Seria vizionară a Apocalipsei XII-XIV prezintă un interes deosebit, pentru că aici Sfântul Ioan plasează faimosul simbol al Fiului Omului înapoi în același context de Geneză din care scriitorul lui Daniel îl trasase mai întâi; și este de cea mai mare importanță pentru înțelegerea doctrinei lui Hristos, ca noi să știm că discipolii săi au fost încă în posesia indiciului ghicitoarei Fiul Omului, relația acestuia cu Geneza I. Daniel VII este desigur o expunere spirituală a Genezei I, 20-28. Văzătorul se vede pe sine în a cincea „zi” a istoriei lumii, ziua monștrilor care „vin din marea cea mare”, întotdeauna, pentru mintea semitică, simbolurile violenței haotice și fără Dumnezeu. Dar el știe că timpul lor este hotărât și va veni ziua când Cel Îmbătrânit de Zile va stabili stăpânirea veșnică a Fiului Omului „peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Gen.1,28). Această stăpânire nu poate avea sfârșit, căci Fiul Omului este ultima lucrare a lui Dumnezeu. El nu apare nici din mare, nici din pământ, ci este mai ales făptura lui Dumnezeu ceresc, făcută după chipul și asemănarea Lui: deci, fiarele ies din mare, Fiul Omului vine cu norii cerului. Daniel își aplică parabola istoriei omenirii. Există o epocă în care domnește imaginea Leviatanului; vine epoca când chipul lui Adam va domni, și Adam este chipul lui Dumnezeu.
Chipul lui Adam, pentru evreul simplu, trebuie să devină încarnat într-un Israel regenerat, al cărui cap reprezentativ este Mesia. Pentru creștin, Hristos este în primul rând chipul lui Adam, iar creștinii, în mod derivat, membrii lui. Ținând cont de această diferență, nu există niciun motiv să credem că titlul special „Fiul Omului” a însemnat vreodată altceva de pe vremea lui Daniel până în vremea Sfântului Ioan, decât ceea ce înseamnă pentru amândoi.
Un fapt care trebuie să ne frapeze imediat despre viziunile din Apocalipsa XII-XIV este noua distribuție a accentului. Atât pecețile, cât și trâmbițele ajung la un punct culminant: primele patru viziuni ale lor sunt pregătitoare, greutatea este în a cincea și a șasea. Dar în viziunile cu fiare, greutatea este în primele patru. Tirania fiarelor este tratată în mod expansiv, triumful Fiului Omului abia este schițat. Acest fapt curios trebuie pus în relație cu altul, despre care am discutat deja - absența din XII-XIV a oricăror „viziuni intruzive”. Funcția intruziunilor după cea de-a șasea pecete și cea de-a șasea trâmbiță a fost de a purta o „concluzie anticipată”, o prefigurare a modului în care se va încheia întreaga apocalipsă; cu rezultatul că seria de șase peceți sau șase trâmbițe plus viziunile intruzive aparținând fiecăreia ar putea fi citite fiecare ca o apocalipsă completă, deși cu o concluzie oarecum umbroasă. Acum același lucru se poate spune despre viziunile fiarelor: ele oferă o apocalipsă completă, extinzându-se de la Întrupare (Nașterea Copilului Om) până la A Doua Venire (Fiul Omului pe nori). Dar concluzia este o simplă umbră, o simplă anticipare. Centrul XII-XIV este Tirania lui Antihrist. Locul corect al Venirii este în XIX. După cum am spus, nu există „viziuni intruzive” în XII-XIV, dar există cu toate acestea o „concluzie anticipată”.
Am traversat acum teritoriul necartografiat al XII-XIV. Cu potirele începe din nou un ținut de câmpuri, alei și garduri vii. Potirele sunt modelate cel mai atent după trâmbițe. Paralela începe, după cum am văzut, în sabaturile din care se deschid cele două săptămâni (VllI, 1-5, XV). Este continuată în detaliu în seria de șapte. Primele patru potire, ca și primele patru trâmbițe, lovesc cele patru elemente ale lumii în aceeași ordine: pământ, mare, ape, luminarii. Se potrivesc și a cincea oară, deși nu atât de simplu. A cincea trâmbiță a eliberat fumul adânciturii, prin care soarele și aerul se întunecă. Dacă aceasta ar fi fost substanța celei de-a cincea urgii de trâmbiță, ar fi duplicat doar pe a patra, în care toate luminile cerești au fost deja întunecate de o a treia parte. Dar, de fapt, întunecarea aerului la cea de-a cincea trâmbiță este doar un preludiu al unei urgii de demoni-lăcuste. În cazul celui de-al cincilea potir, nu are loc o astfel de dezvoltare: întunecarea împărăției Fiarei este substanța urgiei. Pentru a evita orice simplă dublare a unei întunecări precedente a luminariilor din al patrulea potir, Sfântul Ioan modifică complet caracterul celei de-a patra viziuni. Soarele, atins de libația de foc a îngerului, nu se întunecă, ci se ațâță spre o căldură intolerabilă.
În a șasea viziune, trâmbițele și potirele corespund îndeaproape: armatele din spatele Eufratului sunt eliberate pentru o zi predestinată de luptă. („Ora și ziua și luna și anul pentru a ucide o treime din omenire” - „Bătălia marii zile a lui Dumnezeu Atotputernic: iată, vin ca un hoț”). În cazul trâmbițelor soldații sunt demoni, în cazul potirelor sunt oameni.
Atât despre cele șase potire. După cum am spus, nu există „viziuni intruzive” după al șaselea. Trecem direct la al șaptelea, care, totuși, reflectă caracterul celei de-a șaptea viziuni de trâmbiță. A șaptea viziune de trâmbiță a fost „voci mari din cer”, declarând că împărăția venise; și o deschidere a templului, însoțită de fulgere, voci, tunete, cutremure și grindină mare. La al șaptelea potir, un glas puternic iese din templu, care spune: „S-a făcut”, însoțit de fulgere, voci, tunete, cutremure și grindină mare. La a șaptea trâmbiță, prevestirile însoțitoare sunt o listă simplă, dar la al șaptelea potir ultimele două sunt extinse: cutremurul zguduie cetățile pământului, despicând Ierusalimul și răsturnând Babilonul; grindina cade în pietre de greutatea unui talant, provocând blasfemie din partea omului nepocăit.
Această variație ingenioasă a temei viziunii anterioare este atât caracteristică Sfântului Ioan, cât și potrivită locului său. A șaptea trâmbiță este larg separată de primele șase și nu continuă cu adevărat succesiunea judecăților: este mai degrabă liturghia din care se deschide următoarea serie de șapte: are un caracter pur sabatic. Altfel este cu al șaptelea potir. Este o parte imediată a unei serii continue, la fel cum este al șaptelea mesaj și ar trebui să se conformeze seriei sale. Și este larg separată de următoarea acțiune de șapte ori printr-un interludiu: nu este o liturghie de sabat din care se deschide o nouă săptămână. Sfântul Ioan face dreptate unui asemenea caracter sabatic, făcând din marea voce „S-a făcut” substanța viziunii: dar el o conformează seriei de judecăți active a căror concluzie este prin dezvoltarea semnificațiilor însoțitoare ale cutremurului și grindinii1 în urgii pe cont propriu. Urgiile de trâmbiță, fiind șase, au acoperit patru elemente ale lumii și două creații ale viețuitoarelor. Urgiile din potire sunt șapte, așa că al șaptelea potir necesită o a șaptea sferă de acțiune în care să aibă efect. Nu cade asupra nici uneia dintre regiunile a căror creație Geneza face mențiune specifică, ci în aer. În ce zi a fost creat aerul? Să lăsăm întrebarea pe seama rabinilor care discută prilejul făuririi îngerilor.

Note de subsol:
1 - Grindina are loc făcut pentru ea prin remanipularea urgiilor anterioare. În cazul trâmbițelor; prima urgie lovește pământul cu grindină și foc. În cazul primului potir se înlocuiește o urgie de bube, care provine din infectarea prafului pământului. Așa că se lasă grindina pentru al șaptelea potir, iar focul pentru al patrulea (soarele pârjolește în loc să se întunece, așa cum am văzut mai sus).

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 4 Jan 2023, 08:35 PM

Odată cu al șaptelea potir, sistemul de viziuni numerotate se încheie în sfârșit și ieșim definitiv de pe hartă. Dar avem puține scuze pentru a ne pierde; un înger-interpret face un pas înainte pentru a fi ghidul nostru. Despre el se spune în mod explicit că este unul dintre cei șapte îngeri ai potirelor, iar treaba lui este să ne arate mai detaliat un mister prea scurt atins în cazul celui de-al șaptelea potir, răsturnarea Babilonului. Prin urmare, putem să-l considerăm cu siguranță pe el și viziunea pe care trebuie să o arate ca pe un apendice explicativ la potire: apendicele cu greu ar putea fi atașat mai accentuat decât este. Cam atât pentru începutul său: dar unde se termină? Îngerul-interpret promite o viziune despre „judecata” (adică pedeapsa) „marii curve întronate pe multe ape”. Dar viziunea, pe măsură ce se deschide, de-abia face dreptate descrierii. Nu este o arătare a pedepsei desfrânatei, ci a înscăunării ei ca de regină. Adevărat, se adaugă comentariul că o astfel de înscăunare îi va dovedi ruina sigură în cele din urmă. Dar acest comentariu, chiar și printre comentariile oferite, nu este deosebit de proeminent: nu poate justifica descrierea Apocalipsei XVII ca „o arătare a pedepsei marii curve”. Cu toate acestea, discrepanța dintre flux și conținut nu este o simplă stângăcie totuși; este pur și simplu un alt dispozitiv al Sfântului Ioan pentru a susține punctul culminant și a păstra continuitatea.
Tema pedepsei curvei revarsă viziunea îngerului interpret (Angelus Interpres). Foarte bine, atunci să lăsăm viziunile suplimentare să-i facă dreptate. Să lăsăm să coboare un alt înger din cer cu proclamarea pieirii Babilonului, să exulte vocile din cer pentru fumul arderii ei, să lăsăm scufundarea unei pietre de moară să confirme anihilarea ei veșnică, să lăsăm norii despărțitori să reveleze o oaste cerească triumfătoare în victoria lui Dumnezeu (Apoc. XVIII-XlX, 10). Apendicele la potire ajunge la o lungime mare, dar apoi seria de potire în sine este foarte scurtă, astfel încât întreaga secțiune a potirelor, seria plus apendicele, nu este încă disproporționată față de celelalte cinci secțiuni din care este Apocalipsa alcătuită. Trebuie să fim fără îndoială unde se termină XIX, 1-10 se transformă într-o mare scenă a Sabatului ceresc, o piesă inconfundabilă însoțitoare a scenelor din care își iau izvorul fiecare dintre peceți, trâmbițe, viziuni ale fiarelor și potire. Iar noua serie care se naște din ea nu este altceva decât Venirea însăși. Când prima pecete a fost ruptă și primul heruvim a strigat „Vino”, a apărut un călăreț pe un cal alb. Nu era el pentru care heruvimul se ruga, iar sfinții încă strigau: „Până când, O Doamne?” Dar aici, în cele din urmă, este Călărețul pe Calul Alb. El inițiază seria de șapte a ultimelor lucruri: nu a mai rămas nimic pentru care sfinții să se roage.
Acum trebuie să încercăm analiza formală a acestei serii de șapte. Să urmăm aceeași procedură ca și cu seria anterioară nenumărată din XII-XIV. Mai întâi îi fixăm limitele, apoi o împărțim prin metoda mecanică de numărare a lui „Și am văzut”. În ceea ce privește fixarea limitelor, avem deja începutul, călărețul pe cal alb din XIX,11. Sfârșitul nu este mai puțin evident, pentru că toată lumea știe că Apocalipsa se încheie cu un apendice al Ierusalimului pus cu grijă în echilibru contra apendicelui Babilonului la potire. Comparația este impusă de frazele introductive ale celor două anexe. „Și a venit unul dintre cei șapte îngeri care aveau cele șapte potire și a vorbit cu mine, zicând: „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari... Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie.” (XVII, 1-3). „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt” (XXI, 9-10). Relația celor două anexe cu textele anterioare de care atârnă separat este aceeași. „Judecata marii curve” prezintă în detaliu acea cădere a Babilonului despre care s-a menționat pe scurt în ultima viziune anterioară (XVI, 19), iar viziunea Miresei prezintă pe larg întemeierea Ierusalimului, abia afirmată în viziunea direct precedentă (XXI,2).
Avem sfârșitul, deci (XXI, 8) și avem începutul (XIX, 11). Rămâne de numărat seria. Deoarece XXI, 9 și urm. nu este un sabat, ci un apendice, ar trebui să presupunem că Ultimele Lucruri, ca și Potirele, sunt un șapte complet, cuprinzând propriul lor sabat. Fără prea multă discuție, să numărăm pe „Am văzut”.

