Tinta calatoriei mele...

Urcam o strada lunga, intortocheata, care ducea la niste coline indepartate. Orasul se intindea in urma mea cu monumentele lui. Aici, sus, domnea pacea, tacerea; Arsita Soarelui care scaldase toata ziua orasul din inaltul cerului stralucitor, scazuse deodata, se potolise. Dogoreala luminii lui orbitoare nu mai exista. Casele se scaldau in nuante spalacite, scaldate intr-o stralucire mai discreta, acum ca Lumina Soarelui scazuse... Case galbene, ziduri galbene, chiar si praful brun parea galben... Pomii neclintiti deveneau de un verde ca cerneala.
M-am oprit in fata unei porti inchise, incastrata in mijlocul unui zid mare... am tras de clopotelul atarnat de zid. L-am auzit sunand in partea cealalta... Dincolo de poarta, din interior, nu se auzea niciun zgomot... am sunat din nou. De data asta, am auzit un latrat inabusit care deveni puternic cand se deschise o usa; un caine latra, dar o voce de femeie, blanda si plictisita, il facu sa taca numaidecat... un pas se apropie de poarta zabrelita. Se auzi un zgomot greoi de zavor tras, apoi scartaitul pe care il facea poarta pe pietre, deschizandu-se. O alee se deschidea inaintea mea, la capatul careia zaream o casuta cu obloanele trase, parea fara viata...
O Batranica ma privea. Ma apropiai de ea si-i spusei:
- L. ~ Ucenicul Vrajitor?! ~
Cainele, legat in casuta in care locuia Batranica, incepu sa latre mai furios decat inainte. Ea schita un gest pentru a inchide poarta zabrelita in fata mea... cainele latra mereu...
Brusc, un Batranel, sotul ei, probabil, aparu in prag, deschise poarta si imi facu semn sa intru... apoi, porunci cainelui sa taca si, in timp ce ma privea tinta, isi intreba nevasta:
- Cine-i tanara?... seamana atat de mult cu A.
De data asta, Batranica tresari usor, ca si cand abia atunci imi observase fata si incepu sa vorbeasca cu un fel de volubilitate nervoasa, agitand mainile in directia drumului pe care venisem...
Batranelul, sopti cateva cuvinte sotiei sale care se retrase in pragul casutei, unde ramase in picioare privindu-ne...
Intr-un tarziu... mi se adresa mie, in timp ce, o expresie de adanca mahnire i se asternu pe fata...
- Ce pot face pentru dumneavoastra?
- Am venit sa-l vad pe L.
- Ce pot sa va spun? L., a plecat acum patru ore in urma... cu totul pe neasteptate. Nu stiu daca se va reintoarce curand...
Rex incepu sa latre, iar EL se intoarse ca sa-l linisteasca. Am simtit ca ma lasa puterile, ca imi pierise orice culoare din obraji. Bunicul ma cerceta cu mila si spuse ceva sotiei sale, care inainta tarand un scaunel, pe care-l aseza langa mine...
E Scaunelul Lui... spuse Batranica. Apoi, tacu si atinse scaunul cu mana.
Da, zise Bunicul, ca si cand ar fi vorbit lui insusi: "E Scaunelul Lui"
Totul in jur primise aspectul realitatii. Curtea, oarecum ferita de soare, in mijloc, o fantana cu o statuie de bronz, infatisand un adolescent care tinea in palmele lui O Scoica. Un salcam galben crestea dintre pavaje, formand o bolta de verdeata deasupra fantanii. Florile de culoarea aurului erau de multa vreme vestede si semintele acopereau acum pamantul, cenusii si prafuite. Bunicul soptii ceva femeii, iar ea se duse intr-un colt al curtii si deschise un robinet. Incet, usor, apa incepu sa curga intre palmele de bronz ale adolescentului.
- L., Ucenicul Vrajitor, spuse Batranul, venea foarte des, se aseza aici ca sa priveasca fantana. Ii placea sa priveasca apa. Se aseza acolo, sub salcam... e foarte frumos Primavara.
Apa continua sa se scurga fara graba in scoica si sa improaste usor micul bazin.
Vara, continua Batranul, L. si Mama Lui, stateau totdeauna aici...
Ma intrebam, in timp ce glasul Batranului isi continua zumzetul, ce putuse sa simta L, copil fiind, inconjurat de atata blandete...
Acum vin tot mai rar...
Aceste cuvinte si... sunetul strident al unui ceasornic, ma readusera, brusc, la realitate. Vraja visului nu m-a inlantuit decat o clipa in Parfumul Copilariei Tale.
E Dimineata!
Ora 7:30.
Visul s-a risipit. Deschid fereastra, in fata mea, Lumea sta Invaluita in Lumina Trandafirie a Diminetii; asezata aici, in picioare, ca o ciudata, cu mana sprijinita de pervaz, ma gandesc la Tine...
Mi-e dor.

Azi... E Cel Mai Frumos Rasarit dupa multe, multe zile si nopti de mohorata, apasatoare vreme.

"Alea Jacta Est"
Jocurile sunt facute, zarurile aruncate...
Intotdeauna e inutil, tardiv si absolut fara rost zbaterea dupa aruncarea din mana a cuburilor albe cu sortii pe ele...

amintiri
Inanul 1988 am fost repartizat la Razboieni ca elev practicant al Scolii de Militie, iar masa unde credeti ca o serveam LA HANUL ANCUTEI. Timp de patru luni m-am distrat minunat la acest han, mai ales ca una din ospatarite imi devenise foarte buna amica. Totul s-a naruit cand a venit prietena mea din Braila(actuala nevasta), dar cred ca inima acelei fete a fost distrusa.

http://img291.imageshack.us/img291/2732/alexam.jpg