Cronica De Carte A Lui Tinkerbell Optiuni

[Mihai]

Carte, dulce carte... cinste cui te-a scris, lauda celui ce te citeste!

Va invit sa ne delectam impreuna cu recenzii si comentarii ale lui Tinkerbell pe marginea cartilor pe care le-a citit!

[Tinkerbell]

Aş vrea să încep cu Orlando Barone, "Dialoguri între Borges şi Sabato".
Editura RAO, ediţie 2005, pentru că este lectura mea în momentul de faţă.



Orlando Barone, scriitor şi jurnalist argentinian, are meritul de a fi făcut posibilă întâlnirea celor doi scriitori în vara 1974-1975, cărora le-a propus un pact de neagresiune bazat pe ideea mai multor întâlniri şi discuţii spontane pe teme generale, evitând subiecte politice care ar fi putut reedita animozităţi trecute. Jorge Luis Borges avea şaptezeci şi cinci de ani iar Ernesto Sabato, şaizeci şi trei.

"Cred că îşi ating mâinile. Şi un braţ, sau umărul poate. Obişnuiesc să-mi imaginez mai multe decât văd. Trebuie că şi-au spus totuşi lucruri comune: Bună, Borges; Ce mai spui, Sabato...Am obligaţia, ca martor, să înregistrez vorbe exacte. Dar poate că acest moment oarecare l-a visat dintotdeauna orice scriitor, orice artist şi e mai bine ca eu să împărtăşesc senzaţii, nu cuvinte.
Ştiu că înaintau încet prin coridorul casei, ţinându-se de braţ. În mâinile lui Borges bastonul era un pendul. Am zărit două umbre şi, în spatele lor, doi bărbaţi, iar în umbre şi oameni am zărit iubirea şi moartea, lupta şi arta, adică viaţa.
Puţin mi-a păsat că abia m-au salutat (pot suporta ideea că, dacă aş fi plecat atunci, ei nici nu şi-ar fi dat seama).
Şi banda a început să curgă....."

Este un exerciţiu de admiraţie faţă de aceşti doi mari scriitori ai Argentinei şi ai lumii; foarte multe dintre frazele rostite atunci pot fi motto-uri perfecte.
Se simte în discuţia lor o anumită tensiune deşi e clar că se respectă şi se preţuiesc. Sabato nu are reţineri în a vorbi mult despre Borges, ceea ce nu e valabil şi reciproc.
Borges copleşeşte cu nesfârşitul bagaj de cunoştinţe, fără a face paradă, aşteptând replica lui Sabato.
Ca şi personajul Bruno din Despre eroi şi morminte, Sabato vorbeşte- deşi nu întotdeauna laudativ!- despre opera lui Borges ca despre un bun naţional, îl include ca personaj în cărţile sale, simte nevoia să vorbească despre el. Frumoasa, ciudata, neînţeleasa Alejandra recită din Borges, Borges este Argentina.
Cred că nu e de neglijat nici obsesia lui Sabato referitoare la orbi- Borges orbise în ultimii ani de viaţă.

Barone întreabă: Credeţi că există scriitori pentru scriitori?
Sabato răspunde: Joyce, Borges, Andre Gide.
Când Borges se arată uimit, Sabato îi spune că Borges oferă o delectare "pe care nu ştiu dacă o simte cititorul comun".

Iarăşi Sabato:
"Pe domnia ta, Borges, ereziarh al periferiei oraşului Buenos Aires, latinist al lunfardo(argoul mahalalelor), sumă a numărului infinit de bibliotecari a căror natură se contopeşte cu Verbul Divin, ciudat amestec de Asia Mică şi Palermo, de Chesterton şi Carriego (scriitor argentinian postmodernist), de Kafka şi Martin Fiero, pe domnia ta, Borges, te văd înainte de toate, ca pe un Mare Poet. Arbitrar, genial, gingaş, minuţios ca un ceasornicar, delicat, măreţ, triumfător, falimentar, magnific, nefericit, limitat, copilăros şi nemuritor."

Orlando Barone merită toată consideraţia chiar şi numai pentru faptul de a-i fi provocat pe cei doi la un memorabil şir de discuţii înregistrate care au luat forma acestei cărţi.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 24 Nov 2005, 09:47 PM

[Mihai]

Interesant.
Am rasfoit si eu cartea intr-o librarie, insa deocamdata nu mi-am cumparat-o.

Tot in luna noiembrie, RAO a lansat o alta carte de-a lui Sabato, Inainte de tacere.

[Promo Contextual]

[Tinkerbell]

Borges despre Borges



Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 26 Nov 2005, 06:09 PM

[Tinkerbell]

Invitaţie la eşafod, Vladimir Nabokov
Editura Polirom ediţie 2003

Motto:
"Aşa cum un nebun se crede Dumnezeu, noi ne credem muritori"
(Delalande-Discurs asupra umbrelor)

Vladimir Nabokov este descris uzual ca fiind un scriitor genial, deci tentant.
Trebuie să spun că e pe lista lecturilor mele obligatorii cam de multă vreme, şi zilele trecute s-a decis brusc să apară în faţa mea, pe un raft de librărie, reamintindu-mi că trebuie să mă disciplinez.
Nabokov al Lolitei. Amân să citesc Lolita pentru că prevăd că mă va înfuria ca şi Elogiu mamei vitrege a lui Llosa, pe care am aruncat-o de câteva ori decisă să n-o mai văd în ochi, ca apoi să o caut cu înfrigurare de pe unde o aruncasem.

Despre Invitaţie la eşafod aş zice că este mai mult decât o analiză de maestru a minţii unui condamnat la moarte –cine nu s-a întrebat măcar o dată cum va trece el, personal, prin clipele de dinaintea morţii?- e un fel de pledoarie pentru libertate scrisă de un om liber, care cunoaşte foarte bine cum e să te lupţi cu un sistem opac, aşa cum a fost cel din Rusia comunistă (cartea este scrisă în 1938).
Tortura la care este supus Cincinnatus este pur psihologică pentru că spiritul lui trebuie anihilat, nu trupul, oricum aproape imaterial.
Mi-a plăcut enorm tehnica trecerii din real în imaginar, de o mare forţă expresivă, şi pasajele metaforice superbe, ca de exemplu scena în care Cincinnatus aude zgomotul mai multor paşi apropiindu-se de celulă şi îşi imaginează că vin să îl ducă "acolo".

"Acoperindu-şi inima cu poala cămăşii pentru ca aceasta să nu vadă- mai încet, nu-i nimic (aşa i se spune unui copil în clipa unei nenorociri incredibile)- acoperindu-şi deci inima şi ridicându-se puţin, Cincinnatus asculta".

Ceea ce atrage la scrisul lui Nabokov este analiza fina a mecanismului de creaţie al minţii umane, mecanism care ne face singulari, irepetabili pe fiecare dintre noi.
Asta e impresionant la el.
Am revăzut de curând "Îngeri în America" şi am avut aceeaşi senzaţie de.... posibilitate a materializării instantanee a închipuirilor noastre, ale fiecăruia dintre noi. Oare e ceva logic în ce spun? Închid paranteza.

