendhal si m-a suparat de la primele pagini. E in fraza lui atata bun simt, atata cumintenie, atata optimism, ca l-am zvarlit cu scarba la o parte. Incerc sa ascult muzica... nu pot!
Si totusi... sunetele viorii ma linistesc, ma fac sa surad, adauga parca o nota de intimitate, de participare la singuratatea mea adanca.
Neputinta.
As vrea sa vad... cum te mangaie apusul...
As vrea sa aud... pe drum rapaitul surd al pasilor tai...
Parca am mai imbatranit... mi s-au ivit riduri noi la coltul ochilor.
Singuratate.
Zadarnica trecere de clipe. Numai amintirile mai razbat din cand in cand in negura.
Probabil ca orasul tau fierbe acum sub povara asfaltului. Seara, se inalta ultimele unde ale arsitei de peste zi. Oamenii devin mai usori, parca salta. Te vad plimbandu-te in pantaloni scurti, cu ochii mari si linistiti.
- Te-ai ingrasat? As vrea sa nu mai fii slab.
Sa fii fericit si implinit.

[Romelia]

In camera incepusera sa isi faca loc primele fasii de lumina. Ea se trezise de vreo jumatate de ora. Statea intinsa cu mainile sub cap, incercand sa-si potoleasca gandurile care nu-i mai dadeau pace de cand sosise la... ar fi vrut ca timpul sa treaca mai repede, sa ajunga mai grabnic acasa, sa...
Intinse mana peste cap dupa cutia cu dulciuri. O gasi, dar..., dupa cateva clipe, se decise sa NU manance "pe inima goala".
Frumos din partea mea, isi spuse in gluma, incep ziua cu renuntari.
Se scula din pat, se indrepta spre fereastra si o deschise. Intaii zori ai zilei, luminosi, spuneau ca Toamna - desi inca zgribulita - sosise!. Trase cu nesat aerul proaspat si rece. Ramase mult timp cu ochii inchisi, adulmecand parca boarea umeda a diminetii. Parasi apoi fereastra, grabi executarea programului de dimineata si porni spre sala de antrenament. Ajunsa acolo, intra in sala. Profesorul nu venise inca. Era abia ora opt si jumatate. Dupa ce isi scoase hainele, deschise dulapul si imbraca rochia - de fiecare data cand imbraca rochia de dans, in faldurile ei gasea acel fior de emotie veche si totusi permanenta. Acest 'vesmant' ii regla parca sufletul si mintea si le acorda cu atata desavarsire armonie, incat orice gand era impletit cu dragoste si orice suflu al inimii era cantarit cu judecata.

Ore de ragaz ale inimii.
Simt nevoia sa dansez. Ma linisteste. Imi inlesneste puterea de a fi sincera cu mine... dansul imi daruieste... un pic de fericire.

Acest topic a fost editat de Romelia: 3 Sep 2006, 04:12 PM

[One_Last_Dance]

Eu nu stiu nimic. Sunt nestiutoare pana la refuz. Total nestiutoare. Nu stiu nici macar incotro merg...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Daca nu curge, pica, dar mai degraba curge...

[Romelia]

In lumea asta in care traim oamenii nu stiu sa pretuiasca diminetile. Se trezesc fortat cu ajutorul ceasului desteptator, care le sparge somnul cu o lovitura feroce, aemanatoare loviturii de topor, ca apoi sa se lase prada, intr-o clipita, unei agitatii precipitate, de-a dreptul funeste.
Si atunci, spune si TU, ce fel de zi e aceea care incepe printr-un asemenea act de violenta?
Ce trebuie sa se petreaca in sufletele unor oameni supusi zilnic, cu ajutorul ceasului desteptator, unui mic soc electric?
Crede-ma, dragul meu, si tine bine minte ce-ti spun: acesti oameni sunt invatati zi de zi cu violenta, si zi de zi dezvatati de bucuria placerii.
Majoritatea oamenilor se misca pe o traiectorie ce se intinde intre casa si locul de munca, uitand, pur si simplu, ca timpul e 'un smecher' uns cu toate alifiile.
----------------------------------------
Ma gandesc la, la, la... la Arhimede si la cercurile lui, la Michelangelo si bucatile lui de piatra, la Pasteur si eprubetele lui - oare acestia au incercat sa schimbe viata oamenilor?

[Romelia]

~ Gesturi si Definitii ~

Lucrurile se petreceau mereu altfel decat se asteptase si... nu era in stare sa-si revina din surpriza asta ametitoare.
"Era, in acelasi timp, alaturi si la distanta".

Sarutulnuurmeazaolinieconstantaciurmarestedispozitiidemoment.Fiesuntlainceputreci,inghetate pentrucaatuncicandseapropieoraplecariisadevinapasionatesilungi.
Unsarutfaramiscare,faraincheiere,cacinuteindurisa-ltermini,oricatdemultavoluptatearaduceimperechereabuzelor.Ochiise
inchid,respiratianumaiexista.Siladesfacereramanepeguraunstropdesaliva.
Uneorisepetrecelimbapanainfund,inmisterelegurii.De-alunguldintilor,limbapelimba,sarutuldevineaproapeoposesie...
Guraluiseimpingefaraniciostavilapestebuzeletale.Uniisarutacast,pecandaltiimarcheazaprinsarutunactdeposesiune,simuleaza unactsexual,uneorisaruturilesuntsadice,rele,cautasaproducadurere.
Existasiovarianta"modernizata"aacestorsaruturi:candceidoicomitoinfractiune,sarutandu-seintimpceELconduceautomobilulpe drumurilepublice.
Si... uneori-doaruneori-tedoarecapuldeatataviolenta,darnuestiinstaresatedesprinzi.

Inevitabilul s-a produs.
Se apleca spre ea si isi lipi gura de gura ei. Era o gura curata, o gura tanara, cu buze moi, frumos croite si cu dinti bine ingrijiti - toate erau la locul lor in gura si neatinse.
[Aceaste buze aveau darul sa o ispiteasca atat de mult, dar ea nu le percepuse decat prin panza de ceata a dorintei, nestiind nimic despre realitatea lor, despre... ce senzatii sunt cand ajungi sa le atingi?]

