Ieri cineva imi spunea ca anul trecut pe vremea asta tot la tine visam. Ce 'bilant' as mai putea eu sa fac in astfel de conditii?
Cand va veni acel 'prea tarziu' si pentru mine, Inger de Piatra? Cand voi putea 'sa nu te iert'? Anul viitor, peste doi ani...?

Nu reusesc sa ma inteleg desi m-am explicat de nenumarate ori pana acum. Toate paginile acestea, trecute si viitoare, sunt o mare 'explicatie' pe care incerc sa o inteleg. Atunci cand ai ajuns la o impacare cu sinele tau in privinta filozofiei de viata pentru un timp toate parca prind contur mult mai usor. Ajungi ca unele lucruri ce alta data erau abstracte sa ti se releve acum drept evidentze. Intelegi unele lucruri si iei anumite decizii mult mai usor, insa ce se intampla atunci cand inteaga ta filozofie se bazeaza pe conflictul dintre contraste si nuante?
Accept conflictul pentru a fi asa cum imi doresc, pentru a trai in lumea mea, insa odata cu acceptarea conflictului, accept, pe de o parte existenta contrastelor intr-o lume a ideilor, in opozitie cu existenta nuantelor intr-o lume materiala. Recunoasterea existentei unor evidentze aflate in opozitie, in planuri ideatice diferite, reprezinta sufletul conflictului.
Sa renunt la crezul in niste idei inexistente pentru o falsa senzatie 'de bine', ce se va transforma mai devreme sau mai tarziu inevitabil intr-o stare de nostalgie sau melancolie continua pentru ca apoi, sa ajung sa scriu iarasi aceste cuvinte in aceste pagini, nu e o solutie.
Pe de alta parte, continuarea acestei filozofii nu va duce decat la dezamagiri. Gasirea unui echilibru, unei solutii de compromis, in care, pe undeva, sa incerc sa gasesc loc pentru putin realism ar fi probabil cel mai bun lucru pe care as putea sa-l fac. Pacat, insa, ca linia echilibrului a fost trasata deja si depasita de atat de multe ori incat s-a 'murdarit' atat de tare ca a trebuit sa o transform in mai multe nuante: de gri, albastru si rosu...
Mi-ar placea sa nu fiu nevoit ca la un moment dat sa-mi nuantez si 'speranta'. Sper sa mai fie cineva pe acolo, prin lumea 'asta'.

Din cand in cand mici surprize iti lumineaza noaptea cu un zambet. Confirmarea faptul ca ceea ce scrii ofera cuiva chiar si o secunda de placere sau o clipa de meditatie, pentru un om caruia ii place sa scrie e cel mai frumos dar pe care il poate primi. Daca ramaneai un secret ma privai de un zambet, de o surpriza placuta. Raman la convingerea mea: secretele complica inutil viata.

Traiesc cu impresia ca aceste pagini sunt ferite de 'ochii lumii' desi, teoretic, oricine poate citi ce scriu aici. Nu pot sa nu ma intreb, insa, cati din cei care citesc, inteleg sau simt cu adevarat acele 'firimituri' de suflet pe care le las aici? Pentru ca, intr-un mod probabil ciudat, nu pot sa-i numesc 'ochii lumii' pe aceia care citesc si ma inteleg fara ca eu sa fii schimbat cu ei un singur cuvant - fie personal sau virtual.
N-as putea numi strain pe cineva care intelege ce simt.


Ca un fel de cadou intarziat de Craciun, va dedic o melodie:
Reamonn - Star

Doamne, dau un regat (pe care nici nu-l am) pentru bucuria de-a te citi... dau un "zambet", as da o lacrima, un suspin, dar... sunt orfana de lacrimi... si ce-am mai plans candva... ce frumos stiam eu a plange tristetile altora razand strengareste de propriile-mi dureri... apuse timpuri...
Si totusi, de unde sa iau o lacrima pentru "Ninge Albastru"?

Mi-as dori nepasarea... unde mi-o fi zambetul strengaresc si mai ales unde mi-o fi nepasarea fata de "povestea ta" pe langa care nu pot trece?
M-am lasat coplesita de ceea ce scrii... habar n-ai tu ce greu e sa-ti potolesti curiozitatea... vezi, nu stiu pastra un secret... sa NU indraznesti vreodata sa-mi incredintezi "secretul tau".
Da... "secretele complica inutil viata"

Povesteste-ne, o faci atat de minunat... si nu uita: important este sa ne deschidem sufletul...
Deschide ochii si priveste un superb trandafir albastru… apropie-l usor... lasa-l sa-ti mangaie obrazul cu atingerea lui... respira adanc... si plin de recunostinta, zambeste-i! ... el iti aduce atata bucurie cata imparti tu, nu cu strainii...
Vezi, cum aduna parca in petalele lui toata frumusetea cerului… sau poate a iernii "fulguind albastru"... toata bucuria de a trai...

I-a gandeste-te! Nu simti cum, undeva, atatea inimi vibreaza odata cu inima ta?
Gandeste-te bine. Poate acum... citeste "firimituri" din gandurile tale, baiatul care ti-a zambit azi, fara motiv , cand treceai pe langa el sau fata dupa care ai intors in treacat privirea... sau... cine stie... un suflet curat care traieste si simte la fel ca tine... citeste zburand cu gandul pe albastrul cerului ochilor tai.
De ce sa ne doara privirea lumii?

Trebuie sa ma opresc aici... nu vreau sa fac abuz de rabdarea ta (ti-a luat ceva timp sa citesti)
Zambesc. Cum m-as putea priva de asemenea dorinta?

Se apropie, treptat, momentul... nostalgiei. Reincepe agitatia, revin momentele acelea de emotie banala pe care le tratez cu o indiferenta destul de curioasa....

Se vede cum ies usor din lumea asta in care nu exista timp, probleme presante sau vreo alta persoana.
Lumea mea: eu, un stilou, o foaie de hartie si timpul dintre ele. Atat.
Sper sa o regasesc intacta la intoarcere, sper sa nu treaca prea mult timp inainte sa ma primesti inapoi.

Cand ai un suflet frumos la picioare de ce treci indiferenta pe langa el? Pentru ca nu-l cunosti? Dar atunci cand il vei cunoste, e atat de probabil sa fie 'prea tarziu' incat, uneori, chiar ma intreb daca pe viitor totul se va derula in acelasi mod....?

Cat de usor - sa ma pierd, sa te pierd.

Vorbesc cu o umbra in contraste, cu o naluca in nuante si nu-mi doresc nimic mai mult decat sa ma pierd in umbra si visele tale.

Seven - Atat de usor sa ma pierzi

"Se apropie, treptat, momentul... nostalgiei. Reincepe agitatia...."
Si asta cu atita tristetze.....am intrat intr-un nou an si...vom incerca sa fim mai buni nu?
La multi ani Omule!
Nu uita un lucru--> "Visele mor greu! Le tii in mana mult timp chiar si cind au devenit cenusa"

La mult ani, AIWA! Sper ca anul acesta sa fie unul cu mult mai bun decat cel ce tocmai a trecut - atat pentru tine cat si pentru mine
_________________________________

"Cuvintele si necuvintele toate s-au adunat la nasterea unei stele in sufletul tau si mi te-au daruit mie ca o sarbatoare de armonii cosmice. Ii multumesc universului pentru asta! Iti multumesc tie ca existi!