(i) Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! (XIX, 11).
(ii) Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare (XIX, 17).
(iii) Şi am văzut Fiara şi pe împăraţii pământului (XIX, 19).
(iv) Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger (XX, I).
(v) Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele (XX, 4).
(vi) Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el (XX, 11).
(vii) Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou... Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim (XXI, 1,2).

Nimic nu poate fi mai frumos formal decât această serie. Sunt patru viziuni ale marii bătălii, apoi două ale împărăției, multele tronuri milenare și unicul mare tron de judecată. Apoi există o a șaptea viziune a Sabatului final, în care Dumnezeu va rămâne cu oamenii într-o lume renovată. Cele patru viziuni ale bătăliei sunt perfect aranjate. Mai întâi este o viziune a oștii cerești, urmată de o viziune a îngerului chemând la judecată păsările. Apoi există o viziune a oștii pământești, urmată de o viziune a îngerului care îl aruncă pe Balaurul învins în închisoarea lui. Ca și în cazul trâmbițelor, viziunilor fiarelor și potirelor, aceste patru prime viziuni expun patru elemente ale lumii: aici sunt luate în ordine verticală, pentru a exprima invazia de sus. Firmamentul se deschide pentru a da drumul războinicilor cerești, pe calea lor descendentă este un înger care stă în soare pentru a chema la judecată păsările care zboară dedesubt. Pe pământ stau Fiara și aliații ei: abisul de dedesubt este deschis pentru Satan și pecetluit deasupra capului său.
O a doua bătălie, distrugerea lui Gog, nu are voie să apară ca o viziune pe cont propriu, ci este comprimată într-un apendice narativ la viziunea tronurilor milenare. În acea poziție, cu atât mai puțin, face un anumit echilibru între viziunile bătăliei (I-IV) și viziunile împărăției (V-VI). Judecățile pronunțate după bătălie devin paralele cu judecățile pronunțate după înfrângerea lui Gog, la Marea Adunare. În fiecare dintre „săptămânile” precedente a existat un punct culminant al judecății în a șasea viziune. Aici, în a șasea din a șasea este punctul culminant al punctului culminant, Judecata de Apoi însăși. Și astfel sabatul care se succede și apendicele care, ca al optulea, completează întregul, nu mai au nimic anticipator. Aceasta este împlinirea: tronul lui Dumnezeu și al Mielului este așezat în inima cetății și râul Duhului Sfânt se revarsă de sub picioarele lor pentru a-l uda cu viață veșnică. Sfinții se uită în sus, iar fețele lor reflectă strălucirea Feței lui Dumnezeu.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 4 Jan 2023, 09:48 PM

Sarcina în care suntem angajați nu este una simplă. Apocalipsa este, după cum credem, legată de mai multe fire de simbolism continuu. Primul lucru care a trebuit făcut a fost să schițăm forma poemului. În continuare, mai multe componente ale simbolismului ar trebui să fie examinate una câte una. Dar, de fapt, nu s-a dovedit convenabil să evidențiem forma structurii fără a elabora în același timp unul dintre simbolurile continue: și astfel, în schițarea arhitecturii, am dat deja o oarecare explicație despre simbolismul săptămânii. Ceea ce trebuie să facem acum este să trecem din nou peste pământ, țesând o a doua fâșie simbolică. După aceea mai sunt și altele.
Cartea Sfântului Ioan este o „săptămână” de săptămâni, adică șase săptămâni (plus un ajun de Sabat). O „săptămână” de săptămâni, este, desigur, o perioadă artificială: nu numărăm săptămânile prin serii de șase sau șapte, ci de patru: patru săptămâni sunt o lună. Evreii din timpul Sfântului Ioan erau încă pe deplin conștienți de baza astronomică a calendarului lor. Lunile lor au fost strict lunare. Luna lunară se împarte în mod natural în patru săptămâni. Observăm noaptea în care nu este lună, noaptea în care este lună plină și cele două nopți intermediare în care jumătatea strălucitoare a cercului este exact egală cu cea întunecată. Nu există alte puncte din perioada lunară care să poată fi apreciate cu ușurință cu ochiul. Putem vedea o jumătate de lună, nu putem vedea un sfert de lună. Luna nouă, luna plină și cele două semiluni împart cele 29 și 1/2 zile ale lunii lunare în perioade care, strict vorbind, sunt fiecare de 7 și 3/8 zile.
Trebuie să fi fost o vreme, nu știm cât de departe în timp, când săptămâna se ținuse în pas cu luna – când luna nouă începea întotdeauna o săptămână. Una a avut, să spunem, trei săptămâni de șapte zile și apoi a așteptat schimbarea lunii. Aceasta însemna să lăsăm săptămâna a patra să se întindă la opt și, respectiv, nouă zile în luni alternative: sau poate că am putea avea o săptămână de opt zile în prima lună și două în a doua. În orice caz, până în primul secol evreii își desfășuraseră săptămânile, așa cum facem noi fără a ține seama de lună: „În șase zile Domnul a făcut cerul și pământul, și s-a odihnit în ziua a șaptea” devenise acum mai importantă pentru ei decât fazele lunii. Cu toate acestea, relația naturală dintre o săptămână de șapte zile și cele patru sferturi ale lunii lunare a rămas prea evidentă pentru a fi omisă. Săptămânile cereau a fi grupate câte patru, și nu (de exemplu) câte șase.
Acum, din cele șase „zile” din „săptămâna” lui de lucru, am văzut că Sfântul Ioan slăvește Duminica și Vinerea, prima și ultima, ca sărbători ale lui Hristos. Acest lucru lasă patru zile pline la mijloc. Dacă facem translația, așadar, din „zile” în săptămâni, avem o săptămână plus o lună plus o săptămână ca schemă a Apocalipsei.
Întregul nostru calendar se bazează în cele din urmă pe interrelația a trei cicluri astronomice: ciclul mare și cel mic al soarelui (ziua și anul) și ciclul lunii (luna). Era o tendință naturală a gândirii de a vedea analogii între ele. Deoarece ciclul real al lunii împarte marele ciclu al soarelui în douăsprezece părți, oamenii au împărțit artificial micul ciclu al luminii zilei în douăsprezece ore (dar nu și noaptea: cele douăzeci și patru de ore ale zilei și nopții erau necunoscute anticilor). Între ciclul lunar și marele ciclu solar, analogia este deosebit de ușoară: căci ambele au o împărțire naturală în patru părți. Așa cum se remarcă luna nouă, luna plină și semilunile, la fel și cu cea mai scurtă zi a anului, cea mai lungă zi și cele două zile care egalează exact nopțile lor. Anul este o „lună” ale cărei patru „săptămâni” sunt sferturile (pătrarele).
Asemenea analogii sunt inevitabile în ele însele și erau obișnuite în tradiția apocaliptică – nu trebuie decât să ne amintim de Daniel IX-XII cu „săptămânile” sale de ani. Prin urmare, nu este deloc surprinzător că Sfântul Ioan ar trebui să-și facă luna mijlocie de patru săptămâni (Apoc. IV-XVIII) să facă datoria pentru un an de patru sferturi. Deci întreaga lui schemă de șase săptămâni devine o schemă de șase sferturi; într-un aspect este o săptămână plus o lună plus o săptămână, în celălalt este un sfert plus un an plus un sfert. Deoarece evreii și-au numărat anii de la echinocțiul de primăvară (Buna Vestire), aceasta va însemna un sfert de iarnă, plus un an din primăvară până în iarnă inclusiv, plus un sfert de primăvară. Și acest aranjament are propriul său merit, căci, în timp ce un astfel de ciclu cuprinde un an întreg în sine, el pornește de asemenea din punctul cel mai de jos al cursului soarelui (miezul iernii) până la cel mai înălt (miezul verii). Deci este în acord cu ceea ce am observat când examinam săptămâna apocaliptică - cartea merge de la Hristos, nașterea luminii (Apoc. I) la Hristos, plinătatea luminii (Apoc. XXII).
În parcursul său, însă, trece prin toate sferturile anului, iar aceasta aduce în schema Sfântului Ioan toate bogățiile simbolice ale calendarului sacru evreiesc. Expunerea detaliată a acestora va fi sarcina noastră în prezent. Ceea ce trebuie să facem acum este să dispunem planul general.
Calendarul sacru evreiesc a fost și este lunar: un an este format din douăsprezece luni a câte 29 și 30 de zile alternativ. Un astfel de an este cu multe zile mai scurt decât ciclul solar. Lucrurile trebuie menținute corect prin intercalarea unei luni în plus la fiecare trei ani. Toate datele calendarului evreiesc rătăcesc în sus și în jos în an, așa cum o face Paștele nostru: dar efectul intercalării este de a face pozițiile lor medii corecte: după poziția medie, prima zi a primei luni este la echinocțiul de primăvară, prima din a patra la solstițiul de vară, prima din a șaptea la echinocțiul de toamnă, prima din a zecea la solstițiul de iarnă: dar, desigur, doar una dintre aceste date poate avea poziția solară corectă reală într-un anumit an. Este evident că singurul lucru de făcut dacă cineva folosește calendarul în mod simbolic este să neglijeze întreaga practică a intercalării, să dea tuturor datelor lunare pozițiile lor solare medii și să echivaleze trei luni cu fiecare sfert-an.
Să lăsăm deci ca anul evreiesc să fie format din patru sferturi regulate de trei luni fiecare. Ce pune calendarul sacru în fiecare dintre sferturi? Este firesc să începem cu primul și al treilea, pentru că se echilibrează unul pe altul. Prima lună a primului sfert este luna Pesach, iar Paștele evreiesc este la plinătatea sa. Exact opus ei în cercul anului este plinătatea primei luni a celui de-al treilea sfert, luna celei de-a șaptea luni; și asta aduce Corturile. Paștele și Corturile sunt cele două mari sărbători ale anului evreiesc și, în mod natural, ne vom gândi la primul sfert ca fiind cele trei luni care încep cu luna Paștelui, iar al treilea sfert ca cele trei luni care încep cu luna Corturilor.
Atât despre echinocții. Acum ce putem face pentru solstiții? Nu există mari sărbători la lunile pline care urmează fiecăruia dintre solstiții: dar sărbătoarea Dedicării este o octavă care contestă cu fermitate solstițiul de iarnă, începând cu cinci zile înainte de acesta: și astfel al patrulea sfert poate fi socotit ca luna care răsare la sărbătoarea Dedicării, împreună cu cele două luni care o urmează. În cazul celui de-al doilea sfert nu se poate face nimic. Nu există nici o mare sărbătoare care să atingă prima sa lună. Singura sărbătoare mare din acea regiune este Pentecosta, dar ea este închisă irevocabil în primul sfert. Este o sărbătoare de o zi în a șasea zi a lunii a treia și este legată de Paște, marea sărbătoare a primului sfert, prin legături foarte strânse.
Sfântul Ioan trebuie să facă ceva pentru a-și echilibra schema. El are până acum un sfert de Paște și mai departe, un sfert gol, un sfert al Corturilor și mai departe, un sfert al Dedicării și mai departe. Cum trebuie completat sfertul gol? Răspunsul se găsește prin împrumut din al treilea sfert supraîncărcat. Am spus că prima și a șaptea lună s-au echilibrat, pentru că lunile lor pline au adus cu ele cele două mari sărbători ale anului evreiesc. Acest lucru este adevărat într-o oarecare măsură, dar nu este întregul adevăr și balanța nu este completă. Căci prima zi a lunii a șaptea este, de asemenea, o sărbătoare majoră, în timp ce prima din prima lună nu este. Așa cum iudeii socoteau începutul zilei din ajun, nu dimineața, tot așa țineau Anul Nou toamna, nu primăvara, la luna nouă a lunii a șaptea, nu a primei luni. Așa că Sf. Ioan își poate completa sfertul gol considerându-l drept sfertul spre Anul Nou.

