In urmatoarele capitole o sa scriu despre cateva din mancarurile mele favorite, ca tot m-am pornit pe mancare. Sunt exotice, adevarat, dar si in Bucuresti acum exista tot felul de restaurante cu profil international. Poate urmatoarele vor fi un ghid folositor cuiva, candva. Plus, ca ce rost are sa vorbesc de mici, fripturi si altele care le stim cu totii?

Foarte posibil ca intre capitolele despre mancare sa mai scriu si altele...

SUSHI si SASHIMI

Parte din bucataria japoneza, sushi (si sashimi) este un fel de mancare mai cunoscut decat mancarea lor gatita, care nici ea nu e de lepadat.
Este bazat pe peste crud. Suna dezgustator unora. Mie nu: cand eram copila zvapaiata, la noi in casa se manca peste destul de des. Ca sa ma aibe in fata ochilor, mama ma tinea de multe ori in bucatarie - cand curata pestele la chiuveta de ex., eu stateam pe masa. Si intotdeauna intindeam mana spre pestele curatat si spalat, pus pe scurgator si cu un deget incercam sa scurm in carnea lui alba ca apoi sa-mi sug degetul. Imi aduc si acum aminte cu placere de gustul curat si dulce al pestelui.

Pestele de ocean care se foloseste in sushi (somon, ton, mackerel si altii) are paraziti, niste viermisori albi, aproape invizibili cu ochiul liber, care isi fac veacul de-a lungul sirei spinarii a pestelui, motiv pentru care pestele este curatat imediat ce este scos din plasele de pescuit si inghetat instantaneu (flash freezing) - metoda asta distruge parazitii. Care nu sunt baieti rai, sunt un fel de veri ai viermilor din fructe.
Deasemeni, este demn de mentionat ca numai anumite parti din corpul pestelui sunt folosite pentru sushi - de obicei filetul dinspre coada. Pestele la japonezi este selectat dupa standarde foarte stricte, numai pestele de foarte buna calitate ajunge sa traiasca o viata de cateva minute in aceasta incarnare minunata care este sushi. Poate asta e motivul principal pentru care o bucata de sushi este extrem de frageda, "se topeste in gura" cum se spune pe la noi.
Un bucatar de sushi trece printr-o scoala lunga si amanuntita, si putini sunt aceia care au dreptul sa prepare sushi din otravitorul peste-balon - care este otravitor in principiu, dar o mica portiune din el nu este decat o feliuta sau doua de un deliciu deosebit. Nu am avut onoarea, dar asa am auzit.

Deci pestele ajunge la bucatar, care il fileteaza dupa o arta antica, si il taie in feliute de aprox. 3x5 cm la momentul cand bucatarul primeste comanda. Acum pestele poate deveni sushi sau sashimi.

Pentru sushi, orezul (neaparat japonez, care are bobul rotund, robust) este fiert si marinat in otet de orez, apoi format in mici ovaluri, atat cat sa sustina felia de peste. Deasupra se pune un strop de wasabi* si apoi se aseaza cuminte deasupra feliuta de peste.

Sashimi este acelasi lucru, doar ca pestele se serveste separat pe un platou si orezul intr-ul bol, in felul asta mananci numai atat orez cat vrei.
Ambele sunt insotite pe platou de un guguloi de wasabi*, sos soia si ghimbir marinat. (Oribil, desi imi place ghimbirul proaspat sau pudra in alte mancaruri, marinat nu imi place - nu este obligatoriu, caci nu face parte din condimente, ci rolul lui este sa "curete palatul" ca fiecarui peste sa i se savureze aroma specifica). Intotdeauna masa va fi asezata cu un platou micut, dreptunghiular, care se foloseste pentru sosul soia in care poate fi amestecat un pic de wasabi daca bucatarul nu a pus suficient pe orez.

Bucata de sushi se ia cu betele si se pune in sosul soia cu pestele in jos (Ha! cine s-ar fi gandit) si tot asa se baga in gura, ca primul contact cu limba sa fie partea aromata, si ca orezul sa nu traga prea mult sos, stricand astfel gustul delicat al pestelui. Sushi trebuie preparat suficient de mic sa fie o imbucatura. Aici in State, de multe ori bucatarul vrea sa impresioneze cu darnicia lui si bucatile sunt de neam prost (pe romaneste ) ceea ce face foarte dificil consumul. E greu sa musti dintr-o bucata de sushi si jumatatea ramasa sa nu se desfaca.

Exista si alte feluri de sushi, fara peste crud. Mai poate fi crevete gatit la aburi, poate fi o feliuta de caracatita fiarta, tzipar afumat, sau o feliuta de omleta presata.