Si in sufletul meu intrezaresc, acum, magie. Magie se cheama nasterea luminii in sufletul meu, raza adusa de tine dintre galaxii, de la portile emotiilor ferecate in lanturile cotidianului. Magie e labirintul de stari ce le respir acum, dincolo de timp sau spatiu, abandonat de provocari sau nesiguranta. Magie nascand liniste, culeasa de tine dintre petalele unor crini, dintre razele lunii, dintre amintirile tale cele mai profunde despre fericire. Masura inimii tale in sufletul meu cuprinde acum intreaga manifestare de forme si iluzii ca o imbratisare de ecouri celeste peste nasterea timpului, sentimentele prind culoarea unui fluture in zbor sau curgerea unei cascade cu fiori. Magie se cheama respiratia proaspata a pruncilor jucandu-mi-se cu emotiile, magie este trezirea ta la marginea rosturilor mele, in preaplinul nectarului fascinand vise..." - Ea


Magic cu adevarat...
Cum sa-ti raspund? Ce cristale as mai putea face sa vibreze prin niste cuvintele tacute pe care oricum, la celalalt capat le va astepta indiferenta? Ce magie as mai putea pune in niste simple litere cand stiu ca totul se reduce la puterea ta de perceptie, la masura cu care vei lasa magia sa-ti intre in suflet? Simt ca as vorbi cu o umbra, ce aluneca din cand in cand peste sufletul meu. Vine si pleaca dupa bunul plac, lasand in spate doar un fin parfum al nostalgiei.
Frunze ruginii, rascolite usor de pasii unui singuratic, intr-un amurg tarziu de toamna...asta e 'sufletul' meu intr-un moment de magie.
M-am lasat purtat de imaginile abstracte ale cuvintelor tale, m-am lasat inselat de niste nuante cand eu cautam contraste.

Spui ca vei pleca, lasand in urma o nuanta de alb - iata, magia! Magia cuvintelor patrunse in sufletul meu, a iluziei perfecte, a chipului si zambetului tau.

Recunosc, sunt fermecat...

The Cult - Painted on my heart

Acest topic a fost editat de black ice: 4 Jan 2005, 01:08 AM

Razele soarelui, rosii-sangerii...
De ce mi-ai dedicat un apus? De ce intotdeauna trebuie sa 'prind' un sfarsit? Pentru un inceput, parca mi-as dori un rasarit. Mi-as dori niste raze stralucitoare care sa ma orbeasca prin nuante aprinse de galben si alb.
Flacari, jar, cenusa - nu e inca vremea pentru asemenea pustiiri. Va veni, atunci cand va fi prea tarziu, cand nu voi mai putea 'altfel'. Acum, insa, e momentul ca acele raze de soare minunate sa-mi mangaie sufletul, sa-mi astearna ganduri aurii in minte si sa ma faca sa zambesc in fiecare dimineata.



Ruga in noapte

Ma iei si pe mine in carul de stele?
Ma iei si pe mine cu tine-ntr-o zi?
Departe de lume, aproape de ele
In curgeri de timp ce departe vor fi.

Ma iei si pe mine in zambetul serii
In freamat de noapte , placut mirosind?
Cand cerul absoarbe culoarea cernelii
Si luna vegheaza iar neobosind?

Ma iei si pe mine in lumea cea mare?
Si visul trait sa-mi para sublim,
S-ating o stea clipinda si imbietoare
Si orizontul sa-mi para infim? (Ea...)

Azi, mi-ai dedicat un rasarit. Nu m-am entuziasmat prea tare, dat fiind ca prefer apusurile, insa, acum ca imi recitesc ultimul post, nu pot sa nu-mi spun, 'ce frumoasa coincidenta'.

Am scris pret de o jumatate de pagina alte ganduri si lucruri despre tine, iar acum le-am sters sub impulsul unei singure intrebari: de ce scriu toate acestea? Pentru tine? Pentru mine? Scriu pur si simplu din nevoia de a scrie ceva, sau din cauza ca nimeni altcineva inafara acestui ecran alb nu mai suporta sa ma auda vorbind despre acelasi subiect...?

Probabil asta e.

M-am obisnuit sa-mi maschez tristetiile prezente in ochi, voce sau gesturi iar acum am ajuns sa ma intreb daca mai exista oameni care sa observe astfel de detalii? Cateodata o simpla afirmatie - 'Imi pari trist....' - face mai mult mai mult decat intrebarea 'De ce esti trist?'
Am ajuns oare sa ma ascund atat de bine incat sa insel 'lumea care ma cunoaste'? Sau pur si simplu aceasta 'lume' nu mai are timp si pentru observatie?

Opreste-te o clipa, acorda-ti un moment de tacere si priveste. Uita-te putin in directia ochilor lui, asculta tonul vocii sale si poate printr-o simpla observatie vei descoperi ceea ce nici o mie de intrebari n-o vor face...


Mi-ar placea sa te privesc, sa te observ putin cate putin.
As vrea sa ma lasi sa vad ce ganduri ai, ce idei si vise iti colinda mintea, ce nelinisti si dorinte ai...
Nu mai vreau poezii sau cuvinte frumoase ce nu spun nimic. Nu mai vreau sa ma pierd printre atata litere reci, mute. Niste statui angelice, niste forme frumoase menite doar sa impresioneze si sa incurajeze. Mi-au ajuns atatea fraze evazive.
Nu vreau nimic mai mult decat sa-mi raspunzi printr-un lucru concret, personal, la intrebarea 'ce mai faci?'.

Vreau sa te cunosc pe tine - asa cum esti - nu iluzia inchipuita de mine.

"Oare cat va mai dura?"
"Depinde cum stai cu rabdarea...."


In urma cu cateva ore, privind pe un geam intunecat, un peisaj deprimant, m-am trezit din visare spunandu-mi ca 'nu mai am rabdare'.
Acum, imi pare ciudat acest gand. De multe ori am avut mult mai multa rabdare in niste chestiuni insignifiante sau care s-au devedit a fi o totala risipa de timp, iar acum, cand.....
Dar nu mai are rost sa zic nimic. Am spus prea multe, prea multe ganduri, idei si sentimente ce au cazut in gol.

De ce nu intelegi ca pentru a spune ceva frumos nu e nevoie de un limbaj academic sau de o sumedenie de metafore si epitete reci, lipsite de orice...sentiment?
Stii, oare, cat de puternic se simte lipsa sentimentului in cuvinte? Stii ce simti cand citesti niste cuvinte goale, incarcate de o aparenta frumusete, cand vezi ca adevarata frumusete atat de mult asteptata nu vine nici macar sub forma unor ganduri sau vise scrise simplu?

Nu mai vreau sa-mi vorbesti despre echilibru, fericire sau incredere. Nu mai vreau sa-i aud pe altii vorbind prin tine. I-am citit si eu, i-am auzit si eu. Ii cunosc, ii stiu, imi plac, iar pe unii ii ador chiar, insa, eu pe tine vreau sa te aud vorbind despre gandurile si visele tale.

