Multumesc!
Da, am invatat sa imi aleg mai bine hainele cu care sa ma imbrac, mai ales atunci cand am de facut miscari complicate.
Si am mai invatat sa ma orientez mai bine in padure. Daca ma ratacesc, primul obiectiv este sa gasesc un curs de apa.
Cat despre scurtaturi.... eh, la scrutaturi nu am renuntat. Tot timpul caut scurtatri. Apropos de asta am repetat oarecum povestea cu scurtaturile acum cativa ani la Paraul Rece si de data asta nu am mai fost singur. E o poveste interesanta ce s-a petrecut intr-o vara, cand eram intr-o tabara studenteasca, numai ca eu nu mai eram student. Din ciclul Peripetii la munte continui povestirile cu iz de vacanta, cu urmatoarea povestire:

Mai e un pic


Cum spuneam actiunea se petrece in Muntii Bucegi, avand ca punct de plecare si de sosire tabara studenteasca de la Paraul Rece. Eu nu mai eram student pe vremea aceea, dar pentru ca prietena mea era si pentru ca invata foarte bine, am beneficiat amandoi de tabara gratuita, de fapt ea a beneficiat si m-a luat si pe mine.
E foarte misto in aceste tabere, pentru ca lumea te cam lasa in pace, nu ai stres. Toti stiu ca exista si blatisti, dar nu le pasa, sau daca le pasa, le pasa atat cat sa le dai o spaga mica. Nu am auzit pana acum de blatisti expulzati din tabara. Pe noi nu ne-a intrebat nimeni nimic, asa ca am eu am stat clandestin 6 nopti in camera repartizata prietenei mele si inca unei tipe (Delia) pe care am cunoscut-o in gara Predeal. Afland ca merge tot acolo in tabara ne-am imprietenit repede cu ea si pentru ca am vazut ca e de treaba, ne-am spus ca e OK sa fim colegi de camera cu ea. Asteptand la cazare am mai cunoscut un tip (Zoli) cu care ne-am imprietenit. Cam acestea sunt personajele din aceasta povestire.

(va urma)

Mai e un pic

(continuare)