Deci sferturile sunt:







Așa este anul. Dar anul schemei Sf. Ioan are un al patrulea sfert suplimentar în fața sa, și un prim sfert suplimentar după el. Așa că începem cu Dedicarea (4). Dedicarea este altfel numită sărbătoarea lămpilor, iar simbolul său este sfeșnicul de aur cu șapte ramuri. Prima secțiune a Sfântului Ioan (I-III) începe cu viziunea celor șapte sfeșnice de aur, care dau formă și Mesajelor. Simbolul Paștelui (1) este Mielul, iar al Pentecostei (deoarece a fost ținută ca sărbătoare a înmânării Legii) Cartea. În cea de-a doua secțiune a Sfântului Ioan (IV-VII) Mielul deschide Cartea și aceasta dă forma Peceților. Simbolurile Anului Nou (2) au fost trâmbițele, „Trâmbițe” fiind un nume alternativ pentru sărbătoare. A treia secțiune a Sf. Ioan (VIII-XI) este suflarea trâmbițelor. Corturile (3) celebrează păstrarea în siguranță a lui Israel în „corturile” pustiei: a patra secțiune a Sfântului Ioan (XII-XIV) începe cu evadarea femeii în locul ei divin pregătit de Dumnezeu în pustiu și continuă cu dezvoltarea temei de menținere în siguranță spirituală sub persecuție în zilele Antihristului.
Suficient pentru o verificare preliminară a ipotezei noastre. Nu o vom urmări în al doilea sfert al Dedicării (Apoc. XV-XVIII) și în al doilea sfert al Paștelui-Pentecostei (XIX-XXII). Vom observa doar că Hristosul Venirii, al doilea Călăreț pe Cal Alb (XIX,11) se dovedește a fi un nou Eliberator Pesach din „Egipt”, așa cum trebuie să fie; și că primul Călăreț pe Cal Alb (VI, 2) a fost și începutul unei serii pesach. Putem adăuga că marea viziune a Fiului Omului (Apoc. I) este în ajunul primei Dedicări, iar viziunea mai mică a Fiului Omului (XIV, 14) este în ajunul celei de-a doua.
Mai departe, în acest moment, ar trebui să remarcăm că anormalul caracter al celui de-al doilea sfert este permis să apară în mânuirea de către Sfântul Ioan a imageriei sale. Seria de câte șapte care aparține celorlalte sferturi izvorăște din mari scene de sărbătoare, liturghii de închinare jubilatoare în ceruri. Al doilea sfert începe fără nici o sărbătoare și, în consecință, seria de trâmbițe își are nașterea dintr-o jumătate de oră de tăcere în cer. Există, desigur, și o jertfă de tămâie acolo, dar tămâia nu era caracteristică niciunei sărbători, se făcea de două ori pe zi. Cele șase trâmbițe sunt pur și simplu preliminare celei de-a șaptea mari trâmbițe, care marchează adevărata Sărbătoare a Trâmbițelor (Anul Nou). Și introduce imediat viziunile sfertului următor, pe care Anul Nou îl inițiază. Atât pentru schița preliminară. Detaliul este mai interesant.
În capitolele care urmează, s-au încercat concomitent trei sarcini:

(a) să se stabilească acele trăsături ale Apocalipsei despre care se poate spune că cer ipoteza calendarului sărbătoresc;
(b) să se arate că, chiar și acolo unde ipoteza calendaristică nu este cerută în mod pozitiv, ceea ce scrie Sfântul Ioan este totuși perfect firesc, în presupunerea ipotezei;
c)) să se arate că, dacă presupunem că Sfântul Ioan scrie din schema sărbătorească, trăsăturile viziunilor sale care nu pot apărea direct din ea pot face acest lucru indirect prin linii inteligibile de asociere.

Ar fi extrem de ofensator pentru cititor dacă aceste trei întreprinderi ar trebui riguros separate. Ceea ce va găsi este o expunere continuă, lucrând din ipoteză. Dacă simte la un punct dat, „Acest lucru nu este mai mult decât posibil, nu este dovedit”, poate fi sigur că are autorul de acord cu el. Dacă va citi mai departe, va putea decide în cele din urmă dacă a fost dovedit suficient sau nu cu o astfel de demonstrație pe care o permite subiectul: nu facem geometrie aici.


Săptămâna celor Șapte Mesaje va reprezenta sfertul care se întinde de la Dedicare până la Paște. Hristofania introductivă stă în afara săptămânii și, prin urmare, în afara sfertului și este, strict, anomalică. În „săptămâna” de șapte „zile” a avut rolul ei de jucat drept ajun al primei „zile”. Aici în calendarul sărbătorilor nu are un asemenea rol. Trebuie socotită pur și simplu ca un preludiu poetic. Nu este un preludiu la Dedicare pur și simplu, ci la „săptămâna”, adică sfert, care se întinde de la Dedicare până la Paște și, de fapt, îmbină temele celor două sărbători: în primul rând pe cea a Dedicării și în al doilea rând pe cea a Paștelui.
Dedicarea nu este o sărbătoare care se găsește în Vechiul Testament. Instituția este consemnată în Cărțile Macabeilor. Cea de-a 25-a zi de Chislev, aproximativ vorbind prima zi de Crăciun la noi, a fost consacrată ca aniversare a rededicării templului de către Iuda. Dar Israel a comemorat în acea zi dedicarea sanctuarului pur și simplu, și nu doar evenimentul specific macabean.
Lecția Torei folosită a fost istoria sărbătorii consacrării pentru Cortul lui Moise, conform Numeri VII-VIII, 4,1 accent deosebit fiind pus pe aprinderea sfeșnicului de șapte, cu care narațiunea se încheie; și în paralel cu aceasta viziunea sfeșnicului din Zaharia al IV-lea a fost citită ca o lecție profetică. Deoarece sărbătoarea a căzut în jurul solstițiului de iarnă, este probabil ca în spatele ei să se afle vreo sărbătoare gentilică a luminii; Iuda a avut grijă să rededice ziua în care gentilii își inauguraseră „urâciunea”; probabil că au ales toate zilele sfinte existente.
Oricum ar fi, sărbătoarea evreiască propriu-zisă, cu accent pe aprinderea marelui sfeșnic, nu putea să nu sugereze triumful luminii asupra întunericului, începutul unei noi ere a luminii când cea mai scurtă zi de iarnă ar fi trebuit să treacă. Dedicația, așadar, formează o pereche perfectă pentru FIAT LUX care a inaugurat Geneza: și Sfântul Ioan o însușește pentru prima sa zi, scriind viziunea sa despre Hristosul Învierii în formele viziunii lui Zaharia despre sfeșnic.
Pentru Zaharia, sfeșnicul Domnului arde în Israel, în timp ce preoția și principatul sunt cele două cioburi unse de ambele părți, al căror ulei alimentează lumina. Aceasta este teologia evreiască bună. Pentru creștin, Hristos este sfeșnicul Domnului și ține locul de mijloc: cele șapte lumânări ale Bisericilor ard în fața lui cu lumină împrumutată. Textul atât din Numeri, cât și al lui Zaharia pare să conțină sugestii pentru o astfel de transformare. Vocea divină l-a îndrumat astfel pe Aaron: „Când te vei așeza pe lumânări, pe partea dinaintea feței sfeșnicului vor arde cele șapte lumânări. Și Aaron a făcut așa: pe de o parte, înaintea feței sfeșnicului, a aprins cele șapte lumânări ale acestuia” (Num. VIII, 2-3). Acest lucru poate fi citit ca însemnând faptul că cele șapte lumânări sunt plantate nu pe, ci înainte, de sfeșnic, care are o altă lumină proprie mai glorioasă.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Jan 2023, 02:44 AM

Dar, se poate întreba, ce legătură au cele patru cartiere ale cerului din care bat vânturile cu cele patru sferturi ale anului? Pentru mintea antică nu ar exista nici o clipă de ezitare. Cele patru sferturi ale anului sunt realizate de călătoria soarelui în jurul cercului de douăsprezece semne zodiacale, câte trei la fiecare sfert. Cele patru sferturi ale anului sunt cele patru laturi ale cerului, din care bat vânturile.
Dar, s-ar putea să vă întrebați, dacă da, de ce Sf. Ioan vorbește despre cele patru vânturi, mai degrabă decât (să spunem) semnele de mijloc ale celor patru sferturi cerești, de vreme ce el nu scrie despre vânturi, ci despre anotimpuri? Fiecare dintre călăreți (vânturi) pornește la strigătul unuia dintre cei patru heruvimi; și cei patru heruvimi sunt semnele de mijloc ale celor patru cartiere.
Sfântul Ioan ia lista fețelor de heruvimi din Ezechiel, dar schimbă locul feței de om. Ezechiel are om, leu, taur, vultur, Sfântul Ioan leu, taur, om, vultur. De ce ar trebui să facă modificarea? Este cea mai mică schimbare pe care ar putea-o face dacă ar aduce lista lui Ezechiel în conformitate cu faptele astronomice; și chiar și așa, implică mersul înapoi în loc de înainte în jurul eclipticii. Leul este mijlocul sfertului verii, Taurul al primăverii, Omul cu Ulciorul al iernii. Constelația Vulturului nu este un semn zodiacal, dar din locul de observație al Sfântului Ioan a răsărit împreună cu Scorpionul, iar Scorpionul este semnul mijlociu al sfertului de toamnă. Modul obișnuit de numărare ar fi de la primăvară înainte, Taur, Leu, Vultur (= Scorpion), Om (Vărsător). Sfântul Ioan nu ne spune în ce ordine strigă Heruvimii când sunt deschise primele patru peceți. Dar pentru că de fapt trece prin sferturi înainte din primăvară la călăreți, ordinea va fi aceasta.
Să vedem ce lumină aruncă astrologia asupra imaginilor celor patru călăreți. De ce primul poartă un arc? Arcul lui Orion, uriașul arcaș al cerului, este chiar lângă sânul Taurului. În cazul celui de-al doilea călăreț nu mai avem nimic de explicat, dar cel puțin putem observa congruența naturală dintre Leu și sabia gurii, în special pentru un evreu. Leul este în primul rând fiara care ucide cu gura: vrăjitorii împotriva cărora s-a rugat în psalmi sunt numiți lei și au săbii pe buze, pentru că suflarea lor ucide: sabia, în vorbirea biblică, are o „gură” și „devorează”: în acea secțiune a întregii Apocalipse care aparține sfertului leului, punctul culminant al judecății se găsește în monștrii cu capete de leu, a căror suflare ucide, căci este foc, fum și pucioasă (IX, 17-18).
Al treilea călăreț poartă o balanță în mâna dreaptă. Acum constelația Balanțelor se află în sfertul Scorpionului (=Vulturului), și se află în dreapta lui, presupunând întotdeauna că semnul este cu fața către noi din cer. Balanțele sunt semnul care prezidează sărbătoarea Corturilor, atât după socoteala convențională, cât și conform faptului astronomic din ziua Sfântului Ioan. Corturile erau sărbătoarea strângerii tuturor fructelor.
Ele sunt cântărite în balanțe, iar porumbul se găsește puțin, nu vinul sau uleiul. De ce numai porumb? Suntem, cred, acum în situația de a oferi un răspuns ferm acestei venerabile probleme. În VI toate sferturile anului, inclusiv cel de toamnă, sunt privite din punct de vedere al sfertului de primăvară. Este o vorbă evreiască, consemnată în Roș Hașaná, că la Paște suntem judecați prin porumb, la Pentecostă prin fructele pomului și personal la Anul Nou, când toți cei vii se înfățișează ca soldați în fața scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Așadar, în a treia pecete vedem o adunare în timpul toamnei în care porumbul se găsește a fi puțin, deoarece a fost deteriorat în sezonul critic pentru porumb, chiar începutul recoltei (Paștele). De îndată ce Rusaliile au trecut, vom vedea judecata după roadele pomului (VII, I, 3, VIII, 7).
Al patrulea călăreț nu datorează nimic astrologiei în special. Moartea este iarna, iar iarna este moartea, iar „moartea” este ciuma mortală. Cea de-a cincea pecete este astrologică doar în măsura în care imaginea măcelului sacrificial pe care îl prezintă ne poate aminti că cele două victime de altar principale, berbecul sau mielul și taurul, sunt primul și al doilea semn al sfertului de primăvară. Sfântul Ioan nu acordă nici o atenție specială taurului, dar Berbecul sau Mielul prezidează luna pascală și este imaginea în picioare a lui Hristos ca Victimă Pascală. Martirii sunt și ei miei pascali, care participă la jertfa lui. A șasea pecete nu derivă cu nimic din stelele propriului sfert în particular: stelele cad în general spre pământ când această pecete este ruptă, soarele se întunecă și luna este transformată în sânge. Avem aici, poate, un rezumat general al judecăților stelare în ultima viziune a seriei neîntrerupte (a șaptea pecete fiind începutul la altceva).
Vom neglija, deocamdată, viziunile intermediare dintre peceți și trâmbițe (VII). Una dintre cele mai interesante chestiuni astrologice se găsește în ele, dar nu suntem încă în măsură să ne ocupăm de ea. Prin urmare, de la cele șapte peceți, trecem direct la cele șapte trâmbițe. Aici întâmpinăm imediat o dificultate. Trâmbițele sună de fapt pentru Ziua Anului Nou, adică chiar în colțul pătratului, în punctul în care latura de vară se unește cu latura de toamnă. Dacă viziunile trâmbițelor vor continua de la Trâmbița Anului Nou, așa cum viziunile sfeșnicului merg de la sfeșnicul Consacrării sau cele ale Mielului care rupe Pecețile de la Mielul Paștilor, ele vor începe cu sfertul de toamnă. Dar dacă vor face acest lucru, s-ar părea că nu se vor conforma scopului lor în întreaga schemă, care este cea de a umple sfertul mijlocului verii și să lucreze spre trâmbița de Anul Nou. Nu pot cele șase trâmbițe să pornească de la trâmbița Anului Nou și să facă un circuit al pătratului, astfel încât să ajungă chiar înainte de Anul Nou? Așadar, a șaptea trâmbiță va fi adevărata Sărbătoare de Anul Nou, iar cele șase vor fi acționat ca o pregătire pentru aceasta.
Începem așadar cu cartierul de toamnă. Întrucât întreaga secțiune a trâmbițelor reprezintă ziua creației în care s-au făcut uscatul, marea și apele, Sfântul Ioan îmbogățește figura pătratului cu un nou simbolism: laturile sale trebuie să reprezinte cele patru elemente ale lumii. Corpurile cerești vor fi în mod natural pe una dintre părțile superioare, pământul și marea în partea de jos:



Este de remarcat că sfertul de vară a fost deja dedicat luminariilor prin cea de-a șasea pecete, în care am văzut cutremurarea cerului, stele căzând, soarele întunecat și luna transformată în sânge; toate acestea în sfertul de vară. Sfertul de toamnă a fost, de asemenea, marcat ca pământ de a treia pecete. Din roadele pământului, am văzut acolo doar porumbul lovit, nu pomii; dar când primul înger sună din trâmbiță, distrugerea cade pe pământ, copaci și pășune. Al doilea înger corupe marea, al treilea apele; al patrulea întunecă soarele, luna și stelele.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Jan 2023, 12:45 AM

Pe măsură ce părăsim a patra viziune pentru a cincea, un vultur în zbor apare în mijlocul cerului1 doar pentru a ne aminti că schema celor patru heruvimi nu a dispărut deloc din vedere: reintrăm în cartierul vulturului (toamna, pământul). Vulturul, ne amintim, este un echivalent pentru scorpion, impus Sfântului Ioan de lista lui Ezechiel. Sfântul Ioan are șansa să facă dreptate scorpionului aici, neținând cont de Ezechiel; căci atunci când apar lăcustele celei de-a cincea urgii de trâmbiță, se dovedesc a nu fi deloc lăcuste, ci scorpioni. „Le-a fost dată putere, așa cum au scorpionii pământului. Nu li s-a poruncit (cum ar face lăcustele) să rănească iarba pământului, sau orice verdeață sau vreun copac, ci numai (cum fac scorpionii) oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunte.... Chinul lor este asemeni chinului unui scorpion care lovește un om.... Au cozi ca scorpionii, cu ace, iar în cozi este puterea lor de a răni” (și nu în niciuna dintre trăsăturile ca de lăcustă impresionante pe care le atribuie și Sfântul Ioan lor).
Steaua căzătoare care dă drumul acestei urgii cade, așa cum trebuie, pe pământul, care aparține cartierului vulturului, după aranjamentul celor patru trâmbițe anterioare. Urgia trebuie privită ca aparținând în mod corespunzător pământului și vulturului: și totuși, în același timp, Sfântul Ioan se străduiește să facă din ea un simbol al tuturor celor patru urgii anterioare din cele patru sferturi. Este urgia pământului, așa că steaua cade pe pământ; iar urgia nu afectează „iarba sau orice verdeață sau orice copac”. (Urgia primei trâmbițe a lovit pământul, copacii și iarba verde.) Este urgia mării, pentru că steaua căzătoare are o cheie pentru a deschide adâncitura abisului, care este echivalentul mării. (După cum am văzut, „Fiara din Abis”, „Fiara din mare” sunt alternative.). Este urgia apelor, pentru că a fost o stea căzătoare care a lovit apele înainte, și este o stea căzătoare care deschide abisul acum. Este urgia luminariilor, căci de fumul ei soarele și aerul se întunecă.
Sfântul Ioan s-a străduit cu siguranță să facă din a cincea urgie un rezumat al celor patru care o precedă; și totuși, a treia și a patra dintre ele de-abia sunt atinse: în primul rând, este o urgie pe pământ prin intermediul demonilor abisului (echivalent pentru mare). Nu trebuie să fim deci surprinși dacă Sfântul Ioan consideră că această urgie a acoperit atât pământul cât și marea, atât toamna cât și iarna. Este ferm fixată toamnei de trăsăturile de scorpion, aproape la fel de ferm pentru iarnă prin numirea regelui-demon, „Îngerul Abisului, numele lui în ebraică Abaddon, iar în greacă el are numele de Distrugere”. Comparați cu călărețul sfertului de iarnă: „Numele lui este Moartea, iar Hades (=Abisul) îl însoțește”.
Toamna și iarna au fost tratate. Și astfel, când sună a șasea trâmbiță, ne găsim tocmai în sfertul primăverii, la râuri și fântâni, dezlegând „cei patru îngeri legați la marele râu Eufrat”. Aceasta este primăvara, anotimpul „în care regii pornesc la război”: iar cavaleria cuceritoare pleacă din spatele râului, așa cum au făcut asirienii și caldeenii, așa cum se aștepta să facă parții, așa cum a făcut călărețul calului alb la prima pecete a viziunii Sfântului Ioan.
Sfântul Ioan are grijă să facă din această urgie și un simbol al tuturor celor cinci predecesoare ale sale, dar cu fertilitatea sa obișnuită a inteligenței, el găsește un nou mod de a o aranja. Un glas din cele (patru) colțuri ale altarului de tămâie, care îi cere celui de-al șaselea înger cu trâmbiță să dezlege cei patru îngeri de la Eufrat. Liturghia de la altarul de tămâie pusese în mișcare întreaga serie de trâmbițe și am ajuns acum la punctul culminant al acesteia; deci este firesc să se audă din nou despre altarul de tamâie. Elementele liturghiei de tămâie erau tămâia (VIII, 3), fumul (4) și focul (5). Urgiile trâmbițelor cad în foc, în fum și nu în tămâie, desigur, căci ceea ce este tămâie în liturghia păcii va fi pucioasă în jertfa mâniei. Primele trei urgii sunt focul: focul care arde pământul și vegetația, un munte de foc care corupe marea, o cometă arzătoare pentru a fermeca apele. Apoi două urgii de fum: luminariile se întunecă; fumul adânciturii întunecă soarele și aerul și se răspândesc lăcuste peste pământ. În sfârșit, urgia pucioasei: cavalerii celei de-a șasea trâmbițe scot din gura lor pucioasă, dar odată cu ea și foc și fum, astfel încât ei poartă cu propria lor urgie distinctivă un simbol al celorlalte.
„Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă; A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. ” (ca focul, iacintul şi pucioasa - „foc, fum, și pucioasă”: De ce iacintul pentru „de fum”? Vom putea răspunde la această întrebare când vom vedea poziția iacintului în lista de pietre prețioase a Sfântului Ioan. Cele douăsprezece pietre sunt atribuite celor douăsprezece constelații, iar iacintul Scorpionului. Urgia de fum descrisă în mod explicit este urgia scorpionilor-lăcustă sub semnul Scorpionului. Fără îndoială, Sfântul Ioan a privit piatra pe care a numit-o iacint ca mai mult sau mai puțin de un albastru-fumuriu.) Rezumatul tuturor urgiilor de trâmbiță din cea de-a șasea este modelat pe rezumatul tuturor urgiilor călăreților din cazul ultimului călăreț: „Le-a fost dată lor” (Moartea și Hades) putere peste a patra parte a pământului, să ucidă cu sabia, foametea și moartea și prin fiarele sălbatice ale pământului.
Îngerul glorios care urmează celei de-a șasea urgii de trâmbiță vine din partea următoare a pătratului, de care aparțin soarele și stelele. El coboară din cer, învelit în nor, încununat cu curcubeu, cu fața ca soarele, și se apucă de toate elementele: deoarece se îndreaptă spre noi, piciorul său drept este în mare și stângul pe pământ. El își ridică mâna la cer și mărturisește pe făcătorul tuturor trei, pe Dumnezeul cel veșnic viu. Apele trebuie omise, deoarece ele intră în conflict cu simbolismul schematic al viziunii. Vărful colțului pătratului este tratat ca cer, partea de jos ca pământ-și-mare. Ce treabă au apele acolo sus, în cer, la nivel cu soarele, luna și stelele? Poate că trebuie văzute în norul în care este învăluit îngerul cu chipul ca soarele. Data viitoare când un înger îl invocă pe Creator, este ca făcător al cerului, al pământului, al mării și al izvoarelor apelor (XIV, 7). Îngerul glorios, ca și ultimii doi îngeri cu trâmbiță, face un rezumat al sferturilor și, totuși, ca și ei, el aparține în mod special unui loc; el aparține cerului și soarelui. Prin urmare, el aparține sfertului Leului și de aceea vorbește cu glasul Leului (X, 3). El poartă în mână un sul – ultima dată când am auzit cuvântul a fost în viziunea de vară a celei de-a șasea peceți, când cerul s-a depărtat ca un sul rulat în sus. El stă în sfertul de vară, înaintea marii trâmbițe a Anului Nou, iar mesajul său este o prezicere a ceea ce va aduce trâmbița când va suna.



Oracolul trestiei este în acord cu viziunile îngerului glorios și continuă aceeași formă de reprezentare, aceea în care jumătatea superioară a pătratului (ca cer) este pusă peste jumătatea inferioară (ca pământ și mare). Sfântul Ioan, înzestrat cu o tijă de măsurat, este chemat să tragă linia orizontală a diviziunii. Dedesubt se va afla regiunea ce va fi predată tiraniei Antihristului: deasupra ei „templul și altarul”. Cartierul de primăvară a fost identificat drept locul altarului, de când am văzut sufletele martirilor acolo, în pecetea a cincea: este locul Mielului de jertfă. Templul cerului se găsește în mod natural în cealaltă jumătate a vârfului pătratului - regiunea verii și a stelelor. Sanctuarul fiind astfel măsurat, cei doi martori ai lui Hristos prorocesc sub ocrotire supranaturală – ei sunt cele două sfeșnice ale sfântului locaș. Dar, în cele din urmă, Fiara care se ridică din abis stinge candela de închinare pentru „o vreme, vremi și jumătate de vremi” - lumânările zac moarte timp de o jumătate de săptămână pe strada cetății.

Note de subsol:
1 - Sfântul Ioan este în dificultate; cartierul vulturului este pământul, dar vulturul trebuie să zboare în cer, sub stele. Așa că el este introdus ca un apendice la semnul stelelor, dând avertisment despre ceea ce va urma din momentul în care următoarea urgie se va abate pe pământ.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Jan 2023, 01:09 AM

Bestia se ridică din abis. Am văzut cum, la cea de-a cincea trâmbiță, „abisul” a fost făcut pentru a acoperi pământul și marea, adică toată jumătatea de jos a pătratului. Deci este simbolic perfect, când Sfântul Ioan opune celor doi martori pentru templu și altar doar Fiara din abis. Ea îi ucide, iar trupurile lor cad pe străzile cetății păcătoase, sub linia orizontală. Dar după jumătate de săptămână o voce cerească îi cheamă și ei se înalță din nou la cer. Un cutremur zguduie cetatea pământului, iar locuitorii ei se tem și dau slavă Dumnezeului cerului.
Trâmbița sună și mintea Sfântului Ioan se ridică la cer în urma martorilor: vede și aude imnodia Anului Nou. O viziune a templului (nu a altarului) îl poartă pe partea cartierului de vară, vizavi de locul trâmbiței: locul trâmbiței care este și locul femeii cerești. Pentru înțelegerea astrologiei aici trebuie să ne oprim și să luăm în considerare câteva date astrologice. Aranjarea convențională a semnelor zodiacale plasează câte trei în fiecare sfert, astfel încât punctele de trecere de la un sfert la altul - solstițiile și echinocțiile, reprezentate în figura noastră de colțurile pătratului - nu sunt sub nici un semn, ci în punctul de împărţire între un semn şi altul. Așa că trâmbița Anului Nou ar trebui să sune când Soarele părăsește Fecioara pentru a intra în Balanță. Dar aranjamentul convențional fusese cartografiat în jurul anului 400 î.Hr., iar pe vremea Sfântului Ioan, schimbarea numită „procesiunea echinocțiilor” a mutat (ca să spunem așa) toate semnele cu o cincime dintr-un loc spre dreapta în raport cu circuitul solar. La echinocțiul de toamnă, soarele mai avea șase zile să treacă din Fecioară în Balanță, până la sfârșitul secolului I d.Hr. Putem reprezenta în mod convenabil datele astrologice din timpul Sfântului Ioan prin următoarea diagramă.



