Despre Legile Naturii, Necesitate si contingentă |
Bine ati venit ca musafir! ( Logare | Inregistrare )
Acest subforum este destinat dezbaterilor filosofice. Pentru discutii religioase va initam sa vizitati subforumul Universul Credintei.
Despre Legile Naturii, Necesitate si contingentă |
7 Mar 2004, 04:05 PM
Mesaj
#1
|
|
Vataf Grup: Membri Mesaje: 197 Inscris: 18 February 04 Forumist Nr.: 2.263 |
Sunt legile matematice ale naturii necesare sau contingente? Deoarece legile fundamentale, stabilite de fizica modernă sub forma unor ecuatii, au forme particulare din perspectivă matematică, ne putem întreba: de ce tocmai aceste forme au fost alese pentru structurarea realitătii si nu altele? Există vreo ratiune a acestei optiuni? Se poate prelungi cumva fizica matematică pe domeniul matematicii pure? Unii ar putea argumenta că forma legilor este determinată de proprietătile spatiului si timpului (de pildă, faptul că intensitatea câmpurilor este invers proportională cu pătratul distantei tine de caracterul tridimensional al spatiului), dar nu putem sti dacă nu cumva e invers: legile ar putea determina aceste proprietăti. Într-o lucrare de tinerete (" Despre evaluarea fiintelor vii...", nu-mi amintesc exact titlul), Kant chiar afirma că forma legii lui Newton, ca si numărul de dimensiuni spatiale, ar fi date de cantitatea totală a materiei din univers. Teoria relativitătii generale pune în evidentă doar dependenta locală a structurii spatio-temporale de continutul material, numărul de dimensiuni ale spatiului fiind postulat prin însări forma matematică a ecuatiei.
Dintr-o perspectivă mai largă, am putea să ne întrebăm, fireste, ce înteles pot avea aceste formule matematice pentru filosof? Pot fi traduse ele în limbajul neformalizat al filosofiei? Ce semnifică, sub aspect ontologic, o ecuatie (o functie), o variabilă (argument), o valoare numerică a variabilei sau a functiei? Îsi pot găsi toate acestea vreun loc în schema conceptuală clasică a gândirii sau trebuie inventate concepte noi, mai intuitive decât cele deja existente ale formalismului matematic? Dacă nu se dovedeste că aceste forme matematice care descriu structura universului nostru fizic ar fi necesare, atunci este logic să se tragă concluzia că universul nostru nu este unic si că el ar face parte dintr-o structură, la alt nivel al existentei, unde ar functiona alte legi, s.a.m.d. Aceasta ar presupune o anumită ordonare a formelor matematice, care ar reflecta ordonarea universurilor pe diferite niveluri. Aici ar trebui să răspundă un matematician: există o astfel de ordonare (ierarhizare) pe tărâmul matematicii pure? În sfârsit, nici conceptul de cantitate si cel de număr nu au o definire clară din punct de vedere filosofic. Poate reuseste cineva să facă un pic de lumină în aceste chestiuni, în privinta cărora am mari nedumeriri. |
|
|
4 Apr 2006, 06:40 PM
Mesaj
#2
|
|||||||||||||||
Cronicar Grup: Moderator Mesaje: 2.132 Inscris: 16 June 04 Din: Bucuresti Forumist Nr.: 3.862 |
Ai mai spus asta, am auzit. Şi ţi-am replicat că de-aici nu rezultă în nici un fel că realitatea exterioară ar fi lipsită de legi. Un exemplu: Eu construiesc un mecanism, pe care-l înzestrez cu o lege de funcţionare foarte clară. Efectul e că el bate ca un metronom: Tac, Tac, Tac... Mecanismul e închis într-o cutie neagră şi tu nu ai acces în interiorul ei. Mecanismul se numeşte "Realitate exterioară", iar "tac-tac"-urile sunt semnalele indirecte pe care le primeşti despre ce se întâmplă acolo, înăuntru. Bun, dacă vrei neapărat, mai adăugăm ceva: cutia cu mecanismul se află sub o pânză groasă pe care scrie "Model" -- pânza distorsionează semnalele, încât tu nu auzi nici măcar "tac-tac"-ul emis de mecanism, ci auzi un "toc-toc" înfundat. Cum judeci tu de concluzionezi "Mecanismul nu are legi"? Judecata pe care-o faci (oricare-ar fi ea) ar trebui să funcţioneze şi în cazul acestei analogii. Or, în această analogie am pornit de la "îl înzestrez cu o lege de funcţionare foarte clară". Orice judecată care concluzionează "nu are lege" este evident greşită. Înţelegi? Nu ai cum să demonstrezi/justifici că "mecanismul lumii" nu are nici o lege. (Este imposibil să demonstrezi aşa ceva tocmai pentru că nu ai acces la acel mecanism -- de aceea încercarea ta este auto-contradictorie.)
Asta-i premisa de la care porneşti, nu-i nici o concluzie. (Oricum, nu pe ea am contestat-o.)
