Mystical / Mysticism:
The terms “mystical” and “mysticism,” which cannot be passed over in silence here, lend themselves readily to misuse by being applied to everything inward or intuitive at whatever level. In reality these words denote all inward contact (other than the purely mental), with realities that are directly or indirectly Divine; and it is only right that they should suggest above all a spirituality of love because they are European terms and Europe is Christian. Their association with the idea of the
“irrational” is clearly false; spiritual intuition is not irrational but suprarational. In any case, it seems to us that the only legitimate meaning one can give to the word “mystical” is, first, that traditionally given to it by theology and, second, the meaning proposed above, which compels acceptance by extension, or rather by considerations of etymology; this usage clearly cannot be associated with ill-intentioned attempts to devalue the word or with cases of simple misuse of language.

Mysticism:
The word ‘mysticism’ denotes anything that refers in one way or another to a supra-rational communication with Divinity; since this word is European it must of necessity coincide with the mode of spirituality known in the West, which is a way of
love. The word is, however, often used to designate, either a way that is without a method properly so called or one that is characterized by a predominance of a moralistic and sentimental individualism. It may be added that in German the word Mystik has the meaning of spirituality whereas Mystizismus means only a play of fantasies, and that in French Mystique refers to true and Mysticisme refers to false mysticism. The theological definition of ‘mystical states’ is doubtless too extrinsic, and this is explained by the fact that the way of love is nurtured on faith and asceticism and not on intellection, and is centered on grace and not on knowledge.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 19 Jul 2009, 09:39 PM

Path:
The Path means return to the vision enjoyed by innocence, to the inward dimension where all things die and are reborn in the divine Unity – in that Absolute which, with its concomitances of equilibrium and inviolability, is the whole content of the human
condition and the whole reason for its existence.

Thought:
By “thought” we mean here, not an artificial elaboration but the mental crystallization of real knowledge. With all due deference to anti-Platonic theologians, Platonism is not true because it is logical, it is logical because it is true; and as for the possible or apparent illogicalities of the theologians, these can be explained not by an alleged right to the mysteries of absurdity, but by the fragmentary character of particular dogmatic positions and also by the insufficiency of the means of thought and expression. We may recall in this connection the alternativism and the sublimism proper to the Semitic mentality, as well as the absence of the crucial notion of Maya – at least at the ordinary theological level, meaning by this reservation that the boundaries of theology are not strictly delimited.

Thought (exoteric):
Theological or, to be more precise, exoteric thought – the two things do not always coincide exactly – generally shows itself incapable of grasping simultaneously two divergent aspects of one and the same reality: it works by alternatives which tend to be moralizing, the more “pious” option being the “truer” one in its eyes, the type of piety being determined by the perspective which is characteristic of the Revelation in question, even though this Revelation may not necessarily imply the same option on the plane of the pure truth. It is not Christ who is anti-Platonic, it is Christians who are, to the extent that they are: however traditional the anathema pronounced in certain liturgical practices of the Greek Church against the Platonists may be, it nonetheless clearly derives from what we may call the “human margin.” Theologically, the falsity of the Platonic thesis can only amount to a hypothesis, and one which is all the more senseless in that no theologian can contest that the principles of things necessarily preexist in the creative Intellect, or Providence, if one so prefers, and that each positive
cosmic possibility is presided over by an angelic power which is its prototype or “idea.”

Thought (profane):
Profane thought is not confined to thought which is ignorant of metaphysical and mystical truths, but also includes thought which, while knowing these truths well enough in theory, has nonetheless a disproportionate approach to them, an approach that is unaccompanied by a sufficient adaptation of the soul; not that such thought is profane by definition as in the case of ignorant thought, but it is so secondarily or morally and lies in grave danger of error, for man is not merely a mirror, he is a
cosmos which is both complex and fragile.

Sacred Thought / Profane Thought (difference between):
There is an essential distinction to be made here: there are errors that lie within the framework of integral and decisive truth, and there are errors that break this framework, and therein lies the whole difference between sacred and profane thought. It is sometimes said that no doctrine is entirely wrong and that there is truth in everything, but this is altogether false, because,
while fundamental – and thus decisive – truths can neutralize any minor errors in a doctrine, minor truths are valueless within the framework of a major error; this is why one must never glorify an error for having taught us some truth or other, nor look for truth in errors on the pretext that truth is everywhere the same – for there are important nuances here – and above all one must not reject a fundamental and comprehensive truth because of a minor error that may happen to accompany it.
Be that as it may, the human soul is capable, paradoxically and up to a certain point, of combining spiritual knowledge with a singular incapacity to express it in accordance with the total context and the logic of things. There is, after all, no common measure between the inner man attracted by the emanations of the Infinite, and the outer man living on preconceptions and habits and sometimes allowing his thought to move on a level proportionally far below his intelligence. It is of course desirable for man to match his thought to his real knowledge without letting any purely formal inconsistencies persist, but this is a particular grace.

Error:
The fact that errors exist does not in itself amount to a proof that the intelligence suffers from an inevitable fallibility, for error does not derive from intelligence as such. On the contrary, error is a privative phenomenon causing the activity of the intelligence to deviate through the intervention of an element of passion or blindness, without however being able to invalidate the nature of the cognitive faculty itself. To give to partial truths an absolute significance is the very definition of error.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 20 Jul 2009, 01:44 AM

Saint:
A saint is a void open for the passage of God. The saint is the man who acts as if he had died and returned to life; having already ceased to be ‘himself’, in the earthly sense, he has absolutely no intention of returning to that dream, but maintains himself in a kind of wakefulness that the world, with its narrowness and impurities, cannot understand.