Cum sa mai am rabdare cand te aud vorbind despre un echilibru in care nu cred si pe care in definitiv nici nu-l vreau? Cand imi vorbesti despre singuratate si fericire, despre 'micile minuni' din jurul nostru, cum crezi ca pot sa accept teoriile acelea cand stiu ca de unul singur doar iluzia e calea fericirii? Cand stiu ca tu nu cunosti 'marile minuni' din viata decat din carti si vise, cand imi vorbesti despre incredere fara sa stii ca ea presupune ca o parte din sufletul tau sa i-a calea sentimentelor spre celalalt suflet, cand vad ca toate cuvintele mele raman fara ecou, cand stiu ca a venit momentul sa fie 'prea tarziu'...



Come on [..] I refuse to let you die
Come on fallen star I refuse to let you die
Cos that's wrong and I've been waiting far too long
It's wrong I've been waiting far too long
For you to be....

Placebo - Centrefolds

Scrii atat de frumos... De fiecare data cand te citesc intru in alta lume si melancolia... o melancolie dulce... ma cuprinde.

Iata-ma, blocat. Iata-ma, incurcat in cuvinte, pierdut in franturi de silaba, aruncat din litera-n'litera...
Ma gasesc inconjurat de tristete, tocmai cand o licarire de entuziasm m-a surprins cu garda jos.


Acum patru ani, in Busteni, printr-o fericita intamplare, mi-ai raspuns tu la telefon. M-am blocat si atunci, m-am pierdut si am uitat ce voiam sa intreb. Cand mi-am revenit era deja prea tarziu, eram deja fermecat de cea mai frumoasa voce feminina, auzita pana atunci la telefon. N-am stiut cine esti multa vreme. Abia peste inca un an, am aflat mici detalii despre tine. Eram cu Dy atunci, iar intamplarea a facut ca tu sa fii plecata din Busteni cand am trecut pe la shogun. Peste inca un an, dupa XPCamp, in Regie, in P16 la 334, cadeam iarasi sub magia ta in timp ce-ti priveam o poza. Am spus ca peisajul e minunat pentru a-mi explica, fata de Kodiak si shogun, vizibila fascinatie si incantare pentru acea poza. Mai tarziu, am citit cateva din textele scrise de tine - unele din cele mai bune pe care le ai - si am fost iremediabil fascinat de fiinta ta. Te-am transformat intr-un ideal, ti-am dat corpul unei iluzii si gandurile unui vis. Jumatate din relatia cu Laura s-a petrecut sub influenta acestui ideal, iar jumatate sub asa zisa influenta a alte...altora.
A mai trecut un an, astfel. Dupa ce mi-am revenit, fascinatia pentru tine a reinceput sa-si faca loc in sufletul meu, idealul, cumintit acum doar sub forma de vis cu ochi de iluzie, si-a reluat vechiul loc in gandurile mele. Atunci am inceput sa vorbesc cu tine, urmand ca mai tarziu, vara, la Busteni, sa te intalnesc. Mi-era teama sa nu fiu dezamagit, sa nu fi exagerat in asteptarile mele, insa, atat cat a fost, te-am gasit exact asa cum ma asteptam. Dupa, am vorbit mai mult si mai des. Am incercat sa patrund in gandurile tale, sa te cunosc dar erai permanent invaluita de un nor de ceata in care toate intrebarile concrete isi gaseau un raspuns evaziv si toate cuvintele simple si frumoase isi gaseau echivalente complexe, complicate dar poate, pe alocuri, nu mai putin frumoase. Aproape ca mai trecuse un an, cand te-am surprins de ziua ta. Mi-a parut rau ca nici atunci nu am reusit sa schimbam mai mult de cateva cuvinte singuri, insa, la fel, te-am gasit aidoma iluziei mele.
Dupa ce trecuse anul, in sfarsit, am reusit sa ne intalnim, singuri. Am vorbit mult si frumos, te-am descoperit asa cum nu ma asteptasem sa o fac, am ascultat muzica si ne-am plimbat prin ninsoare ca'ntru-n vis de basm. Te-am gasit altfel decat in visele mele atunci. Mi-am dat seama ca iluzia mea era mult prea fada pentru ceea ce erai in realitate si mi-am propus atunci sa incep sa te cunosc pe tine, persoana reala care m-a fascinat de la bun inceput.
Azi, cand eram mai mult ca oricand hotarat sa renunt, mi-ai propus un vis, incepand "cu ziua in care ningea cu fulgi mari, intr-un dans lin...pe un fundal linistitor de Rolling Stones si Queen...". Voi accepta visul, insa, totodata, sper ca atunci cand iti voi lua mana'ntr-a mea, visul sa se transforme intr-o realitate magica - plina de magie.



Probabil ca, totusi, am avut destula rabdare....

Ma vad iar pierdut printre cuvinte. Cum altfel?

Fascinatie. Ce cuvant minunat. Inglobeaza o parte din vise, ganduri si sentimente ce se pliaza perfect pe cuvintele tale vagi. Insotite de curiozitate, se instaleaza perfect in suflet. De atatea ori am fost fascinat, de atatea ori m-am lovit de aparente, de iluzii, incat mi-am facut o regula de a ma feri din calea potentialelor 'fascinatii'. Normal, nu am reusit. De fapt, mai mult de atat am ajuns sa realizez ca aceste mici surprize dau savoare vietii.
Adevarata fascinatie insa, se manifesta atunci cand incepi sa treci peste acele aparente de inceput, cand ajungi sa cunosti omul din spatele cuvintelor. Doar atunci cred ca fascinatia poate sa se transforme in altceva, mai frumos sau din contra, dezamagitor. Pana atunci insa, totul e un vis frumos, totul reprezinta pur si simplu "doua ferestre mult prea departe una de cealalta".
Am trait mult timp un vis nespus de frumos ce imi aducea zambetul pe buze dimineata, in razele soarelui, si seara, la lumina lunii. Mi-a adus si clipe de tristete, nostalgie si nenumarate dorinte de a renunta, dar de fiecare data am considerat ca beneficiile aduse merita.
Acum, cred ca a venit momentul sa ma despart de visul tau si sa incep unul nou. Indiferent daca vei face sau nu parte din el, nostalgia ma va insoti. Cum spunea si Cartarescu, nu suntem decat niste personaje de hartie intr-un univers de litere, creat de Marea Nostalgie.


Mi-ai deschis o poarta spre sufletul tau, mi-ai impartasit primele ganduri....Ai 'scapat' faptul ca te-am fascinat, urmand ca apoi sa te refugiezi in noapte pentru a gandi mai bine raspunsul de maine....

La un concert Iris, pe o anume melodie, gandul ti-a fugit spre mine iar, "in ochi mi se zbateau lacrimile".
Chiar atat de mult sa dor?

"Dupa ce ti-am citit prima data mesajul m-am gandit ca nu se poate...Nu se poate ca o fiinta atat de minunata sa-si indrepte gandurile asupra mea de atat de mult timp. Dar apoi am alungat toate aceste ganduri si mi-am amintit de acea seara de sfarsit de noiembrie (despre care ti-am vorbit). In acea mare de oameni regasisem doar umbre...(desi in jurul meu erau persoane cunoscute). M-am uitat la umbre si nu m-am vazut decat pe mine! Apoi am cautat ceva mai mult decat umbre si te-am gasit pe tine in gandurile mele. Cel care a fost si va fi mereu mai mult decat o umbra...Si astfel un sentiment ciudat m-a cuprins. In acel moment am simtit ca te cunosc de 'o viata intreaga'! Am inceput sa caut farmecul tau in umbrele lasate de brazi peste nori dar mi-a zambit gandul elegie fara pata si-am luat un crampei de cer sa-mi indrume gandul catre tine. Am ascultat stelele si am simtit ca toate gandurile mele s-au unit cu ale tale formand acele corpuri celeste...Am clipit neputincioasa si am oprit acele valuri, mii, care mi se zbateau in ochi si un vis dulceag a acoperit secundele mate.
Nici acum nu prea imi pot explica de ce am adesea impresia ca te cunosc 'de o viata'... desi fiinta ta ascunde atat de multe taine minunate." - Ea


Acum ma vad pierdut intr-o clipa de beatitudine, luminata de soarele chipului si gandurilor tale.