Nabokov este comparat de critici cu Eugen Ionescu sau cu James Joyce, dar mie nu mi s-a părut aici atât de legat de specificul prozei absurdului. Dar eu nu am citit încă decât "Invitaţie la eşafod", despre care se spune că este excepţia de la regulă, aşa că nu cunosc decât foarte puţin.
Poate că mă voi decide totuşi să citesc Lolita, sau Glorie. Mai vedem.

[Tinkerbell]

De ceva vreme o caut pe Marguerite Yourcenar- sau ea ma cauta pe mine!
Am auzit atatea elogii la adresa ei, mai ales pentru Memoriile lui Hadrian, incat mi-am zis ca trebuie sa ii dedic ceva din timpul meu.
Nu stiu cum ,dar nu mi-a iesit in cale cartea pe care o cautam, ci alta:
"Ca o apa care curge", Editura Polirom, 2003.


"Istoric-poet si romancier, cum se definea singura, Marguerite Yourcenar, care era si traducatoare, autoare de eseu si critica, a fost prima femeie primita in Academia franceza. Opera ei, ce sondeaza trecutul -familial, mitologic sau istoric- este cunoscuta in toata lumea". (Michele Sarde)

Domnul Neagu Djuvara spunea ca este cea mai buna scriitoare care a abordat teme istorice din tot ce a citit domnia sa, si nu ma indoiesc ca a citit destul.

In ce ma priveste, cred ca am fost neinspirata alegand sa citesc intai aceasta carte, si nu cea pe care o cautam.
De ce? Nu stiu prea bine in momentul acesta.
Sunt trei povestiri: „Anna, soror...”, „Un om obscur” si „O dimineata frumoasa”. Eu am citit-o pe prima si m-a bulversat putin, mai ales ca sunt destul de "zdruncinata" de Nabokov...
Poate am eu o problema, in sensul ca oricat m-as stradui nu pot sa inteleg si nici sa accept incestul. Ma scarbeste chiar si ideea si de aceea nu am putut lectura aceasta istorie cu bucuria cu care ma arunc in altele.
Nu neg faptul ca stilul scriitoarei este rafinat, se simte eruditia la fiecare paragraf aproape, si in mod clar tema este sublimata la o stare de spirit, la o lupta psihologica la care ajung un frate si o sora care sunt atrasi sexual unul de celalalt; dar repet, n-am putut digera acest text.
Am probleme, e clar.
Iata ce spune editura despre aceasta carte:"Cu o remarcabila economie de mijloace, intr-un stil auster si totusi expresiv, autoarea propune o meditatie asupra destinului, a sensului vietii si a formelor pe care le poate imbraca fericirea".

Am sa revin cu restul impresiilor cand voi mai avansa cu lectura.

[surzi]

Am si eu cartea, la fel, am citit doar prima povestire, care mi-a placut..... la fel ca si la Lolita, am simtit o anumita tristete pentru asemenea posibile destine, care-si recunosc desavarsirea, frumosul, completul in persoane cu care, din punct de vedere social, relatia este, pe drept, inadmisibila. Ceea ce simt e mai presus de vointa lor, atractia covarsitoare, iar abtinerea agonizanta.

Acest topic a fost editat de surzi: 10 Dec 2005, 11:53 AM

[Tinkerbell]

Da, e adevarat ce spui, surzi. Nimic jignitor, nici macar impudic, in stilul de povestitor de mare clasa al Margueritei Yourcenar.
Tot incerc sa trec dincolo de propriile prejudecati, sper sa si reusesc odata si odata.
Multumesc pentru vizita, surzi si Mihai.

[Tinkerbell]

Da, Memoriile lui Hadrian, în sfârşit.
Sunt încă la început dar deja pot să spun că e minunată. Ţinută imperială, distincţie, într-adevăr un discurs demn de un împărat roman.
Marguerite Yourcenar-nota editurii Humanitas despre autoare


Închipuie-ţi, cititorule, că eşti "dragul meu Marcus" şi că tocmai ai primit o lungă scrisoare de despărţire de la împăratul Hadrian, urmaşul lui Traian. A fost un conducător bun, a refăcut economia imperiului şi, mai ales, a reuşit să menţină pacea lumii. Pe monedele bătute în timpul lui scrie: "Humanitas, Felicitas, Libertas".
Acum - suntem către anul 138 - e bolnav şi spune că a ajuns la vârsta la care pentru fiecare om viaţa înseamnă o înfrângere acceptată. El, învingătorul, povesteşte în lunga lui scrisoare istoria acestei intime înfrângeri. Îi auzi vocea egală. Îl admiri pentru că nu se laudă şi nu se plânge. Te întrebi din ce substanţă sunt cuvintele lui dacă nasc oameni în carne şi oase, din ce filozofie sunt făcute sentinţele lui de au atâta căldură şi din ce materie îşi reconstituie trecutul de are atâta prezent.
Chiar de trăieşti repede, citeşte încet confesiunea lui Hadrian, zăboveşte pe fiecare pagină. Vei descoperi comori. (Ioana Pârvulescu)

Frumos spus. Frumoasă carte, o adevărată bijuterie, clădită cu instrumente de geniu pe o muncă de documentare uriaşă.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 20 Dec 2005, 06:50 PM

[Tinkerbell]

Demult n-am mai fost pe aici!
Timpul, cum sa fac sa-l dilat, sa mai fur ceva pentru mine? Tare as vrea sa stiu...
Am mult de recuperat si mi-ar trebui secretul intoarcerii la ziua de ieri, din care sa mai pot lua ceva cu imprumut pentru astazi. Cartea care urmeaza chiar se potriveste...

Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, Editura Pontica, 1995



Umberto Eco, alegere normala. Cine nu ar vrea, dupa ce a citit "Numele trandafirului" sau "Pendulul lui Foucault", sa se mai bucure citindu-l pe cel caruia "nimic din ceea ce e scris nu-i e strain", cum frumos parafraza cineva.
"Imi inchipui ca Umberto Eco poseda o biblioteca imensa, precum aceea misterioasa apartinand abatiei din Melk..." si cam asta simti, citind cartile lui.
"Insula din ziua de ieri" e ca o broderie veche cu lucratura fina, in care atmosfera anilor 1600 se insinueaza si cucereste, si asta chiar daca aceasta carte nu se ridica la nivelul celorlalte despre care am amintit.
Are chiar umor pe alocuri, ceea ce e surprinzator la Eco. Exponentul calugarilor iezuiti civilizatori, ingineri-astronomi-filozofi-matematicieni-fizicieni, e prezent cu minunatiile lui de masinarii ciudate menite sa schimbe fata lumii...
Am sa revin...

[Tinkerbell]

Am senzatia ca trebuie sa mai scriu ceva despre aceasta carte, de aceea revin la ea.
Roberto de la Grive- personajul principal- un om suspendat pe o nava abandonata undeva la antipozi, privind catre o insula magica unde este inca "ieri", transmite un mesaj simplu: fanteziei umane nu i se pot stabili limitele.
Ce se poate face stiind ca poti reveni la ziua de ieri?
Orice.
Ideea asta merita sa fie pastrata asa cum este, invaluita in mister, nelamurita, nedisecata de literatura SF din zilele noastre.