... uneori ne jucam cu focul, alteori ne jucam cu apa.
Atingem mereu apa, dar alteori incercam sa atingem focul. Nu dintr-o data, ca sa nu renuntam prea iute la atatea senzatii. Incet, atingem incet, lasand temperatura se urce pana la creier.
In sfarsit, intram in apa... si emotiile se schimba cum dam drumul la apa calda sau rece. Apa fierbinte, cat mai fierbinte sau rece de tot. Lasam sa curga din abundenta sau numai o picatura. Picatura sa se prelinga pe corp, incercam sa-i simtim drumul, sa vedem unde poate ajunge fara sa se dastrame. Si daca porneste spre mijloc – singura - caci n-are nimeni curajul s-o forteze sa ia aceasta cale – cu atat mai bine. Cateodata oprim cu mana robinetul si dam drumul brusc, ca sa o vedem violenta, incercand sa castigam timpul pierdut. Sau luam apa in pumn si o lasam sa se prelinga cat mai incet intre degete...
Uneori... cate o picatura merge pana la cot, atunci cand bratul este indoit.

Cand tinem un picior nemiscat - el intepeneste - sau daca nemiscarea este intrerupta dintr-un anumit motiv, se produc furnicaturile. Cand ramane un picior in intregime gol, ne putem uita cu de-amanuntul la el, la forma lui, cum se arcuieste, se strange, se schimba, daca il tinem drept sau il indoim. Alteori ne jucam cu el, incercand sa facem aceeasi miscare din glezna, repede, rar, dupa un sunet care ne rasuna in urechi.

Un (alt)fel de doua feluri...

- Oare daca ar fi intrat cineva in acest minut, ne-am fi priceput sa ne intrerupem?

[Romelia]

Amintiri...

Trageam perdeaua la o parte... sa vad mai bine ce fac. Bunica ma certa...
- Nu ti-am aranjat bine funda. Uita-te drept la mine, sa o prind pe crestet. Ai astampar, ca nu fuge porumbita.
- Vreau sa-i dau de mancare, buni. Am firimiturile aici...
- Vai A., draga mea! Hai, da-i sa rontaie, ca altminteri nu am liniste cu tine, dar incearca sa tii capul asa cum e corect, nu sucit...
Cand ma apropiam de fereastra intredeschisa, cu bratele sprijinite de pervaz, porumbita mea moţată, alba ca zapada, venea sa ciuguleasca ce-i adusesem. Nimerea intai in palma goala - ma gadilam - o retrageam imediat. Nu se speria. Isi indrepta din nou ciocul bont spre palma mea cu firimituri - paine, mamaliga, cas, resturi de oua prajite - tot - ce se intamplase sa mananc dimineata. Cainele, izbit de miros, incepea sa latre, agitandu-se in lantul care zuruia suparator. Abia atunci... porumbita zbura speriata. Ma podideau lacrimile. Strangeam pumnul si firimiturile adunate in el, rugand-o pe bunica:
-Sa batem cainele, asta, buni!... sa-l alungam.
- Lasa-l draga, asta ii mai lipsea de aici, porumbita ta. A ciugulit destul alintata asta si altadata. A imbatranit la geamul asta. Hai sa te spal, ca trebuie sa mergem la piata...
- Poate mai vine... sa las firimiturile afara?
- Nu mai vine pana dimineata, stiu eu. Arunca-le, ca le mananca gainile. Ne trebuie oua proaspete, sa crestem mare, nu?

* * *

[One_Last_Dance]

* * *

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 10 Sep 2006, 06:00 PM

[Romelia]

... ma pierd in aceeasi suita de intrebari fara raspunsuri.
Fiecare vorbeste - aici ca si aiurea dealtfel - de fericirea unei zile, unei clipe, dorind-o sa mai intarzie. Ce sa fac cu o astfel de clipa? ma intreb mereu. Cu atatea altele ca ea? Sa ramana? La ce bun? Sa o folosesc si sa dispara, dincolo de pragul amintirilor? N-ar avea cu nimic mai mult sens decat un strop de apa ajuns in imensitatea unui ocean. Si daca judecam la rece, fiecare clipa in parte nu-i altceva decat veriga langa veriga in lantul care sfarseste prin a ne strangula.
Noi oamenii, am facut din viata o arena mare, uriasa, de intrebari si raspunsuri, de certitudini si indoieli, de inaltari si caderi, de lumini si umbre; ca sa traim intens.... Ce sa traim? O iluzie!
Cat de ciudati suntem! Si cat de creduli ramanem fata in fata cu ipocrizia vietii care ne imbie, zambindu-ne, mintindu-ne ca un cantec de iele, de la primul la ultimul tipat.
Dar, hai sa-mi vad de treaba mea. Ca la filozofeala asta lunga a vietii, sunt si suntem tamaie toti, chiar si cei mai increzuti filozofi. Si cu parerea mea, a ta, a voastra, viata curge tot in legea ei, bine sau anapoda...

[Kristin]

Romelia, gandurile tale sunt departe de a fi neinsemnate. Ma regasesc in multe dintre ele.

Cat despre clipa de fericire, ia-o cu forta si pune-o la conservat. Trebuie.

Altfel, va veni iarna si vei merge sa cersesti, ca la tine camara va fi..goala.

Bucura-te de fiecare moment ! Chiar si cand iti vine sa urli, sa spargi ferestre si sa te revolti !

[Romelia]

Multumesc Kristin!
M-ai prevenit la timp...
De astazi... n-am sa mai las CLIPELE sa treaca pe langa mine ca apa pe langa 'penele gastei'
... am sa le iau cu mine drept "manta de vreme rea"