Form:
Form is the manifestation of an “idea,” hence of a particular possibility or of an archetype, and in the final analysis of an aspect of the divine nature, and this to the extent that the form is positive and essential, not privative and accidental. Form is by definition the manifestation of an archetype, the intention of which excludes an indefinite gradation. In other words, form coincides with an “idea” which cannot be something other than what it is. Form reflects the first hypostatic autodetermination, the divine Logos. Every expressed truth necessarily assumes a form, that of its expression, and it is metaphysically impossible that any form should possess a unique value to the exclusion of other forms; for a form, by definition, cannot be unique and exclusive, that is to say, it cannot be the only possible expression of what it expresses. Form implies specification or distinction, and the specific is only conceivable as a modality of a “species,” that is to say, of a category that includes a combination of analogous modalities. Again, that which is limited excludes by definition whatever is not comprised within its own limits and must compensate for this exclusion by a reaffirmation or repetition of itself outside its own boundaries, which amounts to saying that the existence of other limited things is rigorously implied in the very definition of the limited. To claim that a limitation, for example, a form considered as such, is unique and incomparable of its kind, and that it excludes the existence of other analogous modalities, is to attribute to it the unicity of Existence itself; now, no one can contest the fact that a form is always a limitation or that a religion is of necessity always a form – not, that goes without saying, by virtue of its
internal Truth, which is of a universal and supraformal order, but because of its mode of expression, which, as such, cannot but be formal and therefore specific and limited. It can never be said too often that a form is always a modality of a category of formal, and therefore distinctive or multiple, manifestation, and is consequently but one modality among others that are equally possible, their supraformal cause alone being unique. We will also repeat – for this is metaphysically of great importance – that a form, by the very fact that it is limited, necessarily leaves something outside itself, namely, that which its
limits exclude; and this something, if it belongs to the same order, is necessarily analogous to the form under consideration, since the distinction between forms must needs be compensated by an indistinction or relative identity that prevents them from being absolutely distinct from each other, for that would entail the absurd idea of a plurality of unicities or Existences, each form representing a sort of divinity without any relationship to other forms.
As we have just seen, the exoteric claim to the exclusive possession of the truth comes up against the axiomatic objection that there is no such thing in existence as a unique fact, for the simple reason that it is strictly impossible that such a fact should exist, unicity alone being unique and no fact being unicity; it is this that is ignored by the ideology of the “believers,” which is fundamentally nothing but an intentional and interested confusion between the formal and the universal. The ideas that are affirmed in one religious form (as, for example, the idea of the Word or of the Divine Unity) cannot fail to be affirmed, in one way or another, in all other religious forms; similarly the means of grace or of spiritual realization at the disposal of one priestly order cannot but possess their equivalent elsewhere; and indeed, the more important and indispensable any particular means of grace may be, the more certain is it that it will be found in all the orthodox forms in a mode appropriate to the environment in question. The foregoing can be summed up in the following formula: pure and absolute Truth can only be found beyond all its possible expressions; these expressions, as such, cannot claim the attributes of this Truth; their relative remoteness from it is expressed by their differentiation and multiplicity, by which they are strictly limited.
To say form is to say exclusion of possibilities, whence the necessity for those excluded to become realized in other forms, since what it “excludes” by definition, is condemned to repeat itself.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 20 Jul 2009, 01:57 AM

Jnanic Perspective:
The jnanic perspective, which confines itself to maintaining the soul in the virginity of our fundamental being, is impersonal from the fact that it sees virtue, not in human initiatives, but in an existential quality, namely the primordial and innocent nature of creation; but this fundamental being, or this theomorphic nature, represents an ontological layer deeper than the level of the fall.

Intelligence is the perception of the real and not the “intellectualization” of the unreal.

Intelligence / Good Character:
To the question of knowing whether it is better to have intelligence or a good character, we reply: a good character. Why? Because, when this question is asked, one is never thinking of integral intelligence, which essentially implies self-knowledge; conversely, a good character always implies an element of intelligence, obviously on condition that the virtue be real and not compromised by an underlying pride, as is the case in the “zeal of bitterness.” Good character is open to the truth exactly as intelligence faithful to its substance opens onto virtue; we could also say that moral perfection coincides with faith, and thus could not be a social perfectionism devoid of spiritual content.


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 20 Jul 2009, 03:37 AM

God is generous:
When we withdraw towards the inward, it will, in compensation, manifest itself for us in the outward; nobleness of soul is to have the sense of the divine intentions, hence of the archetypes and essences, which readily reveal themselves to the noble and contemplative soul. Conversely, when we withdraw towards the heart, we will find therein all the beauties perceived outwardly; not as forms, but in their quintessential possibilities. In turning towards God, man can never lose anything. Thus, when man interiorizes himself, God so to speak exteriorizes Himself while enriching man from within; there lies all the mystery of the metaphysical transparency of phenomena and of their immanence in us.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 20 Jul 2009, 03:43 AM

Gândul pur e identic cu Tăcerea, prin urmare e mai sus decât Verbul

Ispita, cel Rău, Vrăjmaşul nu e decât un caracter iluzoriu faţă de fiinţa pe care vrea s-o nimicească, aceasta prin comparaţie, căci orice fiinţă are cel puţin existenţa ca realitate, iar ispita nu-şi trage o iluzie de existenţă decât în concordanţă cu cel ispitit; e coada de cometă, umbra lui. Totuşi ispita nu poate fi pur neant; atunci în ce realitate, în ce pozitivitate se integrează ea? În marea determinaţie negativă, coextensivă întregului Univers, depăşindu-l chiar, afirmând Absolutul în totalitatea lui infinită.

