![]() |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Daca doriti si dumneavoastra un Jurnal, trimiteti un mesaj in acest sens in cadrul topicului Detalii Forum.
Nou: Autorul unui jurnal are dreptul de a decide ca un mesaj scris in cadrul Jurnalului sau de catre altcineva sa fie sters. Daca doriti acest lucru, trimiteti-mi un PM cu adresa mesajului in cauza si acesta va fi sters (bineinteles, atat timp cat nu se exagereaza).
![]() |
![]()
Mesaj
#1
|
|
![]() Vataf ![]() ![]() ![]() Grup: Membri Mesaje: 125 Inscris: 29 January 08 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 11.201 ![]() |
De aproape trei saptamani am renuntat la drumul cu masina catre birou si m-am intors la plimbarea cu metroul. Evident aglomerat si dincolo de orice conditie umana, insa am hotarat sa pastrez calmul unei detasari usor de controlat. In masina beneficiez de spatiu, care uneori ma izoleaza periculos de mult. Imi era dor sa fiu in mijlocul oamenilor, sa ii privesc ca si cum adevarul vietii se afla in fata mea. Sa meditez asupra perechilor de ochi inteligenti cu sclipiri contrastante, sau asupra chipurilor anoste, de parca in spatele lor stau niste sfori invizibile si nimic mai mult. Oamenii din jurul meu sunt oameni buni. Pacat de confilctele nascute dintr-o reactie mai degraba de grup, depersonalizata, fara ca cineva sa gandeasca. Sunt convinsa ca luati individual sunt oameni dedicati, cu simturi asemanatoare, care apreciaza faptele bune si sunt in stare de ele. In multime insa comportamentul de schimba, de parca omul este singur impotriva unui zid, totul devine lupta dintr-un mecanism fara logica, instinctiv. Mai grav este ca se intampla des, se intampla zilnic, iar repetitia conduce la obisnuinta si obisnuinta la plafonare. Zidul exista asadar, noi il construim, numai pentru ca el este realitatea noastra din acea clipa.
Aflata aseara in metrou, ma apropiam de casa. Eram intr-un capat de vagon putin mai liber si mai aerisit. M-am sprijinit cu spatele de un perete din placaj si relaxata am privit. Intai de-a lungul lui, trecand fugitiv printre oameni, apoi privirea mi s-a intors ca prin zbor pe deasupra lor. Ca si cum as fi filmat o scena. Mi-am dat seama ca era o scena, reala, un moment din viata noastra, a tuturor celor din vagon. Un moment ce merita constientizat, apreciat si trait. Nu stiu daca cineva ar avea revelatia acestor clipe irosite de dragul preocuparilor din viitorul apropiat. Ne gandim la destinatii fara sa ne bucuram de drum. Destinatie la care ajungem fara indoiala oricum si care apoi ne indreapta mereu si mereu catre alta, si alta, si alta...Ce pacat, mi-am spus. Timpul ne daruieste trairi in fiecare secunda, insa noi le irosim sperand mereu, in avans. Suntem in stare sa ajungem oriunde trebuie sa ajungem, pot sa ne preocupe scopurile, dorintele, placerile noastre, dar cum ramane cu rabdarea de a ajunge pana la ele? In acelasi uitat, irosit si invizibil timp. In care am putea sa zambim, sa ne bucuram ca existam, pur si simplu. ![]() -------------------- Hannah
In cautarea Adevarului. |
|
|
![]() |
![]()
Mesaj
#2
|
|
![]() Cronicar ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Grup: Moderator Mesaje: 2.799 Inscris: 9 September 06 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 8.652 ![]() |
Un post superb, annacrin!
De multe ori mi-am reprosat ca am pierdut timpul privindu-i pe ceilalti ca pe niste obiecte de care te folosesti, sau constituie obstacole spre destinatia ta. Intrand in acest mecanism depersonalizant, ratam intalnirile. Deduc ca ai folosit o metafora, metroul, care simbolizeaza, de fapt, viata. O intamplare similara: eram la intr-un Carrefour super-aglomerat cu niste colege. Dupa 30-40 de minute de chin, ajungem la casa. Casierul nu stiu ce tampenie a facut ca primul impuls era sa-l reped. Prietena mea insa a iesit rapid din situatie, zambind si coportandu-se calm. Subliniez, nu servil. A lasat comoditatea de-o parte, vazand omul de sub masca, un om care muncea de 10 ore pentru a-si intretine familia, stresat, care se confrunta zilnic cu n probleme. Sa treci dincolo de masca sociala, de rolul client, calator intr-un metrou/autobuz si sa-i oferi celuilalt un strop de compasiune, intelegere. Milimetru, scopul nu este sa iti faci calatoria mai suportabila, ci pur si simplu sa TRAIESTI. Sa nu pierzi clipa. Ca unul din efectele acestei atitudini este obtinerea unei stari de liniste interioara, evitarea stresului e alta poveste. -------------------- An Appeal From James’ Family
An Appeal From James’ Family Unidentified gunmen kidnapped journalist James Foley in northwest Syria on Thanksgiving Day, November 22 2012. Jim is the oldest of five children. He has reported independently and objectively from the Middle East for the past five years. Prior to his work as a journalist, Jim helped empower disadvantaged individuals as a teacher and mentor assisting them in improving their lives. The family appeals for the release of Jim unharmed. |
|
|
![]() ![]() |
![]() |
Versiune Text-Only | Data este acum: 18 June 2024 - 05:18 AM |