Hit-points Chronicles…, … sau recenzia jocurilor pe calculator Optiuni

[ypsilonalpha]

Păi dacă există cronica de carte, cronica de film şi cronica muzicală, apoi de ce n-ar exista şi cronică de jocuri pe calculator? Îndrăznesc să fiu primul care deschide un astfel de jurnal, jurnal în care intenţiunez să scriu cît de constant pot. Heh, publicul-ţintă e cu siguranţă mai redus numeric, şi în plus concurenţa este puternică, avînd în vedere cîte site-uri de profil există. Dar, să vedem ce iese …

A, şi încă un amănunt: jocurile nou-apărute şi de răsunet (Age of Empires 3, Quake 4, Civilization 4 etc.) vor avea parte de topice speciale, în care toată lumea să-şi poată da cu părerea. (De asemenea, cei care vor să comenteze opiniile expuse aici – fie pro, fie contra – sînt cît de poate de bineveniţi).

Aşadar, să începem.

[ypsilonalpha]

[urmare din postul trecut ]

Ca arme, avem aşa:

Pistolul – un pistol cît se poate de obişnuit, singura proprietate remarcabilă este că are un auto-aim, se focalizează automat pe inamicul cel mai apropiat, ceea ce e un imens avantaj în condiţiile în care ţintirea cu ajutorul unui controller PS2 e întotdeauna problematică. (În paranteză fie zis, din punctul meu de vedere shooterele pe consolă sînt un dezastru, poate e cazul să cumpăr ceva accesorii mai deosebite, de pildă un mouse USB sau un pistol pentru PS2  )

Biciul plasmatic – la începutul jocului e imposibil de ignorat, o plesnitură de bici nimiceşte sau cel puţin ameţeşte orice lighioană aflată prin preajmă. Şi-a dovedit valoarea în canalizarea planetei Aquatos  unde, ca în orice canalizare, locul e strîmt şi lighioanele multe şi dubioase – în acest caz era vorba de nişte scîrboşenii simpatice făcute din mîzga verde a conductelor, şi veneau în trei tipodimensiuni; cea mai mare, tata-al lor, adică, odată doborît se desfăcea în 2 bestii mai mici, care odată doborîte se transformau în cîte 4 mărunţei. Concluzie: întîlnirea cu 2-3 tata-al lor implica de fapt omorîrea a vreo 15- 20 inamici. Mană cerească pentru bici ...

Două din favoritele mele au fost Suck Cannon-ul (parcă aşa se chema ... nu stau să mai pornesc jocul să-i văd exact numele, şi oricum contează doar ce anume face o armă, nu cum se cheamă) şi Vortex Rifle (acelaşi comentariu ca mai sus). Sistemul lor de funcţionare era similar, în sensul că ambele aspirau inamicii. Doar că S.C. era portabil, ca şi cum Ratchet ar fi purtat un aspirator după el pe care-l putea îndrepta spre duşmani după pofta inimii, iar V.R. zvîrlea într-un punct fix o tornadă care sucţiona (vorba celor de la
Divertis) tot ceea ce trecea prin preajmă. Şi cum inamicii erau mulţi dar tembeli, ei aveau grijă să vină buluc pe calea cea mai scurtă spre Ratchet, neţinînd cont de vîrtejul care le aspira camarazii ...

Dar să vezi nervi şi draci cînd îţi dai seamă că S.C. nu funcţionează decît pe inamicii de talie mică ... grrrr! ... bine că V.R. şi vîrtejul său prindeau tot ce mişcă ... noroc că există o sală de antrenament plină cu dummies de dimensiune mică, nişte roboţei mititei, caraghioşi şi nepericuloşi, şi acolo îţi poţi creşte îndeminarea la aceste armew exotice fără teama că se înfundă ţeava aspiratorului, ca să zic aşa.

Păcat că sala de antrenament nu creşte practic deloc nivelul armei, pentru că adversarii sînt foarte slabi – roboţei mititei, caraghioşi şi nepericuloşi, cum spuneam – ca atare, din cînd în cînd, dacă aveam chef să cresc nivelul armei, mă duceam pe una din hărţile deja parcurse, că este voie, şi dădeam în adversari cu arma pe care voiam s-o upgradez. Şi culmea e că nu era deloc - dar deloc! – plictisitor, chit că, de pildă, harta Crash Site am parcurs-o de cel puţin patruzeci de ori, că o ştiu şi acum, cu toate ascunzişurile (asta nu-i greu, fiindcă nici una din hărţi nu e mare) şi toţi adversarii care apar, în ordinea corespunzătoare.

Aşa – deci ziceam de nivelurile armelor ... fiecare armă are cinci niveluri, ultimul fiind desigur cel mai devastator. Au fost arme pe care nu le-am folosit aproape deloc, ca de pildă cea care trăgea cu un soi de bombiţă nucleară (devastatoare, dar numai pe o rază mică şi foarte imprecisă) – cu toate astea simpla curiozitate m-a făcut să parcurg aceleaşi hărţi de cîteva de ori numai ca să văd “cum e” la ultimul nivel.