Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui exergy33 veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Ce aiurea imi merge Hanul !

Acest topic a fost editat de exergy33: 18 Jul 2009, 01:49 PM

De ce crezi asta, eu urmaresc pas cu pas calatoria pe care tu o faci prin Iran, este frumos, captivant sa vezi ceva ce nu sti daca vei vedea vreodata in realitate. Multumesc.

Turnul cu ceas, Primaria, Muzeul Primariei ....

Revin cu fotografiile promise .

Aceasta imagine am captat-o in luna martie. Copacii nu inmugurisera inca iar in acea zi cerul a fost foarte albastru.



Aici se vede partea de vest a cladirii prin care se face intrarea in Muzeul Primariei. Muzeul este amplasat la demisol si nu are o suprafata prea mare.
Peretii sunt plini cu fotografii vechi, sau mai noi, ce surprind momente importante din viata acestei 'urbe orientale' cu iz occidental.
In vitrine sunt expuse manuscrise, diplome, cupe si medalii cistigate de tinerii din Tabriz ce au participat la competitii sportive, olimpiade scolare internationale, saloane de inventica sau concursuri de arta.
In alte vitrine am vazut cadourile primite din partea oraselor infratite cu Tabrizul, medalii si diplome oferite de diferite tari sau organizatii internationale, ...

In partea dedicata istoriei trecute a orasului erau expuse arme si costume purtate de cei ce asigurau paza primariei, monezi si bancnote, o trusa de topografie (de provenienta germana) compusa dintr-o serie de ustensile masive din lemn si alama, folosita de primii ingineri si arhitecti ai orasului, ... etc.
Mi-a atras atentia un obiect ciudat, plasat in fundul salonului si pe care nu-l puteam distinge de la distanta.



M-am apropiat si mi-am dat seama ca e vorba de o pompa manuala .

Chiar la intrare, sirul de vitrine aliniate pe axul longitudinal al salonului e marcat cu un vas de piatra de dimensiuni foarte mari. Depasea inaltimea mea.



Acest vas, scobit intr-un bloc de piatra, si apoi slefuit cu migala, a fost inspirat de un vas similar descoperit intr-un site arheologic din apropierea orasului si care ulterior a fost transferat la Muzeul de Arheologie din Teheran.
Mi-a placut felul in care au fost redate capul si coarnele berbecului.


Voi incheia cu o alta vedere a Primariei, partea ei estica. Imaginea am surprins-o din taxi, de aceea e putin inclinata.



In rondul de flori din fata au fost puse opt papusi, de fapt patru perechi imbracate in haine traditionale si reprezentind cele patru nationalitati ce traiesc in provincia Azerbaijanul de Est : turcii azeri sau azerii, persanii, kurzii si armenii.
Pentru a obtine imaginea in detaliu, clik aici :

Ca tot am pomenit de interferente culturale ... la Tabriz soferii de taxi pun CD-uri cu muzica romaneasca . Nu e nici o gluma ...

In prima vizita facuta in luna martie am avut ocazia ca de doua ori, in doua taxiuri luate in aceeasi zi, sa ascult piese romanesti.
In primul taxi, chiar cind am intrat am fost intimpinata de ritmurile unei melodii instrumentale romanesti si pina la destinatie am mai ascultat inca doua.
In al doilea taxi, in continuarea unor melodii inregistrate in Turcia, au urmat niste manele romanesti .... m-a luat cu durere de cap.

Acum recent, in taxiul care ne ducea de la hotel in centrul vechi al orasului, am fost atacata tot de manele. Mi se pare de-a dreptul incredibil!
Nu stiu cine interpreteaza piesa asta oribila ... i-am retinut insa refrenul :
"Pune banii jos, pune banii jos
Daca vrei in viata sa ai ce-i frumos..."

marduk, ziceam ca-mi merge rau Hanul pentru ca mi se blocheaza pagina atunci cind vreau sa postez sau pur si simplu mi se inchide fereastra.

hotelul El Goli


... ... ...





De fapt numele oficial al hotelului a fost Hotel Pars, deoarece face parte din reteaua hoteliera Pars ce are hoteluri de cinci stele in majoritatea oraselor importante din Iran. Vecinatatea cu superbul parc El- Goli a facut insa ca sa-si schimbe numele.

Nu are rost sa insir facilitatile hotelului, identice cu facilitatile unui hotel de aceeasi clasa din orice alt loc de pe glob. Atasez insa citeva fotografii facute intr-o dimineata usor innorata, urmata insa de o zi insorita numai buna de plimbare.

Dau niste amanunte referitor la constructie. Turnul central al cladirii e de fapt un "horn" infasurat de scari incarcate de vegetatie luxurianta si exotica, o adevarata gradina botanica. Etajele cu camere sunt ingenios construite, asemenea unor inele asezate pe hornul central. Ferestrele camerelor ofera privelistea parcului El Goli sau pe cea a stincilor din imprejurimi iar usa camerelor se deschide intr-un hol cu peretele de sticla prin care se vede, mai mult sau mai putin, partea centrala a hotelului, adica acea parte cu aspect de gradina botanica.
Din punct de vedere al schitei arhitecturale de baza cred ca seamana destul de bine cu arenele romane cu deosebirea ca exteriorul e imbracat in sticla.

Mi-a placut foarte multa linistea din hotel si ca atit la micul dejun cit si la masa de prinz se auzeau acordurile unei muzici ambientale de nota zece.
Nu am vazut in interior familii cu copii mici si contrar a ceea ce se spune, ca din cauza pretului hotelul e populat mai mult de straini, am observat multi iranieni si nu doar din acei tineri veniti in luna de miere .
Dintre straini i-am remarcat pe nemti, foarte multi si de toate virstele ... vreo citiva suedezi, arabi, francezi sau elvetieni vorbitori de franceza, dar si afaceristi rusi din noua generatie, cu un aspect exterior exact asa cum se poate vedea prin filmele stereotipe ... cruci din aur cu diamante la git, parul tuns foarte scurt, haine de firma cu etichete cit mai vizibile si cu insotitoare desprinse parca din concursurile de miss.
Erau cu ei citeva rusoaice atit de atragatoare, imbracate cu gust si rafinament, fara nimic provocator sau tipator, ca tot ai fi stat sa le privesti.

Cind eram mica urmaream concursurile de patinaj artistic si spectacolele de dans transmise de televiziunea din Moscova si, pe atunci, le consideram pe rusoaice cele mai frumoase fete de pe fata pamintului ... . Nu cred sa ma fi inselat.

Acest topic a fost editat de exergy33: 25 Jul 2009, 10:20 AM

Shah Göli? ... Shah Goli ? ... El Goli ?



Parcul El Goli, considerat unul din simbolurile Tabrizului, se afla in imediata vecinatate a hotelului si la o distanta de 4-5 km fata de centrul orasului.

E un parc de dimensiuni mari, aproximativ 55 000 m2, construit in jurul unui lac. Vechea denumire, adica Shah Goli, e in uz si astazi, desi regimul a incercat sa schimbe toate denumirile de localitati, moschei, locuri istorice ... ce aveau in componenta lor cuvintul "shah" ... , tentativa esuata atit la Tabriz cit si in alte cazuri.

Dar ce inseamna acest nume?
In limba persana "gol" inseamna floare. Azerii pronunta insa "göl". Deci denumirea de Shah Goli ar putea fi tradusa astfel : floare regala, floarea shahului ...
Denumirea provine de la pavilionul construit pe insula artificiala din mijlocul lacului, pavilion ce, privit de sus, ofera vederii o terasa in forma de floare cu sase petale.
Corpul hexagonal, cu doua etaje, al acestei constructii simple din caramida atrage atentia.

Se spune ca inca de pe timpul dinastiei mongole a ilkhanizilor (dinastie instaurata de Ghulagu Khan/Hulagu Han - nepotul lui Chingiz Khan/Gingiz Han) epoca in care Tabrizul a fost pentru o perioada de timp capitala, locul a avut o oarece folosinta, insa pe atunci era doar un simplu lac inconjurat de bolovanis, tufe si copaci .

De abia in timpul dinastiei qajare, printul Qahreman Mirza ( guvernator al provinciei) isi da seama de frumusetea peisajului si incepe amenajarea lui. El aloca fonduri pentru construirea unui parc si a pavilionului ce se vede si azi.
Qahreman Mirza a fost frate, atit dupa mama cit si dupa tata, cu Mohammad Mirza - cel ce avea sa fie incoronat mai tirziu cu numele de Mohammad Shah Qajar.

Zona de agrement incepe de fapt din fata hotelului. Nu e adevarat ce se spune pe diferite situri, si anume ca parcul din fata hotelui nu ar fi public si ca poate fi folosit doar de cei ce stau in hotel.
Locul e public si e amenajat cu structuri speciale pentru doritorii de sport. La prima ora a diminetii zeci de oameni vin sa faca jogging in jurul lacului.
Altii, mai tineri si mai sportivi, folosesc aparatele speciale montate in parc. Umbrelele sunt foarte inspirate pentru ca ii protejeaza excelent pe cei ce se incumeta la exercitii mai grele. Nu exista zone separate pentru femei si barbati, toata lumea face sport la gramada.



In continuare, la doar citiva metri distanta, incepe coborisul. Scari succesive, umbrite de copaci si luminate de stilpi ce imita felinarele de epoca, duc spre centrul intinsului spatiu verde.



In spate se intinde orasul nou cu mii de locuinte supraetajate si turnuri moderne. Incercarea mea de a capta atit parcul cit si constructiile noi s-a soldat cu citeva fotografii acceptabile. Pentru a vedea in detaliu dati click pe imagine.



Mai multe puteti vedea aici :
http://en.wikipedia.org/wiki/Shah-goli

Voi reveni cu imagini din interiorul parcului ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 27 Jul 2009, 12:22 PM

parcul



Dupa cum am mai spus, in mijlocul parcului se afla un lac cu o mica insula artificiala pe care s-a construit pavilionul din imagine.
Constructia ridicata in epoca qajara, aproximativ in jurul anilor 1830, a devenit o emblema a orasului.
La inceput locul a fost folosit doar de familiile de nobili ce-si duceau copii si sotiile la plimbare aici. Pavilionul le gazduia familiile si servitorii in timp ce ei plecau la vinatoare prin imprejurimi.

La ora actuala, ambele etaje ale cladirii au primit destinatii foarte comerciale : citeva restaurante traditionale, un restaurant in stil european, ceainarie, pizzerie, cofetarie, coffee shop, magazine de artizanat, librarie ...
Mi-am adus aminte de Parcul Circului din Bucuresti, cred ca din cauza unei oarecare asemanari intre pavilionul El Goli si cladirea circului. Creierul stabileste in mod ciudat conexiunile.
Brusc mi s-a facut dor sa ma plimb iarasi pe acolo ...

Lacul e imprejmuit de copaci inalti, ronduri de flori si alei bine intretinute. Si peste tot foarte curat.
La umbra copacilor se afla o puzderie de terase unde se servesc de toate : de la micul dejun la cafe glace, de la pizza Margherita la kabab bakhtiari, de la bere (fara alcool) la snitel vienez, de la suc de ananas si morcov la inghetata traditionala iraniana, cu miere de albine si frisca solidificata ...

Exista si barci cu lopeti, hidrobiciclete si barcute gonflabile din cauciuc, pentru copii.
"Debarcaderul", daca nu e impropriu spus, il puteti vedea partial in aceasta fotografie.




Eu pornisem de o parte a lacului, sotul meu de cealalta, urmind ca sa ne intilnim in holul pavilionului central.
Pe traseu el a descoperit un mic magazin cu sucuri naturale de fructe (storcatoarele electrice intrau in functiune in momentul in care clientul dadea comanda) si fructe de padure ambalate in pahare transparente din plastic.

Mi-a spus ca a vazut zmure si m-a intrebat daca vreau. Mie imi plac foarte mult murele negre ...
Mi-a venit sa rid atunci cind am auzit noua inventie lingvistica.
L-am intrebat, in romana, daca e vorba de zmeura sau de mure. Nu a reactionat in nici un fel. Atunci l-am intrebat in persana : tameshk (zmeura) sau shahtoot (mure)?
... nici o reactie.
Am realizat ca nici in persana nu cunoaste diferenta dintre ele. Atunci l-am intrebat : sunt rosii sau negre?

In sfirsit am auzit un raspuns : "sunt rosii."

Eu (intrebare pusa in gluma) : "la varsta ta nu stii care-i zmeura si care-i mure? "
El (raspuns la modul serios) : "crezi ca numai grija asta am?"

Incep sa inteleg de ce in toate societatile, chiar si in cele mai avansate, barbatii detin majoritatea posturilor de conducere.

Ne-am dus sa cumparam zmeura. Nu era de padure ci zmeura cultivata in spatiu liber. Numele firmei producatoare, scris cu litere persane si latine pe capacul paharului de plastic, mi-a indicat locatia exacta. Desi de cultura, zmeura pastra foarte bine aroma naturala ...

Am stat la o masa umbrita pe marginea lacului si am savurat una cite una fructele parfumate de zmure ... uneori viata e frumoasa asa pur si simplu ...

...

Acest topic a fost editat de exergy33: 29 Jul 2009, 01:11 PM

pana la urma ce-ai mancat, mure sau zmeura?

Credeam ca am fost suficient de explicita.


cite ceva despre etimologia, locatia geografica si istoria orasului

Am tot postat fotografii facute prin diverse locuri importante dar nu am vorbit deloc despre etimologia numelui si asezarea geografica a orasului.
Deci voi incerca sa recuperez lipsa de informatii .

Tabrizul e situat la peste 1300m altitudine fata de nivelul marii si e inconjurat de munti stincosi si vai abrupte. Cel mai important virf muntos se numeste Sahand iar Universitatea Politehnica din Tabriz ii poarta numele.
Mai multe riuri brazdeaza aceasta provincie. Din muntele Sabalan aflat in provincia vecina, Adebil, izvorasc riurile Aji Chai, Ojan Chai, Guri Chai, Ab Nahand ... si alte citeva piriuri ce isi fac albie prin zona Tabrizului.
In limba turca azera cuvintul "chai" nu inseamna ceai, inseamna riu

Alte ape curgatoare cum ar fi Liqvan - Mehran in limba persana, si Talkheh - care se varsa in lacul Orumiyeh situat la 60 km distanta de oras, au importanta lor.

In wikipedia, care citeaza din Encyclopaedia Britannica, se dau mai multe interpretari asupra etimologiei numelui Tabriz.

O varianta spune ca numele ar proveni din doua cuvintele persane : tab (febra, temperatura mare) si riz (curgere); deci ar insemna locul unde se revarsa caldura, aluzie la cele citeva izvoare termale din zona.

O alta varianta ia in considerare lupta dintre Khosrow I - regele Armeniei si Ardashir I - regele Persiei, cel ce a pus bazele dinastiei sasanide (224-651) dHr.
Khosrow captureaza zona si ii schimba numele din Shahistan in Tavrezh/Tavriz, cuvint ce in armeana clasica (Grabar) inseamna razbunare. Ulterior numele Tauris apare in mai multe documente armene si nu numai, insa povestea cu 'razbunarea' lui Khosrow nu este confirmata de cronicile istorice.

Pe CD-ul cumparat de la muzeu se da o alta interpretare.
Lingvistii iranieni afirma ca numele ar proveni din cuvintele "tu/too" si "riz", care impreuna dau sensul de revarsare, in limba persana "rizesh" inseamna curgere, scurgere, alunecare ..
Aceasta interpretare mi se pare mult mai plauzibila deoarece are o baza reala, numeroasele riuri care curg si brazdeaza zona si imprejurimile orasului.

Si ar mai fi de luat in discutie o tableta de piatra cu o vechime de 2700 de ani, de pe timpul regelui asirian Sargon al II-lea, in care se pomeneste de o fortareata sau un castel cu numele de Tauris, ce ar fi existat in acele vremuri in zona de azi a Tabrizului, dar si de un loc cu numele de Tarmkis.

