Cronica De Carte A Lui Tinkerbell Optiuni

[Mihai]

Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Tinkerbell pe marginea cartilor pe care le-a citit!

[Tinkerbell]

Cumva în continuarea postului de mai sus, de subliniat cu roşu că Mircea Ivănescu a tradus magistral minunea asta:

Robert Musil - Omul fără însuşiri
Ed. Univers, 1995

Nu mă pricep să scriu despre cartea asta, adică orice aş scrie mi se pare prea puţin şi prea stângaci.
E din galeria cărţilor majore despre care niciodată nu spui destul, cu care te simţi norocos că te-ai întîlnit şi despre care ştii de la bun început că trebuie recitită, pentru că acum, chiar dacă nu te grăbeşti cu cititul, eşti abia la primul nivel de înţelegere.

Două cronici, de văzut:
Stelian Ţurlea, în Ziarul de duminică
Ilinca Ilian, în Contrafort

şi ar mai fi multe altele, n-am avut răbdare să le aleg.

Un fragment superb, la care m-am întors de vreo trei ori:

O rază fierbinte şi zidurile care s-au răcit

...Privi în jurul lui, observîndu-şi mediul în care trăia. Toate aceste linii circulare, încrucişate, drepte, curbe şi împletite din care este alcătuit interiorul unei locuinţe şi care se strînseseră înconjurîndu-l, nu erau nici un produs al naturii, nici al vreunei necesităţi lăuntrice, ci erau pînă la ultimul detaliu înţepenite într-o supraabundenţă barocă. Curentul şi bătaia inimii care însufleţesc fără încetare toate lucrurile, construind mediul nostru, se opriseră o clipă. Eu nu sînt decît întîmplătoare, îi rînjea în faţă necesitatea; eu nu arăt în esenţă altfel decît ca o faţă nemîncată de eczemă, dacă mă priveşti fără prejudecată, îi mărturisea frumuseţea. În fond, nu era vorba de prea mare lucru; un lucru căzuse, o sugestie se risipise, un lanţ de obişnuinţă, aşteptare şi încordare se rupsese, un echilibru fluid, tainic între emoţie şi lume fusese tulburat. Tot ceea ce simte şi face cineva se întîmplă într-un fel „în direcţia vieţii”, iar cea mai mică abatere în afara acestei direcţii este diferită sau înfricoşătoare. Lucrurile stau de altfel tot aşa pur şi simplu şi cînd mergi pe propriile picioare: îţi ridici centrul de greutate, îl împingi înainte şi îl laşi să cadă; însă un detaliu cît de mic schimbat, o timiditate cît de vagă în faţa acestui abandon cu care te-laşi-să-cazi-în-viitor sau pur şi simplu uimirea în faţa acestei inerţii – şi nici nu mai poţi să stai drept! Nu trebuie pur şi simplu să te gîndeşti la asta. Şi Ulrich îşi dădu seama că toate momentele care însemnaseră ceva important în viaţa lui îi lăsaseră un sentiment asemănător cu acesta.
În stradă făcu semn unui comisionar şi-i dădu biletul. Era cam ora patru după amiază şi hotărî să facă drumul pînă acolo încet, pe jos. Ziua aceea primăvăratecă de toamnă îl încînta. Aerul fierbea parcă. Pe chipurile oamenilor era parcă un păienjeniş tremurător. După încordarea monotonă a gîndurilor sale din ultimele zile se simţea acum transportat ca dintr-o celulă într-o baie molatecă. Se străduia să meargă liniştit, destins. Tot ceea ce e gata de încordare şi de luptă într-un trup omenesc bine exersat prin gimnastică i se părea astăzi neplăcut ca faţa unui bătrîn comedian care e adesea încărcată de pasiuni mimate, neadevărate. În acelaşi fel strădania sa spre adevăr îi umpluse eul lăuntric cu formele de mobilitate ale spiritului, i-l divizase, echilibrat exercitîndu-se unele împotriva altora, şi-i imprimaseră, la drept vorbind, o expresie nedevărata şi teatrală, aşa cum capătă toate, chiar şi sinceritatea, în momentul cînd devine obişnuinţă. Astfel se gîndea Ulrich. Curgea ca un val printre alte valuri surori, dacă se poate spune aşa; şi de ce nu s-ar putea spune, dacă un om care s-a însingurat prin muncă se întoarce în compania celorlalţi şi resimte fericirea de a curge în aceeşi direcţie cu semenii săi!