* * *

Ce greu se intelege si se strabate viata!
Curios, invatam tot timpul, in toate imprejurarile si tot neintelepti absolvim scoala vietii. Nu numai eu, toti de langa mine Scrie undeva sau mi-o fi spus cineva adevarul asta? Nu mai stiu...
~ Cea mai mare calitate a omului e ca poate uita cate ceva ~
Calitatea asta nu opereaza insa intotdeauna in mod cinstit...
Cate nu auzim si nu le mai stim - ori nu le mai stim asa cum le-am auzit demult. Si cate staruie... neintelese si imposibil de uitat...
Si totusi multe lucruri ne raman departe, straine, probabil unde nu le stim foarte bine nici pe cele dinlauntrul nostru.
~ prin tainitele sufletului meu ~ se isca uneori o incredere, cam anemica e drept, dar... se va face lumina si toate se vor limpezi candva. Intai in cuprinsul, apoi in perimetrul meu; si eu incerc sa ma prind ca scaiul de ea, de speranta mea.
Ce invatam? ca invatam Slava Domnului, zi de zi!
Unde apar cele invatate? Cum sa le intelegem? Unde-i intelepciunea care sa ne descurce intre alfa si omega?
Uite d*acie! Nu stiu cum sa-mi opresc invalmaseala asta; tot acum imi vine in minte ca... daca cei batrani dupa atatia ani nu-si pot explica o intamplare sau alta din viata lor, ce sa ma mai mir de mine ca stau acum intre o luciditate chinuitoare si un sentimentalism lanced, nedumerita in ce ape ma scald...
Si uite asa... ramane mai mult intuneric in jurul nostru, in care orbecaim, in loc sa mergem.
Ne agitam, infruntand caile nestiute ale timpului, cadem, sa avem de unde ne ridica; satisfactia ca, chipurile (mi-a scapat cacofonia, dar depinde de tine, daca alegi sau nu sa o citesti...), ne-am ridicat; si ne ridicam, cu teama de-a nu cadea; cu sentimentul ca mereu se intampla ceva, ca nici vorba de un 'punct terminus' in drumul nostru...
Unde este adevarul?
Adevarul e - cred eu - ca momentele, zilele, intamplarile prin care strabatem sunt fiecare o litera din alfabet, din alfabetul greu al vietii, pe care nimeni nu a reusit vreodata sa-l stie tot - ce zic??? nici intr-o infima parte.
Suntem cu totii firavi elevi in scoala mare a vietii! oricat de silitori ne-am trudi sa fim.
Oare cum ar fi mai bine, sa te incapatanezi sau sa renunti?
Sau sa apreciem scoala asta a vietii - a societatii, cum vreti s-o numiti - pe care suntem sortiti fara voia noastra sa o parcurgem cu totii... poate ca s-ar cuveni sa fie cea mai sincera, cea mai deschisa si corecta scoala, de sus in jos si de jos in sus. Adica asa cum stim ca 2+2=4, ca varful cel mai inalt e asta, prapastia cea mai adanca aceea, sa stim bine doiul, adica pe X si sufletul sau - din mediul nostru social.
Nu cuvinte, nu pareri, nu iubiri pe ocolite, ci toate directe, la si in subiect. Doar suntem incontinuu elevii acestei scoli, nimeni nestiind cand o absolva. Si, culme a ironiei, cand o terminam, ramanem unul dupa altul repetenti, indiferent de zelul sau delasarea cu care am frecventat-o; indiferent de zbaterea sau ipocrizia cu care am incercat sa o luam inaintea altora pe parcurs. Se inmultesc atat de repede cele pe care trebuie sa le cuprindem in drumul nostru, incat... uneori abia reusim sa le buchisim.
Ce greu se intelege si se strabate viata! De fiecare-n parte, de toti oamenii ei la un loc...
Opriti-VA!...`ca si asa orbecaim destul.
Opreste-TE din cand in cand... si spune-TI:
Gata!... pentru astazi.
* * *
(astea-s draga jurnalule, toate nazdravaniile mintii subsemnatei...)
-----------
Luni - incepe scoala~!!!

[Romelia]

Pasii se apropiau din ce in ce. Altadata, nu le-as fi dat importanta. Dar acum ma scoteau din sarite.
De ce 'naiba' nu mai apare cineva? Cine o fi individul care ma urmareste? Ce vrea? Pasi de barbat, asta e sigur.
Am sa ma intorc si am sa-i spun: "Imbecilule, ce vrei de la mine?"
Ufff!... (ce urat gandesc...)
Nu ma intereseaza barbatii...
Nici femeile nu ma intereseaza...
Eu sunt o fantoma...
Ce-ar fi sa fac stanga-mprejur si sa-l plesnesc? El o sa ramana uluit, eu am sa-i spun: "un act gratuit..."
Intorcand capul, am vazut un tanar foarte inalt, cam deselat, putin adus din spate.
- Ce vrei?
- Nimic. Avem acelasi drum.
(unde l-am mai vazut pe lunganul asta?)
- Cred ca glumesti, dar, daca vorbesti serios, nu avem acelasi drum.
- Azi am avut o zi grea - continua el - mi-am iesit din minti, cand am auzit ca ea se marita cu altul, iubitul invizibil...
Pretinde ca e pentru ea ca un frate. Dar se marita cu el.
- De ce-o fi vrand toate fetele sa se marite?
Cred ca suprema dovada de dragoste pe care poti sa i-o dai unei fete e sa o ceri de nevasta...
Eu n-am cerut-o... n-am vrut sa-mi impart cu ea patul, masa, casa, grijile, bucuriile, necazurile...

Mi-am amintit ca prin vis ca zarisem o nunta in dimineata aceea...
Nu cumva el venea direct de la Nunta EI?

Acest topic a fost editat de Romelia: 15 Sep 2006, 11:29 AM

[Romelia]

Astazi am ocolit de trei ori orasul, ca sa am timp sa ma gandesc... si sa ma razgandesc...
Inseamna ca nu sunt hotarata?
Sau... e greu sa aleg?
(E greu, dar... totul e sa aleg bine, cand aleg...)
Am nevoie de lumina, mai multa lumina!...
Ma uit in jurul meu si-mi spun: nu s-a schimbat nimic.
Sau nu s-a schimbat mare lucru. Usile mi se inchid. Si raman pe dinafara, izolata, singura...
Ha, ha, ha... ce ziiiii!!!
Daca as putea as rade in hohote. Rasul te elibereaza de o agresivitate refulata. Nu stiu cine a spus-o, dar eu am acum nevoie de torente de ras!

Ce bine stiu oamenii geniali sa spuna lucrurile cele mai simple... dar pentru asta au trebuit mai intai sa fie geniali. Ca sa spui : "Mehr Licht!", trebuie sa fii Goethe... adica sa scrii Faust...

De ce sa-mi pierd vremea? Lumea e larga...
Hai, fato, avanti!

[Romelia]

Intrebandu-ma in gand... m-am asezat in fotoliu, picior peste picior, cu cotul pe genunchi si barbia rezemata in palma...
De ce 'un fotoliu' e ravnit?
Ce e puterea?
O himera... stand intr-un fotoliu zadarnicesti celorlalti pofta? Numai acesta si e un motiv suficient sa te urasca.
Si totusi...
In virtutea 'fotoliului' nu poti sa domini oamenii. Doar in aparenta.
Se pleaca, zic ca tine, rad, te aplauda. Unii se gudura, te lingusesc. Si... ? Stii ce e in capul lor?
In timp ce sar sa-ti indeplineasca cea mai mica dorinta scrasnesc din dinti si te injura in gand. Iti dau dreptate orice ai spune, se minuneaza cat esti de destept si cand ies pe usa pufnesc in ras.
Omul poate sa se sustraga puterii ierarhice. In mii de feluri se sustrage. Pune intre el si celalalt dispret, ipocrizie, batjocura, ura. Iti scapa printre degete. Cel pacalit ramai tu, posesorul fotoliului.
Nu posezi niciodata omul... omul nu poate fi posedat. Nici in dragoste.
A poseda - e o vorba goala. Contact epidermic. Cine pe cine poseda? Nimeni pe nimeni.
Abia cand omul decide, si se hotaraste sa te primeasca in sufletul lui, se umple de tine, se lasa cotropit in toate celulele...
Orgoliu...
Cine se lasa de bunavoie ingenuncheat de vorbe, de fraze, de idei? Toti nastem idei. Iar de puterea fotoliului numai in aparenta.
Ma uimesti!...
Uimirea...
Toata gama uimirii.
Fantastic de mult e inclinat omul sa se mire. E prima faza, primul moment al cunoasterii. In uimire cel putin 80% e bucurie, nu-i asa?
Suntem o omenire mereu uimita, ce frumos! Si... motivele de uimire nu se vor epuiza niciodata.
Ce e iubirea?
Exista asa ceva? Cuvinte mari...
Nu mi-am spus ca nimeni nu poseda pe nimeni?!
Nu vad ca nu ardem, nu clocotim?