Personal, cred ca atunci cind regele Armeniei a inlocuit numele Shahistan (Locul Regilor) cu Tavriz/Tauris, nu a facut decit sa revina la vechea denumire a locului, denumirea data de localnici nu cea impusa de regele Ardashir ...

o facultate mai altfel ...

Zic mai altfel deoarece o parte din spatiile in care isi desfasoara cursurile si atelierele reprezinta cladiri cu o vechime de douasute cinzeci de ani sau numai de o suta cincizeci de ani .
E vorba de Facultatea de Arhitectura si Urbanism de laUniversitatea Sahand din Tabriz, facultate ce a achizitionat mai multe case istorice din vechiul centru al orasului spre a le folosi in diverse scopuri : sali de desen, ateliere pentru constructia de machete, centru de calcul, saloane de planse, cantina, namaz khane (sala de rugaciune), biblioteca, salon de conferinte... etc.
Facultatea are mai multe corpuri de cladiri de constructie recenta insa cei din Tabriz, atunci cind pomenesc numele Facultatii de Arhitectura, se gindesc automat la ceea ce ei numesc Casa Behnam sau Resedinta Behnam.

In realitate e vorba de trei cladiri distincte : vila Behnam (cea mai veche), casa Ghadaki si resedinta Ghanje-ei Zadeh. La ora actuala ele sunt legate printr-o serie de curti interioare cu gradini si pasaje iar vizitatorului obisnuit ii e foarte greu sa le delimiteze.
Si mie mi-a fost ...
M-am invirtit pe acolo pina am ametit, dar m-am lamurit.

Vreau sa spun ca aceste resedinte, si cam toate resedintele si casele vechi din Iran, au mai multe intrari/iesiri. Poti sa intri intr-o resedinta, sa mergi de la parter la etaj, sa patrulezi prin coridoare si camere, sa cobori apoi la parter, si sa-ti dai seama ca nu stii unde ai ajuns ... de abia cind iesi in curte realizezi ca ai ajuns la capatul opus al cladirii, sau si mai rau, intr-o cladire adiacenta ...

Resedinta Ghanje-ei Zadeh, construita tot de qajari, a fost prima cladire in care am pasit. Mi-a placut maiestuozitatea ei, coloanele inalte si simple, peretii sobri, fara inflorituri, dar si geometria ferestrelor.
Din acest punct de vedere, al simplitatii constructiilor qajare din Tabriz in comparatie cu cele din Teheran, am experimentat o surpriza aproape copilareasca si mi-am redescoperit o mai veche pasiune, aceea de a fotografia fatadele cladirilor vechi ...

Un cadru surprins de sub coloane l-am incarcat aici:



Pentru completarea imaginii intrati si aici :
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gha...Zadeh_House.jpg

Casa Ghadaki a fost construita in timpul dinastiei Qajare, aproximativ prin 1850, de catre Emad-ul Dowleh, guvernatorul de atunci al provinciei.
Citeva fotografii cu peretele principal, in plin soare de amiaza, tot am reusit sa fac.
La etaj se afla o sala de sedinte iar la subsol sala de mese.
Data viitoare voi posta imagini din interior.

...

In curtea interioara se afla un havuz si o gradina cu o vegetatie greu de definit, mai ales pentru mine care nu stau stralucit cu botanica ... dar asta nu m-a impiedicat sa nu savurez clipele de liniste, explozia de alb a fatadei scaldate de lumina si mirosul frunzelor verzi arse de soare.



Vila Behnam a fost construita pe timpul dinastiei Zand (1750-1779), contemporani cu seria de domnitori din familia Ghica ( Moldova si Tara Romaneasca).
Numele Behnam reprezinta numele ultimului proprietar, cel de la care a cumparat facultatea aceasta casa imensa.



Am ales fotografia de mai sus pentru a vedea cum se poate 'ucide' frumusetea si identitatea unei cladiri.
Comparati fereastra originala din stinga imaginii cu cea din dreapta, de tipul celor montate in blocurile din Bucuresti si de pe aiurea ...
Cine si cind a inlocuit lemnaria originala a ferestrei (probabil mincata de carii), nu stiu ... dar ma intreb cum e posibil ca la o facultate de arhitectura sa se intimple asa ceva ... orice mester iranian care se respecta, numai privind o fatada, stie exact ce forma de geam trebuie pus, pentru ca, si fara studii universitare, mesterul cunoaste epocile, arhitectura si decoratiunile aferente ...

In Iran exista un minister cu numele de Ministerul Monumentelor Istorice, Turismului si Industriei de Artizanat. Acest minister vrea sa rascumpere casele mai sus pomenite si sa le transforme in muzee permanente.
Tinind cont ca ele servesc in mod curent pentru activitati studentesti si de invatamint, vizitarea lor nu e posibila decit in vacantele scolare si in zilele libere, insa numai partial, adica acele incaperi ce nu au fost amenajate cu plansete, mobilier, computere, proiectoare si ecrane ...

Bine ar fi daca aceste resedinte, precum si altele ca de exemplu casa Balorchiyan, ar intra pe mina cuiva care ar putea fi luat la intrebari ... cit de cit.

joaca cu caramizile



Daca restul cladirilor construite in epoca qajara abunda in mozaicuri multicolore, vitralii sofisticate, candelabre imense, interioare decorate in ghips si cioburi de oglinzi... la Tabriz intilnesti exact contrariul. Multa simplitate, mult alb, multe caramizi imbinate intr-o geometrie fantastica si o senzatie de lucru solid, bine facut ...

Am ramas de-a dreptul uimita de rigoarea geometrica a holurilor prin care am trecut. Tavanele ofera o imagine inedita. Iata doar un exemplu :




In continuarea holului longitudinal am dat de un hol circular si de o usa. Pentru a decora acest hol circular s-au folosit caramizi smaltuite.
Un detaliu cu modelul geometric alcatuit din caramizile simple si cele smaltuite tot nu ma pot abtine sa nu postez.

...

Dupa cum spuneam, camerele celor trei cladiri au primit intrebuintari diverse. De exemplu aici s-au pus mese cu computere la care studentii isi fac proiectele si referatele.



La subsol se afla cantina, iar in continuare un spatiu cu arcade sprijinit pe coloane, dotat cu havuzuri, spatiu ce in epoca qajara servea ca loc de odihna si siesta pentru membrii familiei, musafiri si servitori, pe timpul verii vreau sa spun.
Racoarea de la subsol e amplificata si de apa din hazine, care, dupa cum se stie, e un bun absorbant caloric.



Acum in jurul havuzurilor se string studentii. Ma gindeam ce stare de bine poti avea luind in fiecare zi masa aici ...

Si cu materiale simple, cum ar fi niste banale caramizi, se pot face lucruri originale si cu un ridicat grad estetic. Trebuie doar imaginatie ... si putina geometrie.

PS. ultima imagine este luata de la altii.

... si inca o facultate "mai altfel"

http://pic.srv6.wapedia.mobi/thumb/6fd3144...mat=jpg,png,gif

E vorba de un corp de cladire achizitionat de Faculty of Applied Arts din Tabriz si transformata ulterior intr-un spatiu adecvat pentru ateliere, laboratoare si chiar sali de cursuri.

Nu am vizitat-o pentru ca nu stiam de existenta ei ... desi am trecut la trei metri de locul cu pricina . Daca as fi stiut, in mod sigur as fi intrat pentru ca m-ar fi interesat sa vad cum arata interioarele.

Dar despre ce e vorba si de ce am inceput postarea de azi intr-un mod atit de alambicat?

Cladirea despre care vorbesc nu e o cladire obisnuita. E cunoscuta sub denumirea "Charm Sazi-e Khosravi".
Khosravi reprezinta numele proprietarului, cel ce a adus instalatiile mecanice si generatorul de curent din Germania iar cuvintul "charm" inseamna piele.
Respectiva unitate fost inaugurata in 1921 si chiar si pentru zilele prezente mi se pare foarte mare : 36 000 m2.

Aici a functionat o fabrica moderna de prelucrare a pielii in care a fost instalat primul generator de utilitate industriala din Iran. Acest generator, pe linga curentul necesar in fabrica, asigura si iluminatul strazilor ce legau fabrica de centrul orasului.
Atunci cind am vorbit despre 'primele' Tabrizului nu aveam cunostinta de acest fapt .
Cindva citisem pe net ca primul bec electric din Iran a fost aprins in 1901 la Mashhad, la mausoleul lui Imam Reza, si ma gindeam ca au trebuit sa treaca mai mult de 20 de ani pentru ca becul inventat de Edison in 1879 sa ajunga in Persia ... mai tirziu aveam sa aflu ca de fapt primul generator electric din Iran a fost achizitionat in 1885 de Nasserdin Shah pentru a-i ilumina palatul regal din Teheran.

Cu o alta ocazie va trebui sa vorbesc despre spiritul comercial si tehnic al oamenilor de aici.
Deocamdata vreau sa spun ca aceasta facultate de arte aplicate are sectii foarte ciudate, una din ele fiind cea de 'experti in covoare'.

Respectiva sectie, prima si unica din Iran, ofera studii superiore si elibereaza diplome de experti pentru persoanele intereaste in evaluarea de covoare persane, ghilimuri si alte tesaturi dar si in autentificarea covoarelor vechi cu valoare muzeala. Respectivii specialisti lucreaza la bursa, la diferite muzee (in Iran si peste hotare), la casele de licitatii, expozitii internationale in domeniu, incheiere de contracte pentru exportul de covoare ... si am inteles ca au niste cistiguri pe care nici medicii cu specializari foarte bune nu le pot obtine lunar.

Din cele mai vechi timpuri Tabrizul a fost recunoscut pentru covoarele sale persane in nuante de crem, caramiziu, cafea cu lapte, maron, zahar ars, tonuri fumurii si amestecuri de culori deschise, pastelate.
La Isfahan se teseau covoare in nuante de albastru (cu predilectie) si verde iar la Kerman si Kashan se utilizau mai mult nuantele de rosu si grena.
Kerman, Kashan, Isfahan si Tabriz reprezinta nume cunoscute in comertul cu covoare inca de pe vremea cind functiona Drumul Matasii.

In vila de la Kehlsteinhaus (Cuibul de Vulturi) Hitler avea un covor persan tesut la Tabriz.



Covorul fusese asezat in fata semineului din salon si de aceea apare foarte clar in multe fotografii de epoca. In timpul capitularii Germaniei covorul a fost furat ... iar dupa ani a fost redescoperit intr-o colectie particulara din America.

Culmea e ca de doua ori am trecut pe linga aceasta cladire cu cosuri inalte de fum si de fiecare data m-am intrebat ce cauta asa ceva in mijlocul orasului ... desi din cosuri nu iesea fum ...
Din pacate traseul meu a trecut exact prin spatele claldirii, caci daca as fi trecut prin fata ei as fi citit informatiile de la intrare ...

In fine. Desi in acest an am fost de trei ori la Tabriz, am ratat o vizita interesanta. Sper sa mai am ocazia sa vizitez orasul.

bazarul



Am ajuns cu povestitul si la Bazarul din Tabriz , cel mai vechi bazar acoperit din lume si totodata cel mai mare bazar al orientului : suprafata de 3km2 si o lungime insumata a aleilor ce depaseste 38 km.
E un loc consemnat de mai multi calatori de renume : venetianul Marco Polo, Mostowfi (cel ce a lasat date incredibil de precise despre locurile prin care a trecut ... un veritabil reporter din perioada feudala), Jean Chardin care in notele lui de calatorie afirma ca taranii din Persia traiesc mai bine decit cei din Europa ...

Tabrizul a fost de mai multe ori distrus de cutremure, dar de fiecare data a fost reconstruit.
Despre inceputurile orasului am vorbit aici, insa acum vreau sa mai adaug un amanunt .
Cea care in 791 dHr a finantat reconstructia orasului, grav avariat de cutremur, a fost Zobeydeh - sotia lui Harun al Rahid, celebrul calif al Bagdadului.
, sincera sa fiu nu cred ca a facut-o din filantropie ci cu scopul de a obtine cistiguri din acest loc propice comertului si populat de mestesugari vestiti nu numai in tesutul covoarelor dar si in prelucrarea pieilor (iar razboinicii aveau nevoie de sa si harnasament pentru cai, plus cizme si alte accesorii), obiecte de cupru, piese de mobilier ...

Actuala structura a bazarului a fost construita in timpul dinastiei Zand (1750-1779) dar a fost extinsa ulterior, in timpul dinastiei qajare. Totusi si anterior, mai exact in documente din sec al XV-lea, s-a mentionat ca bazarul era acoperit.

Fac o paranteza cu o remarca interesanta. Dinastia Zand a domnit nici treizeci de ani dar a reusit sa aduca Persiei bunastare si inflorire, atit in economie cit si in arta.
In cei douazeci si noua de ani de domnie au construit enorm. E plin Iranul de edificii facute de ei.
... minunata Masjed-e Vakil/Vakeel din Shiraz sau fortareata Karim Khan-e Zand din acelasi oras reprezinta doar doua graitoare exemple.

Nu mai pun la socoteala faptul ca au reusit sa recupereze teritoriile cucerite de otomani in perioada in care Persia a fost guvernata de dinastia safavida...

Ma reintorc la bazar .
Spuneam ca e imens.
Intradevar asa e.
L-am vizitat de vreo patru ori dar nu cred sa fi vazut macar o zecime ...
In realitate bazarul e alcatuit din mai multe bazaruri independente : bazarul cizmarilor (Bazaar-e Kafashian), bazarul de covoare - denumit si Timche-e Mozzaffari, bazarul alamarilor ( Bazaar-e Meskaran), bazarul plapumarilor, bazarul de mirodenii si coloniale, bazarul bijutierilor (Bazaar-e Zargaran ... zar inseamna aur), bazarul de tesaturi (Bazar-e Parcheh-Fourushan), bazarul de portelanuri, sticla si oglinzi, ...

In bazar exista mai multe moschei, restaurante, baie orientala ... in trecut functionau si doua madreseh, adica scoli religioase : scolile Sadeqieh si Talebieh dar si mai multe caravanseraiuri.

Atasez postului de azi o imagine din bazarul de covoare (Timche-e Mozzaffari sau Mozzaffariyeh, cum o denumesc localnicii), urmind ca pe viitor sa-mi continui perindul si povestirea tot pe aici.
Deocamdata admirati tavanul, maiestria cu care din caramizi obisnuite au fost zidite cupolele, dar si ingeniozitatea cu care au fost dispuse ferestrele laterale si luminoarele cupolelor pentru a se folosi cit mai bine lumina naturala.
Reteaua de curent electric a fost introdusa de abia dupa cel de-al doilea razboi mondial.



Acest topic a fost editat de exergy33: 7 Aug 2009, 04:11 PM

... tot prin bazar

... ...

Sincera sa fiu, la prima vizita, cu ani in urma, bazarul din Tabriz m-a dezamagit.
Poate ca citisem prea multe despre acest loc si mi-l inchipuisem cu totul altfel ... poate de vina sa fie faptul ca anterior vazusem citeva bazaruri care mi-au placut ... bazarul din Isfahan, Tarik-e Bazar (Bazarul Intunecat) din Kermanshah, bazarul din Shiraz ...

Nu stiu exact ce s-a intimplat, dar si in aceasta vacanta impresia nu numai ca nu s-a spulberat, ba din contra, s-a accentuat.
In anii scursi intre prima vizita si cele trei vizite facute in ultimele sase luni am mai vazut alte bazaruri/bazare in locatii geografice diferite : Yazd, Ardebil, Kashan, Qom ... si citeva bazaruri mai mici in Teheran.
Nici pina acum nu am reusit sa vizitez marele bazar, sau vechiul bazar din Teheran ... si oricui ii marturiesc asta ori nu ma crede ori se intreaba de ce n-am facut-o.
Probabil si din cauza faptului ca nu ma atrag astfel de locuri comerciale , adevarate supermarketuri sau 'shopping centers' ale lumii islamice medievale.