În Univers, unde Dumnezeu se manifestă ca afirmare, pentru că aceasta e una din posibilităţile Lui, determinaţia negativă apare ca un spectru, ca o schemă, ca o virtualitate, nelalocul ei. Dacă omul e exilat în Univers, apoi Vrăjmaşul e un şi mai mare exilat, căci omul, exilat într-un anumit plan de fire, e în ţara lui în centrul acestui plan de fire şi cu atât mai în planurile superioare de existenţă; pe când Lucifer e un exilat total, în întregul Univers se află Surghiun. De aici, slăbiciunea şi puterea lui în lume; slăbiciune pentru că luptă pe un teren care nu e al lui, putere pentru că reprezintă o forţă care depăşeşte în Înălţime şi Amploare chiar Afirmaţia totală a fiinţei. Din cauza slăbiciunii, se face aliat cu forţele abisale ale Materiei Prime (Prakriti), care îi dau substanţă, continuitate, energie.
Chiar şi Apostolul Nathanael (Satanael) reunea într-o singură ipostază Divinitatea şi Satana, acest aspect ţine de cea mai pură metafizică şi nu e de nasul oricărui teolog. Principiul luciferian omoară ceea ce trebuie omorât în om care, fără el, ar fi un balast, o cocoaşă cu care nimeni n-ar putea trece în lumile superioare. Damnaţii sunt prizonierii Infernului cu întreaga lor fiinţă, dar şi sfinţii sunt în Infern prin părţile lor reziduale.


Acest topic a fost editat de shapeshifter: 24 Jul 2009, 05:10 PM

Banuiam ca la aceste concluzii ai ajuns cind postasem in topicul despre caderea lui Lucifer... doar ca nu avusesem timp sa citesc.
Iisus il numeste pe Satan ucigas de oameni, pe toti cei ce il asculta si ucid semenii, fie doar si in gindul lor de exemplu, nu neaparat fizic, fii ai lui. Si iti pot da un exemplu. Cain l-a ucis pe Abel din invidie. Ce sens inaltator a avut aceasta crima pentru careva dintre ei?
Daca nu ar trebui sa existe, Diavolul ar fi scos din creatie. Insa a crede ca raul e tot divin e o mare gresala. E ca si cum ai spune ca partialul e suficient, ca bratul poate lucra si in afara trupului. Cam asta sustine diavolul, ca omul izolat de divinitate ar avea ceva virtuti autentice, profunde etc.... Fals, in afara divinitatii omul nu e decit un pumn de tarina, altfel organizata care redevine tarina.

Nu sunt asa prosti crestinii cum crezi tu. Dimpotriva eu sint convins ca nici macar nu ii intelegi. Nu poti intelege simpla filozofie si ne vinturi pe aici metafizici. Si ca sa te convingi citeste de ex. Abecedar al credintei, o poti gasi aici de ex.. As face pariu ca nu poti sta in fata Fiintei cum a stat de ex. Heidegger. Tu il condamni insa, dar „locul” lui e mai aproape de esenta decit cel in care stai tu acum...

De ce cred eu ca si tu faci jocul diavolului?
Pt. ca actionezi in directia distrugerii, tu spui a ignorantei din oameni. In realitate vrei sa inlocuiesti ideile lor, din capul lor, cu ideile tale. Practic ii respecti pe ei mult mai putin decit doctrina ta. Daca, ipotetic, ai primi darul de a distruge lumea si de a o recrea tu ai face-o probabil fara ezitare pt. a elimina ignoranta si a educa mai bine oamenii recreati de tine.

De a aceea nu imi plac mie metafizicienii, gnosticii, etc. Pt. ei viata omului nu valoreaza prea mult in fata cunoasterii universale, daca nu corespunde se recicleaza usor...

De aceea nu imi place ce faci tu dispretuind pe toti de pe pozitiile „adevarului”. Pt. mine o baba care din inima buna da o piine unui sarac, ajutind vietii, e mai buna decit un metafizician dispus oricind sa il recicleze....

vorbeam de Lucifer nu de Satan... e clar că nu ştii să faci diferenţa... !
Satan e un aspect foarte inferior al lui Lucifer... dacă asta vroiai să auzi... Satan e duşmanul amândurora: al lui Lucifer şi al lui Dzeu... înţelegi cum stă treaba asta? sau e nevoie de explicaţiuni?

------------
De a aceea nu imi plac mie metafizicienii, gnosticii, etc. Pt. ei viata omului nu valoreaza prea mult in fata cunoasterii universale, daca nu corespunde se recicleaza usor...
------------
te-nşeli şi aici... lasă că „e multe” de vorbit...


------------
De ce cred eu ca si tu faci jocul diavolului?
Pt. ca actionezi in directia distrugerii, tu spui a ignorantei din oameni. In realitate vrei sa inlocuiesti ideile lor, din capul lor, cu ideile tale. Practic ii respecti pe ei mult mai putin decit doctrina ta. Daca, ipotetic, ai primi darul de a distruge lumea si de a o recrea tu ai face-o probabil fara ezitare pt. a elimina ignoranta si a educa mai bine oamenii recreati de tine.
------------
nu vreau să înlocuiesc nimic, vreau doar să le dau impulsul pt. a se întoarce la ei înşişi...

LUMEA este o NEGAŢIE a ABSOLUTULUI! Mucles că nu ştii ce scoţi pe tastatură! Fiind însă o posibilitate, Lucifer nu o poate decât nega! Şi astfel el afirmă cel mai total Absolutul! Mai total decât Fiinţa! E şi logic să fie aşa, imperios necesar dacă înţelegi principiile...

-------------
Daca nu ar trebui sa existe, Diavolul ar fi scos din creatie. Insa a crede ca raul e tot divin e o mare gresala. E ca si cum ai spune ca partialul e suficient, ca bratul poate lucra si in afara trupului. Cam asta sustine diavolul, ca omul izolat de divinitate ar avea ceva virtuti autentice, profunde etc.... Fals, in afara divinitatii omul nu e decit un pumn de tarina, altfel organizata care redevine tarina.
------------
Nu înţelegi cum stă treaba... am pus mai demult o schemă: în ea desenasem un triughi cu vf. in sus si unul cu vf. in jos... ACEEAŞI PUTEREA CARE MANIFESTĂ FIINŢA, prin ÎNDEPĂRTARE DE ACEASTA, DEVINE SUBVERSIVĂ! E UNA ŞI ACEEAŞI PUTERE!