Nu trebuie să fim, așadar, surprinși să observăm că suflarea trâmbiței Anului Nou dezvăluie semnul Fecioarei, un semn care aparține în mod corespunzător cartierului de vară. Vara fiind cartierul luminariilor, ea este îmbrăcată în soare, stabilită pe lună și încoronată cu cele douăsprezece stele.
Dacă Sfântul Ioan nu ar fi avut niciun interes simbolic să facă altfel, s-ar fi putut mulțumi să urmeze astrologia convențională și să trateze echinocțiul ca începutul Balanței. Dar de fapt, așa cum am văzut, el este profund interesat de legătura dintre Anul Nou și purtarea pruncului în pântecul femeii: așa că preferă astrologia propriu-zisă astrologiei convenționale și plasează Anul Nou în Fecioară.
Drama femeii și a balaurului din XII se îndreaptă parțial, s-ar părea, pe poziția ambiguă a femeii la balamaua dintre „cer” și „pământ”. Locul ei potrivit este cerul (vara): totuși ea aparține pământului și toamnei. Viziunea va descrie modul în care balaurul cade din cer pe pământ și în mare. (XII, 12.) Aceasta ne amintește de îngerul glorios din X, care a coborât din cer pe pământ și pe mare. Este firesc să presupunem că vom avea o altă viziune în care întregul pătrat este folosit deodată, ca decor pentru o acțiune care cuprinde cerul și pământul.
Poziția femeii, oricum, este cunoscută: ea este ultimul semn al sfertului de vară. Pruncul ei, când se naște, trebuie să fie Leul mesianic, chiar deasupra ei: prin echivalența stabilită în V, Leul nu este altul decât Mielul. Balaurul, așezat împotriva ei în ceruri, va fi în sfertul primăverii, regiunea apelor. Am văzut Eufratul ca locul din care provin cei mai răi demoni (IX, 13 și urm.): Balaurul este Leviatan, monstrul Nilului, tipul Faraonului, și el este mai ales acesta în XII, unde evadarea femeii în pustie este atât de evident scăparea lui Israel din Egipt, după ce copilul-băiat (Moise) fusese smuls providențial din fălcile persecuției pentru a proteja tronul. Mai mult decât atât, Satana ca acuzator (diabolos) este asociat ferm cu sfertul de primăvară prin al doilea și al șaselea Mesaj1 (II, 9, III, 9). Putem să desenăm fără prea multă zarvă pătratul care pregătește scena pentru drama din XII-XIII.



Balaurul atacă: pruncul mesianic este adăpostit în Tron, iar femeia evadează în pustie, adică pe pământ. Îngerii (stelele) din cartierul de vară luptă împotriva Balaurului, iar el cade pe pământ și în mare. Mergând în sus prin pământ împotriva femeii, el aruncă un râu după ea, ceea ce ne amintește că el este originar din regiunea râurilor. Dar pământul o salvează pe femeie înghițind râul. Este regiunea pământului, este și cartierul vulturului prin care se târăște: aripile vulturului sunt date femeii, iar ea își asigură scăparea. Derutat, Balaurul se întoarce la marginea mării, de unde iese prima Fiară. El este susținut de îndată de a doua Fiară care se ridică din pământ.
Deoarece caracterul astrologic al Femeii și al Balaurului este subliniat atât de mult de Sfântul Ioan, pare rezonabil să cautăm trăsături astrale în detaliile viziunii. Sus, în spatele semnului de mijloc al cartierului de primăvară, se află constelația Marelui Râu (Eridanus), și chiar de o parte a lui Eridanus se află Cetus, monstrul de apă, cu capul întors în sus opus Berbecului, adică împotriva lui Hristos, Mielul Pascal. De fapt, nu este femeia ci Fiul ei pentru care Leviatan pândește. Se poate obiecta că Hristos, ca Fiu al femeii, nu trebuie să fie nici un Miel, ci Leul care se alătură femeii. Sfântul Ioan a prevenit această obiecție prin egalarea de neuitat și emfatică a Leului și Mielului din V, 5-6.
Vom observa în continuare că la căderea Balaurului se introduce numele său echivalent „Șarpe” și că acest nume este folosit de două ori în povestea urmăririi femeii de către Balaur. Constelația Șarpelui merge de-a lungul acelei părți a eclipticii care alcătuiește „pământul”, sfertul de toamnă. Vârful cozii îl atinge pe Săgetător, capul său mare și strălucitor este ridicat peste Balanță ca și cum ar vrea să lovească femeia. Degeaba, pentru că Vulturul care se înalță peste coada șarpelui și este dușmanul ereditar al șarpelui, îi dă femeii aripile sale, pentru ca ea să-și asigure scăparea.

Note de subsol:
1 - Slujitorii lui Satana apar în aceste Mesaje ca fiind fals mesianici: ei spun că sunt Iuda dar nu sunt: ei sunt o sinagogă a lui Satana. Acum Satana însuși apare ca o parodie a lui Iuda însuși, adică a lui Hristos, Mielul. Cele șapte capete și zece coarne sunt o denaturare a celor șapte coarne și cei șapte ochi. Parodia Mielului este moștenită de celelalte două Fiare, dar începe la Balaur.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Jan 2023, 01:55 AM

Viziunile din XIII nu au același caracter astral ca și cele din XII și nu le vom decoda analizând cu atenție globul ceresc. Dar trebuie să remarcăm că marele și blasfemiatorul mister al primei Fiare, cu capul lovit de moarte și cu lovitura de moarte vindecată, este în acord cu ieșirea sa din mare, sfertul iernii și al morții. Ea este, de fapt, și moartă și blestemată, iar cei care se închină ei iau moartea asupra lor. Nu avem nimic de remarcat despre cealaltă Fiară, Falsul Profet, cu excepția faptului că singurul alt profet fals numit de fapt profet de Sfântul Ioan este profetesa Izabela, care aparține și ea sfertului toamnei.
Viziunile pe care tocmai le-am examinat nu pot fi considerate o procesiune prin calendar. Poate pentru că reprezintă contraatacul demonic, ele merg înapoi în jurul pătratului, împotriva direcției soarelui. Mai întâi vedem Fecioara (vara), apoi Balaurul (primăvara), apoi Prima Fiară (iarna), apoi a Doua Fiară (toamna). Dar lucrarea inversă nu împiedică pozițiile individuale ale figurilor să fie adecvate sezonier. Apariția femeii, după cum știm, marchează trâmbița Anului Nou: ea scapă pe „pământ” (începutul sfertului de toamnă) pentru a-și găsi „corturile în pustie” (Sărbătoarea Corturilor pe data de cincisprezece a a lunii a șaptea). Leviatanul se manifestă în regiunea Paștelui, atacând Mielul, deoarece atacul faraonului asupra copiilor de sex masculin aparține poveștii eliberării pascale. Cele două Fiare sunt dispuse de o parte și de alta a colțului de jos care reprezintă Consacrarea, pentru că Sărbătoarea Consacrării celebra atât apariția Urâciunii Pustiirii, cât și înlocuirea ei printr-un templu nou purificat.
Împărăția lui Antihrist, conform viziunii de măsurare (XI, 1-13), cucerește numai curtea exterioară, triunghiul îndreptat în jos din pătrat: chiar și pentru o „vreme, vremuri și jumătate de vremi” a tiraniei Antihristului, partea înaltă și cerească a Sionului mistic este inviolabilă: iată „cortul” în care locuiesc spiritele lor, ale cărui trupuri le îndurerează pe pământ. La curățarea și rededicarea templului, întregul vârf pătrat al Muntelui Sion este sfințit din nou și stăpânit de către sfinți. Așadar, după viziunile Fiarelor, Sfântul Ioan se grăbește să ne arate templul spiritual de patru pătrate al aleșilor lui Dumnezeu, cele douăsprezece triburi a câte douăsprezece mii fiecare, corespunzând celor douăsprezece semne zodiacale, îmbrățișând întregul circuit al Sionului pătrat. Mielul cu propriul său trib al lui Iuda stă în locul Mielului, celelalte triburi fiecare în locurile lor: dar toate poartă în mod egal pecetea Numelui divin și toate stau în mod egal pe Muntele Sion.
Viziunea Mielului și a celor 144 de mii cuprinde întregul pătrat, dar este centrată pe Miel, și deci în sfertul primăverii și în cer. El suprapune împărăția cerească împotriva împărăției pământești a Fiarei, echilibrează lumina împotriva întunericului. Din acest punct încolo mișcarea începe din nou pentru a lua direcția soarelui cuceritor. Invazia întunericului a luat direcția contrară (vara, primăvară, iarnă, toamnă). Acum trebuie să asistăm la recucerirea de către forțele luminii. În primul rând, este doar un avans al vestitorilor care proclamă război: va urma invazia.
După ce Mielul de pe Sion a fost manifestat în primăvară, primul vestitor îngeresc este văzut zburând în sfertul verii. Descrierea primului înger zburător, am spus, este modelată cu grijă după descrierea vulturului zburător din VIll, 13. Vulturul este un apendice la cea de-a patra trâmbiță, care a afectat soarele, luna și stelele; când îl vedem, am avut o rundă de urgii asupra celor patru elemente și ne avertizează despre o serie mult mai rea care urmează să vină odată cu o a doua rundă: o urgie de la pământ și mare (lăcuste), o urgie de la marele râu (călăreți), o urgie din stele (Lucifer, Balaurul). Vulturul, el însuși zburând „prin mijlocul cerului”, sub stele, arată către aceste lucruri. Perechea lui, îngerul zburător din XIV, 6, se află, de asemenea, în „cerul de mijloc”, sub stele, și îi cheamă pe cei din următorul sfert, „locuitorii pământului”, să se teamă de Dumnezeu și să se închine Făcătorul cerului, pământului, mării și izvoarelor de apă. Tema lui este tema proprie sfertului de vară care se îndreaptă spre trâmbițele Anului Nou: „Teme-te de Dumnezeu, că a venit ceasul judecății Lui”. Acum este ultima ocazie de pocăință.
Al doilea înger, pentru toamnă, declară că judecata a căzut: Babilonul este răsturnat. Tema judecății realizate nu este singura caracteristică sezonieră a episodului. Nu mai puțin este tema recoltei, la care se face aluzie în descrierea Babilonului ca a unuia care a făcut ca toate națiunile să bea din vinul mâniei curviei ei. Al treilea înger, pentru sfertul de iarnă care izvorăște din Consacrare, povestește despre chinul care se pregătește pentru cei care aderă la tronul Fiarei, despre ea, adică cea care s-a ridicat din marea iernii și și-a fixat tronul între mare și pământ. Tema recoltei se desfășoară din mesajul angelic anterior, așa cum, în marea arhitectură a Sfântului Ioan, recolta Corturilor continuă în ofranda de băutură a Consacrării. Când potirele vor fi turnate pe pământ, va însemna că lumea este făcută să bea din vinul mâniei lui Dumnezeu; și exact asta spune acest înger: „Cel ce se închină Fiarei va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu, pregătit neamestecat în paharul mâniei sale”. Aceasta înseamnă, de fapt, că punctul de jos al pătratului în care se află tronul Fiarei se va deschide pentru ei într-o prăpastie de foc și pucioasă, iar fumul gheenei lor se va ridica pentru totdeauna sub cerul supra-arcuit unde stau Mielul, îngerii lui și sfinții lui. Aceasta este reabilitarea suferinței martirilor, pe care au îndurat-o sub umbra tronului Fiarei.
Un glas din cer, care vestește beatitudinea morților care mor în Domnul, ne înalță din iarna martiriului lor la izvorul nădejdii lor, de la pământ și mare la cer. Semnul sfertului de iarnă este Omul cu Vasul cu apă: speranța martirilor este Fiul Omului care umblă pe norul de ploaie: trebuie să ne ridicăm ochii de la mare la cer, de la iarnă la primăvară, dacă vrem să-l vedem venind. Sfântul Ioan ridică privirea și el este acolo, încununat cu aur.



Urmează un al doilea zbor și mai rapid în jurul celor patru sferturi: vocile proclamării sunt urmate de umbrele acțiunii. Sfântul Ioan are într-adevăr doar două lucruri de spus în această mișcare, nu patru. Primăvara, recolta de suflete a Fiului Omului, toamna, recolta îngerească a mâniei. Dar se străduiește să se conformeze totuși schemei celor patru anotimpuri. În cele două mișcări anterioare ale viziunilor Fiarei, una în sens invers acelor de ceasornic (XII-XIII) și una în sensul acelor de ceasornic (XIV, 1-12), poate fi văzută o formă comună: o serie de patru, prima fiind o Hristofanie, celelalte trei de o calitate diferită de ea, dar uniforme una alteia. Mai întâi l-am avut pe Hristos în pântece și trei monștri; apoi Mielul pe muntele Sion și trei îngeri. Acum îl avem pe Fiul Omului pe nori și iarăși trei îngeri. Dacă scriem drept în jurul pătratului, obținem rezultatul descris în figura alăturată. Știm că locul Mielului este altarul. Dacă Fiul Omului apare în sfertul primăverii, trebuie să fie în locul Mielului, mai ales deoarece Mielul marchează Paștele, când începe secerișul porumbului, iar Fiul Omului vine să secere. Deci, altarul îi aparține, iar templul se află pe partea opusă. Dar ce treabă are îngerul din al patrulea sfert cu altarul? Se pare că Sfântul Ioan folosește o simplă împărțire verticală, totul pe o parte fiind „altar” și totul pe cealaltă fiind „templu”. Dacă desenăm atât această diviziune verticală, cât și diviziunea orizontală obișnuită, se pare că înțelegem excelent viziunea.