Nici prea multe fotografii la bazarul din Tabriz nu am facut si nici nu am cumparat ceva. E singurul bazar istoric in care am intrat fara sa cumpar o amintire ...

Ceea ce m-a deranjat vizibil aici a fost senzatia de lipsa a ordinei, de harababura, de loc neingrijit...
Lasind la o parte constructia in sine, care e de o eleganta arhitectonica simpla si de un spirit ingineresc indiscutabil, nu am putut sa nu remarc urmele de afise lipite pe ziduri, cablurile electrice innodate in cele mai neasteptate locuri ( ... zici ca nimeni nu se teme de vreun incendiu ), structuri metalice si alte piese ruginite sau cu vopseaua cojita, cutii de carton si saci de polietilena abandonati pe orisiunde (dupa ce au fost goliti de marfa ) ... etc.

Bazarul de covoare, sau Timche-e Mozzaffari, mi s-a parut mai ordonat si mai curat.
Plimbindu-ma pe acolo, prin vitrina unui magazin, am zarit un "tablou-farsh", adica un covor-tablou, cu o scena de la curtea regala.
I-am cerut stapinului magazinului permisiunea sa fotografiez. In timp ce vorbeam am deschis si aparatul de filmat cu care am luat citeva cadre.
Atasez fotografia cu negustorul de covoare pentru ca mi se pare ca are o figura tipica de evreu ... mai bine zis de politician evreu ...

Am scos si aparatul foto, dar in zadar l-am setat, pentru ca nici o fotografie nu mi--a iesit asa cum trebuie.
In magazin era aprinsa o lustra becuri incandescente dar pe peretele cu covoarele erau montate si niste tuburi fluorescente.



Mi-a atras atentia covorul deoarece seamana cu o miniatura persana sau cu fila unui manuscris caligrafiat si impodobit cu desene.

Cavalerii de pe margine poarta armuri si coifuri din perioada dinastiei sasanide, ultima dinastie persana inainte de cucerirea tarii de catre arabi.
In centrul covorului se afla regele si curtenii. Deasupra, doua fiinte mitologice cu cap de femeie si trup ciudat, tin Soarele deasupra tronului si coroanei regale.

Totusi trasaturile feţelor sunt de tip mongoloid ... multe miniaturi persane prezinta personaje de tip mongoloid, ceea ce a facut ca in Europa, printre necunoscatori si neavizatii in arta iraniana, sa se incetateneasca ideea ca persanii ar avea cu adevarat asemenea trasaturi.

Care e explicatia acestui fenomen din miniatura persana?

Dupa ce Persia a fost cucerita de arabi, ce si-au impus noua religie - islamul sunnit, reprezentarea figurilor umane, atit in tablouri cit si pe covoare, vase de portelan , cutii de bijuterii, peretii palatelor, carti sau orice alt suport, a fost interzisa de califii abassizi in virtutea faptului ca in Koran s-ar interzice astfel de reprezentari umane.

Persia a fost dominata de arabi pina la invazia mongolilor condusi de Ginghiz Han.
Dinastiile urmatoare : ilkhanida (fondata de Hulagu Han, nepotul lui Ginghiz Han), timurida ( fondata de Timur Lenk), selgiukida, ghaznavida, qajara... au fost dinastii de origine mongola sau turco-turkmena.
Ei au redat miniaturistilor libertatea de a picta figuri umane insa idealul de frumusete, sau mai bine zis canoanele estetice ce trebuiau respectate erau reprezentate de trasaturile clasei conducatoare de origine mongola sau turco-turkmena, dupa caz.

Miniaturistii, caligrafii, tesatorii de covoare si mestesugarii ce faceau obiecte din lemn pictat si lacuit, argint aurit, cupru, bronz, aur .... s-au vazut in postura ori de a lucra asa cum cereau stapinii veniti din stepele Asiei, ori de a nu lucra deloc.

Multi miniaturisti celebri au pictat scene in care au reprezentat trasaturile autentice ale persanilor, dar nu si-au semnat lucrarile de teama represaliilor.
Alti miniaturisti, mai putini cunoscuti, deci nu dintre miniaturistii de la curte, au pictat in stilul lor propriu.
Tesatorii si 'designerii' de covoare, tesaturi, portelanuri, cutii de podoabe, oglinzi, mobilier de lux ... se inspirau din miniaturi si manuscrisele caligrafiate, asa ca nu e de mirare ca in foarte multe cazuri ne lovim si azi de trasaturi mongoloide.

In timpul dinastiei safavide se face trecerea de la Persia sunnita la Persia shiita.
Putina lume cunoaste faptul ca Iranul nu a fost dintotdeauna o tara (majoritar) shiita ...asa cum e azi.

In orice caz, desi in islam este interzisa reprezentarea figurilor umane, in tarile shiite aceasta interdictie nu a fost luata in serios.

Gratie acestor anonimi au ajuns pina la noi manuscrise cu portretele marilor invatati, poeti si filozofi ai lumii persane si arabe, scene de vinatoare, de polo pe cai, partide de sah, scene de curte sau instantanee de prin bazaruri sau diferite sarbatori populare, scene in care oamenii au fost reprezentati asa cum aratau ei in realitate nu asa cum le cereau diversele 'canoane estetice' impuse de dinastiile straine ajunse la putere.

Ma opresc aici ca deja v-am facut capul calendar ...

Nope, dinspre partea mea Carry On, dă-i-nainte!

Acum inteleg de unde vine pasiunea ta pentru geometrie.

Vacanta placuta in continuare!

Multumesc pentru urari.
Pasiunea mea pentru geometrie nu vine nici de la Iran, nici de la Orient ... vine de la profesorul meu de matematica din clasa a cincea.
In prima ora de clasa ne-a spus povestea numarului π.

@Rovaniemi
Carevasăzică şi dumneata citeşti jurnalul ăsta ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 12 Aug 2009, 05:56 PM

condiţie fizica

Punindu-mi in rinduiala fotografiile facute in primele doua runde din aceasta vacanta de vara, si privind la cladirile vech fotografiate, mi-au venit in fata ochilor secventele unei intimplari din scoala generala.

... era tot vara. Mai bine zis inceputul verii si sfirsitul clasei a VII-a.
Dupa ora de sport, impreuna cu o fata si doi baieti, am ramas sa decoram sala pentru serbarea de 1 Iunie. Faceam lantisoare si girlande din hirtie lucioasa, hirtie creponata si tot felul de alte figuri decorative din staniol si fire de matasa colorata.

Profesoara plecase in cancelarie si ne spusese sa venim dupa ea cind terminam cu lipitul lantisoarelor.
Nu aveam o 'norma' bine precizata si nici ceea ce faceam nu ni se parea dificil.

Dar iata personajele intimplarii.
Dora era o fata bine facuta care la cei treisprezece ani arata ca la cincisprezece. Avea un par castaniu ce-i acoperea umerii si niste ochi caprui marginiti de gene parca facute cu creionul.

Printul era un coleg de clasa pe care nu il suporta multa lume. Era plin de ifose si se credea mai destept decit restul baietilor, desi nu era. Porecla nu i-o dadusem noi ci mama lui care ii ceruse dirigintei sa-i puna baiatul la tot felul de munci extra-scolare, pentru a-i mai taia din aere.

Iona, pe care l-am prezentat deja in povestea lui Hagiu, era un baiat dintr-o familie de neoprotestanti (pocaiti), mai retras de felul lui si cu o constitutie fizica ce aducea mai mult cu o fata decit cu un baiat.
Era cu putin mai inalt ca mine ... iar eu, pe vremea aceea, eram cea mai mica fata din clasa.

Am lipit noi cit am lipit ghirlandele, stelutele, conurile, lantisoarele si ciucurii de matase ... insa monotonia muncii era mai obositoare decit munca in sine.

Printul a iesit afara din sala de sport. Sala noastra avea un hol de intrare obisnuit. De o parte a holului se facea intrarea in vestiarul baietilor, de cealalta in vestiarul fetelor.

Linga vestiarul baietilor era o usa, tot timpul inchisa cu lacat. Stiam ca usa face intrarea pe scarile ce duceau in podul salii de sport. Podul folosea drept magazie pentru diverse materiale sportive. Acolo se tineau pe timp de vara schiurile, patinele si saniile ... iar pe timp de iarna paletele de tenis, fileurile ...

La un moment dat Printul ne-a strigat si ne-a spus ca usa de la pod e deschisa.
Am intrat pe scari si am inceput sa urcam ... curiosi sa vedem ce se afla in podul salii de sport.
Dora mergea inainte, eu o urmam, iar in spatele meu veneau baietii.
Am intrat in pod .
La un moment dat am auzit un zgomot ciudat ... a urmat tipatul Dorei ... iar in urmatoarea secunda am vazut aripile negre ce filfiiau pe capul ei.
Eram la mica distanta de ea, dar in semiintunericul incaperii nu puteam vedea ce se intimpla.
Dora tipa incontinuu acoperindu-si fata cu miinile ...

In urmatoarea secunda mi-am dat seama ca un liliac s-a prins in parul ei. Urita vietate ...
Inima a inceput sa-mi bata mai tare... simteam o transpiratie pe tot corpul. Trebuia sa fac ceva. Mintea cauta cu repeziciune o solutie.
M-am uitat in spatele meu. Printul disparuse speriat de tipete iar Iona privea scena fara sa-si dea seama ce se intimpla.
Tin minte ca i-am strigat : "Du-te jos si adu forfeca de pe masa! Repede. Repede ! ... n-auzi!

Mi-am scos hanoracul cu care eram imbracata si am incercat sa-l infasor pe capul Dorei ... ca intr-un turban.

Dora plingea si tipa in acelasi timp ...

In timp ce incercam sa infasor liliacul l-am privit indeaproape. Niciodata nu mai vazusem o asemenea creatura. Doar la televizor sau prin reviste.
Doi ochi galbeni m-au privit din parul incilcit al Dorei. Aripile vietatii se zbateau in continuare.
O vaga stare de greata m-a cuprins dar mi-am reprimat-o si repetam in gind : "Ce noroc am avut ca nu s-a prins in capul meu. "

Daca s-ar fi prins ce as fi facut? Nici nu indrazneam sa ma gindesc. Nu indrazneam sa ma gindesc ce inseamna sa simti ghearele acelei creaturi cum iti zgiriie pielea capului ... sa simti cum ceva se misca in capul tau ... sa vrei sa scapi si sa nu poti ...

Nu stiu cit timp a trecut dar mi s-a parut ca au trecut ore pina cind s-a intors Iona cu foarfeca.
Am desfacut o parte a hanoracului infasurat pe liliac, si atit cit am putut, am bagat foarfeca in parul Dorei si am inceput sa tai parul. Am simtit cum o gheara aluneca usor pe partea de deasupra miinii in care tineam foarfeca. A urmat o zgirietura usoara ... dar suficienta sa mi se stringa stomacul.
Sub hanorac simteam cum se zbate vietatatea aceea si singurul lucru pe care il repetam era : nu trebuie sa ma ia greata ... nu trebuie sa ma ia fie greata ...

Am taiat cu greu pletele Dorei si in final am simtit ca liliacul s-a desprins cu totul de capul ei. L-am invelit in hanorac si i-am zis lui Iona sa-l duca afara.
Dar el statea intepenit linga perete si clatina din cap a negatie.

Dora se lasase jos linga perete. Corpul i-a fost cuprins de spasme.
Am incercat sa o ridic si sa o duc afara, la lumina.
Dar ea era cu cel putin zece kilograme mai grea ca mine ... plus ca nu se putea misca din loc.
Nu mai vazusem pe nimeni intr-o asemenea criza nervoasa si nu stiam ce sa fac.

Am luat o saltea de burete, plina de praf, de acolo din magazia din pod, am intins-o pe Dora si i-am zis lui Iona ca trebuie sa tragem salteaua pe scari pina la usa de iesire.

Nu aveam forta fizica necesara. Nici Iona nu avea mai multa forta decit mine, dar nici impreuna nu ne puteam descurca. Dora parea sa aiba o tona in greutate iar salteaua de burete nu aluneca deloc pe treptele de piatra.

Totusi noi trageam targa improvizata si asa, centimetru cu centimetru, am ajuns la usa din holul de intrare al salii de sport ...

Am privit afara. Era multa lumina si frunzele copacilor din fata salii de sport sclipeau in soarele de iunie.
Fara sa-i spun ceva, Iona a plecat dupa profesoara de sport.
A venit alergind speriata, dar s-a linistit cind a vazut ca Dora e intreaga, desi nu era in stare sa vorbeasca. O priveam si incercam sa inteleg ce inseamna sa fii intr-o asemena stare de soc.

Intre timp am scos liliacul din pod. De fapt era un pui de liliac. L-am dat omului de serviciu de la scoala, ce aparuse si el in holul salii de sport.

Profesoara a dus-o pe Dora la infirmeria scolii si a dat telefon la spital. Imediat a venit o ambulanta.
Ne-am suit cu totii si am mers la spital.
Printul se volatilizase chiar din prima clipa a incidentului ... insa eu, in acel moment, crezusem ca a plecat sa o aduca in ajutor pe doamna profesoara.

La spital i-au pus Dorei perfuzii si i-au administrat niste calmante, sedative ....
Doctorul a stat de vorba cu Iona si cu mine. Noi eram bine si nu cred sa fi avut nevoie de medicamente.

In citeva minute nu am mai auzit scincetele Dorei. Corpul i s-a linistit. Spasmele au incetat. Dora adormise si ma bucuram sincer ca scapase de cosmar.

Tot drumul pina acasa m-am gindit la cele intimplate.
"Ce noroc am avut ca n-am mers eu prima," imi ziceam ca sa atenuez senzatia data de animalul ce se zbatuse inabusit de hanorac, senzatie ce inca o simteam in podul palmelor.

Acasa nu am putut sa maninc nimic. Desi nu doream sa recunosc, imi era greata. Aburul de mincare imi facea rau.

Tin minte ca pe la miezul noptii, din cauza foamei, m-am trezit.
Pe intuneric am mers la frigider. Deasupra am vazut ca era o punga cu caise.
Am luat citeva, si asa nespalate, le-am inghitit mestecindu-le doar pe jumatate.

A doua zi, fara sa vreau, m-am gindit din nou la intimplarea din ziua precedenta.
Rememoram faptul cum incercam sa o tragem pe Dora afara ...
Pina atunci traisem cu impresia ca cel mai important lucru e inteligenta nu forta fizica, insa in acel moment mi-a fost clar ca forta fizica nu e de lepadat.

Sa fii intr-o situatie critica si sa nu stie nimeni cum sa te ajute sau sa nu vrea sa o faca, nu ma supara atit cit ma supara ideea ca as putea fi intr-o situatie critica, de genul celei de mai sus, sa fie cineva care sa vrea sa ma ajute ... dar sa nu poata.

In acea zi am luat doua hotariri.

Prima hotarire a fost ca mi-am propus ca zilnic sa alerg pe distanta dintre casa noastra si marginea padurii. Pe acel traseu mai alergau si altii. Multi se plimbau pe acolo cu bicicletele.

Pot spune ca m-am tinut de cuvint.
Indiferent de anotimp, si cu exceptia zilelor cu adevarat rele si a celor de duminica, am alergat distanta.
La inceput parintii mei au crezut ca e o toana de moment, dar dupa vreo doua luni, seara, inainte de cina ,mama ma anunta ca a mai ramas o jumatate de ora pina la masa.
Asta constituia semnalul pentru joggingul meu de seara.

Uneori, cind nu aveam suficient timp, alergam doar pina la curba. Asta insemna cam doua treimi din traseu.
Alteori, atunci cind aveam mult timp la dispozitie, faceam si exercitii in vechiul poligon militar de acolo.
De multa vreme nu mai era in folosinta insa peretii, parapetii, birnele si scarile de antrenament erau la locul lor si puteau fi folosite. Chiar si fringhiile din polimeri ramasesera aproape intacte prinse de cirlige.