Apoi mai sunt rulourile, dupa care eu personal nu ma innebunesc (prea mult orez, prea putin peste), dar pot face deliciul altora. Astea se fac cu alge uscate si presate in patrate, ca un pergament. Inainte de preparare se tin in apa calda cateva secunde, apoi se intinde (cam 1 cm grosime) orezul, iar in mijloc se pun morcovi taiati subtire ca scobitorile, castravete, uneori fasiute foarte subtiri de peste, depinde de "model" - se ruleaza, rezulta un rol cu un diametru cam de 3-4 cm, care se taie in bucati de 2-3 cm inaltime.

O experienta incredibila la un restaurant japonez este "omakase". Asta inseamna sa fii asezat la "bar" (locul unde gateste bucatarul, caci bucataria lui nu e ascunsa, este chiar in restaurant, si are o "tejghea"), si sa "te dai pe mana lui". Fiecare restaurant are diferite nivele de omakase, puse pe meniu - sa zicem, $75 - $100 - cerul e limita. Spui bucatarului ce nivel vrei si el, dupa ce te intreaba ce preferinte ai sau daca e ceva care iti displace in mod deosebit, iti serveste un sir de preparate incepand cu supa si terminand cu desert, incluzand sushi si sashimi dar si alte mancaruri. De obicei isi pune sufletul in ele. Daca nu isi pune sufletul, e mandria lui si de japonez si de bucatar, deci experienta este garantat reusita.

Visul meu este sa am un omakase in Tokio. Poate se va intampla, cine stie?

*Wasabi este un fel de hrean japonez. Numai in Japonia se gaseste in stare pura, in rest este importat ca pudra (care se amesteca cu apa) sau pasta dar, desi este un deliciu, nu este lucru adevarat. Oricum este, este verde deschis la culoare si este iute ca hreanul (ha!) dar cu o anumita... dulceata greu de descris. Excelent amestecat in piure de cartofi.

Este un restaurant japonez in Bucuresti de care am auzit lucruri bune, cica ambasadorul Japoniei mananca acolo. Am inteles ca e in jur de $25 pentru un gust, caci din sushi nu prea te saturi cu adevarat.
A, si ca veni vorba, sushi este foarte scump oriunde in lume. Pe menu este oferit atat la bucata ($1-3) sau combinatie ($16-40 pentru 10-12 bucati). Preturile astea le-am intalnit in State si Singapore. Am auzit ca in Japonia e si mai scump. Totul e mai scump in Japonia.

Ma duc sa fac o tocana de cartofi cu porc afumat acum. Viata e nedreapta cateodata

Acest topic a fost editat de Mistinguett: 1 Jul 2003, 04:34 AM

Copil fiind, mi-am dorit sa fiu actrita. Probabil in subconstient stiam ca va urma o viata intreaga traita cu o masca a Thaliei pe fata. Care dintre ele a fost cea adevarata pana la urma?
Cea care rade? cautand cu optimism zile mai bune, frumusetea in lucrurile cele mai simple, dragostea adevarata - fara interese pamantesti, un zambet in cele mai simple, triviale lucruri...
Sau cea care plange? in spatele careia sufletul se chirceste in durere, unde inima a simtit fizic ce inseamna sa fie franta, si unde gandurile nu fac altceva decat sa caute sa inteleaga, zbatandu-se inutil, lovindu-se de gratiile imaginare ale limitelor pamantesti...
Fapt este ca joc scenariul improvizat al vietii mele. Cand masca trista ajunge sa se schimonoseasca de durere, sora ei trebuie sa ii ia locul. Durerea trebuie ascunsa, caci nimeni nu vrea sa vada durere. Nici eu nu vreau sa o vad, sa o simt, si atunci o ascund in adincuri, o ingrop cu ganduri triviale, in speranta ca odata si odata isi va gasi linistea si nu va mai iesi la suprafata. Si intotdeauna, in lupta asta, durerea invinge - oricat incerc sa o ignor. In neputinta mea mi se pare atat de inutil sa vreau, nu e suficient. Nu mi-am dorit niciodata niciuna din durerile mele, si nici sa mi le amintesc in amanunt nu vreau. Pe fiecare, pe rand, am ingropat-o cu bolovanii uitarii - asa au devenit mortarul sufletului meu. Poate de-asta din cand in cand am sufletul greu.