Mintea acestui om, traitor in Anno Domini 1643, tesea imagini dincolo de timp, visandu-se plutind, in vreme ce "la stanga, ca si la dreapta lui, s-ar fi fugarit zilele si noptile, anotimpurile, eclipsele si mareele, stele nou-noute ar fi strabatut cerurile aducand molime si prabusiri de imperii, monarhi si pontifi aveau sa incarunteasca si sa dispara in rafale de pulbere, toate vartejurile din Univers si-ar fi implinit revolutiile lor rapide, alte stele s-ar fi format din holocaustul celor vechi..."
Ar mai fi multe de spus, dar eu nu ma pricep sa scriu despre Umberto Eco, pot doar sa il admir.

[Tinkerbell]

Istoria frumusetii, o carte de exceptie ingrijita de Umberto Eco.
Editura RAO, 2005


Am vazut-o de multe ori in librarii, infoliata si inaccesibila, nici macar pentru un frunzarit rapid sub privirile suspicioase ale supraveghetorilor "de pe raion", pret descurajant...
Dar undeva tot am gasit-o fara folia de protectie...
Nu am cumparat-o, desi mi-am dorit-o in biblioteca mea, dar....
Poate ca voi reusi sa o strecor candva, pe undeva prin bugetul meu de austeritate.

Nota editurii RAO despre aceasta carte:
"Cu toate ca este ilustrata cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceasta nu este doar o istorie a artei. Imaginile, ca si ampla antologie de texte de la Pitagora pana in zilele noastre, ne ajuta sa reconstruim diferitele idei despre Frumusete care s-au manifestat si care au fost discutate incepand cu Grecia antica si ajungand pana la noi.

Cartea ilustreaza modul in care a fost felurit conceputa Frumusetea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor pretioase, a vesmintelor, a lui Dumnezeu si a Diavolului. Chiar daca au ajuns pana la noi doar textele filosofilor, ale scriitorilor, ale oamenilor de stiinta, ale misticilor sau ale teologilor, precum si marturiile artistilor, cu ajutorul acestor documente poate fi reconstituit si felul in care era perceputa Frumusetea de catre cei umili sau marginalizati, de catre oamenii de rand din toate timpurile. Se poate vedea cum nu numai de-a lungul a mai multe epoci, ci uneori si in cadrul aceleiasi culturi, diferitele concepte de Frumos au intrat in conflict unele cu altele. Le revine cititorilor, parcurgand aceste pagini, sa hotarasca daca, prin nenumatatele sale intrupari, ideea de Frumusete si-a pastrat sau nu unele trasaturi constante. Oricum, ei vor avea parte de o pasionanta aventura intelectuala si emotionala."

[Tinkerbell]

Pe 2 iulie Octavian Paler a implinit 80 de ani.
Imi amintesc de un episod din studentie legat de el: o colega a avut curajul sa ii scrie despre cautarile ei prin anticariate, iar el nu numai ca i-a raspuns, dar i-a devenit in scurt timp indrumator in alegerea lecturilor, mentor si prieten.
Eu nu am avut destul curaj sa o insotesc, desi m-a invitat. Mi se parea ca as fi abuzat -si eu!- de timpul si rabdarea acestui om deosebit. Probabil ca am gresit, dar asa a fost.
Nu stiu daca prietenia lor a durat si dupa ce noi am terminat facultatea, dar sunt convinsa ca ajutorul primit de fata aceea din partea unui scriitor de talia lui Paler a fost nepretuit.
Am citit ca Daniel Cristea Enache pregateste o carte de convorbiri cu Octavian Paler, am sa o urmaresc in librarii.

[denise]

Tot dau tarcoale pe aici, sperand sa gasesc o carte pe care am citit-o si eu, sa 'comparam notitele'.
Intre timp ...iau notite. . Am pus cateva dintre cartile mentionate de tine pe (nesfasita) lista a cartilor de citit.

Frumos coltisor ai Tinkerbell, cu un parfum anume.

Acest topic a fost editat de denise: 7 Jul 2006, 07:39 PM

[Tinkerbell]

Multumesc mult pentru vorbele frumoase, denise. Sunt incantata ca citesti ce scriu eu aici, asa cum ma pricep...

[Tinkerbell]

Urăsc mailurile cu fragmente de scrieri din clasici. Mai ales dacă sunt adăugate şi ceva poze în powerpoint…
Îmi fură ceva, nu ştiu să explic ce, din plăcerea lecturii -la momentul ales de mine – a acelui text al acelui scriitor.
Am primit “Avem timp…” al lui Paler pe mail zilele trecute, am vrut să îl atenţionez pe cel care mi l-a trimis că nu vreau asemenea mailuri, dar am renunţat. Poate a citit mai mult de atât, totuşi.

Am citit o carte de Paler, „Viaţa ca o coridă", la mare, pe plajă. Paler spune că prima dată când s-a întâlnit cu marea, s-a îndrăgostit de ea ca de o femeie şi se întoarce an de an, de câte ori poate, la ea. Marea are o forţă de seducţie uriaşă, sunt de acord cu el.

Revenind la carte, am citit-o gandindu-mă la coride, la picturile lui Goya şi la cavalerul de la Mancha. Această carte nu e top vânzări pentru Paler, dar e el, uşor de recunoscut, acelaşi lup bătrân sentimental-ursuz-veşnic nemulţumit, negăsindu-şi, încă, locul în această lume.
S-a scris despre Paler că îşi învinge singurătatea cu fiecare carte publicată; eu cred că îşi cultivă singurătatea ca Diogene în marea de oameni din agora- cu butoiul lui.
Luptele cu tauri sunt prezentate filozofic, făcând o paralelă cu actul creaţiei, încercând să descopere ce îi apropie şi ce îi separă pe toreador şi pe scriitor, ambii asumându-şi riscurile unei continue confruntări cu proprii demoni, cu îndoielile şi limitele. Şi cu uitarea celorlalţi.

Atât despre Paler.

[Tinkerbell]

Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul in mamaliga, traducere de Nora Iuga, Editura Polirom, editia aIIa, 2003

Nota editurii Polirom:
Aglaja Veteranyi (n. 1962, Bucuresti).
A cutreierat cu o trupa de circ aproape toate continentele si s-a stabilit in cele din urma in Elvetia. Indrumata de mama ei, care visa sa faca din ea un star, a aparut pe scena mai multor varieteuri. A publicat numeroase poezii in reviste literare si in antologii din mai multe tari. In 1999 ii apar volumele „Raftul cu ultimele suflari” si „De ce fierbe copilul in mamaliga” (publicate si la Editura Polirom), traduse in mai multe limbi de circulatie internationala, pus in scena la Teatrul Neumarkt din Zurich, in regia lui Katka Schroth, si distins cu Premiul pentru cea mai buna carte a anului (Zurich, 1999), Premiul pentru literatura (Berlin, 2000) si Premiul Chamisso (Munchen, 2000). In plina afirmare creatoare, Aglaja Veteranyi s-a sinucis intr-un spital din Zurich, in urma unei depresii, la inceputul anului 2002.

De ce am ales aceasta carte? Nu stiu, mi-a iesit in fata pur si simplu. Eu am un adevarat cult pentru intalnirile neintamplatoare cu anumiti scriitori, pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, toate au un rost… numai noi nu il intelegem atunci cand trebuie.
Am deschis la prima pagina cum am iesit din librarie, si nu am mai lasat-o din mana nici dupa ce am ajuns acasa. Si mai ziceam -pana nu demult- ca aia care citesc pe strada, mergand, trebuie sa fie cam dusi....