Si era bine acolo in tabara de la Paraul Rece. Desi era un "hotel" de doua stele cu baia comuna pe hol, ne-am distrat de minune. Nu te intreba nimeni nimic. Cu mancarea ne-am descurcat noi, iar de vizitat aveam ce vizita. Dupa ce am epuizat noi toate locurile aproiate, am hotarat toti patru (eu, prietena mea, Zoli si Delia) sa mergem undeva la mai mare departare. Toata lumea vroia la Babele, asa ca in ziua hotarata, o zi superba de altfel, cu un soare stralucitor si cativa norisori razleti, un vanticel slab, numai buna de plimbare, am purces la drum.
Inainte de asta am trecut pe la Bucatarie sa ne luam ratia de hrana pe toata ziua pentru ca urma sa mai venim abia seara. Nu mai tin minte daca l-am pierdut sau autobuzul chiar pleca la o ora nepotrivita, dar am pornit pe jos spre Predeal, urmand ca de acolo sa luam un tren spre Busteni. Planul nostru era sa urcam cu telecabina la Babele sa mai vizitam ce era de vizitat si sa ne intoarcem (fara insa a avea clar in minte cum ne vom intoarce). Planul meu... era sa ii ademenesc pe toti pe la Omu-Malaiesti-Diham pentru ca nu facusem niciodata traseul acesta si chiar imi doream sa il fac, asa ca tot drumul le-am povestit cat de frumos este. Zoli parea a fi de acord, prietena mea la fel, iar Delia, nu prea intelegea ea ce ne asteapta, asa ca daca a vazut ca toata lumea este pentru, cumva-cumva a aceptat si ea, desi nu era prea convinsa.
Trebuie sa mai spun ca de cand am ajuns la Paraul Rece, toata lumea vorbea de ursi, care vina noaptea la gunoaie, ca sunt ursi prin zona si asa mai departe. Pentru cine nu stie, paraul rece este la cativa km de Predeal, si inseamna cateva hoteluri si vile rasletite pe versantul muntelui, deoparte si de alta a unui drum ocolitor ce porneste din DN1 spre Brasov. Probabilitatea ca ursii sa apara pe acolo este destul de mare. Deci acele discutii erau intemeiate. Doar ca vorbind atata despre usi, fetele au prins frica de aceste animale.
Mergand noi tâca-tâca pe jos spre Predeal, presimteam ca vom avea foarte curand o mica revolta, in special din partea fetelor, chiar inainte de a ajunge pe munte, din pricina "drumului prea lung", "oboseala" si alte fitze de genul acesta, asa ca la 5 minute de la plecare am inceput sa facem semn cu mana la toate masinile care treceau.
Afurisitii! nici unul nu voria sa opreasca, desi treceau multe masini goale, nu opreau, multi faceau semn ca raman in zona, dar in zona unde sa ramana decat in Predeal? Iar noi chiar acolo vroiam sa ajungem. Si uite asa, mai mergeam, mai faceam semne la masini, doar-doar ne-o lua si pe noi cineva, asta pentru a mai castiga timp si pentru a evita o epuizare prematura a insotitoarelor noastre.
Dupa vreo un sfert de ora, douazeci de minute de mers, dupa ce ne-am pierdut speranta ca ne va lua cineva si pe noi , auzim in spate un zgomot de motor. Intoarcem toti capul si vedem un camion mare grena, care scotea un fum neegruuu si facea un zgomot puternic. Mai mult in gluma zicem "hai sa facem semn lu asta poate ne ia", si ii facem semn si culmea, ca opreste la 10-15 m in fata noastra, nu ma asteptam sa opreasca. Noi eram 4, in cabina mai era soferul si 2 copii si o femeie (probabil sotia), cum sa incapem toti acolo? Cabinele alea sunt destul de mari dar chiar sa intre 8 persoane? Eh iata ca am incaput. Soferul a mutat copii in spatele banchetei acolo unde avea probabil un soi de pat, iar noi baietii am luat fiecare cate o fata in brate si uite asa am incaput toti.
Soferul, un om tare bland si bine dispus ne intreaba:
- La Bucuresti?
Noi facem ochii mari, nu ne asteptam la intrebarea asta si chiar ne miram cum si-ar fi putut inchipui ca am fi mers in acele conditii atata drum, am raspuns repede, fara sa ne gandim:
- Nu, la Predeal.
- Pai eu nu ajung in Predeal, dar va pot lasa la intersectie.
- Dar treceti prin Busteni?
- Pai da, e in drumul meu.
- Pai sunteti dragut sa ne duceti pana acolo?
- Da cum sa nu.

Dupa care a urmat o conversatie pe diverse teme pe care nu mi-o amintesc.

Drumul a fost lin si rapid, in 10-15 minute cred ca am fost la Busteni, nici nu ne imaginam ca vom ajunge asa repede. Deja ne resemnasem si ne pregatisem sufleteste sa steptam cateva ore la coada la telecabina. I-am multumit frumos soferului si i-am lasat niste banuti drept rasplata, dupa care am pornit agale spre telecabina oprindu-ne din cand in cand pe la magazine, fie pentru suveniruri, fie pentru ceva alimente sau bauturi.
Pentru ca am ajuns devreme, la telecabina era destul de liber, nu am stat decat o ora la coada. Vremea se mentinea superba si cat am asteptat, am reusit sa facem si un pic de plaja. Drumul cu telecabina a fost spectaculos ca intotdeauna, sa vezi versantii de la inaltimea telecabinei este intotdeauna o experienta placuta. In acea zi, ne-a ajutat foarte mult si vremea, asa ca am putut sa vedem foarte multe lucruri frumoase.