... n-am dominat pe nimeni, un timp m-am inselat, dar mi s-au deschis ochii. Am primit darul de-a vedea...

Asta nu-mi propusesem sa zic, dar ii dau inainte. Tu tragi de aici un inteles, eu altul...
Ma straduiesc sa fiu obiectiva, dar sunt om, am antipatii, resentimente...
Nu-mi contest defectele, numai ca le vedem diferit. Sau invers, sau invers si iar invers, pricepi?
E fireasca relativitatea in judecarea oamenilor.
Totul e o loterie... pornim cu cele mai bune intentii si esuam.
Ne punem toate sperantele intr-un numar si pierdem, in timp ce alta data intindem mana la intamplare, nici nu ne gandim, un gest reflex, si deodata, castigul visat.
Viata asta ii scapa oricarei geometrii, oricarei liniaritati.
Cate surprize nu sunt posibile?
Cate variante nu exista?
De ce sa ne cramponam de una, de ce sa inghesuim totul in scheme?
Enorm de multe necunoscute ne scapa.
Hai sa lasam viata sa curga, isi gaseste ea albia - cotita, cu mendre, dupa cum e relieful.

[Romelia]

Eu merg...
Tu mergi...
El/ea merge...
... pe strada asta... CUM?! pe strada asta nu sunt plopi! numai tei de ambele parti. Abia acum i-am zarit, cand cautam "plopii fara sot"
"Nu-s nici cu sot, nici fara sot..."
- Uita-te la mine! Si merg tu, merg... calare pe martoaga asta de viata - am curaj, nu? Dar merg! S-o intrema ea vreodata, s-o pot lua la galop?!
Sa-mi iau inima in dinti, doar n-o fi prapadul pamantului... si merg hotarat...
Trec pe sub fereastra ta. Nu o data, nu de doua ori, o seara intreaga ma plimb cu aceeasi pasi egali, usori. Ma uit insistent, ascult incordata, asteptand parca sa se sfarseasca O Poveste Inceputa de mult, in care Fat-Frumos trebuia sa invinga, sa zboare in lume cu Ileana Cosinzeana, urmariti de Muma Padurii...
Asa, incet, sa merg incet... atenta, foarte atenta. Sa nu mi se auda nici pasii...
Strada asta a ta are un ecou vechi, foarte puternic. Fara indoiala, ar amplifica mult zgomotul, ar putea sa te sperie, sa-ti loveasca bataile inimii, deregland-o din ritmul ei egal.
Noi mergem...
Voi mergeţi...
Ei/ele merg...

Eu am mers...
Tu ai mers...
El/ea a mers, noi am mers, voi aţi mers, ei/ele au mers...

Eu fug, Tu fugi...
Eu sunt, Tu eşti...

"... Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii
are, dacă o atingi pe obraz
sunetul unor paşi care pleacă... "
Definiţia despărţirilor ~ Octavian Paler

[Romelia]

A venit TOAMNA.
O Toamna trista...

In toamna de care vorbesc - aci seaca, aci impaclita - inceputul anului scolar pare incorect si anost.
Liceul si-a deschis ca de fiecare data larg poarta prin care, abia acum observam, nu incapeau mai mult de doi elevi; era deci, in realitate, o portita. Eu am intrat singura. Profesorii adunati grup ne urmareau cu privirea pierduta. Parintii ii insoteau pe cei mici; pe cei din clasele superioare nu-i conducea nimeni, prietenii amabili au ramas la ultimul 'colt de drum'. Cativa curiosi numai, la festivitatea de deschidere; de la an la an imi pareau din ce in ce mai putini si serbarea tot mai simplificata.
Gandurile ma poarta spre o alta Toamna, un alt inceput de an...
Tresar pe nevrute, puternic; intorc capul, sucit parca de cineva. Ajungea clar pana la mine ritmul pasilor tai...
Celelalte colege nu auzeau pesemne, nimica... toate erau cuminti, nu se miscau...
... pasii se departeaza, ii urmaresc atenta, ascultandu-le ritmul, numarandu-i mintal cand nu se mai aud; aveau parca un tempo sacadat...
Suna clopotelul... sunetul lui ma indurereaza, poate si la gandul ca va mai suna foarte putin pentru mine. Colegii navalesc spre clasa; eu voiam sa merg singura, dar C. ma astepta. C. este cea mai buna prietena a mea. Parca-mi amintesc si acum... anul trecut, intr-o oara de filozofie, care nu ma interesa prea mult - consideram ca imi era destula filozofia mea - ii aud parca rugamintea soptita: "Daca ma scoate la tabla, sa suflii ceva". Atunci am lovit-o cu cotul "sa fie linistita , ca stiu ce am de facut"
Acum se uita indelung la mine, ma gaseste desigur shimbata - cu privirea pierduta, ce nu mai asculta de mine - ... am lasat ochii in pamant, incordandu-ma sa mi-i stapanesc, sa-i astampar, ca si cum atunci reveneam la realitatea in care ma gaseam, coborand dupa ce suisem un pisc greu pe taramuri departate, necunoscute, care ma obosisera.
Ultimul an de liceu e si el un motiv in plus de restriste.
...
Ultima mea toamna se incapatana sa ramana trista - ca mai toate toamnele. Nu-i de mirare ca versurile melancolice sunt pline de frunze ruginite, copaci vaduviti, pasari triste, calatoare, de greieri flamanzi, chiriasi grabiti si cate alte asemeni aratari triste.
E intr-adevar o toamna foarte trista, poate cea mai trista din cele pe care le-am inteles in viata mea... am constatat asta acum, in prima zi, in drum spre scoala.
Toamna din Ultimul Meu An De Liceu...
Ufff...
Vorba cantecului: "Fata draga nu fi trista, fiindca e pacat..."
... in fiecare clipa, doar, se incheie un capitol pe care cineva l-a scris in paragrafe mai scurte sau mai lungi, dupa o randuiala pe care nici unul dintre noi nu o cunoaste, desi toti - chiar si alesii pamantului - ne supunem ei, vrand-nevrand.

