Obiecte, Relaţii, Individualitate Optiuni

[Amenhotep]

Obiecte având individualitate proprie se pare că sunt nişte abstracţiuni ale minţii noastre. În natură aşa ceva nu există. De fapt, într-un fel putem spune că nu există deloc obiecte! Ce face ca un "obiect" să fie aşa cum este? Mie îmi pare că numai ansamblul relaţiilor dintre... părţile sale. Mergem pe drumul de lângă râu şi trecem pe lângă Bulboana lu' Gheorghe. Trecem în fiecare zi pe lângă ea. Ea -- bulboana. Dar ce este ea altceva decât un model particular şi unic de relaţii între nişte molecule de apă? Moleculele componente sunt mereu altele, permanenţa şi identitatea nu pot fi identificate decât în relaţii.

Bun, ar putea zice cineva, dar totuşi nişte obiecte avem -- "părţile" între care se stabilesc relaţii. Adică moleculele de apă. Sau atomii. Dar vedem că şi aceste "obiecte" sunt de fapt ansambluri de relaţii între părţi mai mici. Şi nici nu trebuie să mergem mai jos de molecule pentru a descoperi un fapt uimitor: "obiectele" acestea nu mai au proprietatea intuitivă a discernabilităţii. Două molecule de apă sunt absolut identice între ele (ca şi doi atomi, sau doi electroni...). În lumea macroscopică avem intuiţia individualităţii obiectelor puternic cuplată cu ideea micilor diferenţe între ele: despre două monede spunem că sunt "la fel", dar totuşi suntem mereu conştienţi că mici diferenţe (zgârieturi microscopice, neregularităţi etc.) există, astfel încât monedele sunt discernabile una de alta. Dar moleculele (de acelaşi tip) sunt indiscernabile!

Modul nostru de a opera mental cu "obiecte" este puternic contaminat de intuiţia acesta a discernabilităţii, care ne face să presupunem că putem distinge un obiect de altul. Dar realitatea ne contrazice: "obiecte" discernabile nu există, există cel mult "ghemuri" de relaţii discernabile una de alta.

Cum ar trebui să ne adaptăm gândirea la această realitate? Cum putem concepe o lume ai cărei constituenţi de bază nu sunt obiecte individuale (între care se stabilesc relaţii), ci sunt relaţiile însele? Putem să renunţăm la a mai pune întrebarea "Relaţii... între ce"?

Viziunea obiectelor individuale mai prezintă o problemă: într-o lume populată de obiecte individuale, fiecare obiect ar trebui să poarte un soi de "cod numeric personal" (accesibil nouă sau nu) care să-l identifice în mod unic. Obiectele trebuie concepute ca fiind indexate. Dar indexul fiecărui obiect poartă o cantitate de informaţie care este infinită în cazul unui Univers infinit! Sau, chiar dacă Universul (numărul obiectelor elementare) este finit, cantitatea de informaţie din indexul unui obiect depinde de totalitatea obiectelor (de numărul lor). "Naşterea" (sau "moartea") unui obiect într-o galaxie îndepărtată ar trebui să modifice instantaneu cantitatea de informaţie din indexul acestui electron, de-aici!

Putem să depăşim aceste dificultăţi conceptuale? Putem renunţa la indexarea obiectelor lumii? Ce metodă alternativă de referire avem? Cum putem să ne referim la un anume obiect altfel decât printr-un imaginar "număr de ordine"? Ce sens mai are noţiunea de "individualitate" la nivelul acestor obiecte? Cum trebuie să înţelegem expresii de tipul "obiectul acesta" şi "obiectul celălalt"?

a

PS: Dacă am fost cam confuz... Vă rog cereţi-mi lămuriri.

[andrei69]

Ca sa vad daca am inteles problema (problemele) puse de Amenhotep o sa le repun cu o alta exprimare.

Cind "vedem" bulboana lui gheorghe exista trei elemente care intra deja intr-o relatie :

Bulboana insasi (ca obiect extern cel putin presupus), raza de lumina de la bulboana la noi, si imaginea bulboanei care se formeaza in noi.

In cazul cel mai general avem triada obiect-abordare-imagine.

Noi sintem siguri de imaginea obiectului pentru ca aceasta imagine exista. Putem fi siguri de existenta obiectului in sine ? (separat de noi).

Problema e serioasa si metodologica (la urma urmei pe rezolvarea acestei probleme se bazeaza cunoasterea).

Intr-adevar, nu exista o garantie 100% ca obiectul extern exista. Pentru ca unul din elementele externe (presupuse sau nu ) pot fi false astfel incit numai sa formeze o imagine.

Mai explicit, in loc de bulboana poate fi un proiector care "arunca" catre noi imaginea unei bulboane. Din acest motiv (teoretic) nu avem 100% garantia existentei bulboanei. Este posibil ca insasi razele de lumina sa poata sa falsifice imaginea obiectului.

Deci ceea ce putem garanta cu 100% este imaginea obiectului.

Daca ar exista o determinare clara de la obiect la imagine, am putea sa mergem in sus, pe firul determinarii, si sa zicem ca obiectul exista exterior noua. Dar nici de asta nu sintem siguri pentru ca aici avem o presupusa determinare in doua trepte anume obiect-abordare si abordare-imagine. Existenta imaginii poate cel mult sa garanteze existenta abordarii dar nu a obiectului.

Totusi noi putem "jura" ca bulboana exista. Asta pentru ca la un moment dat, in firul cunoasterii, trebuie sa facem niste alegeri.

Aici este a doua mare problema pusa de Amenhotep (prima ar fi ca nu avem garantie 100% a existentei obiectului si sint de acord cu ea) anume cum facem alegerea ?

