Obiecte, Relaţii, Individualitate Optiuni

[Amenhotep]

Obiecte având individualitate proprie se pare că sunt nişte abstracţiuni ale minţii noastre. În natură aşa ceva nu există. De fapt, într-un fel putem spune că nu există deloc obiecte! Ce face ca un "obiect" să fie aşa cum este? Mie îmi pare că numai ansamblul relaţiilor dintre... părţile sale. Mergem pe drumul de lângă râu şi trecem pe lângă Bulboana lu' Gheorghe. Trecem în fiecare zi pe lângă ea. Ea -- bulboana. Dar ce este ea altceva decât un model particular şi unic de relaţii între nişte molecule de apă? Moleculele componente sunt mereu altele, permanenţa şi identitatea nu pot fi identificate decât în relaţii.

Bun, ar putea zice cineva, dar totuşi nişte obiecte avem -- "părţile" între care se stabilesc relaţii. Adică moleculele de apă. Sau atomii. Dar vedem că şi aceste "obiecte" sunt de fapt ansambluri de relaţii între părţi mai mici. Şi nici nu trebuie să mergem mai jos de molecule pentru a descoperi un fapt uimitor: "obiectele" acestea nu mai au proprietatea intuitivă a discernabilităţii. Două molecule de apă sunt absolut identice între ele (ca şi doi atomi, sau doi electroni...). În lumea macroscopică avem intuiţia individualităţii obiectelor puternic cuplată cu ideea micilor diferenţe între ele: despre două monede spunem că sunt "la fel", dar totuşi suntem mereu conştienţi că mici diferenţe (zgârieturi microscopice, neregularităţi etc.) există, astfel încât monedele sunt discernabile una de alta. Dar moleculele (de acelaşi tip) sunt indiscernabile!

Modul nostru de a opera mental cu "obiecte" este puternic contaminat de intuiţia acesta a discernabilităţii, care ne face să presupunem că putem distinge un obiect de altul. Dar realitatea ne contrazice: "obiecte" discernabile nu există, există cel mult "ghemuri" de relaţii discernabile una de alta.

Cum ar trebui să ne adaptăm gândirea la această realitate? Cum putem concepe o lume ai cărei constituenţi de bază nu sunt obiecte individuale (între care se stabilesc relaţii), ci sunt relaţiile însele? Putem să renunţăm la a mai pune întrebarea "Relaţii... între ce"?

Viziunea obiectelor individuale mai prezintă o problemă: într-o lume populată de obiecte individuale, fiecare obiect ar trebui să poarte un soi de "cod numeric personal" (accesibil nouă sau nu) care să-l identifice în mod unic. Obiectele trebuie concepute ca fiind indexate. Dar indexul fiecărui obiect poartă o cantitate de informaţie care este infinită în cazul unui Univers infinit! Sau, chiar dacă Universul (numărul obiectelor elementare) este finit, cantitatea de informaţie din indexul unui obiect depinde de totalitatea obiectelor (de numărul lor). "Naşterea" (sau "moartea") unui obiect într-o galaxie îndepărtată ar trebui să modifice instantaneu cantitatea de informaţie din indexul acestui electron, de-aici!

Putem să depăşim aceste dificultăţi conceptuale? Putem renunţa la indexarea obiectelor lumii? Ce metodă alternativă de referire avem? Cum putem să ne referim la un anume obiect altfel decât printr-un imaginar "număr de ordine"? Ce sens mai are noţiunea de "individualitate" la nivelul acestor obiecte? Cum trebuie să înţelegem expresii de tipul "obiectul acesta" şi "obiectul celălalt"?

a

PS: Dacă am fost cam confuz... Vă rog cereţi-mi lămuriri.

[jock]

Amenhotep (3 Mar 2005, 05:51 PM)

Tu zici cã ai putea sã elimini obiectele atomare din sistemul formal pe care vrei sã-l dezvolti spunând cã aceste obiecte sunt, de fapt, relatii. Dar nu te pãcãlesti singur în felul acesta? Are vreo importantã pentru sistem cã tu decretezi despre niste simboluri cã reprezintã relatii si nu obiecte? Oricum, tot simboluri sunt, deci au caracterul unor obiecte. La fel si despre argumentele unei functii, pe care le consideri întotdeauna tot functii: Când le folosesti ca argumente, functiile sunt tot niste simboluri individuale, fie cã le vei substitui pe urmã cu numere sau tot cu functii matematice. O functie pusã ca argument, îsi ascunde structura si devine, pentru functia de ordin superior, un simplu obiect individual. Se realizeazã aici, cred eu, o trecere de la multiplu la unu, adicã de la multiplicitatea unui ansamblu de relatii (functia ca functie) la o unitate de ansamblu (functia ca argument al unei altei functii); la fel se întâmplã si în realitate, unde avem de-a face cu multiplicitãti care se manifestã, în anumite situatii unitar, ca si cum n-ar mai fi multiplicitãti. De aceea s-a spus cã întregul reprezintã mai mult decât pãrtile sale. Dacã vrei sã reduci totul la relatii, oare nu ajungi practic la aceleasi dificultãti pe care le-a întâmpinat atomismul (care elimina relatiile), nu aduci totul la un singur nivel de existentã? Poate cã asta nu are importantã pentru un sistem formal abstract, dar dacã vrei sã-i dai o interpretare ontologicã (si am înteles cã asta vrei)?
Tu ai definit relatia pur si simplu ca fiind un simbol. Dacã nu încercãm o definire ontologicã a relatiei, mai putem face o interpretare a sistemului? Dar un ansamblu (un "ghem" sau un "mãnunchi") de relatii, care ne dã aparenta obiectului individual, cum poate fi întemeiat? Nu e nevoie de ceva în plus aici?
Dar nu vreau sã vorbesc în necunostintã de cauzã. Mã intereseazã foarte mult teoria pe care o dezvolti, mai ales cã ai mãrturisit reusita ta în rezolvarea problemei spatiului (Aceasta este o veche problemã care mã obsedeazã si pãrerea mea este cam aceeasi: spatiul nu pre-existã continutului sãu, ci este consecinta raporturilor unei multiplicitãti). In ce priveste timpul, n-as fi de acord cu dez-ontologizarea acestuia. Dupã mine, nici timpul nu pre-existã obiectelor (relatiilor), ci este o mãsurã a schimbãrilor ce se petrec în univers. Dacã nu s-ar schimba nimic, n-ar exista timp. Poate chiar din acest motiv întâmpini dificultãti în modelarea timpului: relatiile sunt entitãti (ca sã nu le spun obiecte!) prin excelentã statice, ele pot descrie structuri, nu si procese. Nu stiu dacã sub pãlãria conceptului de relatie ai inclus si operatorii, care poate te-ar ajuta sã regãsesti cumva timpul.

Cerceteaza mail-ul.