"In noaptea dinaintea accidentului visasem ca mama imi taiase parul. Parul lung se ingroapa in pamant si te trage la morti, a spus.
Cand vorbea ii cadeau dintii.
Acum tu esti mama? m-a intrebat.
Mi-am pus ochii ei si am privit-o.
Obrazul ei era un cadran de ceas. Aratatorul intra in pielea ei si taia felii subtiri."

"VISEZ CA MAMA MOARE! IMI LASA O CUTIE CU BATAILE INIMII EI."

S-a scris atat de mult si de admirativ despre aceasta scriitoare incat nu stiu ce as putea spune eu aici, decat ca trebuie citita.
Nu e de povestit, e de citit si de trait alaturi de autoare. S-ar pierde poezia...

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 5 Aug 2006, 05:28 PM

[nefertiti-old]

Intr-adevar, e o carte ce merita citita. Mie mi-a placut mult. Am dat peste ea intamplator.

[Tinkerbell]

Precum spuneam, mi-am ales sa citesc "Raftul cu ultimele suflari" in aceeasi zi in care am vazut "Cries and whispers" al lui Ingmar Bergman.
Sumbre, sumbre, sumbre amandoua...

Raftul cu ultimele suflari e dominat de apropierea mortii, simti prezenta ei la fiecare pagina.
Cartea e captivanta, e in stilul fascinant al Aglajei Veteranyi dar parca fara candoarea din "De ce fierbe copilul in mamaliga".
Aglaja Veteranyi s-a sinucis imediat dupa ce a predat acest roman editorilor sai.

" Fiecare om ii aduce lui Dumnezeu ultima suflare...In aceasta suflare Dumnezeu poate sa citeasca viata acelui om ca intr-o carte. Biblioteca lui Dumnezeu e un raft plin cu suflari."

Cred ca imi trebuie ceva care sa imi schimbe starea de spirit.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 14 Aug 2006, 12:17 PM

[nefertiti-old]

Ai citit ceva de Iris Murdoch?

[Tinkerbell]

Nu inca, am acasa ceva in format electronic, cred ca "Fiul cuvintelor".
Multumesc, nefe.

[nefertiti-old]

Merge si aia. Mie mi-a placut.

Dar daca gasesti 'Clopotul' incepe cu aia, e mai buna pentru starea ta de acum.

Sau, daca vrei ceva doar lejer, cauta orice de P.G.Wodehouse.

[Tinkerbell]

Carlos Fuentes, Diana, sau zeita solitara a vanatorii, Editura Humanitas 2003


Motto-ul acestei carti contine un citat superb din Quevedo:

"Alma a quien todo un dios prisión ha sido,
venas que humor a tanto fuego han dado,
medulas que han gloriosamente ardido:

su cuerpo dejará, no su cuidado;
serán ceniza, mas tendrá sentido;
polvo serán, mas polvo enamorado."

["Soul by no less than a god confined,
veins that such a blazing fire have fueled,
marrow to its glorious flames consigned:

the body will abandon, not its woes;
will soon be ash, but ash that is aware;
dust will be, but dust whose love still grows."]


Si pentru ca sufletul meu ramane legat mult timp- poate pentru totdeauna, daca nu m-ar speria cuvantul asta!- de orice il face sa vibreze, m-am oprit la aceasta carte, care incepe cu un vers din Quevedo.
(Si cu un acord dintr-o piesa a lui Billie Holiday, Solitude...)

Editura prezinta sec aceasta carte, acorda ceva mai multa atentie naratorului, pentru ca nu se face deloc simpatic de-a lungul povestii pe care o spune, iesind astfel din seria celor care se magulesc cand spun „eu“. Un barbat care se indragosteste si trece prin toate deliciile si chinurile unei iubiri a carei amintire nu i se va sterge toata viata din suflet. Nimic nou sub soare, doar ca barbatul este scriitor iar cuvintele sunt slujitorii lui credinciosi.

Mostra:

Nu există o înrobire mai amară ca speranţa de a fi fericiţi. Dumnezeu ne oferă pe pământ o vale a plângerii. Dar suferinţa asta este, până la urmă, trecătoare. Fericirea veşnică vine în viaţa de apoi. şi îl întrebăm pe Dumnezeu, răzvrătiţi, nemulţumiţi: Oare nu merităm o parcelă de veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pământ?
„Mânăriile” lui Dumnezeu sunt mai straşnice decât cele ale unui croupier din Las Vegas. Ne dă fericirea pentru eternitate şi suferinţa pe pământ.
Vrem să credem că o cunoaştere profundă a vieţii şi trăirea ei din plin echivalează cu sfidarea supremă a lui Dumnezeu, de aici, din valea plângerii pe care ne-a destinat-o. Iar dacă ne iese, Dumnezeu se răzbună, oricum, pe noi: ne lipseşte de nemurirea alături de el, ne condamnă la suferinţă veşnică, îndrăznim, contrar oricărei logici, să conferim logică Divinităţii. Ne spunem: nu poate fi Dumnezeu creatorul mizeriei şi suferinţei, al cruzimii şi blestemăţiei omeneşti, în orice caz, pe astea nu le-a creat un Dumnezeu bun, ci un Dumnezeu rău, Dumnezeul fals, un Dumnezeu deghizat, pe care îl putem învinge doar lichidând instrumentele răului pe care chiar El le-a creat. Sex, crimă si, mai ales, întruchiparea răului.
Nu sunt oare şi aceste tentaţii tot ale unui Dumnezeu rău? Ne închipuim că doar răpunându-l pe acest Dumnezeu uzurpator vom ajunge, curaţi la trup, eliberaţi la minte, să îl vedem la faţă pe întâiul Dumnezeu, pe Bunul Dumnezeu.
Dar Marele Crupier are alt as în mânecă. O dată săvârşite trupurile, iar sufletele noastre gata să ajungă la El, Dumnezeu ne arată că El nu este altceva decât ceea ce Nu Este. Despre Dumnezeu putem afla doar ceea ce Dumnezeu nu este. Cine este Dumnezeu nu au reuşit să afle nici Sfinţii, nici Misticii, nici Părinţii Bisericii; nu ştie nici măcar Dumnezeu, căci ar cădea străfulgerat de propria înţelegere dacă ar afla.
Iluminat, San Juan de la Cruz este cel care s-a apropiat cel mai mult de înţelegerea lui Dumnezeu, ca să ne spună în plus doar atât: „Dumnezeu este Nimic, Neantul suprem, şi pentru a ajunge la El trebuie să călătoreşti spre Neantul care nu poate fi pipăit sau văzut sau înţeles cu mijloacele omeneşti”, iar spre a descuraja orice speranţă, San Juan nu ne lasă altceva decât acest teribil pasaj: „Fiinţa tuturor celor zămislite, faţă de infinita fiinţă a lui Dumnezeu, nimica este... Toată frumuseţea celor zămislite, comparată cu nesfârşita frumuseţe a lui Dumnezeu, este urâţenia întruchipată.”

[Tinkerbell]

Pascal Quignard, Toate diminetile lumii
Humanitas, 2006

Frumoasa ca o dimineata de mai, carticica asta.
Am citit-o in paralel cu « Sexul si spaima » de acelasi autor, dar asupra acesteia din urma as vrea sa nu insist… Poate altadata.

