Disappearing world

Când începi să scrii... ai unele tabieturi. În timp, aduni tot mai multe şi totodată, tot mai multe scuze pentru a nu mai scrie. E târziu, e prea multă lumină, e muzică proastă - orice scuză e bună!
Totuşi, pentru a scrie ai nevoie doar de două lucruri: de tine şi de sufletul tău.
Uneori, nu mai ai nevoie de... tabieturi, care să facă legătura dintre tine şi sufletul tău, uneori e de ajuns doar un alt suflet.

Uneori nici nu ştiu cum să încep o idee. Nu ştiu cum să scriu, cum să fiu coerent, cum să-mi organizez gândurile...

Uneori, pur şi simplu, nu (mai) poţi scrie nimic.

De ce ne întoarcem în permanență... aici ?

Răspunsul e în ceea ce am trăit ... aici.

http://img291.imageshack.us/img291/5535/alexam51.jpg

Acest topic a fost editat de One_Last_Dance: 19 Sep 2010, 02:25 AM

Calfa are dreptate...

Ce mai faci?

Bine ai revenit, mi-a fost dor de postarile tale!

Bine v-am regăsit!

Am plecat pentru o vreme, însă, calfa are dreptate, ce-am trăit aici, în acești șapte ani de când există acest jurnal - ani ce m-au definit - nu pot fi uitați. Am să încep să caut prin amintiri… vreau să-mi reamintesc cum e să scrii frumos!

nefe, uneori sunt chiar bine, iar uneori, ascult muzică și mă las purtat de gânduri dincolo de cuvinte.

Acest topic a fost editat de black ice: 19 Sep 2010, 11:41 PM

Găsisem anul trecut o carte cu o idee foarte frumoasă. S-a dovedit prost scrisă (după mine), dar rămâne ideea. Împotriva fericirii se numeşte şi vorbeşte despre faptul că e normal să fii şi trist uneori, despre absurditatea dorinţei şi a încercărilor de a fi mereu fericit, cu gura până la urechi. Omul e o fiinţă duală, la urma urmei...

Aşadar, poate că ai găsit un soi de echilibru...

Ai scris? Ai început să scrii?

Acest topic a fost editat de nefertiti: 20 Sep 2010, 07:25 AM

Chiar că e absurd să fii fericit - mai ales în stilul „gura până la urechi” - tot timpul. Divagând puțin...

Ce mi se pare oarecum ciudat este diferența pe care o facem fiecare, între propria persoană, felul fiecăruia de a fi și cum suntem într-o relație. Parcă uităm tot ce e elementar, suntem o altă persoană și ne bucurăm și suntem fericiți și triști și dubioși și buni, răi, calzi, tandri și în orice alt mod existent... Trăim o sumă de sentimente și încercăm cu toate puterile să înclinăm balanța spre sentimentele pozitive iar de cele mai multe ori chiar reușim, fie că e ceva real sau doar în mintea noastră, dar reușim. Suntem bine și uităm felul în care eram fiecare și nu ne pare rău pentru că descoperim lucruri noi, avem planuri noi, gânduri diferite și practic - în timp - e ca și cum ai trăi o altă viață în care nu mai trebuie să scrii, nu trebuie să mai cauți nimic, nu trebuie să mai aspiri la un echilibru pentru că îl ai deja.

Cu toate acestea...

suntem fiinţe sociale, aşa că în creier există o arie (sau poate mai multe) responsabilă cu empatia/socializarea şi când suntem suficient de apropiaţi/asemănători cu persoana din relaţia respectivă ajungem la un soi de rezonanţă, care pe lângă efectele menţionate de tine, ne induce o stare benefică, esenţială pentru fericire. Când persoana nu rezonează cu noi, eforturile de a ajunge la echilibru sunt în van şi relaţia este sortită pieirii...

Hehey blacky!

nefe, n-am mai scris decât ceea ce trebuie scris, datorită jobului. Din păcate, n-am mai scris demult așa cum aș vrea...