Misti, ai reusit sa ingropi tot? Cu bolovani?...Eu nu reusesc sa ingrop nici macar cu nisip...Arunc o lopata, bate vantu' si-mi azvarle nisipul...Pamant sau bolovani nu gasesc in zona...
Ciudat...Si eu tot actrita mi-am dorit sa fiu..Dar intai si-ntai am vrut sa fiu balerina...Sa ma contopesc cu muzica, sa-i inteleg versurile nerostite, sa arat lumii durerea compozitorului sau fericirea lui..Din pacate nu prea reuseam asta, poate pt ca eram prea mica...Apoi am vrut actrita...Nu sunt actrita la hollywood, dar in viata de zi cu zi cred ca de foarte putine ori am reusit sa fiu eu insami, sa nu joc nici un rol...Din cauza firii mele melancolico-dramatice, orice suferinta capata proportii uriase, orice bucurie cat de mica e resimtita ca o bucatica de fericire...Partea cu fericirea e buna, insa aia cu durerea nu mai e...As vrea sa nu trebuiasca sa mint atat, sa ascund atat, sa imi pun zeci de masti zilnic...Dar, in definitiv, cine sunt eu? As sti cum sa ma comport ca si mine insami? Nu cred ca mai stiu sa fac asta...Prea sunt prinsa in valtoarea vietii, iar al meu are nevoie de cineva "tare" alaturi, nu de o boema, un suflet ranit si slab...Al meu...Dar eu de ce am nevoie?...Din pacate nici eu nu ma mai intreb asta, dar'mite altcineva....
Suferinte? Cine le vrea? Nimeni nu le vrea, insa incerc sa-mi zic ca prea roz ar fi viata fara ele si ca ne-am plictisi de atata bine...Altfel ajung in haul disperarii...Gandul asta totusi ma mentine la suprafata, dar e cam subtire pojghita de pamant de deasupra haului.....Suferintele mele? Habar nu am daca o sa pot vreodata trece peste ele...Ma chinui, cum am zis, dar nu stiu daca voi reusi, cel putin nu prea curand...

Partea buna a suferintei este ca amplifica importanta micilor placeri in viata...
Si cum, cu toata lenea, trebuie sa ies din casa sa cumpar o paine, subiectul este

PAINEA

Dupa cum spuneam mai devreme, nu am gasit niciodata placerea painii. Painea pentru mine strica gustul mancarii, sandwich-urile le consider "paine gadilata" (expresia apartine Rodicai Ojog-Brasoveanu, dar exprima atat de bine sentimentele mele incat am adoptat-o).

Asta pana am mancat paine la Paris. Aproape orice paine acolo este indescriptibil de buna. Si Bucurestiul are paine buna, si Belgradul, dar painea la francezi este adusa la hram de arta. Brutarii viseaza ca intr-o buna zi sa castige dreptul de a se numi "brutar artizanal", cea mai inalta si pura onoare posibila in bransa lor. Un mic numar reusesc, standardele sunt crunte.

Si voi vorbi in primul rand de bagheta taraneasca, preferata mea. Coaja ii este urata, crapata si auriu-maronie, pudrata de faina - dar groasa si crocanta. Miezul este o dantelarie in mare parte aer si exista doar ca sa sustina ce va sa vina sa o completeze - aproape inexistent dar consistent in acelasi timp prin gust.

Bagheta este o paine greu de facut, multi incearca si din pacate se nasc multe baghete care nu-si merita numele decat prin forma lor lunguiata. Umiditatea in timpul dospirii si al coacerii, calitatea apei, sunt factori importanti - si nimeni nu poate replica asta, oriunde in lume.

Faptul ca am cunoscut placerea painii ma pune in si mai mare incurcatura. Inainte painea era ceva care nu ma incanta deloc, acum o iubesc ca pe un fel de mancare - dar in dragoste, odata ce cunosti nirvana restul nu este suficient.

Sunt momente cand fara sa vreau, imi aduc aminte de oameni pe care i-am cunoscut in trecut. Sunt insotiti de intamplari sau vorbe si in unele cazuri regretul ca au disparut din viata mea.

Cand eram pustoaica, mi-am facut un caiet de ganduri (nu jurnal, mai mult note) pe care l-am ars pe margini (simbolic - sufletul meu in flacari, cica ). De la bun inceput, pe ultimele 2 pagini am scris numele prietenilor, amicilor, cunostintelor cu care ma vedeam frecvent - de obicei la petrecerile obligatorii de sambata seara. Am depasit suta (nu-mi amintesc daca era 107 sau 130siceva...) si m-am oprit. Era prea mult pana si pentru mine. Din toti astia, putini mi-au lasat o impresie, placuta sau neplacuta. Putini mi-i amintesc dar cei care au ramas in mintea mea sunt tineri si frumosi si nestaviliti - si de cele mai multe ori imi aduc un zambet pe fata.

Imi imaginez traiectoriile vietilor noastre, plecand din acelasi punct, ca o explozie de artificii (ca tot e 4 iulie azi...) Nu imi aduc aminte cum ne-am despartit, cum ne-am indepartat unii de altii si ma intreb daca eu am ramas in memoria cuiva si daca am reusit sa las un zambet vesnic in viata lor. As fi foarte fericita daca da.

Regret imens ca am aruncat caietul ala.

Uite de asta imi pastrez eu jurnalele...Desi am aruncat si eu un carnetel in care imi notasem prietenii si cunostintele...Si, Misti, cel putin in sufletul meu vei fi o amintire frumoasa...Asta pana cand ne vom vedea Zic amintire, pt ca nu pot sa te vad si cand imi amintesc de han si de cei de aici, imi amintesc cu placere si de tine...Si cred ca sunt multi amici din tineretea tare care la fel isi amintesc de tine

Afrodita, merci cu mana pe inima. Sper sa ai dreptate, dar probabil ca nu o sa stiu sigur niciodata.