... de undeva, de aproape - stiam de unde - strabatu pana la mine un tipat ca de pasare salbateca, vocea C.:
Vino odata!!!!!

[One_Last_Dance]

Provocarile sunt, de fapt, oportunitati mascate... pierzand in fata unei provocari din ce in ce mai mare si mai importanta ai ocazia sa inveti si sa gasesti drumul catre succesul final cu bataie lunga.
Jucatorii de golf opteaza in mod progresiv pentru terenuri tot mai dificile si pe masura ce fac progrese incearca lovituri din ce in ce mai complicate. Pentru inceput, un teren relativ usor si alegerea unor lovituri mai simple pot reprezenta o provocare suficienta. Dupa o vreme, vor opta pentru un teren mai dificil si lovituri mai indraznete... ( - incercarea de-a arunca mingea peste un palc de copaci in locul unei lovituri sigure, ocolind copacii - )
- O provocare mai mare presupune mai multe greseli si dificultati?

... isi scoase sacoul, esarfa, isi netezi parul si incepu sa masoare camera in lung si in lat; i se parea ca timpul abia se scurge. In sfarsit se tranti pe canapeaua de langa fereastra si inchise ochii. In fata ei plutea din nou viziunea aceea care o obseda de cateva zile, desenul neclar, in sah, al unei orchestre si arcusurile albe, miscandu-se laolalta in vazduh. In urechi ii rasunau temele Simfoniei lui Beethoven, stergandu-i din minte toate celelalte necazuri. In ritmurile acesteia isi facuse ea, grabnic, pregatirile de calatorie; auzise Simfonia in masina, si-o inchipuise chiar si in zgomotul trepidant al orasului. In somn, muzica crestea, devenea din ce in ce mai puternica, vibrand in creierul ei obosit, viorile sunau dulce si patrunzator, ca intr-un vis. Bataile tobelor insa o ingrozira; pareau a prevesti ceva rau, sunetul lor, tot mai violent, deveni insuportabil... se trezi.
- La urma urmei, de ce-am venit aici? In fond nu vreau sa scriu in Jurnalul Tau.

Regretam alegerile si provocarile din trecut si suferim pentru ceea ce s-a intamplat. Ne facem griji cu privire la ceea ce urmeaza sa se intample, gandindu-ne in ce fel am putea rata in dupa-amiaza aceasta sau maine sau saptamana viitoare. Dar trecutul e dus odata pentru totdeauna, iar ziua de maine nu vine niciodata, pentru ca atunci cand vine, se transforma in astazi. Provocarea, desigur, consta in a ne imagina o modalitate prin care sa traim clipa, atunci cand trecutul pare sa ne atraga in mod constant in vartejul sau puternic de regrete, iar viitorul ne inspaimanta cu imprevizibilul sau.

... incepu din nou sa asculte, pierduta cu desavarsire in incantarea actului doi. Sunetul tobelor incetase; se mai auzeau doar ca bataile usoare ale inimii, prin cadentele din ce in ce mai stinse ale violoncelurilor si ale viorilor secunde. Clarinetele si cornetele amutisera. Tema era minunata, Beethoven a scris melodii pretioase, atat de rare in lume.
... totul trecu ca o soapta, si ritmul muzicii se accelera pana la violenta ultimei teme... furtuna atinse punctul culminant si sfarsi printr-o explozie; Beethoven, frenetic, ratacit, parea ca se inalta la cer, pentru ca apoi sa se scufunde in mijlocul orchestrei vlaguite. Acest interludiu, inaltat la o suprema simplicitate, in contrast cu vacarmul de la inceput, fusese scurt ca un ragaz, o ilustrare a efectului special al unei melodii auzite dupa un soc.
... trezita la realitate, isi aminti deodata ca trebuie sa se desparta de Jurnalul acesta si nu mai stia de ce.

[Romelia]

... spre sfarsit, cand mai erau doar cinci minute, profesorul respira adanc si spuse linistit:
- O, in ce priveste lucrarile, imi face placere sa spun ca printre voi sunt cativa care au facut lucrari bune. Exista doua lucrari notate cu noua si una chiar cu noua cincizeci. Apoi adauga cu un zambet: "din principiu - stiti acest lucru - niciodata nu dau nota maxima". Apoi facu o pauza, trase aer si continua...
Desigur, sunt unii care - cum sa va spun - nu s-au prea descurcat. Intr-adevar, cea mai scazuta nota este trei, deci este clar. Insa, putem spune ca majoritatea dintre voi s-au grupat in jurul notei cinci, ceea ce inseamna ca exista posibilitati pentru acestia de a absolvi clasa.
(... in clasa se auzira murmure si era agitatie.)
Apoi, la despartire, profesorul anunta, zambind ironic: "o sa primiti lucrarile ora urmatoare".
La revedere.
... se intoarse pe calcaie si parasi clasa.
.......
- Cum ai facut testul la Chimie, A.?
- Nu rau.
- Inseamna ca ai facut bine?
- Nu, inseamna ce-am spus, NU RAU.
- Hai, hai, n-o sa avem secrete intre noi, de altfel eu sunt cel mai bun prieten al tau.
- Doar presupuneri R., eu nu ti-am dat nici un raspuns...
- Bine, A., bine. Capitulez. Acum, ce faci de weekend?
- Invat, ce altceva?
- Asta e subinteles, dar ai nevoie si de o pauza. Cred ca si puscariasii se 'lafaie' in weekend...
.......
... go get stuffed.

Acest topic a fost editat de Romelia: 24 Sep 2006, 05:25 PM

[Romelia]

- Ce spui?
- Nimic.
- Ce s-a intamplat?
- Nimic.
- Ce faci?
- Nimic.
- Ce cauti?
- Nimic.
- Ce vrei?
- Nimic.
- Ce ai?
- Nimic.
- Ce te doare?
- Nimic.
- Ce simti?
- Nimic.
... iar eu nu pot sa fac Nimic.
M-am poticnit rostind ultimul cuvant si n-am reusit sa mai spun altceva.
Nimic.
Nu reusesc sa rostesc cuvantul asta rupandu-l din coaja neputintei si a teoriei: Nimic, exista un Nimic pe care nu-l mai pot uita. De fiecare data cand aud cuvantul asta, imi zic: "nu e adevarat cuvantul asta, eu nu stiu sa-l spun. Nu stiu ce inseamna Nimic. Nici tu nu stii..."
Nimic.
Nu reusesc sa pricep acest "Nimic".
De cand ma stiu aud intrebarea si mai apoi raspunsu`:
- Ce mai faci?
- NIMIC.
- De ce? (... nu faci Nimic)
- Dar ce faci cand NU faci Nimic?
- Tot Nimic?

