De Ce Râdem?, Ce este râsul? Optiuni

[Amenhotep]

Da, ştiu că problema s-a pus demult şi de multe ori (s-au scris şi povestiri SF celebre...), dar totuşi: Ce este râsul? De ce ne amuzăm, ce este umorul, de ce ne vine să râdem? "De ce" în sensul de "Care-i cauza", dar şi în sensul de "Care sunt... chestiile de care râdem". Este adevărat că, dintre toate vieţuitoarele, numai omul se amuză? De ce? Cum a apărut râsul la Homo sapiens? La ce serveşte el?

Eu am reflectat puţin asupra subiectului şi am câteva observaţii:

1. Niciodată nu râdem de ceva inanimat. Ca să râdem sau să ne simţim amuzaţi trebuie ca obiectul amuzamentului nostru să fie ori o persoană (un om), ori ceva asupra căruia putem proiecta caracteristici psihice umane, ceva ce putem personifica. În afară de alţi oameni, putem râde de exemplu de un animal -- dar numai dacă îl personificăm (măcar momentan), înzestrându-l cu atribute psihice umane. De o piatră nu râdem. Nici de un nor, de un scaun sau de un pantof. Decât dacă ele intră într-o relaţie oarecare cu omul -- şi atunci eventual râdem de fapt de acea relaţie, nu de obiectul în sine.

Mai pe scurt, pentru a râde de ceva e nevoie de o relaţie empatică cu acel ceva: trebuie să mă pot pune în locul acelui ceva, trebuie să fie posibilă substituţia mentală "Dacă aş fi fost eu în locul lui..." (măcar la nivel metaforic). Cu o piatră e imposibilă relaţia empatică. Obiectul râsului este întotdeauna ceva compatibil cu noi înşine (la nivel psihic).

2. Obiectul râsului este un act sau o ipostază umană. Nu râdem de aspectul unei persoane, de diformităţile ei fizice -- decât dacă ne imaginăm o poveste, ne imaginăm nişte acţiuni sau măcar nişte relaţii cu altceva. Pe scurt spus, râdem de un verb, nu de un substantiv. Chiar dacă uneori nu este evident, întotdeauna putem descoperi o acţiune sau măcar o relaţie ca fiind "miezul" chestiunii de care râdem. Acţiunea/relaţia respectivă poate fi doar sugerată, poate fi implicită şi nu explicită, dar ea există cu siguranţă şi de fapt de ea râdem.

[Punctele 1 şi 2 nu sunt o banalitate. Ele nu sunt general valabile, nu se regăsesc neapărat la toate trăirile umane. De exemplu, plăcerea estetică: poae fi resimţită şi vizavi de ceva inanimat; şi poate fi resimţită vizavi de obiecte statice, nu e obligatoriu să existe o acţiune, nu trebuie ca un agent să facă/gândească ceva. O piatră poate fi frumoasă. Dar nu ne poate provoca râsul.]

3. Râsul este în general contagios. (De aceea la toate sitcom-urile scenele hazlii sunt punctate de râsete audibile...) Rezultă că râsul are o latură socială. Observaţia asta e importantă când începem să ne gândim la originile râsului la Homo sapiens.

4. Râsul este plăcut (pentru cel care râde). Cel ce râde doreşte să mai râdă, doreşte ca senzaţia să revină. În consecinţă, el îi apreciază pe cei hazlii, simpatici, hâtri, pe cei ce provoacă râsul. Aceştia au mare trecere socială, câştigă statut social.

5. Râsul este neplăcut (pentru cel de care se râde). Este ca un soi de sancţiune (blândă) -- când ceilalţi râd de tine e clar că ai făcut ceva inadecvat, o gafă sau ceva de care trebuie să-ţi fie (puţin) ruşine.

Nu ştiu cât ajută aceste observaţii... Şi nici nu sunt sigur că sunt corecte.

Păreri?

a

[Amenhotep]