Quote din C, o cunostinta fugara intr-o vara in timp ce curta o prietena a mea - tip superb:
"Nu stiu cum se face, dar toate femeile care le intalnesc imi spun ca eu sunt al 2-lea barbat cu care se culca. Ca nu-s niciodata primul nu e problema, dar vreau si eu sa fiu al 3-lea, al 5-lea...Nimic, tot al 2-lea sunt".
Culmea culmilor este ca ar fi fost al 2-lea pentru prietena mea pe bune, dar n-a fost sa fie.

Azi am fost in Chinatown si mi-am facut cumparaturile - peste, creveti, un cozonac cu stafide asemanator cu cei din comertul romanesc, dar mai pufos, cirese si alte minuni.
Doua intamplari care vreau sa le mentionez pentru ca s-au potrivit atat de bine cu ce-i spusesem lui black ice mai devreme...
M-am oprit la un magazin de genti sa ma uit dupa ceva anume. Femeia care era acolo m-a intrebat cam acru daca ma poate ajuta (orientalii nu se omoara sa fie prea amabili acolo, e "teritoriul" lor). Am intrebat-o daca are un model anume de borseta-geanta si mi-a spus ca nu si mi-a aratat alte modele. I-am explicat cu greu ca imi trebuie un anume model, si atunci mi-a zimbit si mi-a spus ca-i pare rau ca nu-l are. I-am multumit oricum, mi-am luat la revedere, cand mi-a spus: "You nice lady". Am zambit si eu la ea si i-am intors complimentul. Feels good.
A 2-a intamplare, cand asteptam liftul sa urc intr-un magazin, o pustoaica (negresa) de vreo 6-7 ani ma intreaba firav, din senin, unde locuiesc. Am repetat intrebarea ei pentru ca vorbise incet si am vrut sa fiu sigura ca am inteles corect, la care maica-sa ii trage o palma si o cearta cum indrazneste. Am mustrat-o pe mama, i-am spus sa o lase si ca nu trebuie sa faca asta, si i-am spus pustoaicei cartierul unde stau, si am intrebat-o daca stie pe unde vine. A dat din cap ca nu, si urcand in lift i-am spus ca undeva in Queens. A zimbit Aveam mainile prea pline cu sacose si urcasem deja in lift, dar i-as fi dat o imbratisare. Am facut-o in gand.

In alta ordine de idei, tocmai am vorbit cu o amica de la mare distanta, si printre altele m-a intrebat ce gatesc. I-am spus si mi-a zis ca vrea si ea. I-am spus si ei, si spun si aici. In drumurile mele astazi ma gandeam ce frumos ar fi sa am companie prin Chinatown, sa am cuiva caruia/careia sa-i arat toate secretele/mancarurile bune, si apoi sa ajungem la mine si gatesc asa cum o sa fac oricum, si sa ne imbuibam cu placere.
Si mi-am adus aminte despre vorbele marelui Leonard Bernstein: "orice experienta frumoasa neimpartasita nu bucura decat pe jumatate". Sau ceva de genul asta.
E adevarat ca o sa mananc cu sotul meu, dar asta e doar jumatate din jumatate...
Asa ca dragilor, care treceti vreodata prin New York si vreti sa impartasiti cu mine experienta asta (si altele) - considerati-va invitati formal. Doar sa ma ajutati cu caratul sacoselor acasa

Azi am avut o intamplare care iar m-a intristat, dar aleg sa o ignor si voi scrie iar despre mancare, cu toate ca nu am mancat mai nimic pe ziua de azi.

Unul din locurile unde as duce pe oricine ar vizita NY-ul este o carciuma vietnameza din Chinatown, o cheama Nha Trang. Sincer, ultima data cand am fost acolo m-am gandit la Mosh - nu stiu de ce, dar am eu impresia ca ar aprecia locul asta.

Din toate bucatariile orientale (lasind deoparte sushi care ramane pe locul I, dar ala e doar un fel de mancare) am ajuns sa consider pe cea vietnameza numarul I. Am incercat thailandeza, malayeziana, bineinteles arhi-omni-prezenta chinezeasca, coreeana, hong-kongoneza (fara gluma, e tot chinezeasca, dar e diferita, asa cum e chinezeasca de nord cu aia de sud) si altele. Per total, cea vietnameza are numarul cel mai mare de feluri care-mi plac, mai ales la carciuma asta de care zic. Inca nu am mancat la ei ceva sa nu-mi fi placut. Si in mod special, e o supa care as putea sa o mananc in fiecare zi: o supa cu fructe de mare, fara fidea in ea (supele cu paste de orez se cheama Pho, asta se cheama pur si simplu supa cu fructe de mare).