... da` 'io' tot nu pricep Nimic.
Si ce-i, ma rog, de priceput. Ii numa` doar un cuvant greu, greu de priceput, si adanc, adanc tare...
- Ce faci cand nu stii ce sa faci? Ce sa faci, nu faci Nimic. Nu ai Nimic de pierdut - daca nu faci Nimic.
Ufff~!!!... Daca nu faci Nimic, sigur nu vei schimba Nimic?!
- Ce sa fac? (NU mai pot sa ma opresc din...)
Nimic.


Nimic nu e intamplator?! Din pacate, Nimic.

Acest topic a fost editat de Romelia: 24 Sep 2006, 09:22 PM

[Romelia]

Astazi ai rascumparat absenta atator zile...
- Si?
- Si atat.

(... ma incurajezi si nu-i frumos.)

[Romelia]

Dincolo de fereastra camerei mele, orasul navigheaza si huruie. Trecatorii alearga grabiti, copiii se joaca, indragostitii se cearta, automobilele colorate scot zgomote stridente, tinerii si tinerele isi cumpara haine noi, in timp ce batraneii privesc casele de marcat cum zornaie.
... iar eu scurtez capatul cozii unui Trandafir Alb si-l pun intr-o vaza cu apa.
Incerc sa retin clipa, aici, in camera mea, impreuna cu Trandafirul.
Ce cuvant trist - "scurtez capatul cozii unui trandafir"
... sa te afli in camera mea, in pielea mea, taind cozile florilor - 'nu' este un esec. NU este un esec, este un efort. Si acest efort te poate solicita mult - Sa fii prezent; Sa fii fericit.
Ce cuvant 'teribil' - "Sa Fii Fericit!"
- O sa vii, nu-i asa?
... si nu ne vom certa niciodata.

... o iei spre vest, de la Universitate, prima strada la stanga, mergi inainte fara sa te abati din drum, la primul semafor - astepti culoare verde - traversezi, si faci dreapta, apoi numeri: 'saptezeci si sapte de pasi pana la casuta mea'.
Sa Fii Prezent si eu sa te privesc tandru, sa te imbratisez bland, in timp ce orasul va urui dincolo de canaturile ferestrei.

Un Trandafir n-ar insemna prea mult fara Tine.

[Romelia]

Hmmm...
Exact asta imi lipsea Dis-De-Dimineaţă... mami a dat navala la mine in camera, cu criza ei de "Greiere-care-a-cantat-toata-vara" data in chip miraculos uitarii.
- Ce moaşa-sa, dragă! mi-a zis dintr-o suflare, in timp ce-a deschis in plina viteza usa de la camera mea.
- Ai avut cumva o noapte proasta? Arati de parca ai avea nouazeci si cinci de ani, zău aşa.
- Ceee??? Ce e in neregula cu mine? am murmurat eu cătrănită.
- Ăaaa... păi... pari atat de plictisita. Ar fi trebuit sa te demachiezi aseara. Pe o parte parul ti-e lipit de cap, iar pe alta ti-e 'sculat' ca 'ţepii de arici'.
... mi-a dat la o parte o suvita de par care-mi acoperea ochii, mi-a cuprins obrajii in palma si m-a sarutat cu patima. O vreme m-a tinut strans lipita de ea, apoi mi-a soptit pe un ton incurajator:
- Esti frumoasa! dar imi place sa te cicalesc, toata ziua.
- Ufff!!! Stii ceva?
... firele mele de par au o existenta proprie, se poarta frumos toata ziua si nu asteapta decat sa ma culc ca sa porneasca sa sara si sa ţopăie care-ncotro, ca niste copii, obraznici.
Nimic nu stii... habar n`ai ce greu e sa fii 'FEMEIE', e mai greu decat a fi Agricultor - ai atatea de recoltat si ierbicizat: picioare si subrate de epilat, sprancene de pensat, manichiura-pedichiura de intretinut, calcaie de frecat cu piatra ponce, piele de exfoliat si de cremuit, pete de curatat, gene de rimelat, unghii de lacuit, musculatura stomacului de lucrat si... daca ma uit mai atent la 'MAME' - radacini de par de vopsit, celulita de masat...
Toate aceste operatiuni sunt atat de bine sistematizate, incat a le neglija fie si numai 'o zii' pot provoca un 'dezastru'.
Uneori ma intreb cum ar fi daca am putea sa ne intoarcem la natura - barba stufoasa pe picioare, sprancene gen Mircea Albulescu, greu de imblanzit, obraji ca un cimitir de celule moarte, cu pete in inflorire, unghii lungi, încârligate, orbi ca liliecii si ca alte specii, caci nu ar exista lentile de contact, trupuri molatice, târându-se fleşcăite de colo-colo...
Brrrrrrr!!!
Nu pot arata asa.... voi sfarsi singura.
Fara pereche.
Tocmai ieseam din camera sa ma duc spre baie, cand am vut un moment de bucurie nebuna - am descoperit un buchet de trandafiri pe hol. M-am napustit asupra lui si l-am înşfăcat in culmea fericirii. Cat sunt de frumoşi!!!
- De la cine sunt?
- De la tati. Sunt pentru mine... mi-a raspuns mami, fâstâcită.
... pret de o clipa, am visat, imaginandu-mi ca ar fi pentru mine.


Ufff. E sapte si un sfert. Cum a trecut timpul... Ufff...
Cel mai bine ar fi sa intru in baie si sa ma aranjez un pic. Cel putin daca arat decent, pot sa merg la scoala.