(va urma)

Acest topic a fost editat de actionmedia: 7 Aug 2006, 03:22 PM

Mai e un pic

(continuare)

Evident ca am ajuns bine sus la Babele. Un nor mai mare tocmai acoperise soarele, iar vantul, care si asa este destul de puternic pe creasta s-a intetit, dar nu erau semne de ploaie. Fetele erau binedispuse, asa ca planul meu de a le duce cu zaharelul pe valea Malaiesti mergea de minune. Zoli era OK si el vroia sa facem Malaiestiul, in plus avea si harta si asta ne ajuta foarte mult sa stabilim traseul si sa ne orientam. Dupa ce am admirat babele si sfinxul, am facut poze... dar chiar, pe unde or fi pozele? Nici nu mai stiu cine avea aparatul, cred ca nu noi.
Asa, deci, dupa ce am terminat cu monumentele naturii din varful bucegilor, am fixat urmatorul obiectiv: Crucea. Pana la cruce traseul este lejer, 15-20 min. parca. Noi am facut cam dublu, dar nu are importanta, fetelor le-a placut, mai ales ca odata porniti nu mai batea asa tare vantul, iar vremea buna ne-a permis sa vedem Bustenii de sus. Pe langa asta drumul a fost placut si s-au extaziat de o multime de privelisti. Singura "problema" a fost cand a trebuit sa trecem peste un mic paraias. Acolo am avut de dus munca de lamurire in special cu Delia care incepuse sa tremure, ca ii era frica sa sara pe niste pietre. Dar a fost OK a trecut cu bine ajutata de noi. Am gasit si portiunile de iarba unde poti sa te dai pe derdelus la vale, mai ales daca ai pantaloni de fasi sau daca ai o punga la indemana. A fost super. Pana aici mergea foarte bine.
Asa ca am propus urmatoarea destinatie, mult mai pretentioasa decat prima:
- Varful Omu
- Dar e departe? Zice Delia.
- Nu! Doar trecem culmea aia si dupa aceea mergem drept, nu mai avem de urcat decat o bucata la sfarsit.
Din cate imi aduc eu aminte, drum direct, marcat, de la Cruce la Omu, nu exista. Trebuie sa te intorci la Babele mai intai. Dar am intrebat un cioban care era cu oile pe acolo daca nu cumva dupa culmea aia care se vedea in zare ajungem la Omu si a zis ca da. Era o culme destul de abrupta, cred ca aveam de urcat o rampa de vreo 60-70 grade in zonele cu cea mai mare inclinare. Dar nu era foarte mult de urcat, iar ciobanul ala si oile lui tocmai o trecuse. In plus, probabil ca Delia si-a amintit de acel paraias pe care l-a avut de trecut si probabil i-a suras ideea de a merge pe alt drum.
Nu a fost greu sa obtin raspunsul da, de la toata lumea, asa ca am pornit pe prima scurtatura din aceasta aventura, iar partea frumoasa, abia acum incepea .

(va urma)

Acest topic a fost editat de actionmedia: 7 Aug 2006, 05:10 PM

Mai e un pic!

(contiunare)

