Rabdarea De A Trai |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Daca doriti si dumneavoastra un Jurnal, trimiteti un mesaj in acest sens in cadrul topicului Detalii Forum.
Nou: Autorul unui jurnal are dreptul de a decide ca un mesaj scris in cadrul Jurnalului sau de catre altcineva sa fie sters. Daca doriti acest lucru, trimiteti-mi un PM cu adresa mesajului in cauza si acesta va fi sters (bineinteles, atat timp cat nu se exagereaza).
Rabdarea De A Trai |
29 Jan 2008, 02:10 PM
Mesaj
#1
|
|
Vataf Grup: Membri Mesaje: 125 Inscris: 29 January 08 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 11.201 |
De aproape trei saptamani am renuntat la drumul cu masina catre birou si m-am intors la plimbarea cu metroul. Evident aglomerat si dincolo de orice conditie umana, insa am hotarat sa pastrez calmul unei detasari usor de controlat. In masina beneficiez de spatiu, care uneori ma izoleaza periculos de mult. Imi era dor sa fiu in mijlocul oamenilor, sa ii privesc ca si cum adevarul vietii se afla in fata mea. Sa meditez asupra perechilor de ochi inteligenti cu sclipiri contrastante, sau asupra chipurilor anoste, de parca in spatele lor stau niste sfori invizibile si nimic mai mult. Oamenii din jurul meu sunt oameni buni. Pacat de confilctele nascute dintr-o reactie mai degraba de grup, depersonalizata, fara ca cineva sa gandeasca. Sunt convinsa ca luati individual sunt oameni dedicati, cu simturi asemanatoare, care apreciaza faptele bune si sunt in stare de ele. In multime insa comportamentul de schimba, de parca omul este singur impotriva unui zid, totul devine lupta dintr-un mecanism fara logica, instinctiv. Mai grav este ca se intampla des, se intampla zilnic, iar repetitia conduce la obisnuinta si obisnuinta la plafonare. Zidul exista asadar, noi il construim, numai pentru ca el este realitatea noastra din acea clipa.
Aflata aseara in metrou, ma apropiam de casa. Eram intr-un capat de vagon putin mai liber si mai aerisit. M-am sprijinit cu spatele de un perete din placaj si relaxata am privit. Intai de-a lungul lui, trecand fugitiv printre oameni, apoi privirea mi s-a intors ca prin zbor pe deasupra lor. Ca si cum as fi filmat o scena. Mi-am dat seama ca era o scena, reala, un moment din viata noastra, a tuturor celor din vagon. Un moment ce merita constientizat, apreciat si trait. Nu stiu daca cineva ar avea revelatia acestor clipe irosite de dragul preocuparilor din viitorul apropiat. Ne gandim la destinatii fara sa ne bucuram de drum. Destinatie la care ajungem fara indoiala oricum si care apoi ne indreapta mereu si mereu catre alta, si alta, si alta...Ce pacat, mi-am spus. Timpul ne daruieste trairi in fiecare secunda, insa noi le irosim sperand mereu, in avans. Suntem in stare sa ajungem oriunde trebuie sa ajungem, pot sa ne preocupe scopurile, dorintele, placerile noastre, dar cum ramane cu rabdarea de a ajunge pana la ele? In acelasi uitat, irosit si invizibil timp. In care am putea sa zambim, sa ne bucuram ca existam, pur si simplu. -------------------- Hannah
In cautarea Adevarului. |
|
|
30 Mar 2008, 03:35 PM
Mesaj
#2
|
|
Vataf Grup: Membri Mesaje: 160 Inscris: 9 March 08 Din: Bucureti Forumist Nr.: 11.368 |
Citez: "Ce pacat, mi-am spus. Timpul ne daruieste trairi in fiecare secunda, insa noi le irosim sperand mereu, in avans..." Vi s-a intamplat vreodata sa tot asteptati , si sa asteptati ...In speranta ca vi se va implini mai stiu eu ce dorinta. Sa sa spuneti : De-abea astept sa reusesc odata / sa vina ..... / sa scap din situatia asta . etc. etc. Si dupa un timp sa se implineasca. Si sa nu mai simtiti o bucurie / multumire / implinire totala. Ci mai degraba sa spuneti : in sfarsit, pai era si timpul... Oare daca s-ar fi indeplinit mai repede ne bucuram mai mult. Sterge timpul o parte din satisfactie. Sau ne schimbam noi intre timp??????? Sau poate nici nu mai vrem " acel ceva", dar continuam sa asteptam doar .......din obisnuita. Ma amuza la un moment dat o replica haioasa ( cel putin pana in momentul in care te apuci sa o analizezi...): DOAMNE!!!!! DA-MI RABDARE! DAR REPEDEEEEEEEEE : CA NU AM TIMP SA ASTEPT. Si eu m-am intrebat de multe ori : " oare de ce vor oamenii tot mai mult. ", de ce atatea planuri .... Asta e firea lor? Vor mereu ceea ce nu au ( INCA) si uita ceea ce au ( CONCRET). |
|
|
30 Mar 2008, 04:48 PM
Mesaj
#3
|
|
Vataf Grup: Membri Mesaje: 125 Inscris: 29 January 08 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 11.201 |
Sa sa spuneti : De-abea astept sa reusesc odata / sa vina ..... / sa scap din situatia asta . etc. etc. Si dupa un timp sa se implineasca. Si sa nu mai simtiti o bucurie / multumire / implinire totala. Ci mai degraba sa spuneti : in sfarsit, pai era si timpul... Oare daca s-ar fi indeplinit mai repede ne bucuram mai mult. Sterge timpul o parte din satisfactie. Sau ne schimbam noi intre timp??????? Ne schimbam noi. In tot acest timp. Imi imaginez implinirea ca un rau ce strabate tari si munti, pana se revarsa in mare. Daca ne scaldam direct in mare nu aflam nici inaltimea muntilor, nici tacerea pietrelor, nici linistea padurilor... O balta cu apa statuta ne multumeste deseori. Pana seaca. Timpul ne insoteste, probeaza, noi facem restul. -------------------- Hannah
In cautarea Adevarului. |
|
|
Versiune Text-Only | Data este acum: 17 June 2024 - 11:07 PM |