În astfel de momente s-ar putea ca nimic să nu fie mai departe de gîndurile oamenilor decît ideea că viaţa pe care o duc ei şi care îi duce pe ei nici nu-i interesează prea mult pe oameni, nu-i interesează în fundul inimii lor. Şi totuşi lucrul acesta îl ştie oricare om, atîta vreme cît e tînăr. Ulrich îşi mai amintea cum i se păruse o zi ca aceasta, pe străzile de aici, cu zece sau cincisprezece ani înainte. Pe atunci totul fusese încă o dată splendid şi totuşi se simţea foarte lămurit în această dorinţă clocotitoare un fel de presimţire chinuitoare de captivitate; un sentiment neliniştitor, spunîndu-i, tot ceea ce vreau eu să realizez, mă realizează pe mine; o bănuială chinuitoare că în lumea aceasta afirmaţiile neadevărate, neglijente şi din punct de vedere personal lipsite de importanţă vor avea un ecou mai puternic decît cele mai sincere şi adevărate. Frumuseţea aceasta? – te gîndeai atunci – foarte bine, dar este ea a mea? Este adică adevărul pe care-l cunosc eu adevărul meu? Ţelurile, glasurile, realitatea, toată fascinaţia aceasta, care te ispiteşte şi te poartă cu ea, pe care o urmezi şi în care te arunci cu capul înainte; - este deci asta realitatea reală, sau nu se arată din ea nici acum nimic mai mult decît un suflu intangibil care pluteşte asupra realităţii care ţi se oferă? Diviziunile şi formele dinainte făcute ale vieţii sînt cele care arată distincte neîncrederii noastre, ceea ce revine mereu asemănător cu sine insuşi, preformaţiunile transmise din generaţie în generaţie, limbajul gata format nu numai al limbii, ci şi al senzaţiilor şi al emoţiilor.[...]
S-ar putea ca pentru cei mai mulţi dintre oameni să constituie o plăcere şi un sprijin faptul că pot găsi lumea gata făcută, prefabricată, cum ar veni, pînă la cîteva mici detalii personale şi n-ar trebui să se pună în nici un fel la îndoială nici faptul că ceea ce persistă în întregul său este nu numai conservator, ci constituie chiar fundamentul oricărui progres şi revoluţii, cu toate că trebuia să se adauge şi acea stînjeneală adîncă, umbroasă, pe care o simt în această situaţie oamenii care trăiesc pe cont propriu. Ulrich îşi dădu deodată seama, în timp ce contempla cu deplină înţelegere a subtilităţilor arhitectonice această construcţie sacră (era în faţa unei biserici), că fără voia lui era silit să se gîndească şi că la fel de bine oamenii ar fi putut să se apuce să-şi mănînce semenii, în loc să construiască asemenea minunăţii demne de admirat sau de a lăsa pur şi simplu să existe mai departe. Casele din jur, bolta cerului deasupra, în totul o armonie dicibilă a tuturor liniilor şi spaţiilor, care atrăgea şi ducea mai departe privirea, aspectul şi expresia oamenilor care treceau pe jos pe sub toate acestea, cărţile şi morala lor, copacii de pe marginea străzii... toate acestea sînt într-adevăr uneori la fel de ţepene ca nişte paravane spaniole , şi la fel de dure ca nişte ştampile tipografice şi atît de – nici nu se poate spune altfel decît desăvîrşite – atît de desăvîrşite şi încheiate, încît nu mai eşti faţă de toate astea decît o ceaţă prisosind, o mică suflare expirînd dintr-o gură, de care Dumnezeu nu mai are grijă.
În acea clipă el îşi dorea să fie un om fără însuşiri.