Autorul :
Pascal Quignard s-a nascut in 1948 la Verneuil-sur-Avre, intr-o familie de profesori de limbi clasice. Traieste o copilarie dificila, marcata de autism si anorexie. Adolescent, devine pasionat de studiul limbilor clasice, iar fervoarea cu care citeste literatura antica, greaca si latina, aproape ii sperie pe parinti. A studiat filozofia si a predat la Universitatea din Vincennes si la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Este fondator al festivalului de opera si teatru baroc de la Versailles. A facut parte din comitetul de lectura al Editurii Gallimard, iar din 1994 s-a consacrat in exclusivitate scrisului. Personalitate complexa si nonconformista, indragostit de muzica, de antichitatea greco-romana dar si de Extremul Orient, Pascal Quignard si-a cistigat o notorietate care depaseste lumea literelor o data cu ecranizarea romanului sau Toate diminetile lumii, aparut la Humanitas in colectia „Cartea de pe noptiera“. In anul 2000 a primit premiul Academiei franceze pentru Terasa la Roma.

„Toate diminetile lumii” e simpla si deschisa, iti ramane in suflet dupa ce o citesti; eu nu am pus-o inca in raft, e tot pe noptiera.
Monsieur de Sainte Colombe e irezistibil cu toata masca lui colturoasa, in spatele careia simti ca exista o uriasa bogatie sufleteasca. E fascinant un barbat care inca isi doreste fizic femeia – femeia lui, nu alta- desi au trecut ani de la moartea ei… Si nu numai atat, mai e si muzica. El traieste in muzica lui ca intr-un univers personalizat, la care ceilalti nu au cu adevarat acces desi le acorda privilegiul de a-l asculta cantand.
Nu pot sa nu redau un mic pasaj, e poezie pura:

„…- E greu, Domnule. Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvantul nu poate vorbi. In acest sens, ea nu e intru totul umana. Ati aflat asadar ca nu e pentru rege?
- Am descoperit ca e pentru Dumnezeu.
- Si v-ati inselat, caci Dumnezeu vorbeste.
- E pentru ureche ?
- Un lucru despre care nu pot vorbi nu e pentru ureche, domnule.
- Pentru aur ?
- Nu, aurul nu e ceva de auzit.
- Pentru glorie ?
- Nu. Ce inseamna gloria ? Doar niste nume repetate iar si iar.
- Pentru tacere ?
- Tacerea nu e decat contrariul limbajului.
- Pentru muzicienii rivali ?
- Nu !
- Pentru iubire ?
- Nu.
- Pentru regretul iubirii ?
- Nu.
- Pentru iubirile abandonate ?
- Nici vorba.
- Pentru o prajitura oferita nevazutului ?
- Nici. Ce e o prajitura ? O vezi. Are gust. O mananci. E nimic.
- Nu mai stiu, domnule. Cred ca ar trebui sa lasam un pahar pentru morti…
- Caldut, te apropii.
- Un mic izvor pentru cei ramasi fara grai. Pentru umbra copiilor. Pentru loviturile de ciocan ale cizmarilor. Pentru aceea ce eram inainte de a fi copii. Pe cand eram fara suflare. Pe cand eram fara lumina.
Pe chipul batran si rigid al muzicianului aparu, dupa cateva clipe, un suras… »

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 12 Oct 2006, 12:17 PM

[Tinkerbell]

Frumoasele adormite, Yasunari Kawabata, Humanitas 2006



"Sa nu incercati sa treziti fata, pentru ca orice ati face, ea nu se va trezi. Doarme adanc si nu stie nimic din ce se petrece", ii spune femeia de la pensiune batranului Eguchi. Dar casa cu greu poate fi numita pensiune. Nu are nici macar firma afara, poate din cauza secretului pe care il ascunde. Sunt cinci nopti in care batranul intra aici si doarme alaturi de o fecioara goala, cu neputinta de trezit. Si poate ca somnul lui e o ispasire urnita de sub povara si tristetea vietii.
Intre multele romanele erotice scrise vreodata, acesta e, poate, cel mai straniu si mai frumos.
Densa si grea ca un parfum care staruie indelung in amintire, este cuprinsa in jocul subtil dintre patru cuvinte: viata, vis, moarte, somn”.

Despre autor: Yasunari Kawabata

Am citit ceva articole despre cartea aceasta (Dora Pavel a scris unul destul de dur), aud ca s-a dezbatut si la emisiunea lui Ioan T. Morar, pacat ca n-am vazut.
„Cartea de capatai a hedonistilor”, am mai auzit pe cineva.
Marquez a ales fraza de inceput ca motto pentru „Povestea tarfelor mele triste” si a descris o experienta asemanatoare pe care a trait-o foarte intens intr-o calatorie cu avionul, langa o femeie frumoasa care dormea profund.

Povestea, pe scurt, este despre o casa de oaspeti din indepartata Japonie (nu chiar „lupanar”….) in care batranii cu dare de mana pot sa isi petreaca noptile admirand fete tinere care dorm un somn „ca de moarte”, goale pusca, iar acest spectacol vizual le reinvie amintiri dragi despre barbatia lor pierduta si le alunga teama de apropiatul moment al trecerii in lumea de dincolo. Eroul nu face parte dintre clientii obisnuiti ai casei, are 67 de ani si mai are pana sa fie atins de decrepitudine, ar putea incalca regulile casei, este tentat sa o faca dar rezista pentru ca treptat, de-a lungul celor cinci nopti petrecute in acel loc in compania tineretii devine mai interesat de retrospectiva propriei vieti, in timp ce sentimentul desertaciunii il acapareaza.

Sunt cateva insertii cu valoare de simbol care dau culoare si atmosfera: fluturii albi, bambusii argintii, copacul cu camelii care merita un drum lung doar pentru a fi contemplat, vuietul muntelui, zgomotul valurilor care rupe linistea acestui loc suspendat intre pamant si cer, rosul intens al draperiilor grele reflectandu-se pe albul pielii fetelor adormite, si as putea continua. Desi e destul de descriptiva (vizual, olfactiv, tactil…restul il face imaginatia) nu mi s-a parut nimic sordid si nici nu mi-a provocat senzatii dezagreabile de rau la stomac.

Pot spune insa ca am avut sentimentul neplacut inca de la inceput ca ceva rau se va intampla, inevitabil, si toata povestea e gradata minutios chiar in acest scop.
E scrisa frumos, am inchis-o fara sa regret timpul pe care i l-am acordat.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 18 Jan 2007, 05:44 PM

[Tinkerbell]

Ana Maria Sandu, Fata din casa vagon
Ed. Polirom, 2006



Ar fi trebuit sa caut intai “Din amintirile unui Chelbasan”, volumul de poezie al Anei Maria Sandu publicat in 2003, asa ar fi fost ordinea buna, dar n-am avut rabdare. De obicei nu am rabdare.

L-am lasat pe Teodosie cel Mic sa mai astepte putin, oricum ma bucur de pe acum si de el asa cum m-am bucurat si de Fata din casa vagon.

Da, fac un tur de proza romaneasca noua, nu neaparat ca m-as fi alaturat curentului oarecum hei-rupist initiat de Polirom si Cartea Romaneasca, ci pentru ca fragmentele pe care le-am citit m-au atins in cel mai adanc coltisor al sufletului, cathartic as zice chiar, daca nu e prea pompos cuvantul.