De acolo de pe platforma Crucii Caraiman, povarnisul ce trebuia sa il urcam nu parea asa mare si nici foarte greu de abordat, poate de aceea toata lumea a acceptat foarte usor traseul propus de mine si Zoli. In plus au auzit si discutia cu ciobanul care cumva ne-a incurajat si el, omul fiind obisnuit al muntelui, vede lucrurile ca si mine cu alti ochi, la alte dimensiuni, asa ca la intrebarea, "dar e mult pana acolo?" pusa de una din fete, a raspuns natural si sincer, "nuuuu..., cam o ora, o ora jumate". Pentru el notiunea de "mult" avea alta semnificatie.
Eh, dar abia am inceput sa urcam si deja toti aveam limba scoasa de un cot. Am cautat sa incurajez fetele, le-am invatat sa urce mai mult in diagonala, pentru a face un efort mai mic. Nu exista poteca, dar drumul nu era asa rau. Erau ici colo smocuri de iarba, care au oprit eroziunea solului si au format mici trepte, pe care puteai pune fara frica piciorul. Pentru ca nu mai plouase de multicel, pamantul era uscat, iar folosirea acelor trepte era cat se poate de sigura. Mai in picioare, mai deabusilea, incet-incet, urcam povarnisiul.
Pe la jumatatea drumului, Delia, despre care cred ca v-ati dat deja seama ca era cea mai mofturoasa din grup, ma intreaba:
- Mai e mult?
- Mai e un pic, ii raspund eu la fel de natural si sincer ca si acel om al muntelui, deja am trecut de jumatate. Uite-acum ajungem in varf.
Evident ma refeream la faptul ca mai e un pic pana terminam urcusul, nicidecum daca mai e mult sau putin pana la Omu. Acum nu stiu ce a intrebat ea, dar am presupus ca se refera la ceea ce am raspuns eu, nici nu stiu exact ce a inteles, dar a fost O.K. pentru ca si-a continuat urcarea fara sa se mai vaite.
Si am continuat urcarea. Cred ca ne-a luat cam 20-30 de minute cu totul, sa ajungem sus, timp in care Delia m-a mai intrebat de vreo 3-4 ori daca "mai e mult", iar eu i-am raspuns la fel de natural si invariabil, "mai e un pic".
In final am ajuns cu totii sus si am vazut ce ne astepta, era un platou, aproape drept. De acolo se vedea undeva in dreapta releul de pe Costila, iar in stanga mai erau niste stanci, parca, in fata, adica spre nord era o rampa lina. Undeva in zare se vedea varful Omu, de fapt nu se vedea pentru ca era ascuns in nori, dar se ghicea, pentru ca vedeam versantii lui. Asa ca tot ce aveam de facut era sa mergem cumva spre el, atat cat ne permitea terenul. Foarte rar disparea din zare, era usor de vazut, eram undeva mai sus fata de traseul normal de la Babele la Omu.

(va urma)

Acest topic a fost editat de actionmedia: 8 Aug 2006, 04:00 PM

Mai e mult?....

Mai e un pic!

Atunci sa avem rabdare pana ajuncem...la punctul culminant al povestii!

Mai e un pic!

(continuare)

Si pentru ca se vedea Varful Omu, preventiv l-am aratat fetelor si le-am spus, vedeti muntele ala de acolo care are varful in nori? Acolo trebuie sa ajungem, nu-i asa ca nu e departe?
- Daaa!
- Bine
Dupa ce ne-am tras un pic sufletul dupa atata urcus pieptis, am pornit din nou la drum. Pentru ca ciobanul ne-a spus ca pana la Omu avem de mers cam o ora - o ora si jumate, iar noi facusem cam jumatate de ora doar urcand acel povarnis, in mintea fetelor a incoltit ideea ca de fapt noi mai avem de mers cel mult o ora pana ajungem, doar ca nu au tinut cont de faptul ca 1 ora jumate de la Cruce la Omu ar face o persoana bine antrenata, pregatita, obisnuita cu astfel de trasee. Eu nu le-am spus nimic, era mai bine sa creada asta. Doar ca dupa vreo jumatate de ora, cand deja incepuse sa nu se mai vada Vf. Omu din cauza reliefului si cand incepusem din nou sa urcam (o rampa lina, dar urcam) au inceput din nou sa apara intrebarile din 5 in 5 minute:
- Mai e mult?
Si cum bine v-ati dat seama, raspunsurile erau pe masura
- Mai e un pic!
Dupa vreo 4-5 serii de astfel de intrebari si raspunsuri, s-au prins fetele ca ceva nu e in regula si au inceput sa ceara detalii:
- Ce inseamna un pic?
- Pai uite, dupa ce trecem de bucata asta o sa se vada clar Vf. Omu, de acolo mai avem cam jumatate de ora!
Si tot asa la fiecare 5-10 minute trebuia sa dau lamuriri cu privire la cat mai este pana la destinatie. La un moment dat ne-am intersectat si cu traseul care venea de la Babele. De acolo se vedea foarte bine Vf. Omu. Se vedea cam asa:



