QUOTE(annacrin @ 29 Jan 2008, 02:10 PM)
De aproape trei saptamani am renuntat la drumul cu masina catre birou si m-am intors la plimbarea cu metroul. Evident aglomerat si
dincolo de orice conditie umana, insa am hotarat sa pastrez calmul unei detasari usor de controlat. In
masina beneficiez de spatiu, care
uneori ma izoleaza periculos de mult. Imi era dor sa fiu
in mijlocul oamenilor, sa ii privesc ca si cum adevarul vietii se afla in fata mea. Sa
meditez asupra perechilor de ochi inteligenti cu sclipiri contrastante, sau asupra chipurilor anoste, de parca in spatele lor stau niste sfori invizibile si nimic mai mult. Oamenii din jurul meu sunt oameni buni. Pacat de confilctele nascute dintr-o reactie mai degraba de grup, depersonalizata, fara ca cineva sa gandeasca. Sunt convinsa ca luati individual sunt oameni dedicati, cu simturi asemanatoare, care apreciaza faptele bune si sunt in stare de ele.
In multime insa comportamentul de schimba, de parca omul este singur impotriva unui zid, totul devine lupta dintr-un mecanism fara logica, instinctiv. Mai grav este ca se intampla des, se intampla zilnic, iar repetitia conduce la obisnuinta si obisnuinta la plafonare.
Zidul exista asadar,
noi il construim, numai pentru ca el este realitatea noastra din acea clipa.
Aflata aseara in metrou, ma apropiam de casa. Eram intr-un capat de vagon putin mai liber si mai aerisit. M-am sprijinit cu spatele de un perete din placaj si relaxata am privit. Intai de-a lungul lui, trecand fugitiv printre oameni, apoi privirea mi s-a intors ca prin zbor pe deasupra lor. Ca si cum as fi filmat o scena. Mi-am dat seama ca era o scena, reala, un moment din viata noastra, a tuturor celor din vagon. Un moment ce merita constientizat, apreciat si trait. Nu stiu daca cineva ar avea revelatia acestor clipe irosite de dragul preocuparilor din viitorul apropiat.
Ne gandim la destinatii fara sa ne bucuram de drum. Destinatie la care ajungem fara indoiala oricum si care apoi ne indreapta mereu si mereu catre alta, si alta, si alta...Ce pacat, mi-am spus. Timpul ne daruieste trairi in fiecare secunda, insa noi le irosim sperand mereu, in avans. Suntem in stare sa ajungem oriunde trebuie sa ajungem, pot sa ne preocupe scopurile, dorintele, placerile noastre, dar cum ramane cu rabdarea de a ajunge pana la ele? In acelasi uitat, irosit si invizibil timp. In care am putea sa zambim, sa ne bucuram ca existam, pur si simplu.
Bun venit la Han,
annacrin !
Stiu, ma puteti acuza ca divaghez, mai mult chiar, ca ma auto-citez
...
... tocmai mi-am adaugat la semnatura asta ... "
Si florile simte sufletul omului (o anonima ... vanzatoare de cartele la Metrou)"
... spuneam in
pseudo-jurnalul meu... "Privesc ritualul zilnic al urcarii calatorilor in metroul bucurestean, si vad in asta semne ale felului de a fi al nostru."
... si tot acolo ... "Si eu caut fetze interesante in metrou (am mai spus-o, aici la Han). Culmea e ca
am descoperit orele la care ele sunt mai multe decat media ! Si
de la un timp am ocazia sa circul la astfel de ore !
Da, e o bucurie o astfel de descoperire, si am gasit si in cazul ei modul de a o "inmulti"."
Cred ca subiectul deschis aici poate fi legat de unul pe care il am de mult in plan, la Psihologie, cel al Analizei Tranazactionale, teorie care insista printre altele pe importanta intregii game de "atingeri" (
strokes) intre oameni, de la cele fizice pana la schimburile de priviri.
Se pare ca fiintele vii sunt tributare nevoii de
strokes ...
De dat, cred ca putea sa ne dam binetze cand ne intalnim. 
) , care asculta metal, are un "zid" in jurul lui, nu pare a-l interesa altceva decit sa se termine o data calvarul calatoriei cu metroul... Poate ca zimbeste in timpul auditiei... la nush ce gind ii furnizeaza melodia... poate isi tine capul intr-o pozitie meditativa (desi incruntata, banuiesc 
