Poate un om ranit- cuvant cu arie de cuprindere mare- sa vindece pe altii? Se poate vindeca pe sine, vindecand pe altii?

Altfel spus: e indreptatit un om sa ajute pe altii, daca nici pe sine nu se poate ajuta, de multe ori?

Poti te rog, sa dai un exemplu concret de astfel de... vindecator?

Un psiholog depresiv, un preot cuprins de patimi, un om nefericit care doreste 'sa-i faca fericiti pe altii" etc.

Avand in vedere ca nu sunt nici psiholog, nici preot, dar luand in consideratie ca fiecare om poate fi

, consider ca da, se poate.
Aducand fericire unui om, automat in sufletul tau se rasfrange ceva din fericirea acestuia, mai ales ca ai multumirea interioara ca tu insuti ai contribuit la aceasta.

E nepotrivit a răspunde generic, a-i băga pe toţi oamenii-ntr-o cofă şi a-i consideră deopotrivă în posibilităţi, pentru că se găsesc în situaţii sau stări similare ! Depinde de fiecere om în parte, depinde şi de cea(cel) rănită, cum depinde şi de persoana căreia se adresează.

Răspund aşadar şi eu că după a mea cunoştinţă: DA! este posibil. Ba mai mult de atât, contribuind la ameliorarea stării altora, persoana rănită îşi ajută sieşi concomitent ! Se şi zice nu fără acoperire : "Bine faci,bine găseşti."

contraste, ai apela cu aceeasi incredere la unul din specialistii amintiti mai sus, daca ai sti ca se afla in una din situatiile acelea?

Thelma, nu stiu ce sa iti spun....
Orice raspuns este speculativ...
Daca da, 1. a mai trecut prin asa ceva, stie ce spune, sau 2. a mai trecut prin asa ceva si nici el nu a iesit nesifonat, sau 3. ce-mi poate spune unul ca el care nu s-a putut feri, sau. 4, 5, 6, ...............
Depinde si de tine, de propriul tau eu...

Nu
M-as gandi ca daca psihologul nu a reusit sa se ajute pe el insusi cum va putea sa ma ajute pe mine ?
Iar un preot cuprins de patimi care sa-mi dea mie sfaturi nici atat.
Un om nefericit care sa ma faca fericita ? Daca ma ajuta intr-o situatie deosebita probabil ca da.Daca astept in ploaie fara umbrela si o cunostiinta nefericita trece cu masina si ma ia cu ea pana acasa, m-a facut fericita.
Insa din punct de vedere sufletesc nu cred.Un om nefericit nu trebuie sa-si strige tare nefericirea, se vede pe el, nu mai exista in el nici un pic de stralucire.Si atunci nu-mi ramane decat ori sa-mi intorc fata de la el ca sa nu risc sa devin si eu nefericita sau nu-mi ramane decat sa ma implic im problema nefericirii lui si atunci cum ar putea sa ma faca fericita el nefericitul ?

Tind sa fiu de acord cu Oiski-Poiski. Stiu ca o persoana care nu este in primul rand in armonie cu sine, nu prea poate sa aduca multa armonie si in viata altora. Si daca se intampla astfel cumva, e oarecum o iluzie sau un autoabuz. Nu spun ca nu e posibil- doar ca extrem de putine persoane pot fi atat de dezinteresate. Uneori, nu ai ce sa dai, asta e adevarul.
Crestina fiind, cred in slujirea aproapelui: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti", insa asta nu dezminte ccea ce am spus. Cred ca e de datoria noastra sa fim mai intai echilibrati si armoniosi cu noi insine, apoi cu toti ceilalti. Poate pare egoist ceea ce am spus, nu stiu.

Ma gandesc la exemplul psihologului sau al preotului impatimit (depresia este tot o patima)- chiar daca slujba si serviciile sale religiose raman "valide" prin harul preotiei, nu se poate sa nu reverbereze in actiunile sale ecoul patimilor. Cum ramane cu exemplul personal? si uite ca ne intoarcem la dictonul anticrestin: "fa ce spune popa, nu ce face popa".