E o supa care arata simpla - niste legume si verdeturi aruncate in castron impreuna cu fructele de mare, intr-o zeama limpede si cu ceva frunze de coriandru pe deasupra. Supele orientale nu se fierb, zeama este pregatita dinainte si la momentul servirii se "asambleaza" - adica se arunca legumele in castron si se gatesc singure in supa aia fierbinte (fructele de mare sunt gatite la abur inainte de asamblare). Ei, supa asta de care zic eu ca pare asa simpla, e de fapt foarte complicat de facut - zeama, aia e minunatia. O supa de oase de vita, concentrata dar limpede - cum ziceam, apoi dreasa cu sos de peste si o planta de-a lor care se cheama lemongrass (si nu, nu-s frunze de lamai ci o planta lunguiata cu o vaga aroma de lamaie). Superlativa supa. Am incercat cu esec sa o reproduc. Nici nu merita efortul, cand e de gata acolo - si o portie mica hraneste bine 2 persoane.

Si mai au ei si un barbeque bun, si multe altele. Se spune ca din cauza influentelor franceze bucataria vietnameza este mai rafinata decat celelalte.

Pentru cine are o doza de sado-masochism si curiozitatea pisicii, asta e meniul de la Nha Trang:
http://www.amazon.com/exec/obidos/ASIN/B00...0660111-5283915

Generalizand...

Baietii europeni au mana grea cand vine vorba de parfum. Am trecut pe langa baiatul asta tare frumusel si purtand o pereche de jeansi care mi-au atras atentia (ultima colectie Levi's pentru cine e curios), vorbea ori ceheste ori ceva asemanator, si wow...jumatate de sticla de colonie.
Baieti (si fete), colonia e sa fie adulmecata de aproape...

Aham, dar unii nu stiu asta Chiar deunazi a trecut un tip pe langa mine, la prima vedere dragutel, insa kilu' de parfum sau ce-o fi fost mi-a mutat nasu' din loc

Tot generalizand...

Se pare ca din toate natiile cu care am intrat eu in contact (si-s multe), romanii sunt cei mai constipati cand vine vorba de greseli gramaticale, de exprimare sau de scriere. (Disclaimer: nu este cazul pe forumul asta si ma bucur).
Fratilor, soarta lumii nu depinde de unde-i pusa o liniuta... Va rog eu, inspirati adanc si treceti peste...fara sa faceti observatii.

Ohooooo, cata dreptate ai! Lucrand o buna perioada pe net si cunoscand mii de oameni de toate natiile am observat si eu chestia asta.Insa sa stii ca am intalnit si un singur american obsedat de ortografie care ma corecta de cate ori greseam.Faza mai dura e ca, la vreo cateva cuvinte ma corectase gresit, adik alea se scriau cum le scrisesem eu, nu cum zicea el Adevarul e ca si eu mai fac unele fitze la faze din astea, dar doar cand acel om mi-e antipatic sau, cand am chef de caterinca

Mistinguett, te cunosc de undeva, dar nu-mi amintesc de unde... Povestea ta nu-mi este deloc straina.

Acest topic a fost editat de cris: 14 Jul 2003, 10:51 AM

Cris, friend or foe?

In alta ordine de idei: am spus vreodata ca urasc minciuna si dispretuiesc mincinosii?
O minciuna prost spusa este o insulta. O minciuna bine spusa este o iluzie si poate influenta viata celui care o primeste in feluri nebanuite la prima vedere.
Majoritatea minciunilor sunt gratuite. De ce nu avem curajul sa spunem adevarul, mai ales cand e vorba de lucruri minore? De ce ne incalcim in vorbe si cand minciuna e primita cu gratie, continuam sa oferim explicatii inutile si ridicole?
Aseara mi-am pierdut parte din respect pentru cineva pentru o minciuna atat de minora incat incerc sa-i gasesc scuze respectivului. Este tragic insa faptul ca nu pot sa schimb ceea ce simt.

QUOTE (cris @ Jul 14 2003, 10:50 AM)

Mistinguett, te cunosc de undeva, dar nu-mi amintesc de unde... Povestea ta nu-mi este deloc straina.

Prietene....daca vrei sa tragi...trage, nu vorbi

Sorin.

Sa vedem cat timp tine mesajul...

Sorin.

Sorin, te declar oficial cavalerul meu Dar nu cred ca ce a spus cris a spus cu rea intentie, nu e asa, cris?

Ei, vorba e ca aseara am fost la o sarbatoare italieneasca in Bronx, unde a ramas singura Little Italy cu adevarat in vremurile noastre. Italienii au avut cateva cartiere in trecut, in ziua de azi s-au raspandit si nu prea mai exista comunitati ca pe vremuri, cu exceptia acestei strazi, Arthur Ave. Si zilele astea sarbatoresc Sf. Tereza, motiv pentru care au inchis circulatiei cateva strazi si poftim - targ de strada.

Din pacate, trebuie sa spun ca am fost dezamagita. Ma asteptam sa aiba mult mai multi vendori cu mancare italieneasca - au fost doar cativa, mai mult au fost jocuri pentru copii. Oricum am mancat scoici si l-am vazut in carne si oase pe primar (care e o piticanie de om, n-am stiut ca are un metru jumate).