Şi pentru că tot l-ai făcut pe Satan ucigaş, află aşa că personificarea lui Lucifer e Satana, acum aştept să-mi spui cine e „ucigaşul”... cine personifică acel principiu? Aud?

Acest topic a fost editat de andra_v: 29 Jul 2009, 10:52 AM

http://video.google.com/videoplay?docid=2386644739921573216

Manifestation is not the Principle, the effect is not the cause; that which is “other than God” could not possess the perfections of God, hence in the final analysis and within the general imperfection of the created, there results that privative and subversive phenomenon which we call evil. This is to say that the cosmogonic ray, by plunging as it were into “nothingness,” ends by manifesting “the possibility of the impossible”; the “absurd” cannot but be produced somewhere in the economy of the divine Possibility, otherwise the Infinite would not be the Infinite.

From the spiritual point of view, which alone takes account of the true cause of our calamities, evil is not by definition what causes us to suffer, it is that which – even when accompanied by a maximum of comfort or of ease, or of “justice” so-called – thwarts a maximum of souls as regards their final end.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 01:05 AM

Care principiu? Adica persoanele sunt manifestari, supuse principiilor? Asa o fi la unii metafizicieni, in crestinism e altfel. Ceva impersonal nu e mai tare decit ceva personal. "Cunoasterea" nu e mai tare ca omul. E nevoie de explicatiuni, ca sa stim si noi.... Forumul e in limba româna, daca doream sa discut in engleza alegeam altul... asa cum ne-ai obisnuit, ne servesti mereu din cunoasterea altora, acum nu te mai obosesti a traduce...
Te arde tare la „degete”, de aceea improsti pe han cu disperare sau in culmea euforiei... Egoul a ajuns la dezvoltarea maxima...

cine personifică acel principiu de individuaţie, bă?

-----------
Egoul a ajuns la dezvoltarea maxima
-----------
hă? ce are.. cu prefectura... bă ioane, individualitatea cuiva nu ţine de mental! mentalul e prea abstract! chiar aşa de puţin gândeşti? hmmm.. haidegăr? muahahhaha...

------------
Ceva impersonal nu e mai tare decit ceva personal. "Cunoasterea" nu e mai tare ca omul.
------------
muahahhahahahahaha... tare să-mi bag... cunoaşterea în comunitatea credinţei!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 09:57 PM

Amice, limbajul umflat pastreaza-l pt. slujitorii tai. Eu nu sunt „bă” la tine si nici nu sunt interesat sa cobor la lupta cu ciomege si invective...
Shape, tu esti prins de jocurile explicative de la nivelul mentalului... Iti da confortul si respectul de sine mult prea mare incit iti permiti sa dispretuiesti pe toata lumea. Nu imi vine acum in minte personajul literar pe care il intruchipezi, dar undeva e ceva care pute urit in dispretul tau. Eu il cred pe Iisus care imi atrage atentia sa caut pe cei bolnavi, saraci, etc., care nu ma trimite la metafizicieni. Pe sfintii care invatati de El te iubesc asa cum esti si te ridica in iubire,nu in desteptaciune rece si criminala... Nu ai raspuns la obiectia cu reciclarea, asa-i ca e mai importanta cunoasterea ca ignorantul?

Acest topic a fost editat de IoanV: 27 Jul 2009, 10:13 PM

investivele păstreză-le pentru mai târziu, s-ar putea să ai nevoie de ele...

-----------
Shape, tu esti prins de jocurile explicative de la nivelul mentalului... Iti da confortul si respectul de sine mult prea mare incit iti permiti sa dispretuiesti pe toata lumea. Nu imi vine acum in minte personajul literar pe care il intruchipezi, dar undeva e ceva care pute urit in dispretul tau. Eu il cred pe Iisus care imi atrage atentia sa caut pe cei bolnavi, saraci, etc., care nu ma trimite la metafizicieni. Pe sfintii care invatati de El te iubesc asa cum esti si te ridica in iubire,nu in desteptaciune rece si criminala... Nu ai raspuns la obiectia cu reciclarea, asa-i ca e mai importanta cunoasterea ca ignorantul?
-----------
orice explicaţie e înainte de toate o complicaţie... IH a fost metafizician! Nu mă crezi? Păi de ce crezi oare că ce a spus el nu e înţeles nici azi? Oare nu se adresa el în primul rând intelectului omului, spiritului său adică?

ignorantul adevărat e doar acela care ştie să ardă şi să-şi pună cenuşă-n cap apoi... restul sunt proşti...
ignis ţine de agni! focul cunoaşterii!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 10:17 PM

Nu te cred! El nu ne-a lasat o teorie ci o pilda, sacrificiul, jertfa de sine, slujirea semenilor nu conducerea lor...Dar probabil ca asta ti-a scapat... Nu a fost inteles pt. acelasi motiv pt care nici tu nu ai inteles asta, prea multi se iubesc prea mult pe ei isisi si sunt loviti de ispita mesianica.
Heidegger pe care il dispretuiesti a spus ca intrebarea e pietatea gindirii... Tu esti prea coplesit de raspunsuri... Nu mai ai intrebari, cel mult curiozitati nesatisfacute...

Faptul că a folosit pilde arată că nu se adresa simplei credinţe oarbe, nici nu putea să vorbească mai cu noimă decât eliptic... cum să-i spui unui virtual creştin că viaţa divină e lipsită de evenimente? Ar putea vreodată înţelege conceperea şi naşterea lui IH?