Momente de liniste, de tacere si visare m-au invaluit de la acea clipa. Inutil sa scriu sau sa descriu ceea ce simt. Cand totul pare potrivnic, cand ghinionul pare sa se fi transformat in propria-mi umbra, un sentiment cald imi inunda toata fiinta transformand...totul, intr-un[ul] singur - moment de liniste, in care las tacerea sa viseze la kilometri departare. Indescriptibil si dorul ce ma cuprinde. Mi-e dor intr-un mod calm, cald, tainic si tacut.

Ma las purtat printre culori, curgand alaturi de ele, fluidizat, nuantat, spre cuvinte parca de prea mult timp uitate. Cat de placuta poate fi....regasirea!

Iti scriu Tie aici...

Nu sunt decat o umbra ce colinda pamantul in cautarea unui vis absurd. Ironia e ca l-am gasit de atatea ori, in atatea ipostaze, incat imi pare fascinat de ciudat faptul ca inca mai respir. Nu pot - indiferent cat de mult as vrea - sa scriu ceva ce te va face sa ma uiti, sau macar ceva ce nu te va durea. Nu pot. Iti simt durerea, iti aud gandurile si iti inteleg visele - le-am avut, le am si cu siguranta le voi avea atata timp cat voi mai trai. N-am sa pot scrie niciodata in absenta unui vis, unei fascinatii sau unei dureri. Gresesti daca vei gandi ca nu te inteleg. Probabil, exact din acest motiv m-am apropiat atat de mult de tine.
Da, m-am lasat pierdut, furat si fascinat de Visul tau. Cand am crezut ca am gasit ceea ce cautam de atatea clipe - eternitati - singuratice, n-am mai avut putere sa revin din lumea Visului meu.
Greseala, aici, imi revine mie. N-am stiu sa revin la timp din acea lume, n-am stiu sa tac atunci cand trebuia si in definitiv, n-am stiu cum sa ma opresc din visat. Treptat, in acea lume dominata de nostalgie visele noastre s-au contopit dand nastere unui minunat izvor de cuvinte triste. Prea tarziu am vazut, prea tarziu mi-am dat seama ca ceea ce traiesc eu tine de realitate si nu de vis; de prezent si nu de nostalgii trecute sau viitoare.
Frumusetea clipelor, in acea lume pe care o cunosti atat de bine, se aseamana atat de mult cu fericirea incat uiti unde esti, ce vrei si spre ce te indrepti.

Noaptea rasarea usor la orizont iar inceputul visului e atat de aproape incat incep sa tremur usor. Parul lung imi incadreaza fata, lasand sa se perceapa doar o privire albastra patrunzatoare. Incerc sa percep ciudatele senzatii si sa le inteleg. Incerc sa te privesc in ochi dar nu vad decat intunericul unei umbre. Incerc sa te prind de mana dar nu pot. Te-ai transformat intr-o iluzie, intr-un gand adanc infipt in memoria unei umbre ce te-a uitat inainte de a te cunoaste.

Priveam acum doua nopti cerul instelat si mi-am amintit de conversatia noastra. Am remarcat doua stele mari, stralucitoare, intr-o mare intunecata. Am privit in ochii nostalgiei si te-am vazut pe tine, ti-am vazut Visul aievea. Zambeai, asa cum probabil doar tu stii sa zambesti. Iar in acei ochi negri, despre care am scris cu ani in urma, se oglindea o nuanta de albastru, o ciudata amintire din trecut, un vis pierdut, o speranta de demult.

Intr-un univers straniu de alabastru metalic, resemnarea mi-a smuls amintirea durerii trecute. Singuratatea nu m-a parasit niciodata, iar lacrimile ce ma ardeau pareau sa transforme totul in scrum. Speranta unui Vis oarecare, imi parea atat de departe incat doar reamintirea imi parea un efort de netrecut. Dorinte nu mai aveam, iar nimicul a ajuns sa-mi para un scop fascinant. Zambetul, privirea, totul pareau a fi personificarea tristetii.
Acesta e momentul in care stand pe marginea unui lac, privind un apus sfasietor exclami fie, "Opreste-te clipa!", fie, "Ajunga zilei durerea-i...".

Simt ceea ce simti si tu. Gandesc ceea ce gandesti si tu. Vises la ceea ce visezi si tu.
Suflete oarbe, ce cauta aceleasi clipe magice, intr-o lume in care pentru a trai trebuie sa te imparti intre doua contraste, a caror lupta se da in nuante.

Nu pot stii ce ne rezerva viitorul, dar stiu ca prezentul mi-e incrustat in clipe ale caror magie nu pot sa o percep decat...astfel.

Visul tau ma va purta intotdeauna pe un taram magic, ideal si ireal.
Insa, nu e si nu poate fi realitatea mea acum...

Nasterea Ingerilor


Am vazut acum cativa ani un film al carui personaj principal feminim m-a fascinat. N-am stiu exact de ce lasand la acea vreme ca singura explicatie motivul frumusetii sale. Acum, cand l-am revazut, mi-am dat seama care a fost adevaratul motiv al fascinatiei mele...

Actiunea filmului – hollywoodian, de categoria B - se invarte in jurul vietii unei tinere rebele recrutate de serviciile secrete si urmareste drama acesteia, pe parcursul incercarii sale de a-si recapata viata furata.
Nu mai stiu cum se numeste filmul si nici macar de numele actritei nu mai sunt sigur.

Am ramas, insa, fascinat de doua lucruri : de poza din finalul filmului si de Nina Simone. Acum, ascultand cantecele Ninei Simone, imi dau seama ca in absenta sentimentul produs de film – a dramei jucate foarte bine de acea actrita – nu reusesc sa percep nimic.
Acea poza mi-a ramas adanc infipta in memorie si nu din cauza unei fascinatii apropiate de obsesie ci din cauza sentimenului pe care il exprima. Intruchipa tristetea. Nu pot sa o descriu mai mult sau mai frumos. Nu pot sa o redau in cuvinte si nu pot sa mi-o scot din minte. Un univers intreg se spargea in ochii ei, o intreaga gama de sentimente era retinuta pe vecie in gestul sau, simplu, de a-si ridica parul de pe ochi. In nuante de alb-negru era redata tristetea.

Urmand firul acestui gand, nu pot sa nu ma intreb, ce culoare ar avea, oare, nostalgia? Ce nuante s-ar folosi pentru redarea ei si…mai mult de atat, cine ar putea sa o intruchipeze? Intrebari fara raspuns…
Pana acum nu am vazut decat tristete, sau din contra, fericire, in poze.
Nostalgia mi-a fost dat sa o intalnesc doar in scris.

Ce minunat ar fi sa-ti am poza incrustata cu nostalgie…
Desigur, va trebui sa fie o poza in care sa fii trista. Mi-ar parea ciudata nostalgia resimtita din fericire.