Sere

Și în loc de cuvintele mele:



Acest topic a fost editat de black ice: 27 Sep 2010, 03:32 PM

Ar trebui să reîncepi să scrii... Chiar şi aici. Eu una o să te întrerup cât mai rar , uneori e o condiţie necesară.
Chiar ar fi păcat să renunţi la ideea asta...

Urăsc faptul că trebuie să scriu în anumite momente. La fel cum urăsc faptul că în anumite momente vreau să scriu, fără a trebui.
Probabil n-am să renunţ la idee, iar întreruperile sunt bune...

Aştept să-mi revină sinceritatea... atunci voi avea câteva cuvinte de spus.

Acest topic a fost editat de black ice: 8 Oct 2010, 11:29 PM

...and you broke my heart

Cu aproape un an în urmă...

Te văd aproape în fiecare zi și-mi amintesc de momentul în care a început totul într-o zi de februarie, 2005, marcată în acest jurnal:

Acum patru ani, in Busteni, printr-o fericita intamplare, mi-ai raspuns tu la telefon. M-am blocat si atunci, m-am pierdut si am uitat ce voiam sa intreb. Cand mi-am revenit era deja prea tarziu, eram deja fermecat de cea mai frumoasa voce feminina, auzita pana atunci la telefon. N-am stiut cine esti multa vreme. Abia peste inca un an, am aflat mici detalii despre tine. Eram cu Dy atunci, iar intamplarea a facut ca tu sa fii plecata din Busteni cand am trecut pe la shogun. Peste inca un an, dupa XPCamp, in Regie, in P16 la 334, cadeam iarasi sub magia ta in timp ce-ti priveam o poza. Am spus ca peisajul e minunat pentru a-mi explica, fata de Kodiak si shogun, vizibila fascinatie si incantare pentru acea poza. Mai tarziu, am citit cateva din textele scrise de tine - unele din cele mai bune pe care le ai - si am fost iremediabil fascinat de fiinta ta. Te-am transformat intr-un ideal, ti-am dat corpul unei iluzii si gandurile unui vis. Jumatate din relatia cu Laura s-a petrecut sub influenta acestui ideal, iar jumatate sub asa zisa influenta a alte...altora.
A mai trecut un an, astfel. Dupa ce mi-am revenit, fascinatia pentru tine a reinceput sa-si faca loc in sufletul meu, idealul, cumintit acum doar sub forma de vis cu ochi de iluzie, si-a reluat vechiul loc in gandurile mele. Atunci am inceput sa vorbesc cu tine, urmand ca mai tarziu, vara, la Busteni, sa te intalnesc. Mi-era teama sa nu fiu dezamagit, sa nu fi exagerat in asteptarile mele, insa, atat cat a fost, te-am gasit exact asa cum ma asteptam. Dupa, am vorbit mai mult si mai des. Am incercat sa patrund in gandurile tale, sa te cunosc dar erai permanent invaluita de un nor de ceata in care toate intrebarile concrete isi gaseau un raspuns evaziv si toate cuvintele simple si frumoase isi gaseau echivalente complexe, complicate dar poate, pe alocuri, nu mai putin frumoase. Aproape ca mai trecuse un an, cand te-am surprins de ziua ta. Mi-a parut rau ca nici atunci nu am reusit sa schimbam mai mult de cateva cuvinte singuri, insa, la fel, te-am gasit aidoma iluziei mele.
Dupa ce trecuse anul, in sfarsit, am reusit sa ne intalnim, singuri. Am vorbit mult si frumos, te-am descoperit asa cum nu ma asteptasem sa o fac, am ascultat muzica si ne-am plimbat prin ninsoare ca'ntru-n vis de basm. Te-am gasit altfel decat in visele mele atunci. Mi-am dat seama ca iluzia mea era mult prea fada pentru ceea ce erai in realitate si mi-am propus atunci sa incep sa te cunosc pe tine, persoana reala care m-a fascinat de la bun inceput.
Azi, cand eram mai mult ca oricand hotarat sa renunt, mi-ai propus un vis, incepand "cu ziua in care ningea cu fulgi mari, intr-un dans lin...pe un fundal linistitor de Rolling Stones si Queen...". Voi accepta visul, insa, totodata, sper ca atunci cand iti voi lua mana'ntr-a mea, visul sa se transforme intr-o realitate magica - plina de magie.