La mine întrebările subzistă în răspunsuri... apariţia unei întrebări care nu-şi conţine principial propriul răspuns denotă eroare din partea celui care o pune... multe probleme există pentru că sunt prost puse...
pe Haidegăr nu-l dispreţuiesc aşa cum îl preţuieşti tu... totuşi nu mi-ai spus cum deduce el Fiinţa... sau o ia de-a gata şi el?

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 11:03 PM

Nici nu ai pretentii! Pai citeste si tu Fiinta si timp si o sa afli... Doar nu o sa reduc eu in 3 fraze ce a spus el acolo... Dar o idee merita adusa in discutie, importanta grijii ca definitie pt. fiinta/om concret. Nici un om nu poate sari peste grija lui... Tu de ce te ingrijesti acum? De intelectul nostru dispretuindu-ne inima, sentimentele, sfidindu-ne, straduindu-te sa treci peste respectul de sine al fiecaruia caci aduci marea intelepciune... Asta denota inteligenta emotionala 0 caci pe calea asta nu rezolvi absolut nimic. Si imi vine sa zimbesc cind ma gindesc cit ai muncit si ce puti ai realizat... Asa ca si cu Pitagora, prea urmarind stelele ai cazut in prima groapa. Si strigi ca vezi si vrei sa te credem...

Acest topic a fost editat de IoanV: 27 Jul 2009, 10:58 PM

Măi ioane eu te întreb: o ia de-a gata sau o deduce? depsre Fiinţă era vorba... remember?

ps: lasă-l pe pitagora că tu şi sfinţii tăi sunteţi prea mici pentru el...

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 11:05 PM

La cit citesti tu in engleza ce mai conteaza una in romana, daca te tine..
Ti-am mai spus ca nu sunt cu explicatiile....

ţi-am cerut nu explicaţie ci precizare... crezi că poţi? nu mă interesează explicaţiile lui haidegăr dacă ia fiinţa de-a gata...

Mai shape, tu nici n-ai auzit de fenomenologie! Ce precizare vrei pe acest teren?

Acest topic a fost editat de IoanV: 27 Jul 2009, 11:13 PM

deci tu vrei să abordezi metafizica prin fenomenologie? Tu crezi că prin studiul CATEGORIILOR fenomenelor vei atinge vreodată principiile metafizice?

muahahahahah... tareeeeeeeee! să-mi bag toată... cunoaşterea în comunitatea credinţei... fenomenologice...

Metafizica
Metafizica nu este o ramură a filozofiei interesată de ceea ce este dincolo de fizică. Nu e nici măcar o cunoaştere pur umană legată de contextul şi categoriile minţii umane. Metafizica este ştiinţa Realităţii Supreme, care se poate atinge prin intelect şi nu prin raţiune, ea are un caracter suprauman şi incluzind în plenitunea sa întreaga fiinţă umană. Este o ştiinţă sacră sau scientia sacra, o înţelepciune care eliberează şi care necesită nu doar anumite capacităţi mentale ci şi însuşiri morale şi spirituale. Este gnoza în sensul original şi non-sectarian al termenului, sophia a înţelepţilor antici şi sapientia medievalilor. Este jnana hinduşilor şi al-ma`rifah sau al-hikmah a musulmanilor. Este lumină şi prezenţă şi iese din locaşul inteligenţei care este inima pe când elaborarea sa este întreprinsă de către minte.
Metafizica astfel înţeleasă, nu este deloc o ramură a filozofiei. Mai degrabă, filozofia atunci când încă mai avea un caracter tradiţional, corespundea aspectului conceptual şi teoretic al cunoaşterii metafizice ca distinct de metodele operative pentru realizarea acestei cunoaşteri principiale. Metafizica are un caracter sacru şi deci accesibilă în plenitunea sa doar într-un cadru tradiţional care conferă mijloacele corespunzătoare pentru trasnmisia acestei cunoaşteri care în cea mai mare parte a fost păstrată într-o formă orală până astăzi. Faptul că această cunoaştere este acum scrisă în cărţi, se datorează decăderii lumii moderne. Metafizica este inseparabilă de tradiţie, de transmisia tradiţională, de realizarea spirituală.
Ea sălăşluieşte în inima religiei şi chiar a religio perrennis şi de asemenea în inima omului însuşi acolo unde rezidă Intelectul Divin. Având un caracter sacru, necesită din partea omului tot ceea ce este el. De aceea în lumile tradiţionale este predată doar după o lungă perioadă de pregătire intelectuală şi morală a celor calificaţi să primească asemenea cunoaştere.
Inteligenţa omului a fost făcută să cunoască Absolutul. Doar Absolutul este cel pe care omul îl POATE cunoaşte în mod absolut. Metafizica, care nu este alta decât această cunoaştere a Absolutului, rezidă în chiar substanţa inteligenţei. Sursa sa trebuie găsită în centrul omului fiind el însuşi. Dar acest izvor nu va curge şi Logosul interior nu va atinge salvarea cu ajutorul acelei manifestării obiective a Logosului care este revelaţia. Acesta este motivul pentru care în civilizaţiile normale, unde tradiţia formează toate lucrurile conform principiilor conţinute în mesajul celest care conduce fiecare civilizaţie, metafizica este întotdeauna formată în cadrul unei dimensiuni interioare sau ezoterice a religiei în cauză, în misterele orfice, în Kabbala, în cele dionisiace, în cele ale creştinismului vestic ale lui Erigena şi Echkart, în scrierile sufiţilor din lumea islamică. În tradiţiile orientale, unde de asemenea învăţăturile ezoterice sunt prezente într-o manieră mai deschisă şi şi directă în scrieri ale unora oameni ca Nagarjuna şi Şankara, a lui Lao-Tzu şi Chuang-Tzu, ele se găsesc totuşi în anumite cercuri de adepţi calificaţi să le primească.
Metafizica nu începe cu Fiinţa, ci cu acea Realitate Ultimă care este deopotrivă Absolutul, Infinitul şi Binele Perfect şi care conţine toate posibilităţile de manifestare. Dincolo-de-Fiinţa în Ea-Însăşi, este Principiul Fiinţei Pure care este prima determinaţie a Dincolo-de-Fiinţei în direcţia manifestării şi creaţiei. Deoarece este infinită, Realitatea Ultimă trebuie să posede toate posibilităţile inclusiv posibilitatea negaţiei de Sine care este lumea sau manifestarea. Există de aceea o proiecţie către nimicnicie care constituie actul cosmogonic şi care aduce toate lucrurile în existenţă.
Dincolo-de-Fiinţa generează Fiinţa Pură, Fiinţa Pură generează Existenţa Universală şi Existenţa Universală actualizează şi exteriorizează în lumea existenţei posibilităţile latente. Într-o manieră ierarhică, există o descindere în direcţia nimicniciei sau non-existenţei fără ca această limită să fie vreodată atinsă.