Cam regret ca nu ne-am dus la ziua Bastiliei, in Manhattan.

Acest topic a fost editat de Mistinguett: 14 Jul 2003, 07:57 PM

Cateva poze:

Mai sus, primarul dansand Tarrantella.
Aici, scoici, bune-bune...

Si asa arata targul in mare.

Sorine draga, de unde ai dedus ca am intentii rele ? Am recitit textul mesajului de cateva ori ca sa ma asigur ca nu am folosit cine stie ce cuvinte care sa-ti fi inspirat astfel de suspiciuni, dar...nimic! Pur si simplu, am scris ceea ce am gandit.
Povestea lui Misti mi se pare cunoscuta, atata tot ! Poate e doar o impresie, poate este o confuzie- nu stiu.
Nu-mi plac razboaiele, dar stiu sa lupt. Hai sa gasim o cauza dreapta !

Acest topic a fost editat de cris: 15 Jul 2003, 08:06 AM

Misti, scuze, nu am intentia sa lansez o disputa in paginile jurnalului tau.

QUOTE (cris @ Jul 15 2003, 01:58 AM)

Hai sa gasim o cauza dreapta !

Cris, nici nu stiu daca esti fata sau baiat dar da-mi voie sa imi imaginez ca 2 baieti lupta pentru mine
Hai nu fiti copii... cris, chiar ma faci curioasa - poti sa ma contactezi pe mp si sa-mi spui ce ti se pare cunoscut din povestea mea, poate cine stie? ne stim.

Adica Misti nu e o cauza dreapta??????????

Atunci care e cauza???

Cris...scuze de impresia facuta, dar nu-s asa de rau cum par

Bine ai venit pe Han

Cu prietenie

Sorin.

ps. Misti explica-i si tu

La' ca-i explic io O fi fost omu' cu mintea imprastiata si de aia nu a interceptat bine mesajul, oricum e un baiat de nota 10
Uhh, Misti, bine mai arata scoile alea sau ce sunt ele in farfurie, insa nu cred ca as avea curajul sa le mananc, desi la foamea pe care-o am acumaaaa

Sunt la ultimul pachet de tigari si ieri am fumat doar 5 tigari. Azi doar una si imi arde buza si de a 2-a. Sper sa ma tina si fac pshihologie cu mine de fiecare data cand imi zboara gandul la tigara (des). N-am mai vorbit asa mult cu mine insumi niciodata cred.

Dar vreau sa ma tin ocupata (desi asociez scrisul in jurnal cu fumatul, hm ) si o sa scriu astazi ultima parte (cel putin pentru o vreme) la capitolul mancaruri preferate. Si mai pun si vreo 2 poze. Sau una, sau 3, vad eu.

Deci azi: Xiao Long Bao

Sau "soup dumplings", sau coltunasi cu supa - doar ca, hehe, surpriza, nu sunt IN supa, ci CU supa, supa e inauntru. Arata asa: http://www.shanghaisoup.com/xiaolong/

Am vazut cum se prepara si nu se pune nici o supa in ei. Un disc de coca foarte subtire in mijlocul careia se pune o biluta de carne tocata (favoritele noastre sunt cele cu porc, dar se fac si cu crab) si o atingere dintr-un amestec care arata ca o pasta (oare asta este ceea ce se preschimba in supa in timpul gatitului? foarte probabil). Cu multa dexteritate, marginile discului de coca se inchid ca niste pliuri mici, apoi se aseaza pe frunze de varza chinezeasca intr-un vas "steamer" si se aburesc pentru 10 minute.

Se servesc fierbinti, cu un mic castronel cu un sos facut din sos soya, otet de orez si fasiute subtiri de ghimbir.

Si exista o modalitate de a fi mancati acesti coltunasi, ca sa obtii efectul maxim al deliciului lor. Se ia un coltunas cu betele, cu atentie ca sa nu se rupa, se scufunda un pic in sosul mentionat, se pune in lingura (de preferat lingura chinezeasca, e mai mare si are loc mai bine), si se musca un pic de coca alaturi de "coronita" cu pliuri. Se soarbe parte din supa si apoi se musca din coltunas. Oh, delicios...

Si bineinteles ca exista un loc in C-town care ii face absolut perfecti. Coca este delicata dar usor elastica, supa este aromata ca si umplutura... Nu imi pot imagina altii mai buni ca astia.
Duminica trecuta am fost in Flushing (Chinatown-ul din Queens) la un restaurant chinezesc mult laudat - dar ca in proverbul cu pomul laudat, am fost dezamagiti de mancarea lor, si mai ales de coltunasi. Coca se faramita la cea mai mica atingere si nu numai ca se imprastie toata supa, dar ce placere e sa mananci ceva care arata ca o ferfenita?

Si iata una din pietele de peste si alte animale marine din C-town.