Apoi a urmat o perioada de dor, aproape doi ani fiind la distanță. Mi-e dor intr-un mod calm, cald, tainic si tacut. Ma las purtat printre culori, curgand alaturi de ele, fluidizat, nuantat, spre cuvinte parca de prea mult timp uitate. Cat de placuta poate fi....regasirea!

Eram fericit.

Am continuat sa refuz realitățiile altora... și am reușit să trecem peste cinci ani de probleme și clipe frumoase. Din păcate, am uitat pentru un moment. Am uitat cum a început totul, ai simțit asta, ai știut că nu mai erai în sufletul meu la fel ca la început, ai știut că am început să uit, iar atunci ai plecat.

Aș vrea să te învinovățesc dar nu am niciun motiv. Iar acum, simt că am pierdut ceva esențial din mine.

Parte din suflet, din zbor, din pasiune, e la tine. N-o uita, caci nici eu n-am uitat drumul pe care-l voiai.

Pentru că amintirile ne marchează, pentru că fiecare dezamăgire e mai mare decât precedenta, pentru că fiecare vis ce moare devine singurul pe care ni-l dorim, pentru că “există mult prea multă tristeţe în lume, pentru doar trei zile de fericire”.

Prin toate inutilităţiile zilnice, răzbate uneori dorul. Dor de o carte bună pe care să o citeşti noaptea târziu, iar după ce o termini şi adormi visezi un alt sfârşit, cu alte personaje. Dor de o melodie bună pe care să o asculţi halucinant în miez de noapte, ore în şir. Dor de o discuţie târzie, când e linişte şi toată lumea doarme şi ai impresia că doar sufletul tău şi tastele mai pot face zgomot, într-o încăpere căzută parcă din timp. Dor de scris cu pasiune, dor de tine, de mine şi de noi.

Once more, with feelings...

Pentru că uneori chiar vreau să renunț la a mai scrie cuvinte pe care le-am scris deja. Refuz să mă întorc la idei și gânduri trecute, refuz să mai cred că sunt blocat într-un moment, într-un loc, într-o imagine sau în cuvintele tale. Nu vreau să scriu pentru că trebuie, la fel cum nu vreau să renunț la tine pentru că așa e bine. Refuz să cred că „așa trebuie să fie”.

Am realizat zilele trecute că am nevoie de o nouă idee, mi-am dat seama că nu vreau să uit, nu vreau să „trec peste”, nu vreau să mai ascund cuvinte și idei în rânduri și gânduri pierdute în timp.

Mi-e dor de sinceritate, mi-e dor de oameni, mi-e dor de tine si de noi. Mi-e teamă de cuvinte, de viitor, de scris, de tot ce se întâmplă de aproape doi ani fără tine. Pentru că oricât de greu mi-ar fi să scriu rândurile astea, nu știu altă modalitate de a continua. Din cuvinte te-am creat - în cuvinte voi continua.

Nu vreau să mă ascund în personaje, într-un fir epic sau în alte ficțiuni. Nu vreau să creez iluzia veridicității doar pentru că pot.

Uneori e prea multă lumină iar uneori sunt pur și simplu prea multe voci și gânduri suprapuse pentru a mai putea face sens.

Mă repet, însă, există un consens în toată această repetare. Nu aș putea spune cu siguranță dacă este bună, rea sau neutră. Dar realizez, poate mai acut decât în urmă cu câțiva ani, faptul că totul se repetă - nu neapărat greșeli, dar sentimente, situații și oameni. Așa trebuie să fie, sunt convins de asta.