Acest topic a fost editat de Romelia: 27 Sep 2006, 12:17 PM

[frozen.blue]

Rasfoind acest jurnal.....nu am crezut ca trandafirii pot sa intepe

[Romelia]

La momentul respectiv, implinisem vreo sase anisori - se intampla de Craciun - bunica s-a aplecat de la 'inaltimea ei' semeata, ca sa-mi dea un cadou.
ZAMBILE - mi-a soptit, intinzandu-mi un vas de lut, adapostit intr-o hartie cafenie. Pune-le intr-un dulapior si asteapta pana la Primavara. Dar eu voiam sa le vad imediat.
Vai, nici nu rasarisera inca!
De unde putea fi atat de sigura 'inaltimea ei', ca mai tarziu vor deveni ZAMBILE?
Peste cateva zile, am deschis din nou, pe furis, un colt al invelisului din hartie cafenie si m-am uitat inauntru.
Surpriza!
Rasarisera, intr-adevar. Patru varfuri subtiri, maronii, lungi cam de un centimetru si jumatate.
Am fugit sa-i spun bunicii...
Ea s-a silit sa rada, ca un adult luat prin surprindere de cate stie un copil. Apoi mi-a explicat ca e un motiv in plus ca sa nu umblu la FLORI pana la Primavara. Lumina in exces le-ar putea face sa creasca mai mult decat le sta in puteri sa se sustina. Lasa-le la locul lor in dulap si asteapta sa le vina vremea.
Ma gandeam adesea la ele si ma intrebam cam cum o fi aratand O Zambila.
Intr-o seara, la sfarsitul lui Ianuarie, n-am mai rezistat, am stins lumina, m-am apropiat de dulapior cu o lumanare in mana, am coborat vasul, am desfacut putin hartia, am potrivit lumanarea si...
M-AM UITAT REPEDE INAUNTRU.
Cele patru varfuri promitatoare erau in acelasi loc, lungi tot de un centimetru si jumatate.
Eram FERICITA!
Cel putin stiam ca lumina pe care o lasasem sa patrunda, cu ceva timp in urma, nu le facuse nici un RAU.
La sfarsit de Februarie (26), m-am uitat din nou, dar era limpede ca vremea cresterii nu sosise inca.
Pe la mijlocul lunii Martie, in timpul pranzului, bunica m-a intrebat intr-un ton conspirativ:
- Ei, draga mea A., au crescut Zambilele?
- Mi-ai spus sa nu ma uit. Asa am facut, asa am facut...
De-atunci ma uitam mereu, aproape in fiecare zi, le cercetam indeaproape. Dar... cele patru varfuri subtiri, maronii, nu se dezvoltasera catusi de putin.
Din zi in zi ma aratam tot mai nelinistita.
Intr-o zi, mami suparata, mi-a strigat cu o voce rautacioasa:
- Cred ca am face BINE sa le aruncam, A.
- Nuuu!!! Nu vreau sa le fac asta!!! Poate cresc radacinile, tipam eu, cat ma 'tinea gura'
Dar era prea tarziu. Mami dezgropa, unul cate unul, cei patru bulbi si.....................
Trist.
Cata diferenta...
Oamenii mari arunca mereu lucrurile. Copiilor le place sa pastreze.
Straniu, dar... incidentul nu m-a facut sa-mi pierd increderea in ZAMBILE. Nici...
Increderea in Oamenii Mari.

frozen.blue ...
NU însângera Trandafirii, doar aşa poţi scăpa de înţeapătura lor!

[frozen.blue]

SCUZE!!! Ai primit vreun trandafir?....daca da? nu te mai uita la culoare.Astea-s flori ce nu trebuie atinse. NICI MACAR CU O VORBA!!

[Romelia]

Am pornit pe strazi, cutreierand indelung orasul, ca sa-mi consum nerabdarea - nu am nimic altceva de facut.
Vantul se napusteste peste mine, lovindu-ma obraznic. Pe strada, peste tot sunt ace si conuri de pin aduse de vant; ma gadila sub talpi, fosnindu-mi sub pasi.
Gandurile mi-o iau inainte, construind ipoteze.
Le cantaresc, le dau la o parte, le cantaresc, le dau la o parte...
Ma adun intr-un singur punct, ochesc o singura tinta.
- Ar fi cazul sa raman 'desculta' sau sa-mi pun pantofii?
Am hotarat - e mai bine desculta. Tot nu pot ajunge pana la tine... trebuie sa astept ca noaptea sa fie in toi.
(Tu... n`ai cum sa stai treaz pana atunci...)
Dimineata - voi sterge toate urmele; voi acoperi zgomotele si voi ascunde umbrele.
Imi fac planuri, dar nu fac promisiuni.

Cand o sa se termine Vantul asta, o sa vin sa te caut...

[frozen.blue]

un trandafir trebuie doar privit......asa ai sa te bucuri mai mult de frumusetea lui!!

[Romelia]

Am regasit niste pagini vechi de jurnal, dateaza din... ce sa va mai spun. De atat de multa vreme, incat ma apuca ameteala.
Citesc o pagina. Nu mai inteleg nimic, pentru ca, dincolo de cuvinte, exista un orbitor DE CE care sterge tot, anuleaza, distruge orice sens.
Eu NU inteleg. A intelege e mult prea putin.
Cand reusesti sa intelegi 'ceva' inseamna ca te-ai lamurit sau ai incremenit.
E ca si cum ai vrea sa te opresti pe o treapta, la mijlocul unei scari, sau cu un picior in vid si celalalt pe o scara nesfarsita. Se spune ca, un simplu, un nou DE CE poate urni din loc, poate descremeni ceea ce e incremenit si totul incepe din nou sa curga. Cum se poate intelege?
NU se poate.
Nu exista nimic mai puternic decat un DE CE, nimic nu e mai presus decat un DE CE, pentru ca exista la nesfarsit un DE CE fara de raspuns posibil. Intr-adevar, din DE CE in DE CE, din treapta in treapta ajungi la capatul lucrurilor.
Orice 'alegere' se justifica la sfarsitul timpului, printr-o anulare definitiva.
Ultimul DE CE, acel mare DE CE este ca o lumina care sterge tot, o lumina orbitoare - nu se mai poate deslusi nimic, pentru ca, nimic nu mai e de deslusit.
Acest DE CE depaseste TOTUL.
Din explicatie in explicatie am ajuns la punctul ZERO, adica acolo unde Adevarul si Minciuna sunt echivalente, devin egale una cu cealalta, se identifica, se anuleaza reciproc dinaintea nimicului.
- De ce?...
... am simtit un vid, un vid cert timp de o clipa, nu mai lung de o secunda, doua - nu am nici un gand, mintea, cum se zice, mi s-a stins, nu ma gandesc la nimic. Asadar cand un sir de ganduri cedeaza brusc, te prabusesti, nu mai faci nimic altceva decat 'esti', intri intr-un fel de stand-bay, gata sa gandesti, dar fara sa gandesti - ca un hard-disk ce se invarte intr-un PC aprins, dar nefolosit.

Si-atat de necunoscut... timpul a incremenit intre noi.

