![]() |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Daca doriti si dumneavoastra un Jurnal, trimiteti un mesaj in acest sens in cadrul topicului Detalii Forum.
Nou: Autorul unui jurnal are dreptul de a decide ca un mesaj scris in cadrul Jurnalului sau de catre altcineva sa fie sters. Daca doriti acest lucru, trimiteti-mi un PM cu adresa mesajului in cauza si acesta va fi sters (bineinteles, atat timp cat nu se exagereaza).
![]() |
![]()
Mesaj
#1
|
|
![]() Vataf ![]() ![]() ![]() Grup: Membri Mesaje: 125 Inscris: 29 January 08 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 11.201 ![]() |
De aproape trei saptamani am renuntat la drumul cu masina catre birou si m-am intors la plimbarea cu metroul. Evident aglomerat si dincolo de orice conditie umana, insa am hotarat sa pastrez calmul unei detasari usor de controlat. In masina beneficiez de spatiu, care uneori ma izoleaza periculos de mult. Imi era dor sa fiu in mijlocul oamenilor, sa ii privesc ca si cum adevarul vietii se afla in fata mea. Sa meditez asupra perechilor de ochi inteligenti cu sclipiri contrastante, sau asupra chipurilor anoste, de parca in spatele lor stau niste sfori invizibile si nimic mai mult. Oamenii din jurul meu sunt oameni buni. Pacat de confilctele nascute dintr-o reactie mai degraba de grup, depersonalizata, fara ca cineva sa gandeasca. Sunt convinsa ca luati individual sunt oameni dedicati, cu simturi asemanatoare, care apreciaza faptele bune si sunt in stare de ele. In multime insa comportamentul de schimba, de parca omul este singur impotriva unui zid, totul devine lupta dintr-un mecanism fara logica, instinctiv. Mai grav este ca se intampla des, se intampla zilnic, iar repetitia conduce la obisnuinta si obisnuinta la plafonare. Zidul exista asadar, noi il construim, numai pentru ca el este realitatea noastra din acea clipa.
Aflata aseara in metrou, ma apropiam de casa. Eram intr-un capat de vagon putin mai liber si mai aerisit. M-am sprijinit cu spatele de un perete din placaj si relaxata am privit. Intai de-a lungul lui, trecand fugitiv printre oameni, apoi privirea mi s-a intors ca prin zbor pe deasupra lor. Ca si cum as fi filmat o scena. Mi-am dat seama ca era o scena, reala, un moment din viata noastra, a tuturor celor din vagon. Un moment ce merita constientizat, apreciat si trait. Nu stiu daca cineva ar avea revelatia acestor clipe irosite de dragul preocuparilor din viitorul apropiat. Ne gandim la destinatii fara sa ne bucuram de drum. Destinatie la care ajungem fara indoiala oricum si care apoi ne indreapta mereu si mereu catre alta, si alta, si alta...Ce pacat, mi-am spus. Timpul ne daruieste trairi in fiecare secunda, insa noi le irosim sperand mereu, in avans. Suntem in stare sa ajungem oriunde trebuie sa ajungem, pot sa ne preocupe scopurile, dorintele, placerile noastre, dar cum ramane cu rabdarea de a ajunge pana la ele? In acelasi uitat, irosit si invizibil timp. In care am putea sa zambim, sa ne bucuram ca existam, pur si simplu. ![]() -------------------- Hannah
In cautarea Adevarului. |
|
|
![]() |
![]()
Mesaj
#2
|
|
![]() Vataf ![]() ![]() ![]() Grup: Membri Mesaje: 125 Inscris: 29 January 08 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 11.201 ![]() |
Mistretul cu colti de argint Un prinţ din Levant īndrăgind vānătoarea prin inimă neagră de codru trecea. Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea, cāntă dintr-un flaut de os şi zicea: - Veniţi să vānăm īn păduri nepătrunse mistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnic īşi schimbă īn scorburi ascunse copita şi blana şi ochiul sticlos... - Stăpāne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vānatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici ... Dar prinţul trecea zāmbitor īnainte privea printre arbori atent la culori, lăsānd īn culcuş căprioara cuminte şi linxul ce rāde cu ochi sclipitori. Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte: - Priviţi cum se-nvārte făcāndu-ne semn mistreţul cu colţi de argint, nu departe: veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!... - Stăpāne, e apa jucānd sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ. Dar el răspundea īntorcāndu-se: - Taci... Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri: veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!... - Stăpāne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zāmbind īndrăzneţ. Dar el răspundea īntorcāndu-se: - Taci... Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub brazi, el strigă īndemnāndu-i spre creste: - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc mistreţul cu colţi de argint, din poveste: veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!... - Stăpāne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul rāzānd cu dispreţ. Dar el răspunde īntorcāndu-se: - Taci... Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii cum stă īn amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii īl trase sălbatic prin colbul roşcat. - Ce fiară ciudată mă umple de sānge, oprind vānătoarea mistreţului meu? Ce pasăre neagră stă-n lună şi plānge? Ce veştedă frunză mă bate mereu?... - Stăpāne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci. Ascultă cum latră copoii gonindu-l... Dar prinţul răspunse-ntorcāndu-se. - Taci. Mai bine ia cornul şi sună īntruna. Să suni pānă mor, către cerul senin... Atunci asfinţi după creste luna şi cornul sună, īnsă foarte puţin. Acest topic a fost editat de annacrin: 24 Apr 2008, 04:12 PM -------------------- Hannah
In cautarea Adevarului. |
|
|
![]() ![]() |
![]() |
Versiune Text-Only | Data este acum: 18 June 2024 - 12:57 AM |