Te face să te gândești că astfel experiența acumulată nu e chiar irelevantă, însă, uneori chiar așa este. Pentru că vei întâlni un om care nu se va încadra în tipare, te va provoca, te va face să gândești, să simți și să înveți mai mult decât au reușit - voit sau nu - alții.

Începutul acestei aventuri se numește fascinație iar fiecare cuvânt spus din acel punct înainte va purta semnul tuturor gândurilor nespuse. Senzația este subtilă, incertă și foarte înșelătoare. În timp ajungi să uiți că există, iar o simplă privire, un gând sau câteva cuvinte sunt de ajuns pentru a-ți reaminti locul exact în care te afli.

Sunt puțini astfel de oameni, sunt și mai puțini cei care aleg să trăiască așa - pentru că este o alegere totuși - iar de cele mai multe ori timpul petrecut alături de ei este mai valoros tocmai pentru că știi că se va termina. Sunt oameni ale căror prezență simți că este temporară - dincolo de intuiție, cuvinte sau sentimente. Poți încerca - și de cele mai multe ori așa vei și face - să nu te implici, iar pentru un timp vei reuși. Există însă o forță vitală, o intensitate și o ingenuitate dezarmantă în acești oameni.

Chiar dacă nu vei știi niciodată totul, chiar dacă vei alege ca totul să fie complet relevant sau dimpotrivă, irelevant, momentul furat de fiecare în parte, fiecare cu și în universul său, reprezintă unicitatea de care avem nevoie. Este acea diferență inefabilă, imaterială, pe care nu o poți controla.

În final, fiecare om când pleacă ia ceva din tine. Așa că alegeți bine momentul, pentru că s-ar putea să nu-mi mai rămână nimic.

Pentru că mă îndrăgostesc de voci, de cuvinte și de priviri.

Pentru că m-am pierdut pe drum spre nicăieri. Pentru că nu ajungi nicăieri dacă nu știi unde mergi. Pentru că nu trebuie să facă sens.

Pentru că pe măsură ce trece timpul totul devine mult mai abstract, mai complicat și mai complex. Pentru că ne place așa.

Pentru că nu trebuie să gândim pentru a simți.

Mereu ajungem undeva, ca vrem sau ca nu vrem

Sau poate mai bogat!!! Nu tuturor!!

Si in acelasi timp, nu trebuie sa ne uitam pe noi insine in simtire

tikky, mă bucur că ai trecut pe aici, uneori am impresia că am rămas doar eu și „interlocutorul” meu imaginar.

Acest topic a fost editat de black ice: 3 May 2012, 12:44 AM

De fiecare dată când intru aici parcă trec prin timp... Încep cu 2007, continuu cu 2010 și sfârșeșc în 2012. Prezent, trecut sau pur și simplu timp - concepte, gânduri, certitudini fără de care ne-am bloca undeva.

E puțin ciudat pentru că doar aici reușesc să fac lucruri pe care în orice alt loc sau timp am încetat să le mai fac. Cum ar fi de exemplu scrierea cu diacritice sau scrisul, pur și simplu.

Într-o cu totul altă ordine de idei, am să dezvolt o firească obsesie pentru relevanța cuvintelor și a convențiilor pe care le folosim. Va sta lângă cealaltă obsesie sau nevoie de a mă adresa ție.

Dar cuvântul pe care-l caut nu e obsesie. Aș fi spus că nu a fost creat, dacă nu ar fi sunat atât de urât alăturarea dintre „încă” și „creat”.

Problema - pentru că aparent toate aceste cuvinte cheie trebuie folosite - este că mi-e teamă. De cuvinte, de scris, de mine. Pentru că suntem atât de fragili.

Probabil nefiresc, însă, teama asta este în același timp ceea ce mă face să continui să sper sau să cred în ceva mai mult.