Imagini ale sufletului, atat pozele cat si cuvintele, se implestesc minunat in nuante de alb si negru, lasand nostalgia sa culeaga roadele tristetii.
Problema mea, raspunsul intrebarii "What’s wrong with you?" e acesta: de prea mult timp port tristetea ca imagine in suflet. Acum a venit momentul sa o exprim si in cuvinte, sa o las sa se transforme treptat in nostalgie - in dor, in dragoste…
Intruchiparea tristetii, nu poate fi doar o ipostaza artistica, trebuie sa fie sentiment, suflet, pasiune si…o seama de cuvinte nespuse. Iar nostalgia nu poate sa fie fara existenta cuvintelor. Acest aparent paradox, al existentei cuvintelor nespuse prin intermediul imaginilor si al cuvintelor exprimate prin scris cu ajutorul nostalgiei, e dat de intruparea tristetii in nostalgie.

Cuvintele ofera trupul nostalgiei, iar imaginile, chipul tristetii. Nimic nu poate fi mai frumos decat rezultatul acestui proces, nimic nu poate avea mai multa logica intr-o lume dominata de contraste (de opozitii) decat aceasta transformare. Nimic n-ar avea mai mult sens decat existenta acelor fiinte cu asemenea trup si suflet: Ingerii.

Acest topic a fost editat de black ice: 19 May 2005, 01:42 AM

Closer


Iata un film pe care l-am simtit aproape.
Aproape totul a fost o minciuna, aproape totul a fost... dragoste, vis, si aproape totul a fost atat de real, incat a durut. Mi-au placut paralelismele visare - realitate, minciuna - adevar, inceput - sfarsit. Mi-au placut personajele, sfarsitul si morala.

Trecand peste banalul 'fiecare sfarsit e un inceput' si peste aparenta de 'haotic si repetitiv', ideea ce a ajuns pana la mine a fost una pe cat de reala, pe atat de adevarata.

Nu se poate cladi nimic pe minciuna, nici macar in vis... Mai devreme sau mai tarziu vei obosi si vei vrea sa dormi. Ce lucru, sa observi atunci ca tu de fapt dormi, iar visul pe care-l ai e chiar viata ta... cladita pe minciuna.

Confuz. Insa totodata relativ, nuantat si...ciudat de adevarat.
Nu pot sa aleg un moment fara sa fiu tentat sa povestesc tot filmul si nu pot sa povestesc intreg filmul fara sa discut tot ceea ce el presupune. Asemenea, nu pot sa discut toate ideile fara sa fiu nevoit sa aleg momente pe care sa le povestesc.

Un film format din secvente, in care fiecare final deschide o alta perspectiva, lasand sfarsitul filmului sa se piarda in imaginatia celui ce gandeste... Atat pot spune despre acest film.

Acest topic a fost editat de black ice: 19 May 2005, 11:48 PM

Peste o zi si o luna aceste pagini implinesc doi ani. Multe au trecut prin ele si probabil mult mai multe vor mai trece.

Aveam un gand pana acum cateva secunde dar se pare c'a fugit de mine si m-a lasat fara cuvinte
Am sa las muzica sa vorbeasca; mai exact, versurile din Lumi Albe.

Solutia ar putea fi... Turn the page ...dar nu stiu in ce masura s-ar potrivi.

Ramane de vazut cat din ceea ce eu am numit Ideea mea va ramane, cat se va materializa si cat va muri.



Ideea


Am regasit o parte a iluziei paradisului pierdut. Am redescoperit frumosul - esteticul. Se spune ca frumusetea sta in ochiul celui care priveste, insa, se omite ceva foarte important: arta de a privi sta in sufletul privitorului, la fel cum arta de a crea frumos sta in cel al artistului.

Influenta Paltinisului incepe sa se resimta din ce in ce mai puternic asupra mea. "Care ti-e ideea?", intrebarea pe care Noica o adresa studentilor sai, m-a lasat sa zac in visare zile intregi. La un moment dat, tot Noica a fost cel care m-a consolat oferindu-mi totodata inceputul revelatiei : "De vreme ce n-a venit pana acum, pe semne ca a venit deja." Urmarea revelatiei mi-a fost dezvaluita "La Tescani" de Plesu : "Cea mai adecvata expresie scrisa a efortului spiritual imi apare a fi fragmentul. Pentru ca fragmenul singur, numai el, respecta procedura intima a gandirii. Gandim intermitent: intermitent la propriu, data fiind incapacitatea noastra structurala de a pastra in act reflexivitatea (pe o unica tema) dincolo de intervalul catorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: exista clipe ale intelelegerii, inconjuratea de un zumzet tatonant care nu e decat asteptarea activa a acelor clipe.) Dar gandim intermitent si in alt sens, gandim cu un aparat finit infinititatea fiecarui gand. A fi creatura inseamna a fi fragment. Noi nu suntem Logos-ul insusi [...] : suntem particule de Logos, salasuri temporare ale lui. De aceea, pana si intelepciunea, cand ne e data, ne e data nu sub forma continua a discursului, ci sub aceea monumentala, a revelatiei. Iluminarea este - peste tot unde se vorbeste de ea - un apogeu al instantaneitatii, un plonjeu scurt in ozonul unei lumi in care, daca am zabovi prea mult, ne-am sufoca. Intermitenta nu e, asadar, numai conditia gandirii, dar si igiena ei, ritmul ei real in planul omenescului." (Jurnalul de la Tescani - Andrei Plesu)

Aceasta mi-e Ideea: fragmentul. Fie ca e vorba de un citat, aforism sau cateva cuvinte armonios alaturate, impresia lasata e una mult mai patrunzatoare decat in cazul unui carti. Ce poate fi oare mai impresionant, in acest domeniu literar, decat o carte compusa din fragmente? O carte ce prin insasi structura sa, se inchide deschizandu-se. Fiecare final de fragment nu e altceva decat poarta spre urmatorul, urmand ca finalul cartii sa reprezinte deschiderea finala dinspre sufletul autorului spre cel al cititorului.
Frecvent spuneam, oarecum cu parere de rau, ca de un timp nu mai pot scrie decat idei, fragmente. Nu mai puteam intra in rolul unui personaj, nici macar intr-al meu, nu mai puteam descrie fantasmele imaginatiei fara sa am o puternica impresie de fals si inestetic.
M-am lasat condus de fragment si in sens mai larg, de jurnal, cu gandul la ceva temporar, superficial. Curand am devenit fascinat de puterea pe care am gasit-o in cateva pagini fragmentate. Am realizat ca superficialitatea nu-si gaseste loc printre acele cuvinte si ca frumosul - trist, nostalgic sau nascut dintr-o exaltata fericire - isi poate gasi oglindirea in doar cateva cuvinte.

Ganduri framentate...


Lumea, noi si chiar universul intreg e format din framente, din mici parti absolute sau relative ce graviteaza in jurului existentei noastre. Totul e compus din parti.
As vrea sa imbin o filozofie a fragmentului cu un tratat despre frumos, trecand printr-o problematica a 'nuantelor si contrastelor'. Mi-ar placea sa am cele necesare constituirii unor astfel de concepte. Astfel, probabil n-as fi nevoit sa ma refugiez aproape in totalitate in literatura, in suflet.
Probabil caut scuze, probabil sunt superficial si....in mod sigur mai am multe de invatat, insa, daca macar pentru o secunda as reusi sa exprim simtirea, s-ar intelege atat de multe... Daca oricine ar putea sa vorbeasca prin sentimente, ar fi mult mai mult 'frumos' pe lume.