Poem in proza, da, dar mai mult decat atat, Fata din casa vagon e un puzzle de imagini desprins dintr-un film de arta. Realul este doar un punct de pornire pe care se tes nenumarate povesti de o forta incredibila; le banuiesti filonul autobiografic dar mai mult nu se poate spune cu certitudine.
E o lume stranie, intunecata si obsedanta, eminamente feminina si poate tocmai de aceea atat de profunda.

Biografie minimalista, poem in proza, mostra remarcabila a Noului Roman, toate astea si inca mai ce?
Mi s-a parut interesanta legatura pe care Ana Maria Popescu o face intr-o cronica a acestei carti, intre picturile lui Marc Chagall si scrisul Anei Maria Sandu.

“Materializarea imaginii in cuvint naste imagini suprarealiste. Genul acesta de iruptie lirica, la limita suprarealismului, imi aminteste de pictura lui Marc Chagall. in opera lui pluteste acest tip de abisalitate si tristete coplesitoare, tipic ruseasca. Un ilogism al imaginilor onirice si miraculosul din spatele lucrurilor reale. Poate parea pura speculatie o paralela intre romanul Anei Sandu si tablourile lui Chagall, insa nicaieri nu am intilnit atit de vizibil definit raportul magic intre obiectele reale si cele imaginare legate intre ele prin urzeala amintirilor din copilarie.
„Arta imi pare a fi o stare sufleteasca“, spunea insusi Chagall. Artistul care a simtit cel mai mult nevoia poeziei in pictura si care s-a aruncat in cele mai primejdioase aventuri ale imaginarului pentru a da o realitate invizibilului. Totul la el este poezie, iubire, emotie si fantezie. La el realul se desprinde, si oamenii si casele plutesc si se contopesc unele cu altele.”



Marc Chagall - I and the Village

Aceasta carte nu se citeste pe nerasuflate. Trebuie sa te opresti mereu, sa inchizi ochii si sa incerci sa vizualizezi; asta duce la o emotie greu de descris. Si care nu se uita usor.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 28 Jan 2007, 07:25 PM

[Tinkerbell]

Am primit un cadou minunat! Istoria frumusetii, a lui Umberto Eco, dupa care plangeam cateva posturi mai sus, prin iunie anul trecut.
O bijuterie cu adevarat, de degustat fara graba...

Cateva picaturi de frumusete, sa imi coloreze jurnalul de lectura? Doar putin, subiectul e mult prea mare si sunt multe de spus.

Lefebvre, Nymph with morning glory flowers


"Moartea si Frumusetea sunt doua stari profunde facute din mult negru si mult cer, parand surori aprige si fecunde cu o aceeasi taina, cu un acelasi mister." (Victor Hugo)

Mai mult despre frumusete


"Frumosul este intotdeauna bizar. Nu vreau sa spun ca e vorba despre un bizar rece si cautat, pentru ca ar insemna atunci ca nu ar fi altceva decat o dihanie care ar iesi din rosturile vietii.
Spun doar ca el contine intotdeauna o anumita bizarerie, ceea ce il face sa devina acel Frumos deosebit." (Charles Baudelaire)

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 7 Mar 2007, 01:10 PM

[Tinkerbell]

Rãzvan Rãdulescu, Teodosie cel Mic
Polirom, Colecþia Ego-Proza, 2006



Am tot ezitat sã scriu ceva despre cartea asta, de ce, nu ºtiu.
Ma gândeam ca s-a scris deja mult despre ea, ºi, aºa cum se intâmplã cu câte o piesã care iþi place, se gãseºte un post de radio care s-o erodeze difuzând-o pâna la exasperare...
Dar aici nu e cazul, pentru cã...
Intâi pentru cã m-a surprins in toate felurile posibile, ºi asta mi-a plãcut la nebunie !
M-a surprins sã mã trezesc dintr-odata intr-o poveste postmodernista, pe un tãrâm ireal, total invãlmãºit din punct de vedere geografic (pãi, existã trei oraºe : Bucureºti, Petrila ºi Filiaºi, este ºi un zid care seamãnã leit cu Marele Zid chinezesc, este un Lac Rece populat cu peºti vorbitori…) mai sunt ºi : un minotaur care are o ciupercãrie ºi o casã în formã de labirint (cum altfel ?), o fantomã prietenoasã, o bufniþã care cultivã cãpºuni, un somn tiran, un copilaº in pijama care participã ca in vis la toate intâmplãrile ºi care va moºteni aceastã împãrãþie minunatã cand va fi mare, un pisicâine…
Ei, Pisicâinele e preferatul meu, ºi chiar m-a obsedat ceva vreme cuvantul asta- "pisicâine" !- el e tutorele lui Teodosie, e integru, curajos, inteligent, e prea perfect pentru a fi lãsat in viaþã pâna la sfârºitul poveºtii.

Ador sa fiu cuceritã de un lucru bine fãcut, ãsta e adevãrul.

Pe mãsurã ce am avansat cu lectura, farmecul poveºtii s-a lãsat descoperit încetul cu încetul, întârindu-mi convingerea cã am in mânã un roman fantastic scris de un om despre care nu s-ar spune ca e un spirit ludic, ci mai degrabã unul iniþiatic, care mizeazã pe tine, cel care il citeºti, sã-i apreciezi intertextualitatea .

Sunt multe trimiteri subtile cãtre opere clasice (Stendhal, Ende, Lewis Carroll la un loc dar fãrã sã se calce pe bãtãturi, ci doar ca sugestii), ºi prin asta cartea se adreseazã mai multor categorii de cititori, ceea ce iarãºi surprinde ºi captiveazã.
Rãzvan Rãdulescu a declarat cã scrie despre lucrurile care il sâcâie, pentru cã scrisul e cea mai buna formã de exorcizare ( perfect adevãrat!…).
E lãudabil faptul cã spune atât de deschis cã a dorit sa scrie o carte pentru copii, dar nu i-a ieºit din simplul motiv cã nu a mai putut accede pe deplin la acea dulce inocenþã a copilãriei ºi, din aceastã neputinþã, a transformat-o intr-o carte pentru adulþi, ºi nu una oarecare, ci chiar o super-carte. Fair enough…

Da, seamãnã un pic cu Alice in Þara Minunilor, aºa cum se spune cel mai adesea, cu diferenþa cã nu o parcurgi cu mirare amestecatã cu bucurie, ci mai mult cu o nedefinitã nostalgie pentru imaginare strawberry fields de care te-ai îndepãrtat fãrã sã le fi cunoscut destul.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 14 Mar 2007, 10:18 AM

[Tinkerbell]

Mi-am gasit cadoul de ziua mea, de la anul.
Acesta este:



Prezentarea editurii RAO:

"Facand pandant cu Istoria Frumusetii, acest volum fastuos ilustrat, aparut sub atenta coordonare editoriala a scriitorului si semioticianului Umberto Eco, este o adevarata delectare intelectuala, oferind cititorului o analiza diacronica a conceptului estetic de Urat si a variilor sale materializari in artele plastice (pictura, in primul rand), in gandirea filozofica si in texte beletristice. Conceputa ca un elogiu al urateniei, definita prin opozitie cu frumusetea, cartea este un repertoriu al metamorfozelor uratului care, paradoxal, poate atinge sublimul.