Programul meu a continuat pina la examenul de bacalaureat. Pina si vecinii se obisnuisera sa ma vada alergind si se mirau sa afle ca nu m-am inscris la nici un club sportiv si ca alerg asa ... de florile marului.

De fapt alergam din placere. Doream sa-mi imbunatatesc conditia fizica si sunt convinsa ca acea jumatate de ora de alergare zilnica (cam trei kilometri - dus si intors) a insemnat foarte mult pentru mine.
Faptul ca astazi pot marsalui ore intregi pe diferite trasee, de munte sau de desert, sau prin orase supraaglomerate, se datoreaza in primul rind sutelor de ore pe care le-am alergat anual in acea perioada.

Daca parintii ar fi constienti cit de importanta e conditia fizica, si prin conditie fizica inteleg altceva decit starea generala de sanatate, cred ca in loc sa-si trimita copii sa ia ore de computer, limbi straine, matematica , fizica, ... i-ar trimite la ciclism, atletism, inot, ski ... nu ca sa faca sport de performanta ci pur si simplu sa-si puna in miscare corpul.

Printul a ajuns un personaj relativ important in ierarhia judeteana a unui departament.
Pe la inceputul verii am citit intr-un ziar local interviul acordat de fostul meu coleg.

Fotografia color nu putea sa-i ascunda inceputul evident de chelie. Am mai remarcat cravata de firma, fotoliul ergonomic ... si aerul de sus cu care il privea pe reporter.

Am ramas pe ginduri ...
Poate sa ajunga si prim ministru ... pentru mine el nu va insemna niciodata mai mult decit un fricos ce a fugit cit l-au tinut picioarele in loc sa dea o mina de ajutor.

... nimic nu il desconsidera mai mult pe un barbat in ochii unei femei decit frica, si daca ar sti ce de mult decade in ochii ei ... in mod sigur ca iar fi frica sa-i mai fie frica .

Acest topic a fost editat de exergy33: 14 Aug 2009, 07:26 PM

Şi a doua hotărâre?

PS: Din tot ce scrii tu pe han, amintirile tale imi plac cel mai mult. Mai ales cum le scrii...
Cred că ai citit-o deja, dar îţi recomand Arta Conversaţiei de Ileana Vulpescu. Îmi aduci aminte de cartea aia.

Da Data'q, am citit cartea. Dar daca tot ai pomenit-o, s-ar putea sa ma tenteze sa o recitesc.


... dupa cum se vede, m-am luat cu vorba si am uitat de a doua hotarire.

Mi-am zis ca daca vreau sa scap de senzatia de rau ce ma lua din cind in cind ca din senin, trebuie sa merg la biblioteca, sa gasesc o carte cu fotografii in care sa apara lilieci ... si sa-i privesc pina sa-mi vina rau de ei .

Bibliotecara mi-a zis ca in biblioteca scolii nu exista carti despre lilieci si m-a indrumat sa caut la biblioteca orasaneasca. Totusi mi-a aduc doua volume despre pesteri si mi-a zis sa ma uit prin ele pentru ca s-ar putea sa gasesc ceea ce ma intereseaza.

In ambele carti am dat de fotografii cu lilieci, unele alb-negru, altele color.
Le-am luat acasa si am privit indeaproape vietatile acelea. Mi se pareau din ce in ce mai urite ... intradevar demne de filmele cu Dracula.

Speram ca acest tratament sa-si faca efectul.

Dupa mai multe zile, intr-un magazin de piine, in timp ce primeam restul, m-a cuprins o greata ingrozitoare.
Am stiut exact motivul ce a declansat-o. Unghiile vopsite in rosu ale vinzatoarei.

... nu intotdeauna trebuie sa citesti tomuri de lucrari in domeniul psihologiei ca sa-ti dai seama de unde ti se trage boala.
Intuitiv am stiu ca unghiile ei lungi rosii se asociau in mintea mea cu ghearele liliacului, iar ceea ce imi provoca rau nu era figura creaturii ci senzatia indusa de zgirietura usoara pe pielea miinii datorata acelui animal. Nimic grav. Aproape ca nu se vedea nici o urma. Urma ramasese acolo in mintea mea si ani de zile nu am putut sa o sterg.

Evitam sa ma uit la persoanele cu unghiile extrem de lungi, in special la cele cu unghiile lacuite in culori stridente. Unghiile vopsite in culori sidefate le gaseam aceptabile si le puteam privi in mod normal.
O exceptie o reprezentase vecina mea, amatoare de carti politiste, ca si mine in acea perioada, care venea frecvent la noi ... ori sa-mi aduca vreo carte, ori sa mai vada ce-am gasit nou pe la librarie sau biblioteca.
Ea obisnuia sa-si faca unghiile in nuante de rosu grena, caramiziu-maroniu sau indigo.
Interesant e faptul ca unghiile ei nu-mi produceau rau desi erau cu mai bine de un centimetru peste dimensiunile normale.

Starea asta de alergie, sau fobie, la unghiile foarte lungi si lacuite a durat ani de zile. Uneori si acum, in mod inexplicabil, incerc o senzatie de rau daca ma atinge cineva cu unghiile lungi. Nu intotdeauna, doar uneori...

Acest topic a fost editat de exergy33: 17 Aug 2009, 06:04 PM

vechile cladiri ... cuib de amintiri

Nu am avut intentia sa scriu un titlu cu rima

Imi plac cladirile vechi cu fatadele delicat decorate si usor crapate, cu trepte impunatoare si grilaje solide din fier forjat.
Daca imi place ceva in Bucuresti, in afara parcurilor, acel ceva il reprezinta acele mici oaze citadine ce imi aduc aminte de perioada interbelica : Calea Victoriei, Lipscanii, ... acele cladiri cochete ce imi amintesc perioada de timp istoric in care mi-ar fi placut sa traiesc, pentru ca am senzatia ca anii 30'- 40' s-ar fi potrivit ca o manusa cu temperamentul meu.

In fine, nu noi alegem timpurile in care am dori sa traim, dar putem alege, daca nu total macar in parte, felul in care traim.

Nu e un secret faptul ca imi place sa calatoresc ... doar m-am nascut in luna pasarilor calatoare .
Cind ma aflu in vacanta, aparatul foto e un accesoriu de care nu ma despart decit in somn.
Imi place sa iau in imagini locurile pe unde trec, chiar daca nu au o valoare istorica, culturala sau turistica ... merg pe strazi si din cind in cind imortalizez instantanee, fara vreo pretentie de valoare artistica a imaginii. Le imortalizez pentru a-mi aminti traseele parcurse, strazile si atmosfera de atunci.

Acelasi lucru l-am facut si in Tabriz. Strazile ofera un spectacol inepuizabil.
La un moment dat, desi ne plimbam printr-o zona comerciala plina de magazine, eu dorind sa cumpar niste dulciuri traditionale specifice orasului, atentia mi-a fost atrasa de partea superioara a unei cladiri.
Am fotografiat-o imediat desi printre ramurile copacilor fatada nu se zarea prea bine.
Dati click pe imagini daca doriti sa le vedeti mai bine.

...

M-am apropiat si mi-am dat seama de orginalitatea constructiei. O parte fusese amenajata ca spatiu comercial.
Am inconjurat-o pe la coltul din strada si m-am trezit fata in fata cu aceasta priveliste .




Imi dadeam seama ca trebuie sa fie o cladire mai veche si ma asteptam sa gasesc pe undeva vreo placa cu informatii sau indicatoare ... nimic.
Am fotografiat-o din locul in care ma aflam urmind ca sa ma lamuresc pe parcurs despre ce cladire e vorba.
La primul impact vizual am avut impresia ca e un templu evreiesc dezafectat. Dar m-am inselat.

Trebuie sa va explic ce-i cu masinile acelea de pe terasa constructiei.
O alta parte a acestei cladiri ciudate a fost inchiriata unei banci. In Iran exista obiceiul ca bancile sa ofere clientilor posibilitatea de a deschide conturi de scurta durata dar cu dobinda mult mai mare decit dobinda obisnuita pe aceeasi perioada de timp.
Scopul actiunii e foarte clar : banca are nevoie de bani lichizi pentru a face investitii profitabile, deci va oferi pentru banii depusi pe un termen de trei luni o dobinda mai mare, uneori dubla. Aceasta dobinda se aplica doar conturilor deschise intr-o perioada specificata , in cele mai multe cazuri perioada nu depaseste o saptamina, timp in care se deschid conturi noi. Fiecare 100 000 sau 50 000 de riali varsati in cont (de la caz la caz) reprezinta un punct.

Pentru a face participarea oamenilor mai atractiva, pe linga dobinda data, se mai face si o tragere la sorti in care se pot cistiga diverse premii : automobile, calatorie la Mecca, ajutoare banesti in suma fixa lunara pina la terminarea studiilor (pentru conturile deschise de studenti), fise (bani) de aur, televizoare cu plasma, ... cu cit e mai mare punctajul contului deschis (adica suma depusa e mai mare), cu atit mai mari sunt sansele de a cistiga un premiu.

Nu stiu cine a avut pentru prima oara ideea sa suie pe acoperis automobilele ce urmau sa participe la tragerea la sorti ...
Cert e ca acum a devenit ceva obisnuit sa vedem automobile pe acoperisul bancilor sau pe schele(te) metalice special amenajate si montate in fata sau in apropierea respectivei banci ...

Dupa ce am ajuns acasa am intrebat in stinga si in dreapta pentru a ma lamuri si de a afla ce anume am fotografiat. In final cineva a stiut despre ce e vorba : casa Bolurchyan, una din casele istorice ale orasului Tabriz ... casa lasata de izbeliste ( adica pe mina Primariei) si pe care Ministerul Monumentelor Istorice, Turismului si Industriei de Artizanat intentioneaza sa o rascumpere si sa o restaureze.

Nu sunt arhitecta ... insa tot mi-am dat seama de valoarea arhitectonica a cladirii.
Pacat ca a ajuns in halul asta. In realitate avea un aer mult mai trist decit cel pe care il reda fotografia.

Scriind aceasta postare stateam si ma gindeam ca aceeasi soarta o au zeci de cladiri din Romania. Nu numai in Bucuresti, dar si la Iasi, Botosani, Brasov, Bistrita, Pitesti ... se afla cladiri cu valoare istorica care ori sunt total neglijate, ori se intentioneaza sa fie transformate in altceva ... sedii de partide politice, restaurante (de epoca), si chiar depozite en gros. Sunt lucruri pe care nu o data le-am citit prin ziarele romanesti.

Acest topic a fost editat de exergy33: 22 Aug 2009, 04:21 PM

yek ... yarîm

Am zarit un magazin de dulciuri si am intrat inauntru atrasa de aromele imprastiate de tot felul de prajituri expuse in vitrinele de sticla ce imbracau peretii pe cele trei laturi ale incaperii.

... mi-am adus aminte de o intimplare din cea de a doua calatorie facuta la mijlocul lunii martie in acest oras.

Inainte de a ma intoarce acasa am dorit sa cumpar Ghorabiyeh, niste dulciuri traditionale pentru care Tabrizul e renumit. Prajiturile sunt facute dintr-un aluat special in care abunda faina de migdale iar pe deasupra sunt ornate cu fistic.
Chiar linga hotelul in care statusem atunci se afla un magazin foarte mare in care se vindeau atit dulciuri cit si ajeel-majeel ( adica fistic, alune, migdale, prune si caise uscate, miez de nuca, stafide, alune de pamint, seminte de tot felul, migdale indiene, dude uscate, smochine uscate, arahide, ...).

Intrasem in magazin cam pe la ora trei dupa masa. Nu era deloc aglomerat.
M-am plimbat prin fata vitrinelor si a rafturilor, indecisa fiind in actiunea mea de' shopping'.
Vreau sa dau citeva amanunte despre acest gen de magazine.
In Iran prajiturile se impart in doua mari categorii : tar si hoshk.
La categoria prajiturilor tar (adica umede) intra prajiturile cu frisca, ciocolata, crema si cele cu blatul insiropat.
Prajiturile hoshk (adica uscate) sunt compuse din tot felul de fursecuri, piscoturi, chekuri...

Pentru fiecare tip de prajituri exista cutii speciale, standardizate ... o jumatate de kilogram, un kilogram si doua kilograme. Nicaieri in Iran prajiturile nu se vind fara sa fie puse in cutie si legate cu panglica colorata.

Am dat aceste amanunte pentru a putea intelege incidentul pe care il voi povesti in continuare.

Deci ma plimbam prin acel magazin de linga hotel, nehotarita fiind ce sa cumpar.
Intr-un final m-am apropiat de standul prajiturilor de tipul hoshk, cu gindul sa iau un kilogram de Ghorabyeh, urmind ca pentru restul sa ma mai gindesc.
Corect e sa se pronunte Qorabieh, insa turcii azeri nu pot pronunta corect unele litere arabe/cuvinte arabe ce au intrat in limba persana.

Un barbat in jur de 45 - 50 de ani, imbracat sport, cu parul grizonat si cu o figura de scandinav statea exact linga masina de marcat si verifica niste facturi din care ieseau colile de indigo. Citeva carnete de banca si alte hirtii stampilate se zareau imprastiate pe masa de ambalaj.
In celalalt capat al magazinului i-am vazut pe cei doi vinzatori imbracati in halate albe.
M-am uitat in directia lor, insa ei nu m-au observat.
Barbatul de linga marcator, cred ca proprietarul magazinului, si care dupa parerea mea semana cu un instructor de ski de prin Elvetia, Suedia, Norvegia sau Germania , mi s-a adresat printr-un singur cuvint : Befarmaiyd (Poftiti va rog).

I-am zis ca vreau un kilogram de Qorabiyeh.
Nu a reactionat imediat. Statea si privea undeva intr-un punct fix, probabil cautind sa-si aminteasca ceva.
Dupa citeva secunde a lasat din mina facturile, s-a ridicat de pe scaunul de linga casa, a luat o cutie, a umplut-o cu prajituri si apoi a asezat-o pe cintar.
Insa inainte de a o cintari mi-am dat seama de faptul ca a ales o cutie prea mica si ca nici intr-un caz nu incape in ea un kilogram de prajituri 'uscate'.
La cite tone de prajituri am mincat in Iran am deja ochiul format ... iar la capitolul dulciuri, fructe si condimente cred ca posed o oarece experienta .

Cind a pus cutia pe cintar am vazut ca arata 470 gr. Imediat a pus capacul inflorat si s-a pregatit sa lege cutia cu o banda colorata.

I-am zis foarte calm in persana ca vreau un kilogram de prajituri.
El s-a uitat lung la mine fara sa inteleaga.
I-am repetat ca vreau un kilogram, nu jumatate.
Realizam ca nu intelege ce zic. Imediat m-am gindit "nu care cumva tipul nu e iranian!".
In Tabriz exista foarte multe firme mixte. S-ar putea sa fie neamt sau orice alt european, am zis in gind si i-am trecut din nou in revista puloverul chic in nuante de gri cu care era imbracat, tunsoarea de o precizie milimetrica, ochii de culoare albastru inchis si trasaturile osoase ale fetei.
Dar imediat mi-am adus aminte ca el verifica niste facturi tiparite in persana ... deci cunostea limba, ...
Apoi mi-am dat seama ca e posibil sa fi inteles gresit pentru ca in limba turca azera la jumatate de kilogram se zice 'yarîm kilo', in timp ce in limba persana la un kilogram se zice 'yek kilo' ... deci era posibil sa fi confundat yarîm cu yek.
In persana la jumatate de kilogram se zice 'nim kilo'.

Foarte clar i-am repetat : "Yek kilo miham, na yarîm kilo ( vreau un kilogram, nu jumatate)."