Da. Nimeni nu e perfect. Dacă vrea să ajute şi poate de ce nu? Orice mînă de ajutor întinsă e o binecuvîntare. Iar a ajuta pe altul înseamnă pe undeva că te ajuţi şi pe tine însuţi. Totul e să existe intenţie bună şi străduinţă de a şi face o treabă bună.

Vindecătorul rănit? Of, mai rău e cazul celui "rănit" care îmbolnăveşte nu vindecă. Şi sînt şi de ăştia vreo cîţiva...

ps: Thelma, nu se ştie de unde sare iepurele!...

Acest topic a fost editat de caa: 18 Oct 2005, 09:03 AM

Oh, cu siguranta. Uneori te agheti de orice mana intinsa si vezi de fapt ca este o imagina din oglinda.

Nu mai aminti...

Si asta e adevarat.

Acest topic a fost editat de Thelma: 18 Oct 2005, 09:08 AM

Draga Thelma,
Iata ca reusim sa ne intalnim din nou, pe un subiect foarte important si delicat in acelasi timp...

Un raspuns sec ar fi: daca poate, poate, daca nu poate, nu poate...
In fond asta e singurul raspus...real... Adica de ex. daca un doctor specialist in boli canceroase, e bolnav de cancer, un pacient bolnav de cancer, ar refuza sa fie vindecat de acest specialist, pe motiv ca el nu s-a vindecat singur?! Nu intotdeauna te poti vindeca singur, oricat de specialist ai fi...., iar motivele pot fi nenumarate si din cele mai stranii...
Dar intrebarea ta, se refera in special la tratarea bolilor sufletesti...
Aici, dupa umila mea parere, trebuie o mare deschidere si larghete sufleteasca, ca sa gandesti duhovniceste...
Iata, sunt multi preoti, doctori de suflete, care sunt cazuti in pacate, adica raniti sufleteste...
Pt. cei care sunt slabi in credinta, pt. cei care nu sunt ortodocsi, pt. ca nu cunosc dogma, dar indraznesc a se numi ortodocsi, un astfel de preot este pricina smintirii lor, si ei, in loc sa se aplece mai abitir spre credinta si spre studierea dogmei, ei aleg calea usoara a ateismului, a liber cugetarii sau a sectarismului, si se intorc impotriva ortodocsismului spunand ca iata, este o religie decazuta pt. ca exista in ea preoti decazuti...
Un mare parinte, intrebat odata de un mirean, ce sa faca daca vede un preot cazut in sant (sa-l mai respecte sau nu), acel parinte i-a spus, sa ia o patura si sa-l acopere ca sa nu-l mai vada nimeni si astfel sa se sminteasca si altii...
De ce unii preoti sunt plini de patimi? Din propria lor vointa? Umila mea parere este ca din slaba lor vointa, caci ispititi de diavol ei nu se opun cu nimic... Diavolul prin ei, castiga si pe altii, care se smintesc la vederea acestora...
Am auzit ortodocsi spunand ca nu se duc la spovedeanie, la un anumit preot, zicand ca acesta se imbata si ca se uita dupa femei si, prin urmare, preferea sa ramana nespovediti si neimpartasiti... Oare prin aceasta ei nu fac de fapt voia satanei, care dupa ce ca a invins pe preot, e pe cale sa invinga si pe mireni, indepartandu-i de la cele sfinte, si mai mult, dandu-le ganduri de marire prin aceea ca ei se cred mai buni decat acel preot si deci mai putin pacatosi? Daca ei, mirenii, ar zice vorba Sf. Apostol: "Doamne, eu sunt cel dintai dintre pacatosi!", atunci, cu aceste vorbe in gand si suflet, s-ar mai codi ei sa se duca la acest preot si sa se spovedeasca si sa ia Sfintele Taine? Daca rugaciunile mirenilor ar fi si pt. preoti, atunci, Dumnezeu, in marea Lui mila, ar pune in gura, chiar a unui preot beat, vorbe de duh, care sa duca la indreptarea credinciosilor, dar si a preotilor. Mirenii si preotii sunt frati intru Hristos... Asa cum preotii se roaga pt. mireni si mireni trebuie sa se roage pt. preoti. Rugaciunile pt. duhovnicul tau trebuie sa fie inaintea celor pt. parintii si copii tai, caci preotul este mai important pt. tine decat propriul parinte... Cati constientizam asta? Ne abandonam noi parintii trupesti daca ei cad in vreo patima? De obicei nu..., ba incercam sa-i ajutam.... Si atunci de ce ne grabim sa abandonam parintii duhovnicesti cand ei cad in patimi? Ba mai mult, nu depunem nici cel mai mic efort de vointa, ca sa nu ne smintim noi insine... Nu preotul este dusmanul ci diavolul... In aceasta lupta satana incearca sa ne indrepte atentia in alta parte si sa ne tina departe de credinta si de cele sfinte...
A spune despre un preot, sau despre alt om , ca e pacatos, inseamna, in primul rand sa-l judecam, iar in al doilea rand inseamna sa ne mandrim noi... Cine stie cat de muncit de diavol poate fi acel suflet? Si venim apoi noi sa-l mai aratam si cu degetul, adica sa punem si noi umarul in ajutorul satanei... Sa nu ne fie noua aceasta....
Poate, mai bine ar fi sa ne rugam din inima pt. el...: Doamne intareste si izbaveste pe acest parinte, frate de-al meu, de muncile diavolului! Da-i putere sa lupte cu patimile! Da-i intelepciunea Duhului Tau, sa ne duca pe noi pacatosii pe Caile Tale cele drepte! ... si altele asemenea...