Un volum de referinta pentru biblioteca oricarui iubitor al frumusetii Diavolului."


P.S. Mi se facuse dor de coltisorul asta....

[Tinkerbell]

Filip Florian – Zilele regelui
Polirom, 2008






Nota editurii Polirom :

"Dupa succesul pe care l-au avut romanele Degete mici si Baiuteii, Filip Florian revine cu o carte deja asteptata de critica literara si de public, un roman surprinzator, in care iubirea si prietenia, cu nenumaratele lor chipuri, strabat ultima jumatate a secolului XIX romanesc.

„Filip Florian este probabil cel mai reusit dozaj de imaginatie fictionala si densitate culturala din cite au razbit la debut dupa ’89.” (Tania Radu)

„Filip Florian inscrie literatura pe o noua orbita: una a scriiturii artiste, departe de fumurile autofictionale, o scriitura lucrata cu mize mult mai solide decit autenticitatea si expresivitatea nascute din explorarea unor teritorii ramase in umbra din ratiuni istorice.” (Florina Pirjol)

„Inteligenta narativa, stilul artist, indelung slefuit, problematica foarte complexa abordata si, dincolo de toate, siguranta asezata a scriiturii fac din Filip Florian un autor care devine o certitudine in literatura romana a momentului.” (Tudorel Urian)"


Cartea asta mi-e draga intr-un fel anume, cam ca atunci cind te trezesti dintr-un vis frumos si nu vrei sa deschizi inca ochii, ca sa « tina mai mult » bucuria.
Am citit multe cronici pe marginea ei, pina la urma m-am asezat binisor si stabil pe propriile-mi impresii si daca or fi fiind gresite, sint ale mele, nu ale altora.
Rar mi se intimpla sa ma entuziasmez asa, dar cind mi se intimpla, ador momentul!
Unul dintre motive ar fi ca iubesc limba romana, mi se pare bogata, frumoasa, expresiva, si daca gasesc un scriitor din sirul celor cu har in folosirea limbii romane, imi traiesc intens clipa de fericire, ca pe o victorie personala.
Filip Florian e un artist, scrie cu bucurie si emotie si isi doreste sa fie citit tot asa. Cel putin eu asa l-am perceput.

Povestea e asa : pe la jumatatea secolului 19, un dentist neamt (un om obisnuit cu un nume obisnuit, Joseph Strauss) si un motan pe nume Siegfrid (cu o ureche alba si una neagra, care scrie efervescente epistole in grai pisicesc pe plusul scaunelor din locuinta stapinului) ajung printr-un concurs de imprejurari sa il urmeze pe principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, din familia Hohenzollern-Sigmaringen, fost capitan de dragoni si viitor rege Carol I, intr-un colt de lume despre care nu stiu absolut nimic, Principatele Unite Romane.

Locul e prafos si salbatic, oamenii ciudati si cam neprietenosi, banii putini si obiceiurile locului de neinteles, dar acolo le e dat sa traiasca cine stie cit de acum inainte, asa ca fac tot ce pot sa se adapteze. Si nu numai atit, incep sa se simta parte din locul acela si sa il iubeasca atit, incit nu se mai vad traind niciunde in alta parte; cunosc marea dragoste, si stapinul si motanul, si fara sa se faca simtiti, vegheaza si asupra destinului viitorului rege, cu discretie si loialitate.

Sint multe de spus, dar nu vreau sa stric placerea celor care vor sa citeasca aceasta carte.
Poate sa mai spun doar ca e o lume care se construieste din detalii fine, atmosfera de epoca e cuceritoare iar scenele de dragoste ametitoare, doamnelor si domnisoarelor (si domnilor!).
Intreg romanul e o delicatesa, in adevaratul sens al cuvintului.

[Tinkerbell]

O bijuterie:

Andres Barba- Sora Katiei
Editura Vellant, 2009
traducere de Luminita Voina Raut



“I say no man has ever yet been half devout enough
None has ever yet adore or worship’d half enough
None has begun to think how divine he himself is,
And how certain
The future is.”

Walt Whitman

Prezentarea editurii Vellant: http://vellant.ro/-c-p35.htm#details

Una dintre cele mai impresionante carti pe care le-am citit vreodata, “Sora Katiei” m-a facut sa vreau sa o scot din geanta si s-o citesc pe strada, mergind...stiu ca am mai spus asta, dar chiar asa tare m-a prins.

Cumva m-a dus cu gindul la “De ce fierbe copilul in mamaliga” a Aglajei Veteranyi (poate ca intensitate? n-as sti sa explic de ce am facut asocierea asta), povestea ne spune cum ca altruismul mai exista inca, rezista in ciuda loviturilor asidue si permanente pe care mizeria din lume le da cu generozitate oricarei insulite de candoare, ramase cine stie cum, inca neinvinsa pe undeva, printr-un suflet de copil …

Autorul, acum profesor la Universitatea Complutense din Madrid, a publicat aceasta carte cind avea 26 de ani, surprinzator de fin cunoscator al psihologiei feminine pentru cineva atit de tinar (hmmm...)

Copila prin ai carei ochi vedem toata povestea ramine anonima pina la sfirsit - undeva mama spune ca i-a pus numele dupa o reclama la haine de dama pe care a vazut-o in ziar chiar in ziua in care i-a dat nastere- are 14 ani si toti din jur o cred un pic retardata, se confunda cu peisajul, nu conteaza, ea e acolo pentru ca asa trebuie sa fie si nu sesizeaza nimeni ca are disperata nevoie de un dram de afectiune, doar un pic, si ar fi cea mai fericita fiinta din lume.

Isi adora sora mai mare, o stripteuza care ajunge drogata dintr-o deceptie sentimentala, isi respecta mama, o prostituata, o ingrijeste pe bunica, bolnava de Alzheimer, sufera la fiecare neimplinire a lor si face tot ce ii sta in puterile ei de copil ca sa le fie bine.

Atita puritate nu se gaseste in natura, decit la copii si la nebuni, poate, restul cazurilor de genul asta se numesc ingeri sau sfinti, si am dubii ca…dar asta e o alta discutie.

As mai putea povesti cum o vad eu pe sora Katiei pina miine, dar mai bine nu.... mai bine inchei asa: povestea e scrisa de Andres Barba, a aparut la Editura Vellant, "Sora Katiei" se numeste cartea, una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit pina acum.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 4 Jul 2009, 10:26 AM

[Tinkerbell]

Antonio Lobo Antunes - Ordinea naturala a lucrurilor
Humanitas, 2009
trad. Micaela Ghitescu



Mda, cam mare poza, asta mi-a venit la indemina, pe asta o pun, oricum prezentarea facuta pe site la Humanitas acestei carti mi se pare atit de insailata incit am decis s-o trec sub tacere (desi iata ca o intepatura tot le dau...)

Eh, ce sa zic...Antunes, adica poezie in proza, adica ceva la care nu rezist -aici parca mai profunda si mai mestesugita decit in "Manualul Inchizitorilor", prima carte a lui Antunes pe care am pus mina, acum vreo trei ani.

Un interviu cu autorul, aici.