Secerișul porumbului, fiind în sfertul primăverii, este ceresc: primăvara, și deci altarul, face secerișul; partea de vară (primul înger al templului) este limitat la a spune secerătorului ora sa. Recolta, fiind în sfertul toamnei, este pământească: îngerul toamnei, care este deci un al doilea înger al templului, face recoltarea: partea de iarnă (îngerul altarului) este pur și simplu pentru a da semnalul. Secerișul ceresc este al celor binecuvântați: recolta pământului este o recoltă a mâniei. Sfântul Ioan nu spune simplu, „un înger care iese din altar”, el adaugă, „cel care are putere asupra focului”. Domeniul altarului trebuie împărțit orizontal. Partea de sus este Fiul Omului = Mielul, victima acceptabilă pe altar: partea de jos este focul altarului.
De-a lungul Apocalipsei, focul este uniform simbolul judecății. Nu-i vedem niciodată pe cei drepți oferiți drept un holocaust. Chiar și în jertfa de tămâie din VIII, 2-5, focul nu este menționat în mod explicit decât ca cel pe care îngerul ofrandei îl aruncă înapoi în judecată asupra capetelor celor păcătoși, după ce a fost făcută ofranda sa lui Dumnezeu. Și aici focul-altar este simbolul holocaustului celor răi. Al treilea înger zburător a spus că a bea vinul mâniei lui Dumnezeu înseamnă să fii chinuit cu foc: acum, îngerul care înfăptuiește îngrozitoarea recoltare își ia semnalul de la îngerul focului; și el însuși este al treilea din compania lui.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 5 Jan 2023, 02:28 AM

Referințele despre numărul 153 pot fi găsite în Noul Testament, unde Simon Petru prinde în plasă din Marea Tiberiadei 153 de pești. Unele dintre proprietățile interesante ale numărului 153 sunt:

Este cel mai mic număr care poate fi exprimat ca suma cuburilor cifrelor sale:

153 = 1^3 + 5^3 + 3^3

Este egal cu suma factorialilor numerelor de la 1 la 5:

Suma cifrelor lui 153 este un pătrat perfect:

Suma divizorilor alicoți ai lui 153 este, de asemenea, un pătrat perfect:

Divizorii alicoți ai unui număr sunt toți divizorii acelui număr, excluzând numărul în sine, dar incluzând 1. Se vede că suma divizorilor alicoți ai lui 153 este pătratul sumei cifrelor lui 153.
La adunarea numărului 153 cu inversul său, se obține 504, al cărui pătrat este cel mai mic pătrat care poate fi exprimat ca produsul a două numere diferite care nu sunt pătrate care sunt inversul unul altuia:

Poate fi exprimat ca suma tuturor numerelor întregi de la 1 la 17. Cu alte cuvinte, 153 este al 17-lea număr triunghiular. Deoarece inversul lui 153, adică 351 este, de asemenea, un număr triunghiular, 153 poate fi numit număr triunghiular reversibil.



Numărul 153 este, de asemenea, un număr Harshad (numit și numărul Niven), adică este divizibil cu suma propriilor cifre:

Deoarece inversul lui 153, adică 351 este, de asemenea, un număr Harshad (sau numărul Niven), 153 poate fi numit număr Harshad reversibil (sau numărul Niven reversibil).

Poate fi exprimat ca produsul a două numere formate din propriile cifre:

Cifrele utilizate în multiplicatori sunt identice cu cele din produs.

Numărul 135, care este format prin rearanjarea cifrelor lui 153, poate fi exprimat ca:

Suma tuturor divizorilor lui 153 este 234.

Produsul divizorilor alicoți ai lui 153 este 23409:

Produsul divizorilor alicoți ai lui 153 conține suma tuturor divizorilor lui 153 juxtapuși:

234 = Suma tuturor divizorilor lui 153
09 = Rădăcina pătrată a sumei divizorilor alicoți ai lui 153.

Când cuburile cifrelor oricărui număr, adică se adaugă un multiplu de 3, apoi acest proces este repetat, rezultatul final este 153, unde procesul se termină deoarece 153 = 1^3 + 5^3 + 3^3
De exemplu: numărul 108
1^3 + 0^3 + 8^3 = 513 și 5^3 + 1^3 + 3^3 = 153
Deci, numărul 108 ajunge la 153 în două cicluri și poate fi reprezentat ca

Un studiu detaliat al tuturor numerelor până la 10^5 relevă faptul că toate numerele care sunt multiplii lui 3 și sunt mai mici decât 10^5 ajung la 153 (după ce se repetă procesul de însumare a cuburilor de cifre) în maximum 14 cicluri. Cu toate acestea, este nevoie de maximum 13 cicluri pentru toate numerele, care sunt multiplii lui 3 și sunt mai mici de 10.000.

Cel mai mic număr, care necesită 13 cicluri pentru a ajunge la 153, este 177, adică


Tabelul de mai jos indică cele mai mici numere, care ajung la 153 în cicluri de la 1 la 14.

O caracteristică mai puțin descrisă a lui 153 apare dacă numărul este citit ca număr binar: 10011001
10011001, vizualizat liniar, este un palindrom care cuprinde 8 poziții. Dacă 10011001 este circularizat, formând un inel octogonal, apar mai multe modele.

Numărul maxim într-un octet (255) este inclus în figura de mai sus.
Secvența circulară 10011001 dă un multiplu de 51 (sau 3 x 17) din orice poziție este citită secvența.

Rădăcina pătrată a lui 153 (adică 12,369) este numărul de luni pline dintr-un an.
Lungimea marii galerii din interiorul Marii Piramide este de 153 de picioare.
Reprezentarea binară adică 10011001 și reprezentarea hexazecimală adică 99 a lui 153 sunt palindromuri.
În Marea Piramidă, de la etajul camerei regelui până la platforma de vârf există 153 de feluri de zidărie.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 14 Jan 2023, 11:38 PM

Începutul Primului Război Mondial a coincis cu o eclipsă de soare remarcabilă care a traversat câmpurile de luptă din Europa de Est, înainte să coboare calea totalității pentru a traversa locul anticului Ninive. Acest eveniment izbitor a avut loc pe 21 august 1914 – ziua sărbătorii Maicii Domnului din Knock, care anunțase deschiderea sulului cu șapte peceți. „Semnul lui Iona” s-a repetat când marea eclipsă de soare din 1999 a traversat din nou locul anticului Ninive pe 11 august.






Pentru a spori și mai mult semnificația acestui eveniment, eclipsa de Soare din 1999 a avut loc exact în ziua în care a avut loc „Alinierea Marii Cruci”, când planetele sistemului solar s-au aranjat astfel încât să ia forma unei cruci - semnul ultim al înfrângerii lui Satan.

Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu, iar cerul de sus vestește lucrarea mâinilor Lui.(Psalmul 19:1)

Planetele s-au aranjat să ia forma unei scene de crucificare la data cea mai probabilă a morții lui Isus - 3 aprilie, 33 d.Hr.



Erupția vulcanului din Insulele Canare (regiunea fostei Atlantida), pe 19 septembrie 2021 - sărbătoarea Maicii Domnului de La Salette. În 1846, prin apariția sa de la La Sallette, Maica Domnului tocmai anunțase intrarea Umanității în Vremurile de Apoi: „Acesta este timpul Timpurilor, sfârșitul Sfârșiturilor".
A se vedea al Treilea Secret de la Fatima, Sora Lucia.
Viziunea surorii Lucia despre îngerul atingând pământul cu o lance în flăcări este legată de cutremurul escatologic descris în Apoc. 16. Evenimentul văzut de Sora Lucia în apariția de la Tuy din 1944 este legat în mod specific de căderea „Babilonului”, care este simbolizată de un înger care aruncă o piatră de moară în mare în Apoc. 18:21.
Crucea de lumină care a fost profețită în revelațiile Milei Divine, nu este o cruce de lumină produsă prin mijloace naturale, cum ar fi o supernovă (vezi supernova din 2022). Hristos îi spune clar Sfintei Faustina că toată lumina din ceruri se va stinge (acesta este un eveniment supranatural, nu natural) și că crucea va fi văzută de omenire și că vor ieși din ea lumini mari pentru a lumina lumea pentru un timp (din nou, acesta descrie un eveniment supranatural, nu unul natural). Atunci când se va produce acest mare miracol public (pe care Pius al IX-lea l-a prezis când a menționat o „mare minune care va înfricoșa lumea”), lumea va fi împărțită în două tabere și atunci Antihrist va fi împuternicit și va începe ascensiunea la putere.



Anul 2020 s-a dovedit a fi unul dintre cele mai memorabile. De asemenea, a adus o schimbare fără precedent în practica religiei romano-catolice. Pentru prima dată în istoria creștinismului, bisericile au căzut în tăcere în întreaga lume. În timp ce Liturghia continuă să fie celebrată de preoții și episcopii lumii la unison cu Papa, bisericile au fost jefuite de prezența fizică a laicilor, care cuprind cea mai mare parte a cultului oferit Preasfintei Treimi, în conformitate cu respectarea Sabatului. Acesta a fost primul Paște de la Învierea lui Hristos pe care credincioșii laici nu l-au putut împărtăși în deplină comuniune cu Prezența Reală a lui Isus în Euharistie, care este unul dintre preceptele Bisericii Catolice.



Apariția celor Patru Călăreți ai Apocalipsei la deschiderea celor șapte peceți corespunde cu desfășurarea războaielor mondiale din secolul al XX-lea și culminează cu deschiderea celei de-a șaptea peceți, care este marcată de tăcerea celor Patru Creaturi Vii care dau slavă lui Dumnezeu continuu:

1 
Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.
2 Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.
3 Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie.
4 Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.
5 Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. (Apoc. 8:1-5)

Imnul constant de laudă pe care cele Patru Făpturi Vii îl oferă lui Dumnezeu în închinarea veșnică reprezintă liturghia Bisericii, care până acum, l-a lăudat constant pe Hristos undeva în diferitele Biserici răspândite în lume:

8 Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8)

Pentru prima dată în istoria creștinismului, cântecul celor Patru Făpturi Vii oferit în liturghia Bisericii a căzut într-o tăcere ciudată. Cu siguranță nu este o coincidență faptul că închiderea simultană a bisericilor lumii a avut loc chiar la sfârșitul acestei perioade de 120 de ani de dezlegare a lui Satan (anul 2020 care a marcat sfârșitul perioadei 100-120 de ani de dezlegare a lui Satan, a fost marcat în mod similar de o aliniere a tuturor celor șapte planete clasice, pe 4 iulie 2020), aducând secvența deschiderii sulului cu șapte peceți la un final captivant, care așteaptă sunetul celor șapte trâmbițe.



„Marele munte, care arde cu foc” aruncat în mare în Apocalipsa 8:8 prevestește un colaps lateral vulcanic în Insulele Canare. Mulți geofizicieni cred că atunci când acest colaps lateral se va desfășura în cele din urmă, va genera un mega-tsunami care va devasta Coasta de Est a Americilor. Un eveniment care va duce la prăbușirea Statelor Unite ca superputere și va asigura ascensiunea Antihristului spre dominație globală.
Aruncarea muntelui în mare, menționat în Apocalipsa 8:8 are loc ca o consecință directă a cutremurului escatologic din Ierusalim, pe baza mai multor pasaje cheie găsite în Scriptură. Muntele arzător care este aruncat în mare indică judecata care este dată asupra imperiului mondial eshatologic „Babilon”, simbolizată de îngerul care aruncă o piatră de moară în mare în Apocalipsa 18:21:

21 Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: „Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!”

Apocalipsa însăși asociază îndeaproape judecata Babilonului cu apariția cutremurului eshatologic din Ierusalim:

17 Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”
18 Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.
19 Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.
20 Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit.

Erupția din La Palma (sau în engl. La isla bonita) din insulele Canare (locul fostei Atlantide) ar putea declanșa o reacție în lanț, provocând erupția mai multor vulcani din întreaga lume. (Supervulcanul din Yellowstone a provocat roiuri de cutremure, la fel ca și cel din La Palma). Un vulcan din Mexic, care a fost inactiv de ceva timp, a început să acționeze din nou. Au existat cutremure în toată zona Pacificului - cunoscut și sub numele de Inelul de Foc (vezi recenta erupție din Tonga care se află la 60 km de acest inel de foc), unde sunt concentrați cei mai mulți dintre vulcanii lumii, mulți dintre ei sub ocean. O astfel de reacție în lanț declanșată de La Palma ar putea face ca cel puțin două profeții să se împlinească: cele trei zile de întuneric, cauzate de tone de cenușă vulcanică în aer; mai mulți vulcani care erup simultan ar putea turna suficiente gaze toxice în aer pentru a face periculoasă părăsirea casei sau chiar să deschidă o adâncitură (cea din Apocalipsă bineînțeles).