Puterea de a ajuta pe cineva, nu vine de la om, ci de la Dzeu.... Cred eu ca vorbele si faptele bune vin doar de la Dzeu... Daca cineva se considera indreptatit, sa ajute sau sa faca ceva, atunci eu zic ca exista si mandrie in inima lui, si asta e de la diavol.... Daca cineva, considera ca a ajuta aproapele, fie cu fapta, fie cu vorba, ca pe o obligatie, si pe o sarcina mai presus de puterile lui, atunci cu rugaciunea catre Dzeu. si cu voia lui Dzeu. acela va izbuti sa faca bine aproapelui..., si aceasta sa nu fie pricina de smintire prin slava desarta, caci el, ca om este slab si neputincios, insa Dzeu. l-a intarit pt. credinta lui, si pt. iubirea lui catre aproapele...

Dumnezeu sa va lumineze sufletele si gandurile si sa va fereasca de astfel de ispite!
Doamne ajuta-ne, ca nepricepandu-ne de nici un fel, sa nu cadem in greseala!

Clopotel, dar ce surpriza placuta!
Ma bucur sa te recitesc. Ca de obicei, un raspuns de mare finete si in ton cu "universul credintei", ca deja discutia alunecase pe panta psiho-sociala.
De acord cu ce spui, nu trebuie sa judecam, insa exista mereu teama si nevoia de protectie, nu? Mai ales cand vine vorba de un domeniu atat de gingas cum e cel sufletesc. Cand ai posibilitatea de a alege, desigur ca nu alegi 'vindecatorul' despre care stii sigur ca e 'ranit', dar nici nu este un motiv sa te indepartezi de langa o persoana (cum ai dat exemplul cu duhovnicul) care trece printr-o perioada nefasta. La drept vorbind, cu totii purtam in noi anumite rani, si ajutand pe altii, ne putem vindeca pe noi insine, cu conditia sa facem acest lucru dezinteresat si responsabil. Altfel....apa de ploaie, parerea mea, chiar daca se spune ca intentia conteaza.

Delicata treaba....
Depinde pana la urma de gravitatea ranilor celor doi implicati. Ca analogie, un om care este usor racit poate sa treaca strada o batranica, pe cand unul care este cu piciorul in ghips, mai greu....Ideea este sa fii atent sa nu faci mai mult rau decat bine....Pentru ca intr'adevar, cum a spus si Thelma, intentia nu este de ajuns.

Asta e, oricat ne-ar place noua sa ne consideram mari 'facatori de bine'. Presupun ca dorinta de a face bine poate izvori tot din orgoliu.

Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand: "Doctore, vindeca-te mai intai pe tine".

Frumos citat, IO.