Cosmologia
Cosmologia, înţeleasă în mod tradiţional, este aplicaţia principiilor metafizice la domeniul cosmic. Nu este o generalizare a fizicii empirice aşa cum se găseşte în lumea modernă, ci este o cunoaştere a cosmosului pe toate nivelurile de existenţă şi nu doar pe cel material.


Epistemologia
Cel care este confruntat cu scrierile metafizice, îşi pune la un moment dat în întrebarea: „Cum ştie X chestia asta?”. Cum poate cineva ajunge la o astfel de cunoaştere? Răspunsul este: prin facultatea intelectului care există în interiorul omului şi care poate fi făcută operativă prin practică spirituală şi bineînţeles prin graţia Cerului. Dezvoltarea facultăţilor interioare permit omului să aibă un nou mod de conştiinţă şi conştientizare. Omul poate şti printr-o ierarhie de mijloace care se întind de la simţuri, trecând prin diferite puteri ale psyche-ului şi minţii inclusiv imaginaţia şi raţiunea, până la intelect, care este o facultate supranatural naturală şi care poate cunoaşte pe Dumnezeu şi realităţile suprasensibile în mod direct, intelect care nu este împiedicat de pasiunile şi vălurile care ascund omul de el însuşi. Intelectul rezidă în inimă pe când raţiunea, care este reflectarea sa pe planul mental, este asociată cu creierul şi capul. În plus, Intelectul interior este polul subiectiv al Lumii, Logosul, Intelectul Universal prin care toate lucrurile au fost făcute şi care este sursa revelaţiei în modul său obiectiv, în modul în care este fondată în religia fomală. De aceea adevărul revelat este cea mai înaltă sursă de cunoaştere în comparaţie cu raţiunea, sentimentele şi simţurile, care pentru majoritatea oamenilor constituie singurele lor surse de cunoaştere. Pentru înţelept, totuşi, cel al cărui ochi al inimii a fost deschis şi care este capabil să primească această „revelaţie” interioară şi subiectivă care vine din Intelectul care rezidă în Centrul fiinţei sale, revelaţia obiectivă este complementul acestei surse interioare de cunoaştere. Revelaţia obiectivă conferă de asemenea cadrul pentru actualizarea acestei cunoaşteri şi pune la dispoziţia omului mijloacele indispensabile de a ajunge la această sursă de cunoaştere interioară.
Cunoaşterea ultimă este chiar în substanţa inteligenţei umane care a fost făcută pentru a cunoaşte Absolutul. Dacă Divinul constituie un mister, este aşa din cauza limitării cunoaşterii noastre şi nu din cauza unui obstacol care nu poate fi surmontat în principiu. Dacă tuturor oamenilor li s-ar putea „preda” metafizica, dacă ei ar fi capabili să-şi folosească inteligenţa fără impedimentele pasiunilor şi aberaţiilor individualiste, ei l-ar putea cunoaşte pe Dumnezeu. În plus, nu ar mai fi atei şi agnostici, existenţa inteligenţei, precum şi existenţa conştiinţei umane, fiind dovada de-ajuns în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu.
Logica este un lucru iar raţionalismul cu totul altceva. Logica este inseparabilă de inteligenţă, deci de Transcendent. Raţiunea nu este agentul rebel care declarându-şi independenţa provoacă pagube în lumea credinţei şi ca progenitor al unei inumane tehnologii, creează haos în lumea naturii. Ea mai degrabă, odată iluminată de Intelect, devine complementul credinţei şi instrumentul omului ca viceregent al lui Dumnezeu pe pământ. În această epocă de pozitivism pe de-o parte şi iraţionalism pe de alta, epistemologia văzută dpdv tradiţional, bazată pe ierarhia facultăţilor care duc la intelect prin care cunoaşterea interioară şi revelată, sunt unite şi aprecierea pozitivă a logicii în nunta sa către transcendent şi cea mai intensă formă de spiritualitate, este o alternativă salutară de cea mai mare importanţă nu doar pentru teologie ci şi pentru filozofie şi ştiinţă, doar că acest mesaj ar trebui complet înţeles.