Nu pare a fi o „coincidență” faptul că erupția din La Palma a avut loc chiar în acest moment în timp, începând cu sărbătoarea Maicii Domnului de La Salette. Armata regelui Victor Emanuel al II-lea a ajuns la zidurile Romei la 19 septembrie 1870 (sărbătoarea Maicii Domnului de La Salette), începând un asediu care a dus la pierderea Statelor Papale. Papa Leon al XIII-lea, fără îndoială, a legat acest eveniment cu conținutul viziunii sale, unde a văzut o armată de demoni înconjurând Orașul Etern. Aceasta, la rândul său, este ecoul taberei sfinților fiind înconjurați de armatele lui Satan la sfârșitul „miei de ani” din Apoc. 20. În rugăciunea de exorcizare mai lungă emisă de Papa Leon al XIII-lea în 1890, el se referă la francmasoni care ridică un monument dedicat regelui Victor Emanuel al II-lea la Roma.



Ideea tribulației de șapte ani (perioada dintre A doua venire și Judecata de Apoi) poate fi găsită și în profeția Sf. Patrick: Irlanda va fi inundată de ocean cu șapte ani înainte de ultima zi pentru a-i cruța pe irlandezi de domnia lui Antihrist. Conform profeției Sf. Patrick, mega-tsunami-ul care va fi generat de prăbușirea vulcanului din Insulele Canare („marele munte, care arde de foc” fiind aruncat în mare, așa cum este descris în Apocalipsa 8:8 va avea loc cu șapte ani înainte de sfârșitul lumii. Se pare că acest eveniment (care este strâns legat de A Doua Venire a lui Hristos și cutremurul eshatologic) va fi cel care va produce perioada tribulațiunii pe pământ.






Arhitectul italian Giuseppe Sacconi a câștigat premiul pentru proiectarea monumentului regelui Victor Emmanuel al II-lea în 1884, pe care l-a modelat după imaginea altarului Pergamon recent descoperit. Acesta nu este nimic altceva decât „Tronul lui Satan” descris în Apocalipsa 2:13. Din nou, nu întâmplător Papa Leon al XIII-lea și-a experimentat viziunea exact în momentul din istorie în care în orașul Roma se ridica un altar realizat după imaginea Altarului Pergamon, în urma cuceririi Statelor Papale. După descoperirea sa în 1879, altarul propriu-zis Pergamon a fost transportat în Germania și reconstruit la Berlin în 1900, chiar la începutul perioadei mai marii puteri a lui Satan.



Acest topic a fost editat de shapeshifter: 16 Jan 2023, 12:47 AM

Maslama Ibn Nufayl afirmă că profetul a spus:
„Înaintea Ceasului va exista o epidemie severă și după aceea vor veni anii cutremurelor” (Hadith povestit de Ahmad).

A se revedea Cutremurul eshatologic

Al-Khaṭṭāb ibn Nufayl (Arabic: الخطاب بن نفيل) was an Arab chief from the tribe of Quraysh. He lived during the 6th century and was a contemporary of the Islamic prophet Muhammad.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 7 Feb 2023, 10:07 PM

De remarcat recentele cutremure din Antiohia (Antakya)...







Acest topic a fost editat de shapeshifter: 17 Feb 2023, 10:52 PM

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 9 Mar 2023, 01:41 AM

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 9 Mar 2023, 01:54 AM

Mai stii ceva despre Henoch ?

"Cel mai înalt înger este asemeni oglinzii lui Dumnezeu -
Aripile sale sunt făcute din lumină eternă."

Hai serios, rubrica de bancuri e pe altundeva.

Acest topic a fost editat de Cla: 9 Mar 2023, 05:34 PM

Topicul ăsta nu merită batjocură... încă una și ai ignore...

Evenimentele de „ordonat”:

• Moartea unui „calif” în Orientul Mijlociu generând o „dispută” pentru succesiune
• Marele Fulger din Est
• Reconstrucția celui de-al Treilea Templu
• Începutul conflictului Iran/Arabia Saudită
• O prăbușire economică globală
• WW3
• Seceta și foametea globală se generalizează în decurs de 3 ani
• Apariția unui semn/astru pe cer
• Invazia ruso-iraniană a Franței
• Semnul femeii însărcinate din Apocalipsa 12
• Semnul „lunii despicate”, dubla eclipsă de soare și de lună din luna Ramadanului
• Hadda
• Sosirea Mahdî-ului
• Perioada celor doi martori timp de 1260 de zile (42 de luni) la Ierusalim
• Căderea „Babilonului”
• „Muntele de aur” al Eufratului
• Apariția „oficială” a Antihristului
• A Doua venire a lui Hristos
• Pacea universală, debutul Noii Ordini Mondiale
• „Urâciunea pustiirii” (Mat. 24-15)
• „Ziua Domnului” (Sofonie 1-15, Isaia 13-9)
• Bascularea axei polilor tereștri și inversarea sensului de rotație
• Cele trei zile de întuneric
• Venirea lui Gog și Magog
• Bătălia Armagheddonului
• Domnia lui Isus, era mesianică de o durată indeterminată (poate 7 ani).

O ordonare posibilă:

• Începutul celor trei ani de secetă. Perioada celor doi martori.

• Semn pe cer (femeia însărcinată a Apocalipsei), apariția unui astru în luna Ramadanului (luna divizată și dublă eclipsă, Hadda) și „mare fulger” în Orient. „Muntele de aur” al Eufratului. Toate aceste evenimente sunt legate.

• Moartea unui „calif” din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită se pare) generează o „dispută” pentru succesiune. Mahdî-ul primește loialitate în Mecca. Începutul conflictului Iran-Arabia Saudită, prăbușirea prețurilor petrolului duce la un crash economic mondial. Începutul WW3 și invazia ruso-iraniană a Franței. Distrugerea Parisului. Serii de catastrofe naturale (cutremure, vulcani și tsunami)

• Falsa pace și apariția oficială a Antihristului ca salvator. Începutul Noii Ordini Mondiale.
Ierusalimul ocupat - Căderea „Babilonului”
Reconstruirea celui de-al treilea Templu - „Urâciunea pustiirii” (Matei 24-15)

• Bătălia Armagheddonului - A doua venire a lui Hristos
Domnia lui Isus, era mesianică cu durată indeterminată (posibil 7 ani)
„Ziua Domnului” - Înclinarea axei polilor tereștri și inversarea direcției de rotație (răsăritul Soarelui la vest) - Cele trei zile de întuneric - Venirea lui Gog și Magog

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 1 Apr 2023, 11:03 PM

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 2 Apr 2023, 03:29 PM

Exploring the Book of Revelation: Interview with Ian Boxall

Judecata de Apoi este o învăpăiere a focului iubirii şi mâniei lui Dumnezeu, în care materia fiecărei substanţe piere, şi fiecare foc va atrage în el însuşi ce-i este propriu, adică, substanţa care este asemeni sieşi: Astfel focului iubirii lui Dumnezeu va atrage în el tot ceea ce este născut din iubirea de Dumnezeu, sau principiu-iubire, în care de asemenea va arde după felul iubirii şi se va dărui pe sine în acea substanţă. Dar chinul va atrage în sine ceea ce este făcut în mânia lui Dumnezeu în întuneric, şi va consuma falsa substanţă; şi atunci va rămâne doar voinţa dureroasă în propria-i natură, imagine şi făptură.

Cu ce materie şi formă va învia corpul uman? Este însămânțat un corp natural grosier și elementar, care în această viață este asemeni elementelor exterioare; totuși, în acest corp grosier există o putere și o virtute subtile. La fel ca și pe pământ există o virtute bună subtilă, care este ca soarele și este una și aceeași cu soarele; care, de asemenea, la începutul timpului a izvorât și purces din puterea și virtutea divină, de unde derivă toată virtutea bună a trupului. Această virtute bună a trupului muritor va veni din nou și va trăi pentru totdeauna într-un fel de stare materială cristalină transparentă, în carne și oase spirituale; așa cum se va întoarce și virtutea bună a pământului, pentru că și pământul va deveni cristalin, iar lumina divină strălucește în tot ceea ce are o ființă, esență sau substanță. Și așa cum pământul grosier va pieri și nu se va mai întoarce, tot așa și carnea grosieră a omului va pieri și nu va trăi pentru totdeauna. Dar toate lucrurile trebuie să apară în fața judecății, și în judecată să fie separate de foc; da, atât pământul, cât și cenușa corpului uman. Căci atunci când Dumnezeu va mișca o dată lumea spirituală, fiecare spirit își va atrage substanța spirituală către sine. Un spirit și un suflet bun își vor atrage substanța bună, iar cel rău, substanța rea. Dar trebuie să înțelegem aici prin substanță, o astfel de putere materială și virtute, a cărei esență este simpla virtute, ca o tinctură materială (un lucru care are toate făpturile, culorile și virtuțile în ea și este în același timp transparentă), din care aspectul grosier piere în toate lucrurile.

Marea reabsorbţie a lumii sensibile – neimplicând fuziunea cea mai neînsemnată – va fi anunţată prin cataclisme la o scară cosmică care va fi asemeni crăpării cochiliei existenţei noastre; materia, trecând prin foc, va fi vaporizată, nu în sens fizic al cuvântului (care nu ne-ar scoate deloc din lumea sensibilă), ci în sensul că aceasta va fi „descompusă înspre interior”, adică în direcţia ordinului subtil şi principial şi se va realătura protomateriei Paradisului terestru, aceea a creaţiei non-evolutive a speciilor. În plus moartea, pentru microcosmul uman, nu e alta decât această aceeeaşi regresie, pentru macrocosm; aici trebuie văzută distincţia dintre o „judecată particulară” şi „judecata generală”. În ambele cazuri, omul are tot interesul să se menţină vigilent şi pregătit; asemeni unui vechi proverb german: „Cel care moare înainte de a muri, nu moare atunci când moare”. Omul murind are nevoie să fie la nivelul acestei noi condiţii, dacă nu reuşeşte va fi înveşmântat în chiar forma propriei insuficienţe, sau propriei contradicţii interne, sau propriului „păcat”: separaţia sa de propria normă sau prototip se va face atunci simţită drept un foc de nestins.

Corpul, conform cosmologiei tradiţionale este creat ierarhic pornind de la sufletul uman, pentru care este doar o proiecţie sau exteriorizare. Sufletul are precedenţă asupra corpului în prioritatea creaţiei şi realitate a fiinţei. Şi sufletul fiind creat – cu excepţia centrului său nemuritor – trebuie asemeni întregii creaţii, să treacă prin moarte. Există un moment critic sau joncţiune, o „judecată”, „discriminare”, sau „separare” - care poate fi prefigurată chiar în timpul acestei vieţi – atunci când vălurile sunt îndepărtate şi intenţia de bază sau condiţia sufletului este expusă goală înaintea arhetipului său spiritual. Doar ceea ce ţine de spirit se poate întoarce în spirit; orice altceva va fi în mod necesar deferit înapoi gradului multiplicităţii, întunericului sau haosului care corespunde cu această condiţie. „Temeţi-vă nu de cei care ucid corpul, şi care nu pot ucide sufletul: ci mai degrabă temeţi-vă de cel care e capabil să distrugă şi sufletul şi trupul în iad.” (Matei X.28). A „doua moarte” a Apocalipsei poate trata de asemenea cazul în care sufletul, părăsind starea umană, va trece pur şi simplu într-o altă stare individuală de manifestare. Aceasta este o posibilitate cumplită pentru persoana profană, care poate fi menţinută în ceea ce am numit „prelungirile” stării umane, care în plus, în toate tradiţiile, constituie motivul principal pentru efectuarea riturilor funerare după cum spune Guenon în „Apercu...”

Ceea ce Guenon trebuie să spună aici despre culminarea ciclului lumii macrocosmic este la fel de instructiv în relaţie cu microcosmul uman: „În timp ce rezultatele pozitive ale manifestării ciclice sunt „cristalizate” pentru a fi transmutate astfel în germenii posibilităţilor pentru ciclul viitor, care încheie procesul „solidificării” sub aspectul său „benefic” (implicând în mod esenţial „sublimarea” care coincide cu „reversia” finală), ceea ce constituie rezultatele pur negative ale acestei manifestări, este „precipitat” sub forma unui caput mortuum (în sens alchimic al termenului) în cele mai inferioare „prelungiri” ale stării noastre de existenţă, sau în partea domeniului subtil care poate fi cu adevărat calificată ca „infra-corporală”. Asta e ceea ce Kabbala ebraică denumeşte drept „olam qlippoth”: acolo căzând „foştii regi ai Edomului”, în măsura în care ei reprezintă „reziduurile” neutilizabile ale Manvantarelor trecute.

Dar în ambele cazuri a existat în egală măsură o trecere în modalităţi extra-corporale mai înalte pentru un caz şi mai joase pentru celălalt astfel încât, se poate spune în mod just că manifestarea corporală însăşi, în relaţie cu ciclul în chestiune, dispare cu adevărat ori este complet „volatilizată”. De-alungul acestui ciclu şi până la punctul final trebuie întotdeauna avuţi în vedere cei doi termeni care corespund cu ceea ce tradiţia hermetică denumeşte drept „coagula” respectiv „solve”, şi asta din ambele părţi simultan: pe partea „benefică” există deci „cristalizare” şi „sublimare”; de partea „malefică” există „precipitare” şi întoarcerea finală în indistincţia „haosului”.