Uneori mă îndepărtez de planul real și visez într-un gând la posibilitatea ca toate acele procese chimice si biologice să nu existe. Ca și cum echilibrul, viața sau dragostea nu ar depinde de câteva elemente materiale. Ca și cum ar exista ceva intrinsec, ascuns, care ne lasă prezumția unui început curat și senzația unui sfârșit neclar.

si eu ma bucur ca ai scris din nou

Trebuie să scriu despre despărțiri, despre prieteni, viață, mâini tremurânde și culori aprinse de roșu. Dar n-am s-o fac. Nu încă.

...pentru că în ultimul an orice propoziție trebuie să înceapă cu o justificare, cu raționalizarea realității, cu privirea în lateral. Cu frică în simțire și tremur în cuvinte.

Merg înainte fără a vedea nimic și nu e nimic frumos în asta. Nimic nu pare să caracterizeze ceea ce se întâmplă în afara mea, iar cuvântul cheie al acestei perioade e nimic. Momentul acela când justificarea existenței printr-un altul care-ți dă sens devine aiurea, oarecum similar cu momentul în care nu mai știi exact unde și cine ești. Pare ciudat, dar se înrudește cu ideea de a fugi, pierzându-te, sau a sta, și a privi în gol. Un fel de suprarealism palid, frate mai mic cu realitatea. Pentru că atunci când totul devine de un suprarealism aprins, supărător, culorile devin mult prea saturate, transparența devine opacă iar noi toți ne transformăm în forme ciudate, cubice sau ovoide și fără posibilitatea de a mai percepe sensul, convențiile, fricile, complexitățiile și tot ceea ce ne definește ca oameni. Practic, suprarealismul de după, ne lasă cu o privire în gol, cu un zâmbet trist și cu sabia lui Occam atârnând în mână. E ca o ploaie cu picări mari, în toate culorile curcubeului, ce cade de prea mult timp. Simti că trăiești mai mult și mai intens ca niciodată, însă fără umbrelă pur și simplu areți ca un clovn caraghios pentru toți ceilalți gri. Iar problema care rămâne este cât se poate de simplă: totul rămâne la fel de absurd ca și cuvintele de mai devreme.

Nu pot trăi prin alții, la fel cum nu pot pretinde că pot să te înțeleg. Pot să visez, să-mi imaginez, dar n-am să pot niciodată scrie despre asta. Nu pot decât să-ți percep intensitatea, să întrezăresc nuanțe, cuvinte, stări și culori aprinse, cu alte cuvinte, să privesc.

Esențial este că mi-e dor.

Acest topic a fost editat de black ice: 21 May 2012, 12:29 AM

Picături de ploaie, abur, vânt ușor rece și ceai cald. Astfel de momente îmi aduc aminte cât de mult uităm. Totuși cred că există un anumit echilibru pe undeva. Nu ne amintim momentele de fericire pentru că ne e frică să admitem că am fost fericiți și este foarte bine așa, pentru că fericirea nu ar trebui să fie limitată, comparată sau acceptată. Pentru că în acel moment se transformă, se pierde și se uită.

Ne lipsește încrederea în noi de a face lucruri extraordinare. Ne lipsește modalitatea de a simți ironia universului când ne arată cât de diferiți, similari, unici și banali suntem.

Îmi lipsește încrederea în lucrurile simple, firești. Îmi lipsesc cuvintele necesare și am în permanență senzația timpului pierdut.

Fug după nostalgia unui început, fără să cred că mi-l doresc. Pentru că nu am încredere că mai poate funcționa ceva. Pentru că sper dar în același timp nu cred.

Revin la ce spuneam și mai devreme, în lipsa unei idei, unui vis sau măcar a unor cuvinte, „universul nu poate lucra la îndeplinirea lor”.
Iar a spera fără să vrei este la fel de inutil ca orice altceva.