Cartea e un puzzle ingenios de frinturi de viata, o simfonie de flash-uri de memorie de o forta incredibila, toate relatate la persoana intii de catre toate personajele, care intra pe rind in conul de lumina al reflectorului si-si spun la microfon povestea in stilul caracteristic lui Antunes, plin de poezie, majoritatea refugiindu-se intr-o realitate paralela, departe de traumele vietii reale din Portugalia regimului tiranic al lui Salazar, toate zugravindu-si propria drama in imagini de o frumusete intunecata, dureroasa, abia suportabila.

Exista chiar un pasaj minunat (pur si simplu trebuie sa spun asta, pentru ca am fost incintata de efectul obtinut in context) in care intr-o singura fraza, patru personaje isi intercaleaza ideile -fara semne de punctuatie- intr-un delicios melanj de emotii disparate in timp (sint urmarite in principal doua familii din Lisabona, pe durata a trei generatii), dar cumva legate prin detalii abia sesizabile care le justifica alaturarea. Da, am auzit diverse pareri despre similitudini cu Faulkner in Zgomotul si Furia, Llosa in Conversatie la catedrala, am vazut intr-o cronica semnata Cezar Gheorghe ceva despre un roman numit Castelul, al lui Reinaldo Arenas, roman pe care il voi cauta (multumesc lui Cezar Gheorghe), dar nici nu e asa important sa gasim cine pe cine a influentat, pina la urma.

Topica lui Antunes, ca de obicei: libera, pe alocuri cu paginare gen caligramele lui Apollinaire, repetitii (multe!) si fara oprelisti de punctuatie (te intrebi: oare la ce am mai invatat-o in scoala, cind pasaje intregi fara pic de semn de punctuatie pot fi atit de expresive, atit de minunat de emotionante?)
Cum nu-mi place sa folosesc una-doua cuvintul “genial”, m-am gindit bine si am ajuns la concluzia ca totusi, in acest caz, cam asta ar fi explicatia, e genial scriitorul, si pace buna.

(Iar m-am infierbintat vorbind, dar n-am ce face... )

Alta carte frumoasa.

Nu se citeste chiar usor, dar primesti recompense la fiecare pagina, si abia in final iti lamuresti pe deplin toate necunoscutele.
Si culmea e ca impulsul de nestapinit e de a lua-o de la inceput imediat ce ai terminat-o. Cam la fel ca sexul, cum spunea un domn intr-o discutie pe marginea acestei carti...

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 15 Jul 2009, 08:59 PM

[Tinkerbell]

Muriel Barbery – Eleganta ariciului
Editura Nemira, colectia Babel, 2009
Trad. Ion Doru Brana



Pesemne am chef de locul asta, dupa ce l-am neglijat multa vreme, altfel nu stiu de ce ma tot intorc aici.

Ia sa vedem ce-i cu carticica asta…pe linga ca e foarte premiata in Franta, tradusa in nu stiu cite limbi si vinduta rapid in peste un million de exemplare imediat dupa lansare, are un farmec deosebit si mi-a facut placere sa o citesc.

Autoarea e profesoara de filozofie, s-a nascut in Maroc, a studiat si a predat filozofia in Franta si traieste in prezent in Japonia, tara de a carei cultura straveche se simte in mod hipnotic atrasa.

Cartea e un deliciu, ti-e foarte clar ca e opera cuiva care se misca fara probleme prin filozofie, pictura olandeza din secolul al XVII-lea, muzica clasica, literatura rusa si cinematografia de arta (filmele lui Yasujiro Ozu, in speta) si e scrisa cu mult umor.

In doua vorbe: cartea e o alternanta de insemnari de jurnal, unul al unei portarese de imobil in care locuiesc bogatasi francezi -o femeie de 54 de ani, scunda, urita, dolofana, dar foarte inteligenta si cu mare pasiune (chiar obsesie!) pentru arta, care alege sa duca o existenta stearsa ca sa se poata bucura in liniste de marile creatii artistice ale omenirii - iar celalalt, al unei fetite de 12 ani, supradotata intelectual, care locuieste in acest imobil impreuna cu parintii ei bogati, superficiali si snobi, si care decide sa se sinucida in ziua in care va implini 13 ani.

Un pic cam pretios limbajul, dar, deh, avem de a face cu o doamna educata in respectul fata de canoanele gramaticale ale limbii franceze, si sint perfect de acord ca rigoarea gramaticala are un rol foarte important in constructia unei fraze reusite. Sincer, chiar m-a distrat sa caut ce e aia “turpitudine”, sau “soporific”…

Revenind la poveste, felul in care aceasta femeie autodidacta -insignifianta in aparenta, dar stralucitoare spiritual- isi traieste cu discretie emotia in fata unei reproduceri dupa o natura moarta de Pieter Claesz, sau in fata imaginii efemere a unei camelii pe un pat de muschi gros, la poalele unui templu japonez dintr-un film de Ozu, e absolut cuceritor. La fel, adorabila pustoaica, cu cugetarile ei adinci despre absurdul si desertaciunea vietii de adult scrise sub forma de tanka si hokku, dezvoltate apoi cu dezinvoltura specifica virstei.

In mod inevitabil aceste doua fiinte super-inteligente se intilnesc, se cunosc si se adora –merita vazut cum si in ce fel , de aceea nu insist.

Vorba micutei, convinsa in sfirsit ca ceva tot merita cautat in viata asta:

“Pentru prima data in viata mea, am simtit sensul cuvintului niciodata. Ei bine, e infiorator. Pronuntam cuvintul asta de o suta de ori pe zi, dar nu stim ce spunem pina ce nu ne confruntam cu un adevarat niciodata(…) in cele din urma, poate ca asta e viata: multa disperare, dar si citeva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteze in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata.

Da, asta e, un intotdeauna in niciodata…. Frumusetea din aceasta lume.”

[Tinkerbell]

Aceasta este povestea de azi, dulce si fragila ca un fulg de zapada:



Mathias Malzieu-Mecanica inimii
Editura Nemira, 2009, Colectia Babel
Trad. Mihaela Toma Udriste


"Ne iubim ca doua bete de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sarutam, ci provocam «incendii». Cat sunt de inalt, de un metru saizeci si sase si jumatate, corpul mi-e zgaltait de un cutremur de pamant. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana in varful degetelor!"

Am avut intentia sa las carticica asta pentru sarbatorile de iarna, ca sa-mi fac un cadou frumos... pentru ca merit, nu-i asa? Am fost mai cuminte decit in visele mele cele mai cuminti, si doamne, ce mare adevar spun acum!...
Nu stiu cum sa descriu in cuvinte bucuria imensa pe care ti-o aduce povestea aceasta simpla, curata, aproape imponderabila, despre un baiat cu un ceasornic in locul inimii (nascut in cea mai friguroasa zi din lume!) care se indragosteste fara leac de o micuta cintareata andaluza, si care trece prin cele mai cumplite si mai dulci chinuri (la care inimioara lui bolnava, pusa in miscare de un mecanism vechi de ceasornic, nu poate rezista fara urmari ingrozitoare...)

De citit doar de catre copiii mari, care n-au uitat parfumul povestilor...si care au apucat (macar o data) dimineata, cu inima plina de ceva dulce-amar, si greu de definit in cuvinte.

P.S. Am citit undeva ca se va face un film de animatie cu acelasi nume, si ca Luc Besson ar avea ceva de a face cu asta. Dar daca ar fi fost Michel Gondry?

[Nefertiti]

Le-am citit si eu pe amandoua si mi-au placut mult.