Cartile sunt modalitatea spiritului de a intra in lume. Ele se adreseaza sufletului, il invata cum ar putea arata alte lumi, alte planuri ale existentei.
Daca inexistenta altor forme de viata in univers duce la ideea unei foarte mari risipe de spatiu, inseamna ca si inexistenta unor alte forme, evoluate, ale existentei umane e o mare risipa de spirit si suflet.

Asa zisa superficialitate a literaturii sau a 'salvarii prin literatura' nu se traduce printr-o incapacitate a autorului de a argumenta adecvat punctul sau de vedere, ci, el, de cele mai multe ori, se margineste la mentionarea unei idei si a solutiei sale 'literare'. In caz contrar nu s-ar mai numi literatura, ci retorica, discurs sau filozofie.
Fiecare problema isi gaseste solutia sau scuza in ea insasi.

A incerca sa exprimi 'frumosul' e ca a fi permanent intr-o stare de iubire. Indragostitul, exulta - solitarul, plange - cel ce iubeste, traieste frumos.

Nu conteaza ca iubesti viata, muzica, literatura, o femeie, sau pe toate la un loc. Iubirea, calma, calda, tandra, timida si respectuasa te invaluie si te salveaza de fiecare data.

Dorul e nostalgie - reprezinta perfectiunea iubirii.
Gelozia e 'pactul cu diavolul': vanitatea.

Banuiesc ca as putea fi invinuit de relativizarea conceptelor de etica si moralitate, fiind astfel somat sa ma explic. As zice doar atat : aveti dreptate, explicatiile pe care le veti oferi voi vor demonstra, rational, fara drept de apel, ca am gresit.
Problema pe care tot evit sa o rezolv e faptul ca eu nu ma adresez ratiunii ci intelectului si sufletului. Daca nu simtiti aceasta rezolvare e absurd sa ma explic, iar daca o simtiti, e inutil.
Explicarea mea, e jurnalul meu. Jurnalul meu e dat de iubirea mea. Iar iubirea mea, e viata mea.

Sa ajungi la propria-ti intelepciune si sa reusesti sa o explici si altora. Iata un motiv pentru care 'viata de apoi' ar fi necesara.
Ironia umanitatii, ar fi un al doilea motiv. Nu ai destul timp pentru a intelege ceea ce deja ai inceput sa uiti.

Entuziasmul e de multe ori prost inteles. Ar trebui ca sensul sau sa fie 'necesar'. Ca si scopul sau, de altfel.

De ce am ajuns oare sa inot printre asemenea idei absolute pana si atunci cand vine vorba de sensul unui simplu cuvant?
Conformatia nu mi-e scuza, iar diletantismul literar nici atat. Tine cu siguranta de 'ratiune', de conexiunile ciudate ce mi se fac intre stiintele exacte si aplicarea lor... umana.
Totusi, semnul erorii, atribuit poate pe nedrept tuturor, poate fi sters, asemenea oricarei alte limitari. Cand se ajunge la o alta limitare, se impinge sistemul de referinta al limitei din ce in ce mai aproape de sursa.

In acest moment visul mi-e stapan iar nostalgia ghid, pe taramul gandurilor.

Toate aceste cuvinte nu sunt mai mult decat o adunatura de litere ordonate intr-o oarecare ordine.
De ce crezi ca ele ar dori sa ia sensul vrut de tine cand cel ce le scrie sunt eu?

Problema sfarsitului printr-un inceput m-a fascinat de la prima intalnire. Nu ar trebui sa fie de mirare faptul ca ma folosesc de niste limitari pentru a putea deschide larg fereastra visului si imaginatiei.
Nu ar trebui sa fie uimitor nici stilul, aici parca mai sarac ca-n orice alta parte, si de altfel nici eventualele concepte sau idei n-ar trebui sa fie revelatoare.
E de ajuns faptul ca sunt necesare.

Nevoia, la baza, nu tine seama de entuziasm. Exista ceva visceral, exista un univers pierdut, inglobat in genele noastre, al carui nostalgie ne supune - de multe ori irecuperabil.
Ciudate sunt metodele de invatare a universului.

Cea mai mare temere e faptul ca nu voi fi inteles. Am o constanta pornire de a explica, de a detalia, de a clarifica. De fiecare data, cu o oarecare tristete, imi opresc singur avantul. Ma consolez cu niste clisee si cu o mica speranta. Atat mi-e de ajuns, restul, e necesar.

Acest topic a fost editat de black ice: 21 May 2005, 12:27 AM

Peste o zi si o luna aceste pagini implinesc doi ani. Multe au trecut prin ele si probabil mult mai multe vor mai trece.

*********************************
Ce conteaza atita timp cat ce scrii va ramane si voi reveni cu placere sa recitesc anumite chestii!
Salut Omule!

[continuare]


Revin la problema dorului....

Te vad in stele, in razele lunii si in versurile melodiei.
De multe ori mi-e neclar, de multe ori ma vad influentat de propriile-mi sfaturi date altora. Cand spun nonsalant, 'traieste emotia, fericirea, acum, in aceste cateva momente, caci mult nu va dura...' nu pot si nu percep ca altcineva sa-mi ofere acelasi sfat, mie, situatiei mele. Exista atatea precedente, atatea esecuri, atatea vise si sperante uitate....incat, uneori, imi spun ca cel mai bun lucru ar fi sa dispar. Nu ca fiinta, prin incetarea vietii, ci ca entitate, prin izolarea de toti si toate.
Am vie in memorie amintirea ochilor tai, a zambetului si a sarutului tau, a emotiei si a...sufletului tau.
Nu mi-e teama de lacrimi sau de tristete decat atunci cand va ploua cu ingeri tristi.
Zborul tau asupra mea e o continua provocare, o cautare a ingerului ascuns prin noianurile sufletului tau.
Lacrima ta e un izvor de nostalgie dupa amintirea unei 'vieti intregi'.

Cum, oare, as putea sa nu incerc sa te explic tot atat de mult pe cat incerci si tu sa ma explici pe mine?



Pasiunea e una din putinele emanatii pure ale sufletului. Nu poti renunta la o pasiune fara a ceda o parte din suflet.
Nu pot renunta la tine fara sa renunt si la pasiune.
Dragostea se impleteste probabil cel mai frumos cu pasiunea, dand nastere, iubirii. Cuvintele sunt cele ce redau extazul frumusetii 'fara cuvinte'.
Cuvintele sunt cele ce ne ofera nostalgia si privilegiul de a visa.

Tristetea e una din putinele stari ce ne permit sa evaluam iubirea la adevarata sa valoare.
Iluzia fericirii sau a suferintei e data de vis; visul, prin nostalgie ne inconjoara intr-o uriasa umbra a iubirii...

Ce pacat ca soarele fascinant al noilor pasiuni ne orbeste... prea des.



Nu mai vreau... sa pot sa visez. Astfel probabil n-am sa mai fiu fascinat de fiecare umbra cu ochi negri ce ma va inconjura in cuvinte frumoase. Probabil, astfel, sentimentul iubirii, in lipsa visului si a nostalgiei, se va transforma fie in fericire, fie in suferinta.
Limitarea si implicit lipsa pasiunii va duce inevitabil la o despartire de cuvinte.
Sentimentul inceputului mi-a fost inlocuit de cel al sfarsitului. Nu stiu pe care il plang mai mult: ruptura de tine sau de mine?