Am vorbit destul despre tine. Ar fi momentul să vorbim și despre mine. Ar fi frumos dacă m-ai putea asculta, dacă ai știi cum să-mi vorbești, dacă ai vrea să fii!

Dar nu ești. Nu știi să mă asculți, nu știi cum. Îți urăsc egoismul și mă frustrează similitudinile pe care le ai cu cele pe care le-am iubit. M-am săturat să fiu nepăsător, imun la teama că ai dispărea oricând, fără regrete. Iar problema cu libertatea este că atârnă greu, te obosește repede și te trezești atât de liber încât singurătatea devine singurul prieten care te mai ascultă.

Diferența dintre noi nu e dată de toate cele evidente. Problema este frecvența diferită pe care suntem. Îți pasă într-un mod total irelevant pentru mine. Pentru că eu niciodată nu cer nimic, n-am să sun în miezul nopții, n-am să-ți cer să fii acolo, pentru că atunci aș avea responsabilitatea timpului tău iar asta ar însemna să pretind că problemele mele sunt mai importante decât ale tale sau ale altora.

Singurul lucru pe care l-am pretins, subînțeles desigur, a fost ca atât timp cât suntem față în față, cât timp am decis de comun acord că vom petrece un anumit timp împreună, să fii acolo. Să fii prezentă, atentă și oarecum pe aceeași frecvență. Mi-ar fi plăcut uneori să-ți lași problemele deoparte, să fii atentă la ceea ce spun pentru că uneori nici nu sesizezi ce încerc să zic.

Probabil ai observat că nu pot să spun nimic direct, iar atunci când o fac e la insistențele tale. Te-ai gândit cum ar fi să mă ajuți să vorbesc, măcar din când în când, așa cum aș vrea eu? Ți-ai dat seama ce e important pentru mine? Îți pasă?

Orice e relevant într-o relație, pentru că e o construcție la care poți lucra o viață. Chiar nu are importanță dacă se numește prietenie, iubire sau ambele. De foarte puține ori se pot separa clar, iar de la un punct încolo nici nu mai contează pentru că nici nu are rost să clasificăm tipurile de iubire - chiar dacă e evident că sunt diferite.

Împortant este să-ți pese îndeajuns, pentru că oamenii sunt importanți, sunt scânteia care fac viața interesantă și curioasă. Nu contează atât de mult rațiunea, nu căutarea sensului în acțiunile lor ci sentimentele și frumosul provocat.

Acest topic a fost editat de black ice: 1 Jun 2012, 01:19 AM

Uneori nu vreau decât să înșir cuvinte, cu sau fără sens...

Și să citesc ceva frumos. Să mai visez...

Într-adevăr, speranța nu moare. Se transformă. În cuvinte fără sens, în gesturi eratice, în anxietate. În instinct.

e complicata speranta

Da, și totuși, parcă nu așa trebuie să fie. Mai demult visam cu ochii deschiși într-un mod ce mi-ar fi foarte greu să-l descriu acum în cuvinte. Mă dezmeticeam zâmbind aiurea-n metrou, de exemplu...
La fel, mă uitam în ochii oamenilor, din metrou, de pe stradă, club, cafenea și de aiurea - căutam ceva indescriptibil.

Iar timpul trecut nu e întâmplător...

Revenind la speranță e ca și când îți pierzi încrederea în tot sau în orice.

un ..accident in rutina ! sunt convinsa ca martorii intamplatori au avut o zi buna ! sper ca si tu, white ice !

DO..RE..MI

Frânturi...

Momentul în care îți pierzi încrederea - acel moment în care nu mai știi sau nu mai poți să crezi e cel care marchează sfârsitul speranței. Iar când nu mai speri, nu mai tinzi spre nimic, nu mai visezi. Pasul următor poartă numele de anxietate și nu e deloc plăcut, căci anxietatea e incapacitatea, refuzul sufletului de a mai accepta că există frumusețe în afara propriului sine.

Mai ninge? Sau s-a oprit?