Filozofia
Trebuie făcută distincţie între modul cum este filozofia înţeleasă în sensul său curent şi modul cum era ea înţeleasă de un Pitagora sau Platon sau chiar şi de un Cicero. Din punct de vedere tradiţional, filozofia europeană postmedievală trebuie privită cu un ochi foarte critic, deoarece aceasta s-a bazat în primul rând pe raţionalism şi empirism şi în cele din urmă, datorită limitărilor acestor abordări, pe iraţionalism care caracterizează atât de mult filozofia secolului XX. Filozofia profană este un fel de caricatură a metafizicii şi filozofiei tradiţionale, chiar dacă exprimă anumite intuiţii corecte, aşa cum se vede în cazul filozofilor germani din sec. XIX, însă ea nu posedă eficacitate în ceea ce priveşte realizarea spirituală.
În contrast acestei înţelegeri profane a filozofiei, totuşi, există filozofia tradiţională care trebuie să fie distinsă de metafizica pură sau sophia. Această filozofie tradiţională ce este găsită la un Aristotel, Ibn Sina sau Sf. Toma, capătă aprecierea pozitivă completă în universul intelectual tradiţional unde, nu există două ci trei discipline care sunt interesate cu cunoaşterea principiilor: teologia, filozofia şi metafizica care poate fi de-asemenea numită gnoză sau teosofie, dacă acest din ultim termen este înţeles în sensul său tradiţional.
Orice mare teolog este de-asemenea într-o anumită măsură un filozof şi un metafizician, aşa cum orice mare filozof tradiţional este de asemenea un teolog şi un metafizician şi orice metafizican este un teolog şi un filozof.
Un metafizian trebuie să apere filozofia greacă sapienţială în faţa atacurilor Părinţilor Bisericii timpurii şi să arate că de fapt în dialogul dintre elenişti şi creştini, nu a fost vorba de o simplă problemă de dispută între adevăr şi eroare, ci de dispută între două perspective a căror unitate poate fi apucată doar de metafizică, aşa cum a fost de fapt făcută de platoniştii creştini şi neoplatonişti.
Pentru a înţelege în mod corect tradiţia intelectuală vestică pe de-o parte şi cea evreiască şi cea islamică pe de altă parte, trebuie făcută o reevaluare a platonismului şi mai ales neoplatonismului, acestea constituind o autentică doctrină metafizică a Originii Divine, ultima destinată în mod providenţial să confere un limbaj metafizic adecvat pentru exprimarea cunoaşterii principiale de către înţelepţii şi metafizicienii iudaismului, creştinismului şi islamului.
Prea des, doctrine ca cea a lui Erigena sau a lui Ibn Arabi au fost respinse, ele fiind numite pur şi simplu rezultatul influenţei neoplatonice.
Este necesară deci o înţelegere proaspătă a platonismului şi neoplatonismului, care au servit în mâna istoricilor moderni ai filozofiei şi religiei la văluirea adevăratei naturi a doctrinei a acelora numiţi platonişti şi neoplatonişti evrei, creştini sau islamici şi la ridicarea unui zid între lumea credinţei şi cea a cunoaşterii esenţiale, un zid care cu siguranţă nu a existat în universurile tradiţionale ale islamului şi iudaismului şi chiar în cel al creştinătăţii.
Trebuie spus de asemenea că philosophia perennis este acea înţelepciune universală şi perenă care stă în inima tuturor tradiţiilor, philosophia perennis poate fi de fapt identificată cu metafizica şi aplicaţiile sale diverse. Deoarece această cunoaştere este legată de practica spirituală şi nu este limitată la teorie – chiar theoria în sensul său tradiţional – poate fi numită de asemenea sophia perennis pentru a pune accentul mai mult pe elementul operativ legat de realizare.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 11:24 PM

Suferi de 'citatomanie"? Pai ai dovedit ca nu stii ce e... Si nu te mai da mare cu metafizica, nu ai pus tu coada la pruna... Vii cu tone de citate din altii si mai si crezi ca e ceva personal, ce iti apartine deplin.... Tu chiar crezi toate teoriile alea contradictorii?

1. îmi permit să le pun pt. că e şi munca mea: eu am tradus
2. arată-mi ceva contradictoriu
3. ţi-am spus cu alte cuvinte că metafizica nu operează cu CATEGORII
4. mai vrei?

problema e... că pt. creştin, antinomiile îl bulversează în aşa măsură încât îi rămâne doar un fir mic de speranţă izvorât din frică, fir prin care se agaţă de ceea ce crede el că i-a mai rămas: Fiinţa-Creator...


Acest topic a fost editat de andra_v: 29 Jul 2009, 10:54 AM

Ok, suntem slabi la metafizica ta, esti multumit!? Mie chiar nu imi pasa de ea.... Am vrut sa te cred de citeva ori dar am fost deceptionat profund... acum nici nu mai fac efortul sa te cred, ca sa verific...
Nu mai vreau, ma duc la culcare... Ti-am spus de ce te ingrijesti, nu m-ai contrazis... Mai mult succes in continuare, desi sincer, la cunoasterea ta, ma indoiesc...

Acest topic a fost editat de IoanV: 27 Jul 2009, 11:51 PM

nu. nu sunt mulţumit pt. că nu aşa se pune problema!

-------
Mie chiar nu imi pasa de ea
-------
nu are cum să nu-ţi pese... omul prin natură e metafizician...

---------
Ti-am spus de ce te ingrijesti, nu m-ai contrazis
---------
nu m-am obosit căci vezi mult prea limitat lucrurile... n-are nici un rost... nu eu sau altul te voi convinge de adevărurile metafizice... mai trebuie ceva... ceva ce trebuie să ai sau să descoperi, căci ai dar ignori...

un metafizician nu va încerca niciodată să convertească vreun credincios de la credinţa lui... ci să-i arate mai mult, dacă e dispus, înzestrat să vadă...

noapte bună!

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 27 Jul 2009, 11:55 PM

Ma gindeam eu... eu nu sunt prin natura metafiziciam ci prin har fiu a lui Dumnezeu. Tu poti sa ramiii in natura, sa te joci cit vrei.... Nimeni nu scapa de grija sau de preocupare. Omul care nu e "cazut" are grija, cel care e intr-o stare cazuta e preocupat (Heidegger). Dar ai dreptate, nu ai nici o grija, esti doar preocupat ca metafizica sa fie cunoscuta de toti, mai ales cei de pe han, in special de credinciosii crestini pe care ii dispretuiesti atita... . Doar ca ei nu se mai complac in jocurile naturii si ale metafizicienilor de-a explicatia. Ei traiesc ceva "supranatural"
...

metafizica nu se ocupă cu jocuri, ea e ştiinţa realului... trăieşti „supranatural”? vai de capul tău bă ioane... habar nu ai ce-i ăla „supranatural natural”... habar nu aveţi de Dzeul imanent din Creaţie... vai de capul vostru...