Aceaste randuri, in mod straniu si ironic, stau marturie alegerii unei pasiuni condamnabile la rangul de 'dar', la statutul de 'ales'. Nimic mai fals, mai neadevarat sau mai putin incarcat de dragoste.



Daca maine as decide sa renunt, voi putea oare sa ma tin de promisiune? Exista, oare si altceva inafara vointei mele, ceva ce ma va determina in mod inevitabil sa continuu? Probabil va fi, asa cum a fost de fiecare data cand am mai renuntat.

Nu stiu, si probabil n-am sa stiu niciodata daca a fost cu adevarat sau nu, vointa mea.



N-as putea percepe lumea fara cuvinte. Nu te-as putea iubi fara cuvinte.
N-am sa pot sa renunt la pasiune, astfel, intorcand ironia si lasand straniul situatiei, misterului umbrei, nu te voi putea pierde fara cuvinte.

Salvarea, in cele din urma, vine tot din pasiune.

Din dragoste. Sa fie oare aceasta scuza universala? E posibil, atata timp cat ma ascund dupa voalul relativitatii. As prefera, insa, ca aceasta scuza de matase sa fie inlaturata. As prefera, in mod ironic si paradoxal, sa traiesc intr-o lume a contrastelor, in care albul e pur si negrul nu exista.
Traim intr-o lume in care nuantele contureaza viata, pasiunea si sufletul fiecaruia. Nuante ce tind spre absolut fara a-si da seama ca pentru a se transforma in contraste trebuie sa moara. Fiecare clipa cuprinde in ea o viata intrega, un moment de pasiune, de iubire, o farama de suflet, o secunda de nemurire si o frantura de frumos. Fiecare, nuantata prin aceste cuvinte scrise isi gaseste moartea, clipa de integrare in nostalgie, de tristete, si totodata de renastere intr-o alta sfera, necunoscuta.

Imi amintesc de un fragment din Plesu : "<<E atat de frumos in locul acesta, in momentul acesta, incat nu-mi mai vine sa plec!>> - o fraza care iti vine adeseori in minte cand te plimbi; o fraza candida, dar, in fond, absurda. E, in ea, o lacomie copilareasca, hranita de convingerea ca o emotie se poate dilata la nesfarsit, ca ea are ceva de castigat, prin expansiunea cantitativa. E totuna cu a schimba ascutisul unui punct cu desfasurarea egala a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastra de a savura <<punctualitatea>> unei situatii date, din pofta de liniaritate. Teama de moarte e, si ea, rezultatul unei dorinte perpetue de linearitate. <<N-as mai pleaca...>> Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleaca: lumina i se schimba infinitezimal de la o clipa la alta; o adiere, un zgomot, asociatia unui gand neasteptat il modifica ireversibil. Nu poti pastra momentul frumusetii decat parasindu-l. Daca vrei sa-l depozitezi, sa-l ai definitiv, el isi pierde contururile, se stinge, cade in vid. Simti, deci, dintr-o data, ca in locul acesta si in ceasul acesta e frumos, sfasietor de frumos? Atunci, pleaca! Ti s-a facut un dar, pe care nu-l iei cu tine decat intorcandu-i spatele." (Jurnalul de la Tescani - Andrei Plesu)

Are dreptate... Fiecare moment frumos trebuie pastrat fara tendinta de a-l prelungi intr-o atemporalitate materiala. Parasindu-l, lasandu-l sa treaca e singura modalitate de a-l trece in nemurire.

Probabil asta e menirea dragostei; ne arata solutia vietii.

Relativitatea isi are rolul atata timp cat ne pastram intr-o sfera a nuantelor. Daca vorbim despre contraste - iar despre unele lucruri nu poti vorbi intr-o alta sfera - totul se schimba. Liniaritatea, lipsa libertatii, sau orice alta senzatie negativa e anulata din principiu atunci cand vorbesti despre ceva absolut. Nu se poate vorbi despre perfectiune in sensul sau absolut, daca cuvantul imperfectiune isi pastreaza sensul.

Daca definitia nuantei gri ar fi sensul culorii alb, negrul n-ar mai exista.



Sunt trist. Nu stiu - nu vreau sa stiu - de ce. Nu am nici o solutie si nici un motiv imediat. Nu cred in ploaie, in aripi de inger triste, sau in zbor de pene albastre...
Mint.
Cum as putea oare sa nu cred? Cine n-ar crede?
Ploua incet, cu picuri mari, pe inima mea.
Aripi de inger, triste, imi bat in geam sporadec. In suflet, zborul tau de pene albastre m-a acoperit pentru cateva secunde, lasandu-ma fara cuvinte intr-un ocean de umbre, format din lacrimile noastre de odinioara.
Sunt melancolic si parca mi-e teama.

Parte din suflet, din zbor, din pasiune, e la tine. N-o uita, caci nici eu n-am uitat drumul pe care-l voiai.



Melancolia e senzatia de care ma tem. Imi pare o limita de netrecut.
Nostalgia imi ofera posibilitatea de a visa la o repetare a evenimentelor, in timp ce melancolia presupune lipsa visarii.
Pasiune in van, iubire desarta, sau vise fara speranta. Melancolia e senzatia lumii destramate, a dorintei fara iluzii asociate cu neputinta cruda.

Sper la nostalgia permanenta a iubirii...



Sa fie oare iluzia unitatea de masura a realului? Iar visul, masura iluziei?
Daca ar fi asa, nostalgia e calea.

Intr-o lume impartita intre material si spiritual, nostalgia e granita dintre cele doua, visul e pasaportul, iar iluzia e tristetea.



Ce trist poate fi sa visezi in permanenta la o parte uitata din suflet; sa ai nostalgia unui lucru de prea mult timp uitat.
Care sa fie acel lucru la care viseaza omenirea de atata timp?

Fericirea, Absolutul, Perfectiunea, sau Paradisul pierdut...?



Iluzia Paradisului pierdut e gradul maxim de real pe care il putem atinge in acest vis.
Presupun ca vom mai avea multe nostalgii de visat si multe somnuri de dormit pana sa... reusim sa cream, ceea ce e de creat.

Vom crea, visand somnul nostalgiei.

Ma vad blocat. Ma gasesc in imposibilitatea de a scrie. Sunetele parca si-au pierdut intensitatea iar sangele parca mi s-a transformat in flacari. Inima isi incetineste bataile printr-o ciudata intamplare. Privesc in jur si ma las purtat de amintiri, de flash-back-uri in nuante de alb-negru. Las gandurile sa-mi strabata fiecare simtire secreta. Ma las analizat, impartit, rupt, aruncat si deziluzionat. Imi gasesc ultimele puteri intr-o stranie coincidenta. Gasesc speranta acolo unde nu ma asteptam. Sta speriata in spatele unei ferestre murdare, privind fascinata o raza de soare....

Lacrimi curgeau pe obraji-i invizibili; spalau suflete murdare si inimi ce au incetat de mult sa mai bata.
Lacrimile acestea, ale unui suflet de scrum, ale ultimei sale umbre, spala de pacate visele moarte.