Asta este alt deliciu despre care nu am pomenit - ratza Peking. Si cand decid sa bag in mine calorii fara numar, de la magazinul asta iau pentru acasa o jumatate, taiata de ei in fatza ta in bucatele - e ca o micuta carciuma chinezeasca, desi numele e vietnamez, dar ce conteaza? Astia fac o rata super, nu prea sarata si suculenta.

Acum 2 zile, 3 tigari. Ieri, 4. Despre azi, sa vedem, sunt la a 2-a acum. Trag doar cateva fumuri (3-4), doar cat ma ia ameteala
Pe bune, sper sa ma dezintoxic in felul asta si in cateva zile sa nu mai vreau deloc. Cine stie, poate o merge.

Inca o poza din seria Chinatown - magazine dupa magazine de falsuri (copii de firme) de ceasuri si genti, ochelari de soare, argintarie si tot felul de alte minuni. Facute foarte bine, preturi rezonabile.

De doua zile mi-am facut de cap cu fumatul - cam 5 tigari/zi. Reusisem sa fumez doar 2-3/zi. Ma multumesc cu gandul ca si 5 e mai bine decat 25 - dar as vrea sa le reduc si pe astea.

Peste week-end am avut vizitatori de la distanta, si am fost 2 seri la rand la carciuma romaneasca de langa casa. Super mancarea, zau daca nu e aici mancarea mai buna decat in Bucuresti.
Am mancat salata de boeuf, de vinete, cascaval pane, sarmale, mici, momite si papanasi.

Daca prietena mea imi trimite pozele care le-a facut sambata, le postez.

Asa cum am promis candva, scriu un pic despre New Orleans. Voi mentiona lucruri care cred eu ca nu sunt chiar asa de cunoscute, sau care mi-au atras mie atentia in mod deosebit.

Deci: "Laissez les bons temps ruler!" (deviza orasului)

Desi bine-cunoscut oras american, New Orleans este atat de diferit de restul Americii incat de multe ori te simti in Europa, sau intr-o poveste, fie ea si cu vampiri si vrajitoare...

Oras cu influente spaniole si (predominant) franceze, ai caror urmasi se numesc Creoli si Cajun si care vorbesc o franceza doar de ei inteleasa (creola), oras temperamental si viu, care a devenit sinonim cu distractia (si uneori dezmatul...).

Arhitectura, mancarea si felul de viata este Creole si Cajun. Diferenta dintre unii si ceilalti este aceeasi dintre oraseni si tarani, dar ambii se considera francezi. Strazile au denumiri in engleza si franceza, de multe ori floarea regala de crin inca vizibila pe semnele vechi de ceramica.

Orasul simbol al misticismului adus din Africa de catre cei ce-au fost rapiti ca sa devina sclavi, credinta care se numeste Voodoo (originea cuvantului fiind Voudon sau "creator al marelui Spirit"). In New Orleans nimeni nu ia in deradere ideea de Voodoo. De fapt aici afli ca Voodoo nu inseamna papusi cu ace infipte in ele, ci este o credinta a caror practicanti cred in in existenta unui singur Dumnezeu si cauta intelegerea spirituala a vietii. Departe de imaginea creata de povestile cu sacrificii umane si credinta in Diavol.
In 1830, o fermecatoare Maire Laveau, de descendenta indiana, alba si africana si-a asumat indiscutabil rolul de Regina Voodoo. Frumoasa si impunatoare, cu darul vorbirii si in aceeasi masura cel al ascultarii, ea si-a facut drum in casele cele mai bogate si influentabile ale orasului, ascultand istorii de familie, secrete si povesti - capatand astfel puterea cunoasterii. A infiltrat in religia sa o doza de Catolicism si o aura de mister si senzualitate - si astfel s-a nascut legenda celei mai faimoase vrajitoare din New Orleans.
La mormantul sau inca se aduc ofrande si ceea ce noi numim acatiste - dorinte scrise pe hartie - si multi mai cred inca in puterea Mariei care ii ocroteste si ii ajuta. Caci Marie este o vrajitoare buna si de acolo unde se afla, se zice ca inca ajuta cu deosebire indragostitii si bolnavii.
Legenda? Adevar? Nimeni nu stie. Dar parte tacuta din atmosfera orasului, la fel cu jazz-ul si mlastinile, arhitectura si mancarea specifica.

O alta curiozitate a orasului o constituie cimitirele - care nu au morminte ingropate - de mult s-a renuntat la ele. Din cauza panzei freatice si pentru ca orasul se afla sub nivelul oceanului, cosciugele abia ingropate erau gasite plutind lugubru la suprafata. S-a incercat innecarea acestora, dar pana la urma s-a ajuns la concluzia ca un cavou ar fi mult mai decent. De aceea cimitirele in New Orleans sunt formate numai din cavouri.
Si ca sa inchei acest capitol lugubru, inmormantarile in acest oras sunt insotite de o fanfara care canta muzica vesela celui trecut in nefiinta, pe ultimul lui drum. Va suna cunoscut?
Puteti vedea o inmormantare in New Orleans in filmul "Double jeopardy" cu Ashley Judd si Tommy Lee Jones.