Cele două părţi denumite „benefică” şi „malefică” corespund exact celor de „dreapta” şi „stânga” unde „ridicatul” şi „damnatul” sunt referiţi la Judecata Ultimă, adică mai precis „discriminării” finale a rezultatelor manifestării ciclice.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 8 Apr 2023, 11:56 PM

Apokatastasis—An interview with Ilaria Ramelli

The Christian Doctrine of Apokatastasis: A Critical Assessment from the New Testament to Eriugena - Ilaria L.E. Ramelli

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 15 Apr 2023, 08:43 PM

666 este suma primelor 144 de cifre zecimale ale lui Pi.

3.141592653589793238462643383279502884197169399375105820974944
592307816406286208998628034825342117067982148086513282306647
093844609550582231725359......

și suma lui 1, 4, 1, 5, 9, ……, 5, 3, 5 și 9 este 144.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 4 Jun 2023, 09:57 PM

Suma numerelor de la ruletă este 666.

(12345678 + 87654321) * 153 + 153 = 15300000000.
0 este repetat de 8 ori.

Am mai spus că 153 este al 17-lea număr triunghiular (1+2+3+4+...+15+16+17)

dar

1 ÷ 153 = 0,006535947712418300653594...
luând toate cifrele semnificative și înmulțindu-le cu 17 și multiplii de 17

rezultă:

65359477124183 x 17 = 1111111111111111
65359477124183 x 34 = 2222222222222222
65359477124183 x 51 = 3333333333333333
65359477124183 x 68 = 4444444444444444
65359477124183 x 85 = 5555555555555555
65359477124183 x 102 = 6666666666666666
65359477124183 x 119 = 7777777777777777
65359477124183 x 136 = 8888888888888888
65359477124183 x 153 = 9999999999999999

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 4 Jun 2023, 10:31 PM

108 = 6^2 + 6^2 + 6^2

Distanța dintre pământ și soare este egală cu aproximativ 108 (de fapt, 107) ori diametrul soarelui. La fel, se întâmplă ca distanța dintre Pământ și Lună să fie egală cu aproximativ 108 (de fapt, 110) ori diametrul lunii. Deci, soarele și luna arată la fel de mari pe cer, deoarece au aproape același raport între distanță și diametru.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 4 Jun 2023, 11:03 PM

Tratatul Mișna Tamid oferă o mărturie despre liturghia zilnică din templu, așa cum a fost reamintită și discutată în secolul de după distrugerea orașului, în timpul perioadei, adică la începutul căreia a scris Sfântul Ioan. Acest lucru ne oferă ceea ce avem nevoie. Nu vrem să știm ce s-a întâmplat în templu înainte de 70 d.Hr., vrem să știm ce s-a întâmplat în sinagogi mai apoi, pentru că există toate probabilitățile ca ceea ce au presupus ele să fie ceea ce a presupus Sfântul Ioan. Comparând tratatul cu Apocalipsa, ajungem la următoarele concluzii. Sfântul Ioan împarte liturghia în patru acte pentru a corespunde celor patru sferturi ale anului.

(1) În zori, mielul ofrandei zilnice este înjunghiat, jupuit și dezmembrat, iar ofranda de sânge este adusă la baza altarului.
(2) Liturghia altarului este suspendată în timp ce ofranda de tămâie este adusă în templu și făcută pe altarul de aur din interior.
(3) Reapariția preoților din templu este semnul că trebuie făcută ofranda arderii. Mielul dezmembrat este aruncat în focul altarului și mistuit însoțit de sunetele de trâmbițe.
(4) După ce bucățile au fost aruncate în foc, ofranda de băutură este turnată peste ele, imediat după ce se sună prima trâmbiță.

Sfântul Ioan aplică sacrificarea mielului și ofranda de sânge - Paștelui, cea de tămâie - Mijlocului Verii, cea a arderii cu trâmbițele sale - Anului Nou și cea de băutură - Dedicării. Cum interpretează el cele patru acte sacrificiale și cum le face potrivite celor patru anotimpuri?

(1) Uciderea mielului și ofranda sângelui acestuia sunt în mod evident potrivite Paștelui. La Paște, un miel era sacrificat nu doar pentru întreaga casă a lui Israel, ci pentru fiecare dintre case: niciodată nu s-au ucis atât de mulți miei. Și o semnificație deosebită atașată sângelui mielului: era sângele Paștelui, semnul răscumpărător prin care Israel a fost eliberat. Sfântul Ioan este preocupat să raporteze acest moment al liturghiei la Pentecostă, deoarece aceasta cade în sfertul Paștelui. Putem deduce din scrierile lui Philon și din alte părți că a existat o tendință de a interpreta ofranda zilnică în conformitate cu ritualul Zilei Ispășirii. În Ziua Ispășirii, Marele Preot aducea sângele sacrificial în templu cu tămâia, chiar în Sfânta Sfintelor. Era firesc, deci, să ne gândim la ofranda de sânge ca fiind prețul cu care se făcea intrarea în locul cel mai sfânt, chiar și în zilele în care sângele nu era adus împreună cu tămâia și când preotul nu mergea mai departe de primul văl. Fiecare ofrandă de tămâie era un simbol al Zilei Ispășirii. Fiecare ofrandă de sânge deschide pentru noi secrete. Secretul templului lui Solomon era Chivotul Legământului, care conținea tablele Decalogului. Secretul fiecărei sinagogi era Chivotul Legii, care conținea scripturile sacre: deschiderea Chivotului și aducerea la suprafață a Scripturii era cea mai augustă ceremonie a liturghiei sabatului sinagogale.
Sângele Paștelui a adus pe Israel pe Sinai și tablele Legii, iar aceasta a fost Pentecosta. Sângele Ispășirii îl purta pe Marele Preot la altarul unde stăteau acele table, ascunse în Chivot. În virtutea sângelui Legământului, israelitul poate să se apropie și să scoată sulul din Chivotul sinagogal și să dezvăluie adevărul sacru către poporul său. Mielul este vrednic să ia cartea și să-i deschidă pecețile, pentru că a fost înjunghiat și a răscumpărat pe mulți pentru Dumnezeu cu sângele său (V, 9). Cei care cântă acest imn au tămâie în mâini, pentru a ne aminti că deschiderea Cărții în Sinagogă echivalează cu pătrunderea în locul Sfânt din templu, căci aceasta avea loc la ofranda de tămâie.
Am sugerat că Apocalipsa IV-V echivalează ceremoniile sinagogale cu ceremoniile din templu. Faptul este, într-adevăr, evident. Căci aranjarea viziunii este o fuziune între Templu și Sinagogă. Avem aici ligheanul, sfeșnicul și heruvimii templului: și aici este mielul sacrificial. Dar tronul pe care îl flanchează heruvimii este locul unui cap al sinagogii, cu cei douăzeci și patru de bătrâni ai săi șezând în jurul său: și aici avem cartea legii.

(2) Ceea ce ni s-a arătat în IV-V este ofranda de sânge văzută ca prețul prin care este deschisă calea către ofranda de tămâie. La viziunea de la Mijlocul Verii (VIII, 1-6) trecem la însăși ofranda de tămâie și o privim la rându-i ca pe o ceremonie care deschide calea ofrandei arderii cu trâmbițele ei. Stăm cu adunarea în curtea deschisă lângă altar. Vedem trompeții preoțești stând lângă. Li se dau trâmbițele: când vor putea suna? Nu până când un preot-înger nu s-a dus la altarul înjunghierii și a primit cărbune din focul său nemuritor și tămâie într-un vas separat. Nu până când nu a intrat în templu, a întins cărbunele peste altarul de aur de acolo și a împrăștiat tămâia pe el. Când iese din nou, poate începe arderea mielului. Când toate piesele sunt în foc, trâmbițele vor suna, jumătatea de oră de liniște se va încheia.
Pentru scopul Sfântului Ioan, următoarea scenă după ofranda de tămâie trebuie să înceapă cu trâmbița, pentru că trâmbița Anului Nou deschide Anotimpul Sfânt. Există o dificultate aici: căci trâmbița nu urma direct ritualul tămâierii. Porțiunile sacrificiale trebuie mai întâi să intre în foc. Sfântul Ioan depășește această dificultate încorporând ritualul arderii în liturghia tămâiei sub o formă simbolică. Îngerul tămâiei nu stă nemișcat pe treptele templului așa cum ar trebui să facă în timp ce bucățile sunt aruncate în focul altarului. El însuși se apropie de altar, își umple din nou cădelnița cu foc și o aruncă pe pământ. Când incendierea victimei a avut loc sub această formă simbolică, trâmbițele pot suna. Dar de ce aruncarea focului pe pământ ar simboliza incendierea victimei? Pentru că, în aplicarea liturghiei de către Sfântul Ioan, ofranda arderii este un holocaust al celor răi: pământul este victima focului sacrificial.
Sensul liturghiei de tămâie este clarificat. Îngerul își primește tămâia lângă acel altar de sub care tocmai s-a auzit strigând sângele martirilor. I se dă tămâie din cer pentru a o „pune” în rugăciunile sfinților, și la sau prin rugăciunile sfinților devine aburi înaintea lui Dumnezeu. Pare clar că rugăciunile sunt cărbunele. Moartea Mielului și a martirilor lui dă acces rugăciunilor lor în locul sfânt, iar adăugarea slujirii îngerilor, tămâia, îi face o mijlocire predominantă. Avem aici o complicație a simbolului mai simplu din V,8, unde tămâia este doar rugăciunile sfinților, iar îngerii doar o prezintă.

(3) Există două moduri de a privi ofranda arderii. Vederea originală și cea mai naturală o consideră a doua etapă a liturghiei altarului. Sângele a fost oferit: acum părțile sunt arse. Ambele sunt daruri curate, sfinte și acceptabile lui Dumnezeu. Liturghia tămâiei este pur și simplu o pauză între cele două. Pe de altă parte, s-ar putea considera mai degrabă liturghia tămâiei decât ofranda arderii ca fiind împlinirea ofrandei de sânge. Sângele deschide calea către templu: tămâia intră în templu însuși și este primită înaintea lui Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu, impăcarea lui Dumnezeu, a mers cât se poate de departe. Când ne întoarcem cu spatele la Chivot și ieșim din nou din altar, trebuie să fie în alt scop. Ne-am dus la Dumnezeu: acum venim de la Dumnezeu, însărcinați să executăm ceea ce pentru ce ne-am rugat. Întrucât rugăciunea era pentru reabilitare, sacrificiul arderii este executarea ei: holocaustul nu mai este văzut ca mielul curat al ofrandei de sânge, ci ca locuitorii pământului, destinați Gheenei.
L-am văzut pe Sfântul Ioan constrâns să dea incendierea părților sub formă simbolică îngerului tămâiei, pentru ca actul de Anul Nou să înceapă cu suflarea trâmbiței. Dar în timp ce trâmbițele au sunat, părițle au continuat să ardă și astfel urgiile care însoțesc trâmbițele Sfântului Ioan sunt plăgi de foc și fum. Sfântul Ioan face șapte răsunete de trâmbiță, în conformitate cu schema lui de săptămâni. De fapt, au fost trei la sacrificiul obișnuit și, într-adevăr, cele șapte ale lui sunt probabil considerate ca subdiviziunea de șapte ori a primei dintre acestea. Căci trâmbițele Sfântului Ioan ne poartă de la tăcere la psalmodie (VIII, I, XI, 15), și a fost prima trâmbiță care a efectuat această trecere: celelalte două împărțite între psalmi.
Așa cum pauza de jumătate de oră pentru liturghia tămâierii exprimă bine timpul gol al Mijlocului Verii, tot așa ofranda arderii așa cum o interpretează Sfântul Ioan, exprimă suficient de bine calitatea Anului Nou. Trâmbița Anului Nou este prefața Gheenei, iar trâmbițele sacrificiului însoțesc arderea.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 23 Jun 2023, 03:03 AM

Un cutremur violent va lovi Israelul. Un cutremur major, suficient de mare pentru a provoca sute de morți, este de așteptat să lovească Israelul în următorii ani, au avertizat în decembrie 2020 cercetătorii de la Universitatea din Tel Aviv, în timp ce au publicat rezultatele unui studiu efectuat în adâncurile Mării Moarte. Ultimul cutremur din regiune de o asemenea magnitudine (6,2 pe scara Richter) a lovit Valea Mării Moarte în 1927, ucigând 500 de oameni și rănind 700 în Amman, Iordania, Ierusalim, în Betleem și în orașul Jaffa.

Una dintre cele mai sinistre parodii imaginate de contra-inițiere: construirea în Ierusalim a unui „al treilea Templu” care vine după cele ale lui Solomon și Irod, pe locul unde se află astăzi Domul Stâncii și așa-numita Moschee a lui „Omar”.

Cum sa te numesc, "Clopotel" sau "TriRegnum" ?

Fain, stii despre urgii dar nu cum te numesti, respect !