S-a uitat la cutie, apoi la mine, apoi nu stiu unde ... undeva pe axul magazinului ... apoi din nou in directia mea.
Simteam cum ma enervez. Nu mi s-a intimplat niciodata sa nu ma pot intelege cu cineva, nici chiar atunci cind vorbeam prost limba persana si cu un evident accent strain.
Era culmea ca acum, cind o vorbeam fluent, sa fiu in imposibilitatea de a comunica si de a fi inteleasa.

Nu m-am dat batuta. Am luat pixul de linga vraful de facturi, am tras o coala de hirtie pentru impachetat de pe masa de linga casa de marcat si cu litere persane am scris clar, ca la clasa intii: 'yek kilo'.

El a citit ce-am scris, s-a uitat la cintarul pe care pusese cutia ... si l-a un moment dat, parca trezit din vis, evident zapacit m-a intrebat :" Dumneavoastra ati dorit un kilogram ?"
Mi-am dat seama ca acum era prima secunda in care ma auzea si ma vedea cu adevarat, caci anterior fusese in alta lume.

Nervii mei deja ajunsesera la cota de sus a apelor Dunarii.
"Pai de vreo cinci minute asta incerc sa va zic", am accentuat eu cu un ton ce s-a vrut rece si calm dar din care razbatea nervozitatea.

S-a inrosit brusc si mi s-a parut incredibil ca cineva la virsta lui se poate inrosi din cauza unei simple observatii.
Imediat a schimbat cutia. Nu a durat nici doua minute pina sa o cintareasca si sa o ambaleze.

Imi parea rau de tonul pe care il folosisem in discutie.
Cine stie ce probleme personale sau financiare o fi fost avind ... imi reaminteam felul in care privea paginile facturilor si carnetele de banca ... iar sentimentul parerii de rau crestea in dimensiuni secunda cu secunda.

Dar nu era vorba numai de asta. Stateam si ma intrebam daca felul meu agresiv de adresare nu era cumva generat de faptul ca ma aflam intr-un spatiu geografic in care azerii constituiau majoritatea, iar eu traind multa vreme printre persani - care se stie ca nu-i suporta pe azeri, considerindu-i inferiori - fusesem influentata in mod negativ de catre persani, fara sa realizez ca perceptia mea sufera modificari iar impartialitatea mi se dilueaza pe zi ce trece.
Persanii afirma ca locuitorii din Tabriz sunt foarte zgirciti, egoisti, neciolpliti si ca se poarta rau cu strainii, chiar si cu azerii din alte provincii.
Am avut ocazia sa ma conving ca nu e deloc asa. Voi vorbi altadata despre felul de a fi al celor din Tabriz ...

Atit cit pot, incerc sa fiu impartiala in ceea ce-i priveste pe oameni, insa in Iran e foarte greu sa-ti pui in miscare 'mecanismul impartialitatii', pentru ca, zilnic, realitatea ofera zeci de exemple care spulbera ca pe niste baloane de sapun toate imaginile pozitive pe care incerci sa le suprapui peste ideile negative pe care ti le induce/insufla/ofera majoritatea in care traiesti.

Turcii reprezinta cam 37% din populatia tarii si se preconizeaza ca in anul 2016, dupa alte surse 2020, ei vor depasi 50% din populatia Iranului, devenind majoritari.
Deci e evident ca persanii se tem de ziua in care vor deveni minoritari in propria lor tara.
In trecut exista o singura provincie in Iran cu numele de Azerbaijan.
Reza Shah (intemeietorul dinastiei Pahlavi), si apoi Mohammad Reza Pahlavi - fiul acestuia, au impartit provinciile Iranului in asa fel incit sa rupa unitate azerilor, temindu-se sa nu aiba surprize pe plan politic.
Regimul actual a continuat farimitarea ... si se stie foarte bine de ce.

La ora actuala exista mai multe provincii cu populatie majoritar azera : Azerbaijanul de Vest (cu resedinta la Urumieh/Orumiyeh/Urmiah) dar in care au fost incluse si teritorii locuite de kurzi, Azerbaijanul de Est (resedinta la Tabriz), Zanjan ( resedinta la Zanjan), Ardebil ( cu resedinta la Ardebil) ... tot un fel de turci traiesc si in provincia Qazvin, si chiar daca vorbesc un dialect diferit, ei sunt tot turci azeri din aceeasi familie cu restul azerilor.
Dialectul turcic vorbit in Zanjan este foarte diferit de restul dialectelor turcice vorbite de azeri. Vara aceasta am calatorit prin Zanjan si cu siguranta ca in viitor voi posta imagini din calatoria mea in acest tinut in care mongolii si-au asezat capitala, dupa ce au invadat si cucerit Iranul.

Alte comunitati destul de importante de azeri se gasesc la Mashhad, Isfahan, Hamedan ... ca sa nu mai zic de Teheran. Capitala Iranului a devenit un oras in care limba turca azera e la fel de vorbita ca si persana.

Turcii azeri au avut si au o crestere demografica de speriat. In timp ce familiile de persani fac unul sau doi copii ( doar la sate fac mai multi copii), familiile de turci azeri fac copii gârla ...

Dar sa ma reintorc in magazin.
Mi-a intins cutia frumos ambalata pe care o legase cu o banda sidefata de culoare alba cu ape ce bateau in roz si mov, cerindu-si politicos scuze.
Am platit si asteptam ca sa tipareasca bonul. El s-a indepartat si a privit de sus in jos raftul cu fructe uscate si glasate, apoi a luat o cutie de visine cu glazura de ciocolata si a pus-o in sacosa, peste cutia de prajituri.

Am protestat.
El a insistat fara drept de apel, cerindu-si mereu scuze pentru incident ...
Desi i-am zis ca nu face nimic el continua sa se scuze spunind ca nu vrea ca cineva sa plece din oras cu o parere proasta despre oamenii din Tabriz. In timp ce vorbea, dintr-un cos de pe perete a luat un pliant cu obiectivele turistice din oras si imprejurimi si l-a pus in sacosa de plastic, vizibil incurcat de felul in care il priveam.

Am vazut ca nu am incotro, deci i-am multumit, i-am zimbit si i-am urat An Nou fericit. Ramasesera doar citeva zile pina la No Ruz.

Cind am iesit din magazin m-am simtit cu citeva kilograme mai usoara.
Acolo, inauntru, lasasem citeva kilograme de prejudecati ...

Azeri sunt de neam turcic, daca la ei te referi, nu turci. Este ca si cum ai afirma despre romani ca sunt italieni sau spanioli.

A mai ramas sa vorbesc despre Muzeul Azerbaijanului si alte citeva locuri din Tabriz, dar le voi lasa pentru la iarna ... piesele de muzeu se cer povestite la gura sobei .

Parca ar fi un cartier undeva in Europa ...


Doresc sa postez imagini cu imprejurimile orasului si sa va arat cite ceva din peisajele montane si drumul ce coboara de la Tabriz spre Ardebil, si de acolo inspre Astara, la tarmul Marii Caspice.

Dar pentru ca am pomenit de zona noua a orasului, si pentru a va face o impresie despre aerul european de care vorbisem anterior, am facut un buchet de imagini pe care le-am cules de prin gradinile altora ...
Dati click pe imaginea care va intereseaza pentru a o vedea in versiune marita.


......... ...

... ... ... ...

... ...

@marduk
In legatura cu termenul 'turc', 'azer' si 'turc azer' ar trebui sa deschid un nou thread dedicat etimologiei
Ma voi limita la citeva informatii si linkuri.
Pentru inceput vreau sa spun ca temenul de "azer" are o utilizare mai mult academica in Iran, pentru ca apare in carti, reviste, TV ... insa mai putin in vorbirea curenta deoarece atunci cind se refera la azeri, persanii utilizeaza denumirea de turc.
Termenul apare frecvent in limbile europene, insa nu si in cele asiatice

Azerii insasi cind se recomanda undeva nu spun "noi suntem azeri" ci spun "noi suntem turci", iar daca conversatia are loc in strainatate, se recomanda ca "turci azeri" pentru a face diferentierea geografica intre ei si turcii din Turcia.

Problema denumirii are radacini multiple, complicate si ... explozive. Termenul de 'azer' a fost atasat in mod artificial populatiei turcice din zona. Operatia a fost facuta de rusi, dupa Revolutia din Octombrie 1917.

Daca vei merge prin Tabriz, oras dintr-o tara a carei limba oficiala e limba persana, limba scrisa intr-un alfabet preluat din limba araba, vei ramine zapacit la vederea atitor firme, reclame, explicatii la produse ... scrise in limba turca azera, insa in grafie latina - acea grafie specifica limbii turce din Turcia. Uneori si drapelul Turciei (in miniatura) este afisat discret intr-un colt.

Ca azerii se considera ei insisi turci e un lucru prea evident.
Bazarul de covoare e plin de carpete si covoare in care sunt reprezentate moschei si monumente din Turcia ... numele mincarurilor au in componenta numele unor orase, riuri, munti, eroi, sultani , etc din Turcia.

Tabrizul e singurul oras din Iran, exceptind Teheranul, care are zboruri directe spre Istambul si Ankara ... , iar pe sezon de vara exista chiar si mai multe zboruri pe zi, in timp ce la Teheran nu ai sa vezi asa ceva.
Cunosc bine situatia pentru ca intre Teheran si Bucuresti nu exista cursa aeriana directa. Sunt obligata sa fac escala ori la Istambul, ori la Moscova ori la Amsterdam. Astea sunt posibilitatile pentru a ajunge in Romania.

Cind echipa nationala de fotbal a Turciei a ajuns pe locul trei la campionatul mondial, in Tabriz sarbatoarea a tinut o noapte si o zi, si nici politia nu a putut sa-i bage pe oameni in casa.

Mai atasez doua imagini cu un pod din Tabriz, care se vrea sa fie o copie a celui de la Istambul, si caruia i se mai spune in mod neoficial "podul legaturii de singe" ...


...


Lasind la o parte sentimentalismele si nationalismele, trec la date istorice si lingvistice concrete.
Denumirea Azerbaijan deriva din Aturpatgan care este un cuvint din persana veche si prin care a fost desemnata zona si oamenii care o populau pe timpul lui Zoroastru, care se presupune ca s-a nascut in aceste tinuturi.

http://www.iranchamber.com/cities/tabriz/tabriz.php
http://home.att.net/~tabriz/aturpatg.htm

Cum e posibil ca populatii de neam turcic ce au venit in valuri de prin stepele Asiei, incepind cu Ginghiz Han si continuind cu alti hani, sa poarte un nume iranian, deci arian?
Manipularea acestei denumiri a fost folosita de cei ce aveau interes sa o faca.

Putini stiu ca limba azera originala e o limba ariana si ca e vorbita inca in satele populate de oameni de neam iranian din muntii Azerbaijanului ... ramasite ce au supravietuit dupa invadarea tinutului lor de catre populatiile de neam turcic venite din Asia Centrala si din deserturile Mongoliei.

Cunosti povestea cu rrom si român, romanian langage si Romani language ? .... nu ti se pare cunoscut scenariul?
Dar povestea cu cei de la Chisinau care vind povesti necunoscatorilor incercind sa-i convinga ca limba moldoveneasca este alta limba decit limba româna ?
Povestile de genul asta exista in mai multe zone din lumea asta mica ...

Adevarul e ca, genetic, populatia de azi din provinciile 'azere' ale Iranului o reprezinta de fapt populatia locala 'turcizata' amestecata cu invadatorii mongoli, turkmeni ... insa vorbind o limba din ramura turcica, ei insisi au ajuns sa se considere 'turci'.

Gradul de amestec difera de la o zona la alta.
In Khal-Khal (oras din provincia Ardebil) oamenii au trasaturi atit de mongoloide incit puteam sa fac poze pe acolo si sa va induc in eroare spunind ca mi-am facut vacanta in Mongolia sau Yakutia ...
In Tabriz si Urumyeh au trasaturi foarte europene si multi, atit barbati cit si femei, au ochii de culoare deschisa.

Pentru informare :


http://www.iranchamber.com/geography/artic..._azerbaijan.php


In ce priveste dialectele turcice vorbite in Iran pot spune ca exista diferente vizibile.
De exemplu dialectul turcic din Tabriz este mai apropiat de dialectul standard al limbii turce (vorbit oficial la televiziunea turca din Turcia), decit dialectele turcice vorbite in zona Zanjanului .

Vara aceasta am avut ocazia ca, impreuna cu un grup de arheologi 'turci azeri' , sa umblu pe coclaurile Zanjanului, si am vazut ca de foarte multe ori apelau la limba persana deoarece nu se puteau intelege in ceea ce noi credem ca ar fi 'limba azera'.
Dupa ce termin de povestit despre Tabriz, urmeaza la rind Zanjanul ... am fost intr-un loc special in care nu multi iranieni au reusit sa ajunga .

Nu vreau sa degenerez notele de calatorie cu discutii axate pe etimologie ....

Acest topic a fost editat de exergy33: 27 Aug 2009, 07:03 AM

prin Muntii Azerbaijanului


...

Doream sa vad imprejurimile orasului si sa merg cit mai departe prin Muntii Azerbaijanului ... asa ca am inchiriat o masina. Stabilisem cu soferul sa vina foarte de dimineata, in jur de ora cinci, pentru ca as fi vrut sa ajungem inainte de prinz la statiunea cu ape termale, si fiind sfirsitul lui iulie - deci miez de vacanta - doream sa evitam traficul si aglomeratia din zona, pe care am vazut-o la stirile de seara, la televizor.

Dimineata, oricit de mult m-am straduit, mai mult de o felie de chek si o ceasca de Ness, nu am reusit sa inghit.

Masina, de un gri-albastriu inchis la culoare, era bine intretinuta iar soferul - un om in jur de saizeci de ani - avea o figura ce-mi parea cunoscuta.
Totusi in prima secunda in care l-am privit am avut sentimentul ca 'ceva nu e in regula' cu el.
Nu stiu daca tine de 'prima impresie' , deoarece nu-mi formasem nici o impresie, si nici nu as fi avut cum sa-mi formez o impresie in primul minut, in care, doar ne-am salutat.
Sotul meu mi-a zis sa nu-mi fac probleme pentru ca agentia de la care a luat masina e foarte de incredere si zilnic duce zeci de straini pe distante scurte sau lungi, chiar pina la Teheran.
Dar nu de incredere era vorba ci de altceva ce nu puteam explica ... ceva nu mi se parea OK in legatura cu cel de la volan.

Sotul meu imi spusese ca e mai bine sa nu vorbesc romaneste in masina, caci daca isi va da seama ca sunt straina, tot drumul va trebui sa-i raspund la intrebari.
Avusesem astfel de 'experiente' in alte calatorii. Iranienii sunt foarte curiosi si vorbareti ... iar eu de orice altceva am chef cind sunt in vacanta, doar de raspuns la intrebari stereotipe, nu.

Dupa vreo citeva minute de calatorie iesiseram afara din oras si ne indreptam spre zona muntoasa. In departare se zareau doar stinci, fara nici un fel de padure. Cu cit inaintam spre inaltime, ceata, iar mai apoi o picla inchisa la culoare, ne infasura in valuri succesive.

Soferul ma studia in amanunt prin oglinda si la un moment dat m-a intrebat foarte sigur pe sine daca la mine in tara se gasesc munti la fel de pustii si pietrosi ...
Mi-a venit sa zimbesc, nu din cauza intrebarii ci din cauza faptului ca localizase spatiul din care vin.
Intotdeauna am trait cu impresia ca soferii de taxi sunt foarte buni psihologi si ca din prima isi dau seama cu cine au de a face.
I-am raspuns iar el, vreo jumatate de ora, nu a mai intreba nimic.

L-am analizat si eu inca o data si mi-am dat seama de ce mi se parea cunoscut. Semana cu actorul ce juca rolul unui magistrat dintr-un serial franco-belgian ce se daduse mai demult la televiziune, un serial despre miscarea de rezistenta a francezilor din cel de-al doilea razboi mondial.