“Realizationism”
A pernicious error that must be pointed out here – one which seems to be axiomatic with the false gurus of East and West – is what could be designated by the term “Realizationism”: it is claimed that only “realization” counts and that “theory” is nothing, as if man were not a thinking being and as if he could undertake anything whatsoever without knowing where he was going. False masters speak readily of “developing latent energies”; now one can go to hell with all the developments and all the energies one pleases; it is in any case better to die with a good theory than with a false “realization.” What the pseudo-spiritualists lose sight of only too easily is that, according to the maxim of the maharajahs of Benares, “there is no right superior to that of the truth.”

Citeste Abecedarul credintei ca sa vezi al cui cap ar trebui sa se vaiete.
Ne tot aburesti cu o imagine obiectivata a fintei, existentei, lumii si lumilor, etc.. Asta este orice explicatie, imagine obiectivata. Dar si filozofia si ortodoxia au lasat in urma de mult dorinta de a obiectiva. Metafizicienii tai au luat-o prea tare in aceasta directie si nu se mai pot opri...

Acest topic a fost editat de IoanV: 2 Aug 2009, 06:37 PM

Filosofia, în sensul umanist si rationalizat, este înainte de toate logicã, pusã în serviciul unui “esoterism al prostiei”. Intuitia intelectualã este în schimb un contact direct cu adevãrul. Omul care nu are nici o cunoastere “vizionarã” a Fiintei, si care nu face decât sã gândeascã cu creierul în loc sã “vadã” cu “inima”, se lasã pradã unei logici care nu-i serveste la nimic, pentru cã pleacã de la o orbire initialã. Orice demonstratie este eficace pentru cei cãrora li se adreseazã. Altfel spus, caracterul adevãrat al unui lucru poate fi recunoscut dacã mãsura pentru a recunoaste adevãrul existã deja în noi. Logica nu este decât stiinta coordonãrii mentale, a concluziei rationale. Ea nu poate atinge prin propriile metode nici universalul, nici transcendentul. O dialecticã supra-logicã (dar nu i-logicã), bazatã pe simbolism si pe analogie, poate fi mai dificil asimilabilã pentru unii, dar este mai conformã realitãtilor transcendente.
Intelectul este o facultate receptivã si nu o putere de productie: el nu “creazã”, ci primeste si transmite.
Mentalul este analog intelectului în calitate de gen al inteligentei, dar i se opune prin caracterul limitat, indirect si discursiv. Limitele mentalului sunt inerente naturii lui.
Totul este concomitent adevãrat si fals, este suficient sã discernem diferitele raporturi. De exemplu, Christul este “Dumnezeu si om”, ceea ce este fals, pentru cã nici o creaturã nu poate fi Creatorul, dar concomitent adevãrat, pentru cã nimic nu poate fi în afara lui Dumneze, Realitatea fiind una.
Inteligenta purã (sau intelectul) depãseste gândirea. Altfel spus, nu totul poate fi cuprins cu cogito-ul.
Intelectul implicã întelegerea Fiintei, el este chiar sensul Fiintei. Fiinta este totuna cu Principiul Universal. Noi suntem în Fiintã, fãrã a fi Fiinta. Eroarea cartezianã din formula “cogito ergo sum” constã în a subordona fiinta experientei gândirii.
Intuitia intelectualã nu poate actiona acolo unde absenta ei tine de esenta individului, dar ea poate fi actualizatã acolo unde absenta nu este decât accidentalã (fiind vorba doar de o ocultare). În cazul intelectului, subiectul este obiectul (fiinta), si obiectul este subiectul (cunoastere), de unde certitudinea absolutã. Un relativ care sã atingã nivelul absolut nu este cu putintã, dar existã un absolut care se relativizeazã, pãstrându-si pe planul relativ toatã rigoarea, cel putin sub raportul continutului calitativ. Orice expresie a absolutului este în mod obligatoriu relativã. (Expresia, nu Absolutul.)
Cunoasterea relativã, indirectã, a Absolutului, este în mod esential – în calitate de cunoastere, nu ca relativitate – cunoasterea absolutã, directã. Existã o discontinuitate între concept si Realitate, compensatã prin identitatea dintre ele. Nu poate exista o coincidentã totalã între realitate si reflexul ei logic, pentru cã atunci nimic nu le-ar putea distinge.

Dacã relativul nu ar contine în însãsi structura sa o anumitã cantitate de absolut, relativitãtile n-ar putea fi distinse calitativ unele de altele.

Absolutul relativ existã. Relativul absolut este însã de neconceput. Filosofia modernã, negând absolutul în favoarea relativitãtii, dilueazã adevãrul într-un fel de eroare universalã, în care orice valoare spiritualã dispare, fiind înlocuitã cu jumãtãti de adevãr de o subtilitate mai mult sau mai putin arbitrarã.
Esenta relativismului este negarea absolutului din relativ. A pretinde cã si cunoasterea ca atare este relativã, este totuna cu a spune cã ignoranta umanã este absolutã. A te îndoi de certitudine este a mãrturisi cã nu stii “absolut” nimic.

Omul devenit mãsura arbitrarã a tuturor lucrurilor abdicã de la posibilitatea de cunoastere obiectivã si universalã. Existã un raport solid între stiinta modernã si rationalism: stiinta modernã, în loc sã se ocupe de finit, vrea sã reducã Infinitul însusi la finit. Ea crede cã poate dobândi cunoasterea totalã a lumii, indefinitã, printr-o serie finitã de descoperiri, ca si cum inepuizabilul ar putea fi epuizat.

Acest topic a fost editat de shapeshifter: 2 Aug 2009, 06:59 PM