[Romelia]

Se urca in lift, o incapere minuscula, cu o stralucire intensa, decolorata, imbracata in metal cu aspect de lemn, apasa pe butonul pentru etajul cinci. Usa liftului se inchise cu un oftat si un zanganit.
Nu se intampla nimic. Desigur. Merge in salturi; de fapt te-ai simti mai usurat sa-l abandonezi si sa o iei pe scari.
Apasa din nou, pe butonul marcat cu un "0" alb, ciobit, si dupa o ezitare nervoasa, usa se deschise iar cu un zanganit. Mereu ii era teama sa nu ramana intre etaje in lift - nu-i greu sa-ti imaginezi asteptarea indelungata, strigatele de ajutor catre locatari care s-ar putea sa stie sau NU, limba ta - si care s-ar putea sa intervina sau NU.
In lift, o urmarea o frica stranie, paralizanta, ca frica de moarte, de a sta acolo, singura, o perioada buna de timp, in golul stralucitor, mirosind a vechi, uitandu-se sau nu la imaginea ei deformata din oglinda intunecata si circulara, fixata de coltul de sus din dreapta.
Evident, e mai bine sa descoperi ca liftul e inoperabil, sa urci cele cinci etaje.
E mai bine sa fii liber.

Am renuntat la lift (de altfel nu prea am incredere in masinariile astea vechi) si o pornii pe monumentala casa a scarilor, placata cu marmura alba. Holul palierului era vopsit tot in culoarea amidonului, bordat cu un mozaic geometric floral, galben pal, iar aranjamentele florale se opresc, in mod misterios, la etajul cinci. La fiecare dintre cele cinci paliere, o fereastra oferea o perspectiva diferita spre rufele care atarna pe sfoara: cearsafuri inflorate, haine de bebelusi, pantaloni de gimnastica, sosete deschise la culoare si desuuri cu modele complicate, capoate viu colorate, camasi albe, sclipitoare - care ar face curtea interioara sa-ti para banala, dar minunata, de parca ar fi ceva pastrat dintr-un alt timp.
La etajul cinci, m-am oprit in fata unei tablite cu numele tau.
Am sunat cu sfiala, intimidata de casa veche si solemna ce-mi amintea de o casa a unei doamne la care, pe vremuri, eram trimisa cu un buchet de flori ca sa-i urez 'La Multi Ani' de ziua ei.
- Cine e?
- Eu sunt.
- Cine???
- A.
- Nu-mi amintesc de nimeni cu numele asta...

Oare dupa cat timp uiti mirosul celui care te-a iubit? (... si cand incetezi la randul tau sa-l mai iubesti?)

Acest topic a fost editat de Romelia: 1 Oct 2006, 12:45 AM

[Romelia]

Ingrediente: 4 oua, 250 gr. zahar, 4 cescute de faina, 8 linguri de apa fierbinte, 1/2 lingurita de praf de copt.

Astazi o sa fac un TORT - doar un tort - in mintea mea un tort este ceva lucios si aspectuos, ca torturile acelea din fotografiile din reviste.
Cartea de bucate, sta asezata pe coltul drept al blatului din bucatarie.
-Stii cat inseamna patru cesti?
Trebuie sa masor patru cesti cu faina. Caut un bol... aleg un bol de un albastru usor, sters, pal, poros, cu o banda subtire de frunze albe la buza. Frunzele sunt identice, stilizate, cam ca in benzile desenate, inclinate in unghiuri indraznete, si pare plauzibil ca una dintre ele sa fi suferit o crestatura mica si triunghiulara pe o latura.
(e pentru prima oara cand mi se incredinteaza o astfel de sarcina, mai bine zis, pentru prima oara cand incerc sa fac singura un tort).
Tin ceasca de masurat cu o mana, o var in faina, ceasca intra cu usurinta, si prin peretele ei subtire simt moliciunea si fosnetul usor al fainii. Un norisor se ridica in urma cestii. O ploaie de faina alba si fina cade in cascade, peste marginile argintii ale cestii. Cu un gest usor, azvarlu mica gramajoara din varf si incerc sa creez o suprafata impecabil de alba, exact la acelasi nivel cu buza cestii. Mut ceasca deasupra bolului, si o tin acolo, o secunda, paralizata, deasupra concavitatii albe, stralucitoare - apoi, o rastorn cu miscare grabita, speriata. Faina oscileaza o fractiune de secunda, apoi da pe de laturi. Cade solid, intr-o gramajoara care aminteste de departe de forma cestii. Un nor mai mare se inalta si aproape ca-mi atinge fata, apoi dispare.
Dincolo de fereastra, este un intermezzo de iarba care separa casa de gradina; umbra unei pasari brazdeaza cerul cu un alb-gri orbitor. Simt o placere scurta si profunda, gandindu-ma la umbra pasarii, la darele de alb si verde stralucitoare.
Studiez din nou cartea de bucate... satisfacuta si plina de speranta, ca un scriitor care asterne prima propozitie, ca un constructor care incepe sa-si deseneze planurile.
- Oare o carte nu a fost candva doar o hartie goala si o calimara cu cerneala?
Un tort trebuie sa exprime opulenta si placere? ... asa cum o casa buna exprima confort si siguranta.
Probabil, ca asa simt artistii si arhitectii (imi cer scuze daca aceasta comparatie vi se pare teribil de exagerata, poate putin prea nebuneasca, totusi, nu ma pot abtine sa nu o fac... asa simt eu), atunci cnd intra in contact cu panza, piatra, uleiul sau cimentul umed.
Si nu-mi spune ca este doar un TORT. Totusi. Sunt torturi si torturi.

Crema.
Ingrediente: 4 galbenuse, 150 gr. zahar praf, 1 lingura de rom, cafea tare (facuta cu 150ml apa), cacao, 3 pachete de branza Philadelphia, 125 gr. unt fara sare.
Mod de preparare: Untul se freaca cu mixerul pana ce devine spumos, apoi se adauga zaharul, galbenusele pe rand, rom si la urma branza.
Se amesteca bine de tot, pana devine o crema care curge.
Asamblare: Dupa ce blatul a fost copt se taie pe mijloc in doua, devin doua foi foarte subtiri. Se alege vasul in care dorim sa cladim prajitura si se aseaza prima foaie de blat. In prealabil se face o cafea tare cu 150 ml apa, la care i se adauga 1 lingurita de rom. Cu acest lichid se insiropeaza blatul, apoi punem crema si deasupra cealalata foaie de blat. Se cerne deasupra cacao peste toata prajitura. E bine de prepart cu o zi inainte de a fi servita.

Si... brusc mi se pare usor sa faci un tort.
Am impresia (si nu mi se pare imposibil) ca am suferit o transformare profunda si subtila, aici, in aceasta bucatarie, in cel mai banal dintre momente - m-am ajuns pe mine din urma. De astazi, n-am sa-mi mai jelesc perspectivele pierdute, talentele neexplorate...

Pofta Buna!... isi spuse in gand si se intoarse spre fereastra, gandindu-se la EL, la florile decapitate care pluteau in bolul albastru plin cu apa.