Vazind ca imi reglez aparatul de filmat si ca imi verific camera foto, si-a inchipuit ca-mi place sa fotografiez.
Din cind in cind, fara sa ne anunte, oprea masina la cite o curba sau chiar in panta, acolo unde i se parea lui ca ar fi peisajul mai interesant, si dupa ce punea frina se intorcea spre mine si ma intreba daca e suficient de interesanta zona ca sa pastrez o amintire.



Trebuie sa recunosc ca nu avea gusturi rele in materie de peisaje. M-a lasat la marginea unei coline plina de maci infloriti, iar la mica distanta, am descoperit maci ce se pregateau sa imboboceaca, desi ne aflam la sfirsitul lunii iulie.

Incet incet simteam cum mi se face foame. Norocul meu ca luasem o cutie de napolitane cu ciocolata si o sticla de 330 ml cu apa minerala.
Doream sa ajung cit mai repede in statiune, sa ma intind pe pat in camera de hotel si sa dorm cum trebuie. Doua zile, mai bine zis doua zile pina inspre zori, am batut strazile Tabrizului.
Caldura accentuase starea de oboseala, dar nici sa renunt nu vroiam.

Am pus castile si am deschis MP3 playerul. Melodia ritmata, cu versuri romanesti, a facut sa ma simt din ce in ce mai bine.
In fundal auzeam conversatia dintre sotul meu si sofer.

La un moment dat mi-am dat seama ca nu circulam pe drumul principal, si ca, desi asfaltat si marcat cu semne de circulatie, drumul pe care mergem duce altundeva.
Nu aveam dubii ca soferul cunoaste traseele asa cum cunosteam eu drumul de acasa la scoala ... deci excludeam din start posibilitatea sa ne fi ratacit.

L-am intrebat si el ne-a spus ca face un ocol deoarece vrea sa ne duca la telescaune ca sa vedem intreaga zona de acolo de sus si ne-a asigurat ca actiunea nu ne va lua mai mult de o ora .. o ora si jumatate.
Mi se parea ciudat ca fara sa ne intrebe daca vrem, fara sa ne ceara permisiunea, asa de la el putere, a hotarit sa schimbe directia ... insa nu am comentat nimic.

Aventurile mele din acea zi, si din ziua ce a urmat, incep cu acest drum montan.

Acest topic a fost editat de exergy33: 29 Aug 2009, 09:17 AM

Am citit pana la un moment dat tot X-ul. Azi doar m-am uitat la fotografii si am citit ultimul mesaj.

Am plans. Mi-am imaginat cum ai raspuns, prin privire, privirii lui, de a fost asa o mare empatie intre dorinta/gesturile tale si raspunsul/actiunile lui...

De ce ai starnit atatea emotii, la ce din mine ai raspuns, nu stiu. Pot, cel mult, presupune, identificand cateva cuvinte cheie din el. Insa stiu sigur ca, reluand mesajul tau buchie cu buchie, am ramas cu o intrebare ritmata ... foarte potrivita situatiei.

LINICA, ma bucur ca te am printre cititoare.


... drumuri

Inaintam cu viteza din ce in ce mai mica pe drumul in panta. Telescaunele se zareau in departare ca niste gindaci verzi suspendati in ceata.

Am coborit din masina. In parcare mai erau doua automobile. Mai incolo, sub un acoperis modernist, de fapt o prelungire a unei constructii paralelipipedice ce servea pentru "de toate", cineva aranjase niste mese si scaune.
Citiva muncitori isi faceau de lucru cu un motor electric.

Ne-am dat seama ca persoana care se ocupa de telescaune nu sosise.
Am inceput sa ma plimb prin zona iar copii celor doua familii ce-si parcasera automobilele la intrare m-au urmat la distanta de citiva metri neindraznind sa intre in vorba cu mine.

Cred ca a trecut vreo jumatate de ora si tehnicianul de la telescaune tot nu mai venea.
S-au mai strins inca doua-trei masini.
Noii veniti s-au asezat la mese asteptind calm.
Unul din muncitori ne-a zis ca in jur de ora noua, noua si un sfert, trebuie sa apara si persoana mult asteptata.

Dar se facuse ora noua si jumatate. Nimic.

Am luat citeva cadre in obiectiv si privind atent la sirul de telescaune nu ma prea vedeam luind loc acolo.

...

Din cind in cind se lasa o picla greu respirabila, ca la citeva minute sa-si faca aparitia soarele ... apoi venea un abur rece, apoi din nou picla ...
Scenariul meteorologic se derula intr-un ritm ciudat, ca si cum in spatele muntelui s-ar fi aflat o camera de control din care cineva apasa ritmic pe butoane cu scopul de a elibera picla si ceata .




Incepuse sa mi se faca frig. Eram in tinuta de oras ... nici prin gind nu-mi trecuse ca vom devia traseul si vom ajunge pe munte.

Intre timp a sosit o masina de la Televiziune, un minibuz cu citiva oameni si echipamentul necesar pentru filmari.
Am observat ca pleaca inainte, in continuarea drumului pe care sosiseram noi.

Timpul trecea si mi se parea clar ca pina la prinz nu va veni nimeni sa porneasca telescaunele.
Dupa o consfatuire tripartita de citeva minute ne-am hotarit sa plecam.

M-am asezat pe locul meu si simteam cum imi ard obrajii de nervi.
Soferul, foarte serios, m-a intrebat daca sa dea drumul la aer conditionat.
Probabil credea ca mi-e cald!!! ... insa simteam cum mi se face pielea de gaina si de abia steptam sa o ia din loc.

La iesire a vorbit ceva cu portarul, in limba turca (azera). Am vazut ca in loc sa se intoarca, manevreaza automobilul in asa fel incit sa intre pe drumul pe care plecasera si cei de la Televiziune.
Ne-a zis ca mergem citiva kilometri drept inainte pe drum asfaltat, dupa care urmeaza citiva kilometri de drum neasfaltat , dupa care, facind un ocol la dreapta, ajungem pe un drum principal care ne va duce direct la Sarein.
Nu aveam rabdare sa-i ascult explicatiile. Am baut si restul de apa din sticla si mi-am concentrat privirea pe geam.

Dar minutele treceau, si chiar daca ajunsesem pe drumul neasfaltat, dupa mai bine de jumatate de ora de mers cu viteza melcului, tot nu ajunsesem la acel drum principal asfaltat.
Deocamdata doar mergeam ...

Sotul meu incepuse sa dea semne de nervozitate si se tot uita in directia mea asteptind sa zic ceva. Vazind ca nu zic nimic a inceput sa discute cu soferul. Acesta ne asigura sa nu ne facem griji.

Deci mergeam fara sa stim unde. Incepuse sa ma distreze situatia. Ce rost avea sa ma enervez?
In limba romana i-am zis sotului meu : Daca mai mergem asa fara directie sa vezi cum ne trezim in Nakhchivan!
Soferul nu intelegea limba romana, insa la auzul numelui Nakhchivan a facut corect toate corelatiile posibile si si-a dat seama ce afirmasem eu.
S-a intors zimbind spunindu-mi : Nu va fie teama doamna, nu ajungem noi pina acolo. Inainte sa trecem granita la ei trebuie sa ajungem la Jolfa.

Nu i-am raspuns, doar l-am privit peste rama ochelarilor cu o privire 'dulce'.
In gind imi spuneam ... cu un sofer ca asta nu-i de mirare sa ne trezim in pensinsula Crimeii, nu doar la Nakhchivan.

Si au mai trecut citeva minute ...
Imi era clar ca nu suntem pe drumul care trebuie.

Asteptam ca sa-si dea seama singur si sa se intoarca. Dar se pare ca dadusem de un sofer extrem de incapatinat.

La un moment dat s-a iscat un vint plin de praf. De o parte a drumului am vazut alunecari de teren. Asta mai lipsea. Sa ne ducem la vale cu pietrisul si pamintul de pe munte. Ne aflam intr-o pustietate deplina.

A oprit masina asteptind sa se potoleasca vintul.

Privind in dreapta sus, cam la doua-trei sute de metri distanta, am zarit niste stilpi de curent. Felul in care erau aliniati imi sugera ideea ca acolo e posibil sa existe un drum.
Trebuia sa urc si sa ma conving.

Mi-am pus la git camera de filmat. Snurul aparatului foto l-am infasurat pe mina dreapta si fara prea multe explicatii, i-am zis sotului meu ca ma duc pina sus sa ma conving daca acolo exista drum sau nu.
Nu a avut timp sa riposteze ca eu o si zbughisem afara din masina.

Urcusul mi s-a parut dificil in sensul ca simteam cum aluneca toate sub picioarele mele.
Aveam in picioare niste pantofi balerini cu fata din catifea si talpa foarte subtire. Dar e mai bine sa zic ca aveam in picioare nu pantofi, ci patine. Alunecam pe pamintul nisipos cu vegetatie putina si nici nu aveam de ce sa ma tin ... plus ca aparatul de filmat ma incomoda in miscari.

In sfirsit m-am apropiat de buza de sus a versantului. Nu m-am inselat. Era vorba de un drum asfaltat.
Linga mine s-a auzit un zgomot ciudat.
M-am intors si ... am vazut-o pe dumneaei ...

Surpriza a fost foarte mare, nu in sensul ca pina atunci nu mai vazusem camile.
Vazusem camile in zonele desertice, in calatoriile facute la Yazd, Maybod, Kashan ... si chiar in Golful Persic, pe insula Kish. Dar nu ma asteptam sa vad o camila in munti, la granita cu fostul URSS. Ma intrebam cum rezista la iernile friguroase de aici ( ... mai tirziu m-am informat si am aflat ca aceste camile de munte se deosebesc de camilele de desert )

Imediat am pus in functiune aparatul foto incercind sa o prind dintr-un unghi cit mai bun.
Dar camila era foarte indaratnica. Incepuse sa pufaie enervata si sa-si ridice capul in sus.



Nestiind cum sa-i atrag atentia, sa o calmez si sa o fac sa se uite la camera foto, mi-am scos esarfa de pe cap si am inceput sa o flutur prin fata ei.

Purtam o esarfa cu flori stilizate, in nuante pastelate, imprimate pe un fond crem. Probabil nu era suficient de colorata spre a-i atrage atentia.
Totusi am continuat miscarile si am vazut ca se calmeaza, si in timp ce o faceam sa se uite la mine, din spatele meu s-a auzit o voce in persana : Befarmaid Khanoom, befarmaid ( poftiti doamna, poftiti).
M-am intors si am dat nas in nas cu o creatura incerta (putea avea orice virsta intre treizeci si saizeci de ani) , si acoperit de sus pina jos de par ... o claie de par aspru ciufulit in toate directiile, barba stufoasa, mustata zbirlita, niste ochi ageri, pometii arsi de soare ... si haine normale, de tip european.

Inainte de a-i raspunde mi-a trecut prin cap un singur gind : cred că îl am în faţă pe vărul ursului Grizzli !

Acest topic a fost editat de exergy33: 30 Aug 2009, 10:50 AM

varul ursului Grizzli

... ...

"Rooz Beheir", am spus eu intr-o persana academica si l-am privit drept in ochi pe cel din fata mea, desi formula de salut "Salam", preluata din limba araba, e mai des uzitata de catre iranieni.

"Aleichium Salam", mi-a raspuns el ragusit.

"Aha!, deci e turc azer", am zis in gind, pentru ca numai ei in loc de 'k' si 'c' pronunta un sunet asemanator cu cel din cuvintele romanesti cirese, ceapa ...

Am vazut ca imi analizeaza tinuta incercind sa-si dea seama ce caut de una singura in pustietatea aceea.

Eram imbracata cu un mantou lung si larg dintr-un material care nu se sifoneaza. Mantoul reprezenta o combinatie de doua culori : kaki spre masliniu si culoarea nisipului. Avea o croiala interesanta (de asta l-am si cumparat ) si era despicat pe parti pina mai sus de genunchi.
Din cauza vremii innorate lentilele ochelarilor capatasera o culoare vinata compacta ce imi ascundea cu totul privirea. Pantofii plini de praf, la fel ca si pantalonii, camera de filmat atirnata la git, plus aparatul foto din mina cu care captasem ultima imagine a camilei, imi intregeau tinuta.

L-am intrebat in persana daca drumul asta duce la Sarein, acesta fiind numele statiunii geotermale in care doream sa ajungem. Apoi, facind presiuni pe scoarta cerebrala, am reusit sa formulez in mod aproximativ intrebarea si in azera : "Sar'ein yolar-di? ( Asta e drumul spre Sar'ein ?)"

A inceput sa turuie in turca azera, limba pe care o pricep ceva mai bine de cum pricep japoneza ...
Citeva cuvinte razlete tot mai stiam. Imi ramasesera in memorie ascultind imposibila muzica turceasca si vizionind citeva filme in original, adica nu dublate.

"Farsi iocte?" ( Persana deloc (ioc) ?) , l-am intrebat eu in turca azera, si imediat am adaugat : " Turki bilmiram". (Nu stiu turceste.)

A dat din cap in stinga si-n dreapta. Probabil dorea sa spuna ca pricepe persana 'asa si asa'.
L-am intrebat daca intelege ce-i spun in persana si el a clatinat din cap cam in acelasi fel.
A zimbit.
Am zimbit si eu. Ce altceva as fi putut face?!

I-am zis ca sotul meu se afla jos cu masina si l-am intrebat daca se poate ajunge cumva de pe drumul de jos, pe drumul de sus.
La auzul cuvintului masina, care in persana se pronunta aproape identic ca in limba romana, cred ca si-a inchipuit ca doresc o masina pentru a ajunge in statiune.

Nu stiam cum sa-l fac sa inteleaga ce vreau.
Am luat o pietricica de jos si am desenat cele doua drumuri paralele, masina noastra pe drumul de jos, telescaunele ... apoi am incercat sa-l fac sa inteleaga ce vreau.
A inteles imediat si mi-a aratat cum se poate ajunge cu masina de 'jos' aici 'sus' ...
Nu ma inselasem. Chiar in prima secunda ii remarcasem privirea agera ... iar acum demonstra ca era un om inteligent, in ciuda exteriorului.

Primul gind a fost sa-l sun pe sotul meu sa-i spun ce trebuie sa faca.
Diable! ... nu luasem telefonul cu mine. Ramasese in geanta. De fapt, atunci cind plec in concediu, desi iau telefonul, il tin mai mult inchis. Imi place sa rup orice legatura cu lumea de afara macar atunci cind calatoresc.

Incercam sa-l fac sa inteleaga ca soferul, masina si sotul meu se afla jos si ca trebuie sa-i anunt cum sa ajunga pe drumul cel bun.
Degeaba ii spuneam in persana ... nu reactiona deloc la cuvintul shouhar (sot).
Am rotit verigheta pe deget in timp ce-i vorbeam si am aratat in josul versantului, de unde din pacate nu se zarea nici urma de masina, si speram sa-l conving sa mearga el sa le explice drumul .... ca eu ma simteam stoarsa de vlaga.

L-am auzit ca spune : "husband?"
In prima secunda nu am inteles despre ce-i vorba. De abia dupa aceea am realizat ca respectivul mi s-a adresat in engleza.
In gindul meu am izbucnit mai rau decit un vulcan : "Cum naiba te poti naste si trai intr-o tara fara sa-i cunosti limba, insa sa stii ceva engleza din filme si programe de televiziune?! "
Auzisem ca prin satele de munte populate de turci azeri greu gasesti pe cineva cu care sa te intelegi in persana si ca cel mai indicat lucru e sa cauti vreun copil, pentru ca ei invata la scoala persana, dar nici chiar asa!

I-am zis ca mi-am uitat telefonul in geanta si cautam un mod elegant sa-l expediez jos spunindu-i ca voi avea grija de camila pina se intoarce.