Ramane, insa, o singura intrebare: unde se duc visele cand mor?

Visele....? Nu se duc nicaieri...ele traiesc in noi ....numai ca noi le vream ascunse sa nu mai sape rani adinci in suflet si ...atunci le declaram oficial decedate!

"Astazi nu-i decat amintirea lui ieri, in timp ce maine este visul clipei de fata..."

Visele... nu mor. Se transforma.

Si totusi sunt vise ce mor, vise ce se transforma si vise care raman.

Si totusi ce ar fi omul fara vise ? Ai incredere in tine , e singurul lucru care conteaza .
Imi cer scuze ca am plecat fara sa spun la revedere .O spun Acum.

Adevarat, adevarat
Nu face nimic; ti-as fi spus doar 'drum bun' si 'distractie placuta'

Arde ceru'n urma ta...

M-am lasat furat prea mult timp de cotidian, m-am lasat prea mult distras de la 'ceea ce-mi place sa fac'.
De obicei eu sunt cel tacut, cel care observa, cel care asculta. In ultimul timp, am ascultat prea mult si probabil am vorbit prea mult.

Mi-e dor sa tac, mi-e dor sa fiu ascultat.


Ale vietii riduri [...] ale noptii semne...

Aproape ca am uitat sentimentul 'noptiilor albe' in care asculti muzica si scrii. Aproape uitasem de placerea unei conversatii 'noaptea tarziu'.
Mi-e dor de libertatea asta, de discutiile noastre din noapte, de alta data.


Sa te ascund de focul amintirii...

Lumea, lucrurile, se schimba. Oameni vin si pleaca, prieteni plang si pleaca, vise cad...in amintiri. Probabil 'asa trebuie sa fie', probabil asta e 'mersul lucrurilor' sau probabil 'asta e viata'. Mi-ar placea sa aleg dintr-o suma de clisee unul care sa-mi placa, sau sa creez unul pe care sa-l agreez macar. Dar...nu pot. De aceea voi tacea scriind si voi asculta citind.


Chiar daca...

Mi-am dat seama ca m-am indragostit de cuvintele tale la fel cum m-am indragostit si de cuvintele altora, poate la fel de frumoase. M-am indragostit apoi si de trupul tau, uneori invizibil, uneori orbitor, insa totul a fost in zadar. Ne-am pierdut undeva pe drum, fara sa stiu nici acum cine a gresit mai mult.

Azi am realizat ca vreau sa ma indragostesc de sufletul tau. Si de sufletul tau.


Iubi

Mi-e dor de tine.


[Florin Chilian - Ursitoare; Lumi Albe; So Why; Chiar Daca; Iubi]

Acest topic a fost editat de black ice: 27 Jun 2005, 01:32 AM

Te-am privit ieri printre frunzele unui salcam, fara sa stiu sigur daca esti tu. Vantul scutura usor crengile, tremurand albastrul imaginii tale. Frunze verzi iti incadrau conturul fin al fetei iar trupul iti era acoperit de frunzele toamnei. Mici valuri ti-au retinut pe coltul buzelor doua raze de soare in momentul in care m-ai zarit. Tu erai: visul, iluzia, iubirea mea. Tu erai Ea.

Noaptea te-ai intunecat, m-ai parasit in singuratatea unei taceri linistitoare. Am visat nostalgia unor clipe, amintirea unei dorinte si speranta unui vis. La scurt timp te-am parasit si eu, tacut, ca o clipa uitata'n neant. Te-am lasat in iubirea unui dor.

M-am gandit mult timp la momentul in care toate frunzele au cazut, lasand in urma lor un suflet gol. Clipa rece, ascutita, a transformat nostalgia unei primaveri intr-o toamna permanenta...

Trista, pe marginea neantului, speranta visa o amintire.


Mi-am imaginat un munte invaluit in albastru si un zambet misterios. Mi-am imaginat un gand pierdut, surprins, invaluit de pasiuni si de clipe iluzorii. Fericirea era doar la un pas departare; un pas in neant, spre abis, pe drumul amintirilor, prin vis....

In seara aceasta am o perspectiva pesimista, complicata. In seara aceasta mi-am pierdut capacitatea de a lega fraze. Am lasat cuvintele sa se imbine singure, sa apuna simplu.

Privesc in gol si gandesc prea mult. Zambesc simplu si trist. Visez prea putin si sper la prea mult.
Iubesc si mi-e dor.


Cranberries - Dreams

Acest topic a fost editat de black ice: 30 Jun 2005, 12:06 AM

Am povestit despre prietenie, iubire si pasiune in seara aceasta. Am scris cu pasiune despre fiecare in parte, fara sa-mi dau seama ca diferenta dintre ele nu e data de limite ci de acele cateva cuvinte nespuse.
Retinerea e cea care transforma...


Am pornit de la un simplu citat : "Intr-o prietenie nu esti iubit pentru ceea ce esti ci pentru ceea ce vede si crede prietenul in tine - omul in sine este intotdeuna sacrificat - esti iubit pentru ce poti oferi, pentru ce poate gasi prietenul in tine ...si toata lumea face la fel - inclusiv cei care spun nu....".
Citat ce m-a condus la o intrebare : care e diferenta dintre pasiunea unei prietenii si pasiunea unei iubiri?

Vad pasiunea ca pe o emanatia pura a sufletului. Exista in sentimente o anumita parte, insa, mare parte zace nefolosita. Se spune ca ne folosim doar cateva procente din capacitatea creierului. V-as intreba, cate procente din suflet va folositi?
Acea parte de potentiala pasiune, e cea care da magie unui zambet, unei priviri sau unui gest. Gratia unei femei nu se datoreaza frumusetii sale ci pasiunii.

Diferenta dintre pasiunea unei prietenii si unei iubiri poate fi una graduala, de intensitate. Oarecum, iubirea este o continuare fireasca, calitativa, a prieteniei, iar pasiunea poate fi cea care sa faca diferenta.
Cuvintele pe care le spunem sau scriem cand vorbim cu cineva variaza in functie de subiect si de persoana. Cand vorbim cu un prieten care ne intelege despre un subiect care ne macina, ne implicam cu toata fiinta, punem pasiune in tot ceea ce facem sau zicem.

Prieten e acea persoana care te intelege. Daca te intelege inseamna ca trebuie sa existe un fond comun de interese, un mod comun de a gandi si un tip asemanator de inteligenta. Daca aceasta 'intelegere' este reciproca se poate spune ca in timp va veni si apropierea, increderea si iubirea.
Daca acest om care te intelege te ajuta atunci cand ai nevoie inseamna ca este un om bun, nu un prieten adevarat.
Daca acelasi om e prezent de fiecare data cand ai nevoie de el indiferent de conditii, inseamna ca este un om devotat, nu un prieten foarte bun.
Iar daca acelasi om te iarta atunci cand ii gresesti, inseamna ca e un om cu suflet mare si nu 'cel mai bun prieten'.

E greu sa gasesti oameni buni, devotati si cu suflet mare, insa, e si mai greu sa ajungi sa gasesti unul pe care sa-l poti numi 'prieten'.

Iubirea inca n-am ajuns sa o definesc si cred ca n-am sa pot nici dupa ce voi scrie o viata despre Ea. Stiu, insa, ca la iubire se ajunge prin pasiunea prieteniei.

Acest topic a fost editat de black ice: 1 Jul 2005, 10:05 PM