Eu zic că putem spune altceva, mai profund. În primul rând, precizarea "în limitele modelului" nu e necesară. Raţionamentul îl facem pornind cu negaţia "Lumea nu are legi" (observaţie: propoziţia nu vorbeşte despre vreun model). Şi judecăm: dacă ar fi aşa, dacă lumea ar fi aleatoare (lipsită de orice lege), am putea noi să avem în cap modele care să ne deformeze/filtreze în asemenea măsură percepţiile încât să avem iluzia unor legi? (Ai să vezi că modele nu sunt deloc esenţiale, vorbesc acum de ele doar pentru că tu insişti.) Să nu dăm un răspuns pripit. Dacă ne gândim bine, vedem că da, e posibil: s-ar putea ca lumea să fie aleatoare, iar toate aparentele regularităţi din preajma noastră să fie doar rezultatul hazardului. De exemplu, dacă ne imaginăm un şir infinit de aruncări cu zarul, cândva în eternitatea acestui proces va apărea şi secvenţa 6-6-6... de 10 ori la rând. Ei bine, dacă se întâmplă ca taman atunci să trăiască o fiinţă a cărei durată de viaţă e doar cât 10 aruncări, atunci acea fiinţă va urmări toată viaţa ei ce se petrece şi va ajunge la concluzia "Aha: Orice s-ar întâmpla, zarul pică mereu 6. E ca un fel de tac-tac-tac...: şase-şase-şase... E o lege a naturii, clar!" Asta în ciuda faptului că în realitate nu e nici o regulă, nici o lege. S-a întâmplat doar ca fiinţa să trăiască într-o conjunctură în care pare că ar exista o lege. Accidentul hazardului nu durează mult (doar cât trăieşte fiinţa), dar e suficient ca ei să-i dea impresia că ar exista legi. Mai mult, coincidenţa ar putea fi atât de mare încât atomii aleatori din preajma fiinţei să se organizeze întâmplător sub forma unor tomuri pe rafturile unei biblioteci, tomuri în care sunt descrise sute şi mii de observaţii ale unor înaintaşi (care de fapt n-au existat niciodată), observaţii ce confirmă (chipurile) că fenomenul 6-6-6... s-a desfăşurat la fel şi în trecut, în diverse părţi ale lumii. O astfel de coincidenţă formidabilă nu e deloc improbabilă, ci într-un şir infinit de evenimente aleatoare e chiar sigur că se va petrece cândva (şi nu o dată, ci de o infinitate de ori!). Aşadar, răspunsul este: Da, e posibil ca noi să trăim într-un univers lipsit de legi şi totuşi să avem iluzia existenţei unor legi. Din această perspectivă, cea mai corectă poziţie pare a fi "Nu ştim dacă lumea are legi sau nu". Nu putem nici să-i dăm dreptate celui ce susţine "Lumea n-are legi!", dar nici să-l contrazicem. Şi la fel vizavi de cel ce susţine "Lumea are legi!". Să vedem acum care sunt consecinţele asumării acestor poziţii epistemice: Varianta "Există nişte legi" îl stimulează pe adeptul ei să cerceteze, să observe, să experimenteze. Pentru că el gândeşte că aceste acţiuni au rost -- îi pot îmbunătăţi şansele de a descoperi legile cu pricina. Pe de altă parte, cel ce gândeşte (sincer, nu ipocrit) că "Nu există legi", acela se autocondamnă la inactivitate. Din perspectiva lui, orice studiu, experiment sau observaţie este complet inutil. Gândeşte-te la fiinţa din lumea zarului -- dacă atunci când ea ea ajunge la "vârsta" de 4 aruncări, cineva îi relevă adevărul despre fenomen, care e singura reacţie raţională? Nu e "Aaaa... Păi în cazul acesta, dacă lumea nu are legi, atunci... la aruncarea următoare s-ar putea întâmpla ca seria de coincidenţe să înceteze... Practic s-ar putea întâmpla orice!"? Cel ce chiar crede sincer că lumea e lipsită de legi nu poate spera nici că peste o secundă se va repeta coincidenţa că atomii corpului său vor continua să-i alcătuiască organismul (în loc s-o apuce haotic, care-ncotro). Nu va putea spera nimic. Şi nici nu va căuta să evite băi acide, avalanşe, treceri prin foc, căderi din avion etc. -- pentru că ştie că seria de coincidenţe care păreau a spune "dacă unui organism viu i se întâmplă vreuna din acestea, atunci moare" ar putea fi înlocuită brusc de alte coincidenţe, cu efect opus. (Cine garantează că la zar, după o serie de 10 succesiuni par-impar nu urmează brusc o serie de par-par-par...?) De aceea, de câte ori cineva va susţine "Lumea n-are legi!", îl voi acuza de nesinceritate dacă voi vedea că se fereşte din calea trenului...
Aceasta e o problemă epistemică, de cunoaştere. Nu e una ontică, de existenţă. Ce spui aici poate fi argument doar într-o discuţie pe tema "Cunoaştem noi vreo lege a naturii?", nu într-o discuţie pe tema "Există vreo lege a naturii?".
Ceea ce se observă este o convergenţă a cunoaşterii. Predicţiile se îmbunătăţesc. Chiar dacă ne rezumăm la această observaţie, tot putem deduce că există măcar o lege (cea a convergenţei cunoaşterii).
Metafizica nu e neapărat de interes. Dar subforumul se numeşte totuşi Filosofie...
Încă o dată: relaţia cunoaşterii cu realitatea e o problemă epistemică, nu una de existenţă. Nimic din ce-ai spus până acum nu susţine în vreun fel afirmaţia cu care ţi-ai început furtunos intervenţia: "Am o veste proasta pentru unii: NU exista 'legi ale naturii'". a -------------------- Trebuie să facem ceea ce credem că e bine, dar nu trebuie să credem că ceea ce facem e bine.
|
||||||||||||||
|
|||||||||||||||
Versiune Text-Only | Data este acum: 9 June 2024 - 11:04 PM |