M-a privit citeva secunde. Nu stiu cit si ce a inteles, dar la auzul cuvintului telefon ( si ce noroc cu aceste cuvinte internationale !) am vazut ca scoate din buzunar un celular.
Mi l-a intins. Era un Sony-Erricson W890i. M-am uitat mirata. Nu ma asteptam sa vad un asemenea obiect in miinile varului ursului Grizzli!

Cu un zimbet larg l-a deschis si mi l-a intins.
Am privit displayul si sa cad jos din cauza surprizei : era setat in limba engleza, nu in persana sau in limba turca (din Turcia).

Faza comica urmeaza de abia aici.
Nu-mi aduceam aminte ce numar de telefon are sotul meu. Din moment ce il aveam in memoria telefonului, nu facusem nici un fel de eforturi ca sa-l retin.
Mi-a trecut prin cap alt gind.
Sa sun la numarul meu. Telefonul ramasese in geanta iar geanta in masina.
Dar culmea culmilor! Nici numarul meu nu-mi aduceam aminte. Mi se produsese un vid de informatie in cap.

M-am asezat jos si am scris primele trei cifre pe care mi le aminteam, apoi am luat o pozitie de meditatie budista incercind sa-mi aduc aminte si restul cifrelor.
Cu o pietricica in mina scrijeleam cite ceva pe pamintul umezit de ceata.
La un moment dat l-am auzit ca zice : "Gelin?", apoi au urmat citeva cuvinte in turca azera, dar pe care nu le-am retinut.

Mi-a luat doua secunde ca sa procesez intrebarea ce mi-a fost adresata, i-am multumit si i-am zis ca nu beau ceai. Galin e numele unei marci de ceai produsa in Iran.
Am vazut cum zimbeste si apoi incepe sa rida. Ridea din toata inima. Risul m-a molipsit si pe mine desi nu stiam din ce cauza ride. Speram ca nu din cauza stradaniilor mele de a-mi aminti numerele de telefon.

M-am concentrat din nou si am reusit sa reconstitui numarul de telefon al sotului meu.
L-am format si i-am explicat pe unde trebuie sa vina ca sa ajunga sus.
Dupa vreo zece-cinsprezece minute au ajuns.
Intre timp aparuse soarele de dupa nori. Pe drum au trecut trei automobile. Cred ca venisera impreuna.
Atasez aceasta fotografie pentru ca a cazut o parte din caroseria masinii, ce ajunsese vai de capul ei.




Cind au dat cu ochii de varul ursului Grizzli, atit soferul cit si sotul meu au avut un fel de soc vizual. Soferul a vorbit cu el in limba turca azera si s-a convins ca gresise drumul.

I-am multumit si i-am zimbit. Nu stiu de ce ma facea sa-i zimbesc, nu din politete ... ci asa din toata inima.

Cind am inchis portiera masinii soferul a spus cu o voce scuturata de greata : "Urita aratare. Cum de nu v-a fost frica sa-i vorbiti si sa stati linga el? Cind l-am vazut am crezut ca-i din epoca de piatra ..."

I-am aruncat soferului o privire de tip laser.
Si-a dat seama si a tusit incurcat. Pina sa ajungem in oras nu a mai zis nimic.

Mergeam lin pe drumul asfaltat. Peisajul se derula pe ambele parti ca intr-un tunel luminos. Stinci, dealuri cu maci, oi, stupi de albine, pilcuri de copaci ...
Aproape ca atipisem. O foame crunta pusese stapinire pe mine. De vina era aerul de munte si "plimbarile" facute la telescaune si pe versant.

In departare se zareau cladirile nou construite ale statiunii.

"Unde mergem?", am auzit ca prin vis vocea soferului.

Notasem pe agenda citeva hoteluri insa mi-era lene sa deschid geanta.
In memorie aveam la dispozitie un singur nume : Hotel Laleh.

Soferul s-a intors pentru o secunda si mi-a spus extrem de serios :"Hotelul nu are bazine cu apa termala in incinta."

Simteam nevoia sa-mi descarc nervii dar, ca prin minune, am renuntat.
Nu venisem la tratament ci doar sa ma odihnesc in calatoria pe care urma sa o continui a doua zi ... iar la halul de oboseala acumulata pe care o aveam, cui ii mai statea gindul la ape termale?!

Nu am zis nimic, nici in persana si nici in romana.

A sofat cu dexteritate pe citeva alei, evitind traficul de pe artera principala, si imediat, pe o poarta larg deschisa, am intrat intr-o parcare nu prea aglomerata.



In sfirsit ajunseseram. Nu doream decit sa maninc ceva apoi sa ma culc. Sa dorm un somn fara de vise.

PS.
Dupa ce am ajuns acasa am descarcat de pe net ( de la Freelang) citeva dictionare in limbi turcice ( turca, azera, turkmena, uygura ... si gagauza).
Studiind cuvintele, pentru a vedea asemanarile si deosebirile, am descoperit de ce risese varul ursului Grizzli.
In limba turca azera cuvintul "gälin" inseamna mireasa.
Probabil ii trecuse prin cap gindul ca suntem o pereche venita in luna de miere, de aceea ma intrebase " gälin?".

Stateam in fata lap-topului si nu ma puteam opri din ris. Vorba romanului : unde dai si unde crapa!

Puteam sa-mi inchipui felul in care, atunci cind a ajuns la ai lui, varul ursului Grizzli le-a povestit conversatia avuta pe munte.
Acum intelegeam de ce risese.
El ma intrebase daca sunt proaspat casatorita (de unde deduc ca ar fi avut nevoie urgenta de niste ochelari de vedere ) ... eu ii raspunsesem ca nu beau ceai .

Acest topic a fost editat de exergy33: 1 Sep 2009, 06:23 AM

Pacat ca nu ai o imagine cu stupii din Iran, mi-ar fi placut sa vad o stupina de la ei.

Acest topic a fost editat de marduk: 31 Aug 2009, 03:54 PM

...

... ... ... ...

Inainte de a porni din nou la drum, postez citeva imagini din interiorul hotelului.

Prima fotografie am facut-o imediat ce am intrat. In acel moment am avut senzatia ca inauntru e foarte intuneric, dar senzatia nu se datora atit surselor de lumina difuza, foarte slabe ca intensitate, cit faptului ca veneam de afara, dintr-un mediu insorit, iar lentilele ochelarilor se inchisesera mult la culoare.
In interior pustiu si liniste. Ajunsesem la acea ora moarta cind servitul micului dejun se terminase dar nici masa de prinz (orezul) nu era gata pentru a fi servit.
Turistii plecasera fie la apele termale, fie la cumparaturi, fie in excursii prin imprejurimi sau prin alte locuri de prin statiune.

Imediat am observat niste trepte ce duceau intr-un salon luminos, cu priveliste inspre munte.
Am remarcat bazinul cu apa (vezi foto 2) si vaporasul decorativ din capatul lui (foto 3).
Mi s-a parut putin la nelalocul ei ideea ca intr-un hotel din zona montana sa apara in decor un vapor .

Mi-au mai atras atentia tesaturile traditionale cu care au fost decorati stilpii (foto 4).
Pentru a vedea asemanarile cu scoartele romanesti am decis sa atasez un detaliu mai vizibil.



In continuare, lihnita de foame, am trecut la inspectarea intregului hol de primire, cu scopul de a descoperi drumul salvator catre restaurant.
L-am descoperit imediat (foto 5).

Bine ca aveau mincaruri 'europene' si ca puteam da comanda sa aduca masa la camera.

Am facut un dus si m-am convins, nu stiu pentru a cita oara, ca singurele lucruri necesare intr-o camera de hotel il reprezinta dusul si patul.
Dupa ce m-am impiedicat de niste 'inutilitati' ( scaune, taburete, vaza cu flori, pliante ...), am eliberat masa.

Am mincat un sufleu fierbinte de broccoli. Cascavalul topit mi se parea ca miroase a mamaliga.
Dupa aceea m-am intins pe pat si am dormit neintoarsa vreo patru ore.

Cind m-am trezit nu stiam daca e luni sau joi . In prima secunda nu am realizat unde sunt. Totul mi se parea invaluit intr-o lumina feerica.

Dupa aceea vraja s-a rupt. Mi-am reamintit coordonatele realitatii ... chiar daca realitatea mea se gaseste pe coordonate invizibile celor de linga mine.

PS.
marduk, am filmat secvential pe traseu. Tin minte ca mi-au cazut in imagine niste stupi. Trebuie sa-mi 'prelucrez' caseta. In caz ca iese ceva, voi posta in jurnal.

Acest topic a fost editat de exergy33: 3 Sep 2009, 07:46 AM

... din nou la drum

... ... ...


Continui periplul pe traseul de la Sarein la Ardebil, si de acolo mai departe, pe serpentinele Heiran/Heyran (sau Gradinile Heyran), pina la Astara, mic orasel la Marea Caspica.

In prima fotografie am reusit sa 'prind' felul in care se formeaza ceata. "Hornuri" de aburi ies din padure si se risipesc in vazduh.

Tinutul Marii Caspice e de o umiditate foarte ridicata deoarece muntii nu lasa ca apa marii ce s-a evaporat peste zi, sa se raspindeasca cu usurinta in zonele din jur. Acesti munti actioneaza ca niste bariere ceea ce face ca pe parcursul zilei sa se produca o zapuseala greu de suportat. Ai impresia ca esti intr-o baie in care cineva a uitat deschis dusul cu apa fierbinte.
Deci, cel mai indicat e sa se viziteze marea in perioada lunilor aprilie - mai sau in cea a doua jumatate a lunii septembrie, insa nu mai tirziu de sfirsitul lui octombrie.

Umezeala excesiva face ca stilpii de curent, podurile metalice, tabla de pe acoperisuri si tot ceea ce e facut din fier, sa rugineasca intr-un ritm rapid.
Nici vopselele speciale nu dau rezultatele scontate .
In cea de-a doua imagine, cea cu autobuzul, am incercat sa surprind niste stilpi de iluminat ruginiti .
Daca veti da click pe imagine si o veti analiza in versiune marita, veti vedea ce inseamna 'rugina' ...

In urmatoarea fotografie propun sa va aruncati privirea intr-un satuc de munte. Locuitorii zonei sunt in pas cu tehnologia si noile materiale de constructii, asa ca si-au inlocuit tabla de pe casa cu aceste placi polimerice viu colorate, izolatoare termice si foarte rezistente la umezeala.





Drumul din ultima imagine m-a dus intr-un tinut ca de poveste. Dupa cum se poate observa, e un drum neasfaltat, la oarece distanta de cel principal, drum ce serpuieste elegant printre munti, ascuns cu totul de privirile 'barbarilor' de turisti. Aici nu am vazut cutii de Pepsi, pungi de celofan, ambalaje de dulciuri si alte deseuri.

Dar acest drum are o poveste ... poveste ce ramine sa va o spun data viitoare .

Acest topic a fost editat de exergy33: 5 Sep 2009, 06:31 AM

pe serpentine




Masina aluneca lin pe serpentine si de acolo de sus, padurile si vaile induceau o senzatie de ameteala. As fi dorit sa ma arunc in golul verde ce mărginea soseaua si sa plutesc asemenea ceţei din jur.

Simteam nevoia sa beau o cafea fierbinte. I-am zis soferului ca la prima kava-hane(h) sa opreasca citeva minute.
In limba persana kava-haneh inseamna cafenea (in traducere cuvint cu cuvint ar insemna 'casa cafelei' ), numai ca aceasta expresie nu face decit sa-i induca in eroare pe turistii straini deoarece in Iran la kava-haneh se serveste exclusiv ceai, nici urma de cafea, de ibrice si ustensilele aferente.
Denumirea a ramas de pe timpurile cind iranienii, asemenea arabilor si turcilor, consumau cafea.
Odata cu aparitia ceaiului, in special a ceaiurilor parfumate din China si Ceylon (Sri Lanka de azi), iranienii au pus cafeaua deoparte si au trecut la ceai.
Inainte de revolutie, cafenelele in care se servea cafea erau denumite 'cafe', termen preluat din franceza, insa cu invazia limbii engleze in toate sferele vietii, s-a produs o schimbare a denumirii. Vechile 'cafe' au devenit coffee shop .

Masina a oprit in fata unei cladiri nu prea aratoase. Intotdeauna port in geanta citeva pachetele de ness. Singurul lucru de care aveam nevoie era un pahar cu apa fierbinte.
Ca sa fiu sincera trebuie sa spun ca mai intii beau un pahar de ceai si dupa aceea cafeaua.

Ne-am asezat toti trei la o masa si asteptam sa vina baiatul care servea acolo, sa ne aduca tava cu ceainicul plin de ceai (care in persana se numeste qouri), apa fierbinte, cestile, linguritele, zaharul si boabele de qand (zahar cubic).
In Iran, ceaiul, pregatit foarte concentrat, se aduce intr-un ceainic mic, aproape sferic, neaparat din portelan.
Apa clocotita se pune intr-un alt ceainic (denumit ketri) care poate fi si din sticla sau metal, sau intr-un vas special de portelan, cu gitul lung si ingust, care sa permita turnarea apei in cesti.

Fiecare, dupa preferinta, isi toarna ceai concentrat si apa fierbinte.

Iranienii mai in virsta, sau cei traditionalisti, prefera sa bea ceaiul cu boabe de qand, adica zahar cubic. Boaba de qand se pune pe limba si se bea ceaiul cu inghitituri mici, pina se topeste tot cubul de zahar.

Altii prefera sa-si toarne zahar in ceai si sa-l amestece cu lingurita.

Eu prefer ceaiul gol ... fara nimic. Doar in cazul in care sunt foarte obosita iau o bucata de zahar cubic.

Asteptam sa vina ceaiul.
Neavind altceva de facut, si vazind ca soferul ma tot intreaba despre viata din satele de munte din Romania, mai ales de felul vietii din urma cu sute de ani, imi vine ideea sa-i spun vorbesc de Muzeul Satului.
Ii povestesc despre obiectele expuse la Muzeul Satului din Bucuresti, Valcea si Sibiu.
Ca explicatiile sa fie mai convingatoare, scot telefonul. In memorie am un folder cu imagini din satele romanesti, minastiri, muzee, festivaluri, nedei, costume traditionale, covoare, oua impestritate, blide de lut si obiecte de lemn sculptat ...

Priveste fotografiile cu toata atentia. Imi dau seama ca nu se astepta sa vada asa ceva. La un moment dat imi cere sa dau inapoi imaginile ca sa priveasca mai bine o moara cu pânze de la muzeul din Sibiu.

Nu zice nimic. O priveste in tacere, total transpus ...
Nici eu nu zic nimic si nici nu schimb imaginea.
Asez telefonul pe masa, scot din geanta un pachet de ness si incep sa-mi pregatesc doza de cafeina pe care mi-o cere organismul ...

Daca cineva doreste imaginea ne-redimensionata, o poate lua de aici :

Acest topic a fost editat de exergy33: 9 Sep 2009, 05:32 AM

... drumul spre moara ...

Am terminat de baut ceaiul si am iesit afara. Intr-un colt am zarit un chiosc asaltat de turisti. Trebuia sa astept sa se rareasca lumea.
Nu aveau cine stie ce, doar obisnuitele dulciuri si racoritoare.
Am luat patru pungi de arahide, patru pachete de biscuiti (din griu nedecorticat - biscuiti recomandati alpinistilor) si patru sucuri de rodie, anar in limba persana.
Mai aveau si suc de struguri, portocale, amestec de fructe exotice si suc de capsuni. Nu ma tenta nici unul, pentru ca stiam ca sunt foarte dulci. Mie imi plac cele acrisoare : visine, anar ...
De ce am luat cite patru, desi noi eram trei persoane ? ... nu as putea sa spun.
Proviziile ne-au prins bine, oricum.

Vremea se incalzise chiar daca nori razleti acopereau cerul.
Peisajul se derula exact ca pe o pinza de cinema. Masina nu putea merge cu viteza, din cauza serpentinelor.

Pe traseu am fotografiat, nu mult, dar destul cit sa pun in jurnal unele imagini (lipsite de valoare artistica), mai ales cele ce mi s-au parut interesante.