Cea mai frumoasa casa pe care am vazut-o in viata mea - sau hai sa-i spunem cea mai atragatoare pentru mine - a fost in New Orleans, in Districtul Gradina (hm, suna mai bine Garden District). Un cartier cu strazi linistite, inconjurand un parc imens, care la randul lui inconjoara un lac... Casele sunt care mai de care mai superbe, mai impozante, mai pline de flori. Desi albe in marea lor majoritate au accente colorate - cerdacuri sau stresini roz, rosii sau verzi, lilac sau azurii, decorate cu dantelarii din lemn care imi aduceau aminte de traforajele create de baieti la orele de practica in scoala generala. In Garden District, fiecare casa are un petec de gradina la strada (si am auzit ca in spatele casei este gradina adevarata) si fiecare petec de gradina are copaci si flori multicolore. Casa care mi-a placut mie era mai mult de jumatate invelita in superbitatea lilac a glicinei cu ciorchini bogati penduland imperceptibil in aer, parca dansand in contratimp cu razele de soare strecurate prin frunzisul pomilor de la strada. Coloane albe, subtiri si inalte incadrau intrarea si totul parea atat de vesel si linistit in acelasi timp. Nu cred ca am sa uit vreodata casa asta. Am vazut case mult mai mari si mai interesante arhitectural, evident mai scumpe si mai impunatoare - dar nici una nu mi-a atins inima asa.
In treacat fie spus, in cartierul asta locuieste scriitoarea Anne Rice.

Al doilea mare cartier al orasului - si cel mai important - este French Quarter (renunt sa le traduc pentru ca isi pierd farmecul). Un patrat de strazi inguste cu sens unic, case lipite strans, fatadele lor de fier forjat o dantelarie menita doar sa adauge florilor de pe balcoane - atat de frumoase incat iti vine sa crezi ca au fost construite si decorate sa fie filmate sau fotografiate.
In French Quarter se afla vestita Bourbon Street, unde la timp de Mardi Gras fetele sunt atatate de baieti sa isi arate sanii, rasplata fiind siraguri ieftine de margele.
Mai mult despre Mardi Gras in "capitolul" viitor.

Plimbandu-te printre strazile cartierului auzi rasete sau jazz venite din baruri, te lovesti de baieti veseli care abia se tin pe picioare de cat au baut, esti tras de maneca sa intri in cluburi topless. Este o debandada totala in centru cartierului - si pe unii turisti ii amuza, pe altii nu.

Inca un amanunt legat de arhitectura orasului: statistic se pare ca NO este orasul cu cele mai multe case istorice - 88% parca din totalul caselor au fost construite inainte de 1935. Izul anilor trecuti e gasit in numarul impresionant de antichitati - mobile, arta, bijuterii - toate de o superbitate rara.

O poza din French Quarter:

Multe se pot spune despre Mardi Gras - dar ma voi rezuma la cat pot de putine cuvinte.
In a 12-a zi de Craciun, adica 6 ian., incepe lungul sezon al carnavalelor in New Orleans, care culmineaza cu Mardi Gras, sau Fat Tuesday, in ultima marti dinaintea Postului de Paste. Obiceiul a fost introdus de colonistii francezi prin anii 1700.
Exista mai multe societati (Krewes) care organizeaza parade lungi, participantii imbracati cu costume bogate sau pur si simplu haioase, purtand masti sau nu, cei mai importanti dintre ei aflandu-se pe care de parada aruncand favoruri (margele, bani de parada - dubloni, care marcheaza anul paradei, sau mici memento-uri de plastic) multimii adunate sa-i aclame. Majoritatea paradelor se tin in saptamana premergatoare Mardi Gras-ului. Peste 60 de parade au loc in sezonul carnavalului.
Culorile care reprezinta Mardi Gras-ul si implicit New Orleansul sunt galben, verde si mov.

In saptamana cat am stat noi in NO, au fost 2 parade la care am asistat. Una dintre ele a fost organizata de Mystical Krewe of Barkus iar participantii principali sunt caini - imbracati in costume bineinteles. Stapanii uneori se imbraca in costume si ei, alteori nu.

Si inca o poza care eu o gasesc super-amuzanta:

Cand eram copila, unul din filmele mele preferate era "Aventurile lui Tom Sawyer si Huckleberry Finn". La el m-am gandit cand am luat un vaporas pe Mississippi - cine-ar fi crezut ca voi ajunge sa plutesc pe apele lui ca personajele mele dragi?

Vedere a New Orleans-ului de pe Mississippi, cladirea inalta cu turnuri este Catedrala St.Louis care strajuieste un parc incantator, Jackson Square:

Mmmm...Si eu as vrea sa calatoresc pe Mississippi....Tot ca Tom Sawer si Huck Finn ...Deocamdata visez si calatoresc cu gandul , datorita scrierilor tale!!