Pentru ca intotdeauna exista doua moduri posibile de a face o alegere, anume
fie alegem ceva ca ne place, prin afect deci,
fie alegem ceva din motive "relationale" indiferent cum ar fi relatia (justete, dreptate, relatie abstracta).

Aristotel insa spunea ca cunoasterea porneste intotdeauna de la senzatii. Afirmatia lui Amenhotep este surprinzatoare, anume el afirma ca cunoasterea porneste de la relatii.

Este surprinzator si pentru mine pentru ca pot accepta acest lucru anume ca cunoasterea poate purcede de la relatii. Nu este cazul meu si a lui Aristotel pentru care cunoasterea pleaca (biologic vorbind) chiar de la senzatie. Dar nu putem nega posibilitatea teoretica a unui alt tip de cunoastere care pleaca de la relatii.

Deci, individualitatile, pot fi de doua tipuri anume senzitive si relationale (analitice). Este vorba de partea de inceput a cunoasterii; atunci cind incepem o cunoastere.

Am vazut mai sus ca imaginea obiectului nu garanteaza 100% existenta lui. Noi trebuie sa furnizam ceva ca sa fim siguri de aceasta individualitate.

In cazul senzatiei, cunoscatorul furnizeaza un afect (adica o reactie la aceasta senzatie). Adica, afectul impreuna cu imaginea obiectului formeaza o unitate pe care noi o acceptam ca fiind individualitatea. Acest afect este si un id (numar de ordine) pentru obiect. In ultima instanta, afectul este o apreciere (bun/rau) a obiectului. La construirea afectului participa intreg corpul ca intr-o democratie.

In cazul relatiei, Amenhotep afirma ca "manunchiurile" de relatii (ghemul de relatii) insasi provoaca o verosimilitate intr-u existenta individualitatii.

Aici merita putin de discutat ce furnizeaza cunoscatorul aici. Pentru ca nu e clar.

O relatie are doua capete adica spunem aRb (a in relatie cu b). Si exista foarte multe posibilitati aici. Iar aceste posibilitati depind de modul in care se formeaza "ghemul" de relatii. Iar daca stai sa te gindesti vezi ca depinde si de referentul "ghemului" din realitate.

In cazul unui obiect exterior, "ghemul" de relatii ar trebui sa fie multimea imaginilor obiectului (obiectul in diferite ipostaze) adica o multime de entitati de tipul {obiect - relatie - ceva}. In acest caz ar trebui sa observam ceva ce are importanta, anume ca relatiile din ghem trebuie intr-un fel sa fie orientate altfel "ghemul" devine incilcitura.

In cazul unei relatii de tipul "<" avem si aici un ghem format dintr-o multime de entitati de tipul {"<","3<5"} adica format din numele relatiei (simbolul ei) si eventualele ei actualizari luate ca individualitati. Si in acest caz, "ghemul" nu este incilcitura pentru ca toate aceste entitati contin acelasi simbol adica sint bine ordonate.

In afara acestei "orientari" nu exista alta valoare asignata. Dar "orientarea" determina o ordine care (matematic) poate defini un spatiu metric deci o valoare. Dar aceasta valoare nu este furnizata de fiinta ci chiar de manunchiul de relatii (prin ordonarea lor).

Asa cred eu cel putin ca se intimpla in cazul oamenilor.

Dar daca cunoasterea pleaca de la relatii..

Daca exista o "valoare de relatie" cine o asigneaza ? un scop ultim sau tot corpul "in democratie" ca la noi ?

Sa luam ambele posibilitati. Cred ca prima (scop, vointa) nu aduce prea mult in cunoastere pentru ca nu avem diversitate (adica valorizarea in functie de mai multe principii).

Sa zicem acum ca "valoarea de relatie" este asignata in democratie, ca la noi. In acest caz, senzatiile trebuie sa existe nu ? Dar numai ca ele nu cred ca ar putea fi asociate unei aprecieri bun/rau. Senzatiile exista ca imagini fara valoare. Numai relationind aceste imagini obtinem valori (aka "valori de relatie").

Cred ca acest sistem este viabil ca celalalt.

Daca unul este mai presus de celalalt asta nu e sigur de loc.

Un model complex este format din imagini si relatii. In acest model nu mai are asa o mare importanta cum am definit initial universalele. Daca initial universalele au fost generate prin valori de relatie sau din valori afective. Daca scormonim in interiorul acestor universale, ca sa vedem cum s-au format, gasim evident diferente. Cu toate acestea rezultatul final poate sa fie identic (modelul).

Pe de alta parte, sa nu uitam ca cunoasterea umana se face la oameni in societate. Societatea este si ea o fiinta vie, are constiinta (am aratat acest lucru in alta parte - oricum se accepta acest lucru). Ori, societatea este si poate fi astfel alcatuita incit sa accepte ambele tipuri de cunoastere. Asta pentru ca societatea e construita chiar de fiinte constiente care pot depista eventualele slabiciuni ale unui tip de cunoastere. Si orice tip de cunoastere am avea (bazata pe valori afective sau pe valori relationale) acest tip de cunoastere este depasita in societate care le cuprinde pe ambele.

Ca sa fiu mai explicit, daca scriu o carte stiintifica, prima valoare pe care editorul o da cartii este o valoare relationala (cum se incadreaza aceasta carte intr-un sir de alte relatii).

Amenhotep,

te rog sa-mi spui care este parerea ta despre cele spuse aici de mine, daca acestea sint lucrurile pe care si tu doreai sa le spui.

andrei