Pentru postul anterior am ales un peisaj in care se pot vedea dealurile defrisate.
In zona exista mai multe fabrici de celuloza si hirtie, si pina in urma cu vreo zece ani statul nu a luat in serios problema defrisarilor.

... ...

Au urmat o serie de catastrofe naturale : inundatiile din Golestan, diverse alunecari de teren, surpari de munte, unele atit de puternice incit curatarea drumului a durat mai mult de doua zile, inmultirea insectelor din cauza lipsei pasarilor ( care inainte isi faceau cuiburile in padure ) ...


Aici se poate vedea granita cu fostul URSS. De fapt, nici acum, si nici atunci, nu au existat garduri de sirma ghimpata. Doar niste ripe abrupte.
In cea de a doua fotografie, stincile din dreapta imaginii reprezinta 'teritoriul' tarii vecine, actualmente Republica Azerbaijan.

...

La un moment dat, fara nici un fel de explicatie, soferul a cotit-o pe un drum lateral.
Am mers citeva minute bune pina ca sotul meu sa realizeze ca am iesit de pe drumul principal.
S-a uitat lung la mine si pe mine m-a luat risul. Nu stiu de ce, dar traiam cu senzatia ca faza din ziua precedenta se va repeta.

L-a intrebat pe sofer de ce a parasit drumul principal iar acesta foarte senin i-a raspuns ca vrea sa ne duca sa vedem o moara de pe timpul sasanizilor.

Moara?!, am intrebat eu foarte mirata.
Ce sa caute o moara in virful muntelui? De ce ar fi adus sasanizii griu din cimpie, de la o distanta de citeva sute de kilometri, ca sa-l macine in munti ?, ma intrebam de una singura.
Mi se parea ilogic dar nu am adaugat nimic.

Mergeam si iar mergeam ...
Intrasem pe un tronson unde inafara copacilor nu se mai zarea nimic altceva. Drumul devenise atit de ingust ca nu cred sa fi incaput mai mult decit un singur automobil.



Sotul meu incepea sa dea semne vizibile de enervare. Cred ca am mers aproape o ora, ce-i drept cu viteza mica, din cauza conditiilor de teren.

La un moment dat imi vine ideea sa-l intreb pe sofer cind a fost ultima oara pe aici.
Foarte senin imi raspunde ca inainte de revolutie.
Da, e OK. Numai ca revolutia a avut loc cu treizeci de ani in urma.
Simt cum ma inunda buna dispozitie. As da orice sa ne pierdem pe drumul asta si sa raminem noaptea in munti.

Il intreb din nou amanunte si el, foarte incintat, incepe sa povesteasca detaliile calatoriei ce o facuse cu treizeci si ceva de ani in urma ...
Sotul meu insista sa ne intoarcem spunind ca nu ne intereseaza pe moment sa vedem un asemenea loc.
Dar soferul parca e surd. Nu da nici un semn ca ar fi auzit ce i s-a zis.

In gluma, sotul meu imi spune sa nu-l contrazic pe sofer, daca nu vreau sa ne trezim ca ne da afara din masina ... si apoi adauga : Ai avut dreptate, nu e prea normal.

Bine ca in sfirsit cineva isi da seama ca am avut dreptate.
Nu degeaba se spune ca dupa ce depasesc o anumita virsta, unii barbati dau in mintea copiilor. Cred ca asta e si cazul cu soferul nostru. Plus ca era de o incapatinare de-a dreptul copilareasca.
Vizibil intors pe dos de imaginea cu moara de la Sibiu, ce se gindeste dumnealui : sa-si satisfaca orgoliul patriotic si sa ne duca sa vedem o moara (istorica) din munti.

La un moment dat am auzit un zgomot de masina. Am spus cu voce tare ce mi se pare ... si ... peste un minut, ne trezim fata in fata cu o masina de culoare inchisa.
Ii oprim si-i intrebam daca mergem pe drumul corect.
In masina se afla un barbat, sotia lui si doi baieti pe bancheta din spate.

Ni se raspunde ca da. Traseul spre cascada e acesta, insa mai avem de mers ca sa ajungem acolo. Drumul fiind plin de pietre, in mod sigur ne va lua aproape o ora sa ajungem la cascada.

Bine ca suntem pe drumul cel bun, zic in gind si desfac pachetele cu biscuti si pungile cu alune.
Foamea isi spunea cuvintul si ma gindesc ce inspirata am fost ca am cumparat ceva de mincare de pe drum. (aveam inca proaspete in memorie intimplarile din ziua precedenta).

In sfirsit ajungem intr-un loc care se vrea o parcare. La umbra copacilor zarim citeva masini, iar mai incolo o umbrela decolorata de soare si un barbat in virsta ce trebaluia de zor la o masa.

Pe masa am vazut un samovar cu carbune (exact ca in urma cu o suta de ani), citeva pahare inguste de ceai ( in persana li se zice stacan - si e evident ca avem de a face cu inca un cuvint imprumutat din rusa, la fel ca si samovar), si alte ustensile carora eu nu le vad rostul.

Batrinul ne spune ca nu e vorba de nici o moara, doar o cascada foarte frumoasa, si in apropiere de cascada o pestera. In pestera pot fi vazute inscriptii de pe timpul dinastiei sasanide (ultima dinastie persana inainte de invazia arabilor si islamului in urma cu paisprezece secole) ...

Soferul ramine pe ginduri. E convins ca trebuie sa fie si o moara. Batrinul il lamureste ca in zona nu exista nici o moara.
Iesim afara din masina pentru a merge sa vedem cascada, dar surpriza urmeaza de abia aici.

Batrinul ne spune ca pentru a ajunge la cascada trebuie sa urcam pieptis muntele pe o carare ingusta si niste scari de piatra (tot de pe timpul sasanizilor ), si ca operatia de urcare dureaza cam in jur de o ora si jumatate, poate chiar doua ore.

Soferului nu-i vine sa creada. Ii povesteste batrinului ca a fost aici in urma cu foarte multi ani, ca au parcat masina la marginea drumului, si imediat au ajuns la cascada.
Batrinul ii raspunde ironic : in urma cu treizeci de ani erati dumneavoastra tinar si nu v-ati dat seama ca ati urcat doua ore ... iar acum va inchipuiti ca locul era aproape de marginea drumului. Soferul, de-a dreptul zapacit, nu mai comenteaza nimic.

As fi dorit sa sui pina sus sa vad pestera si cascada. Eram imbracata sport, nu ca in ziua precedenta.
Purtam o camasa lejera si o vesta cu fermoare, cu citeva buzunare, in care imi ingesuisem diferite obiecte utile : briceag, leucoplast, telefonul , pix si hirtie, bricheta, vitamina C, aparatul foto, o oglinda ... si niste bani , iar incaltamintea mea era numai buna de escaladare.
Energie aveam din plin ...

Am renuntat imediat la idee constienta fiind ca nu am cu cine : sotul meu nu sta tocmai bine cu inima iar soferul nu cred ca se putea deplasa 100m fara sa se odihneasca.

Cu parere de rau am renuntat, iar parerea de rau a persistat si dupa aceea ... ba chiar s-a accentuat in momentul de fata, acum cind scriu aceste rinduri ...

Acest topic a fost editat de exergy33: 12 Sep 2009, 09:58 AM

Am baut suc de rodie de la iranianul care deschiseseun chiosc in zona mea, super, din nefericire Basescu pe atunci primar, a decis ca nu avem nevoie de chioscuri si iranianul meu a plecat, avea produse foarte bune as vrea sa gasesc produsele alea la noi intr-un magazin.

... putina istorie si etimologie pe tarmul marii ,

Dupa ce ne-am intors din drum de la cascada si de la moara (inexistenta), despre care am povestit pe pagina precedenta , am pornit din nou la drum, si dupa inca o ora am simtit mirosul de apa.
In departare se zarea orasul Astara, un mic oras pe tarmul Marii Caspice ...
Deocamdata atasez doar o singura fotografie.



In decursul istoriei iranienii nu au folosit denumirea de Marea Caspica, insa in ultimii cincizeci de ani numele "Caspian" a fost dat unor firme, fabrici, produse, hoteluri ...

Darya-e Khazar e denumirea cea mai utilizata, denumirea oficiala trecuta pe harti, insa si alte denumiri ca : Darya-e Mazandaran (Marea Mazandaran) sau Darya-e Shomal (Marea Nordului) sunt folosite in paralel.
In urma cu citiva ani mi-am dat seama ca la buletinele de stiri si prin alte emisiuni TV se incearca ca in locul denumirii de Darya-e Khazar sa se dea intiietate celei de Darya-e Mazandaran.
De ce s-a incercat acest lucru?

Evident ca din ratiuni de politica.
Unii traiau cu impresia ca numele Khazar vine de la triburile khazarilor, triburi turcice de razboinici, de religie iudaica/mozaica, care au tinut piept expansiunii arabe. Daca nu ar fi fost khazarii, intreaga Rusie ar fi fost islamizata ... se zice.

Exista o teorie care afirma ca de fapt evreii din Rusia, cei din tarile fostei Europe de Est si din Europa de Nord ( Germania, Austria, Olanda ...) sunt de fapt acesti khazari ce au emigrat in diverse locuri dupa ce au pierdut controlul Marii Caspice. E vorba de evreii ashkenazi, nu de cei sefarzi.
Nu stiu in ce masura teoria e adevarata, insa aceste informatii privitoare la etimologie sunt cu adevarat rau-voitoare, deoarece khazarii sunt cei ce au luat numele locului geografic unde s-au asezat.
Cu secole inainte de venirea 'khazarilor', geograful grec Strabon spunea ca numele zonei e de origine sanscrita.
Numele "Kas-hypas" ii desemna pe arienii ce populau tarmul marii, de jur-imprejurul ei.

Arabii, dupa ce au cucerit Persia, au denaturat denumirea, numind-o Darya-e Qazvin (probabil ca din Caspian?).

In orice caz, la ora actuala, tarmul marii este impartit intre mai multe provincii : Gilan ( se pronunta Ghilan), Mazandaran, Golestan.

Orasul Astara se afla in provincia Gilan, insa un oras cu acelasi nume se intilneste si in Republica Azerbaijan.
Alt oras, si o intreaga provincie ce se situeaza in zona de varsare a riului Volga in Marea Caspica, denumit Astara-Khan sau Astrakhan, e mult mai cunoscut in istorie.

Orasul Astrakhan, situat in teritoril de la Marea Caspica pe care au pus rusii mina ...si nu i-au mai dat drumul niciodata, e locul din care provin atit de laudatele blanuri 'astrahan'.
In orasul Astrakhan, azi sub controlul Rusiei, tarul Petru cel Mare a construit un santier naval.
Orasul devine foarte cunoscut si datorita cazacilor lui Stenka Razin, figura legendara chiar si in partea iraniana a Marii Caspice.
In Astrakhanul rusesc trebuie cautate originile lui Lenin, caci tatal acestuia s-a nascut in acest oras.
In trecut a existat un khanat/hanat al Astrakhanului, ce cuprindea o zona foarte extinsa in jurul Marii Caspice ... asta e destul de clar.

Dar sa revin pe tarmul iranian ...
In padurile din zona, cresterea oilor a fost indeletnicirea care de milenii a asigurat puterea economica a locuitotilor ( brinza, carne, blanuri, lina, ghilimuri, seu de oaie, ulei scos din lapte de oaie - foarte pretuit de iranieni , dar pe care eu nu il pot pune in gura, ... sunt produsele cu care secole de-a rindul si-au cistigat existenta oamenii din Astara si din imprejurimi).

Cultivarea maslinilor, a orezului, a ceaiului si citricelor nu trebuie uitata. Albinaritul si prepararea plantelor de leac reprezinta alte indeletniciri consemnate de istorie.

Ma opresc aici, insa voi reveni cu mai multe imagini.

Acest topic a fost editat de exergy33: 14 Sep 2009, 09:02 AM

... marea sau muntele ... ?


Intr-un text patetic postat la threadul intitulat " marea sau muntele? " spuneam ca stiu un loc pe tarmul Marii Caspice unde poti privi simultan si marea si muntele iar pentru a realiza acest lucru trebuie doar sa-ti rotesti capul cu citeva zeci de grade.
Locul de care vorbeam e chiar aici, la Astara.
Astara e un orasel lipsit de stralucirea celorlalte orase de pe tarmul caspian, nu are hoteluri de lux (doar hoteluri obisnuite - in comparatie cu luxul orbitor de la Ramsar - spre exemplu, vile modeste dar cochete, si citeva campinguri).

Etimologia orasului e interesanta.
Unii specialisti afirma ca denumirea ar proveni din imnurile vedice, Astara insemnind locul unde lumina soarelui cade din spate. Altii insa spun ca denumirea e luata din dialectul taleshi, unul din dialectele vechii limbi persane, si care, chiar si in ziua de azi, se mai vorbeste in zona din jurul orasului Talesh ( oras situat in apropiere de Astara).

In dialectul taleshi (sau Talysh-cum e trecut in referintele de limba engleza), denumirea Astara ar proveni din doua cuvinte : osto si rah.
Rah inseamna drum in limba persana si se foloseste si in limba persana moderna sau Farsi, iar osto in taleshi (echivalentul lui "ist" - "ista-i" in persana moderna) inseamna oprire, incetinire, stopare ..( cuvintul 'static' tot de aici isi trage radacina )

Deci Astara ar insemna locul unde se incetineste drumul, si tinind cont ca in vremuri stravechi transportul se facea cu cai si carute, imi inchipui cit de greu erau de controlat animalele si carutele pe drumul in panta, ca sa nu o ia cu totul la vale pe serpentinele din padure; deci trag concluzia ca interpretarea e logica si in concordanta cu limba locuitorilor.
Acesta e punctul de vedere al etimologilor iranieni, desi prin wikipedia si alte enciclopedii se vehiculeaza mai multe pareri si opinii.

Traditia spune ca Zoroastru, in drumul sau din Urumiyeh (oras din apropierea Tabrizului) spre Merv (oras din Afganistan), ar fi trecut prin Astara.
E foarte posibil deoarece nici la ora actuala nu exista un alt drum, mai scurt, si care sa nu treaca prin Astara ...

Exact pe acest tarm, suprainaltat cu ajutorul pietrelor aduse din munti, am stat de nenumarate ori, deoarece prefer partea aceasta veche a orasului, cu case ce imi amintesc de Romania si cu strazi ce rareori erau invadate de turistii zgomotosi din Teheran.
Partea turistica se afla la iesirea din oras, in directia spre portul Anzali, insa acea parte nu ma atrage in nici un fel.

Prefer sa stau pe aceste pietre spalate si rotunjite de valurile inspumate pe timp de furtuna.
Pe alocuri s-a adunat pamint, si, printre pietre, fire de iarba sau plante ciudate cresc de la sine, dovedind inca o data puterea Naturii.

Am privit marea din apropierea acestor flori de coada soricelului ce imprastiau o aroma si un parfum atit de puternic incit aproape fiecare trecator se apleca sa le soarba mirosul incredibil de tare, mai tare decit cel de apa, de nisip si mil sau de peste ...



Apoi am intors putin capul pentru a privi muntele, si desi vremea era innorata, iar padurile erau acoperite de un val de negura, totusi am fotografiat ceea ce vedeam, luind ca punct de reper tot acele flori de coada soricelului.



Citiva oameni, masini, si citeva corturi dezordonate ocupau tarmul altadata pustiu.

Tare mi-e teama ca peste putin timp, primaria orasului va trece si la organizarea acestui tarm ... si il va impinzi cu restaurante, hoteluri si terase, dindu-i un chip banal de comercial ...

Mai am citeva fotografii pe care vreau sa le postez, dar acum sunt in criza de timp.
Peste citeva ore voi pleca in ultima runda de vacanta si trebuie sa-mi verific bagajele.
Deci ramine pentru cind ma voi intoarce ...