Cu traseul pe valea Cerbului, poteca aceea serpuita. Cam tot de acolo se vedea foarte bine si drumul care mai era de parcurs. Trecuse deja ora si jumatate si noi mai aveam destul de mult de mers. Venise vremea sa le explic faptul ca noi am mers mai incet. Apoi am dat-o pe alte discutii legate de peisaj. Intre timp norii trecusera, iar cabana se vedea foarte bine, la fel si varful.
Mai cu vorba buna, mai cu promisiuni, mai cu povesti, le-am convins pe fete sa continue drumul.
Pentru cine nu stie, din locul care se vede in poza, pentru a ajunge la Vf. Omu, mai ai de trecut pe langa niste stanci, o zona relativ periculoasa, ingusta, printre coltii aceia, dupa care ai de strabatut o şa si apoi o bucata buna de urcat pe o rampa de 40-45 grade. Asa ca trebuia ca fetele sa aiba un moral foarte ridicat daca vroiam sa ajungem cu bine sus pe Omu.

(va urma)

Bietele fete!

Mai e un pic!

(continuare)

Si am tot mers, si am tot mers, pana am ajuns la primul hop. La acele stanci care parca stau ca o poarta, ca un avanpost in drumul spre Vf. Omu. In stanga perete de stanca, in dreapta prapastie. Nu era o bucata mare bucata aceea de drum si oricum nu foarte periculoasa, dar daca nu erai obisnuit cu asa ceva ti se cam facea frica. Delia facea parte din categoria fricosilor, nici nu vroia sa mai treaca, a zis ca ne asteapta acolo. Am luat-o cu binisorul, i-am explicat, ca nu e chiar asa de rau pe cat pare, ca poate sa treaca linistita...
Zoli ne-a ajutat foarte mult, el luat-o de mana si usor-usor au trecut prin zona periculoasa. Delia a tinut mai mult ochii inchisi, ca sa nu se uite in jos, ii tremurau picioarele, de fapt tremura toata de frica si cred ca i-a luat 4-5 minute sa parcurga cam 2 m. Dar a trecut cu bine. Dupa ce a trecut, i-a revenit zambetul pe buze. Si uite asa, dupa inca o coborare si apoi o urcare, dupa inca vreo 4-5 serii de intrebari si raspusuri:
- Mai e mult
- Mai e un pic
Am ajuns in sfarsit la cabana Vf. Omu, unde am mancat pe nerasuflate o ciorba de vacuta, foarte buna. Am mai consumat din alimentele pe care le aveam la noi si am inceput sa dezbatem urmatoarea destinatie. Fetele ar fi vrut sa se intoarca la telecabina, dar le-am convins repede ca nu este o idee buna pentru ca era cam tarziu, si ca exista riscul sa nu mai prinda loc in telecabina inainte sa se inchida. Cred ca deja era ora 4 dupa amiaza. Mai bine ar fi fost sa coboram pe la Malaiesti, doar coborare am tinut sa precizez, si apoi sa pornim spre Paraul Rece, pe la cabana Diham sau mai degraba pe scurtatura pe un traseu marcat pe harta lui Zoli cu cruce galbena dar cu precizarea ca este traseu desfiintat sau in curs de desfiintare.
Indicatoarele de la Cabana Omu dadeau cam 2 ore- 2 ore si un sfert timp de coborare pana la cabana Malaiesti. De acolo sa mai fi fost vreo ora, o ora si jumate pana la Paraul Rece. Teoretic, la 7-7:30 am fi inapoi la hotel daca am tine pasul cat mai aproape de cel mediu, dupa care sunt facute indicatoarele.
Asa ca a trebuit sa le lamurim pe fete sa o lase mai moale cu smiorcaiala si sa mearga intr-un ritm mai alert ca sa putem sa ajungem la hotel inainte de lasarea intunericului, pentru ca nu aveam nici o sursa de lumina, in afara de o bricheta.
Fiind vara ne-am facut socoteala ca seara se lasa pe la ora 8 jumate 9, asa ca aveam timp suficient sa ajungem.
Doar ca am ignorat faptul ca intre munti si in padure seara se lasa mult mai repede.

(va urma)

Mai e un pic

(continuare)

Ideea este ca nu vroiam sa ne prinda noaptea prin padure, asa ca am cautat sa le mobilizam pe fete. Si ce motivatie este mai mare decat frica?...
Asa ca, in timp ce ne pornisem pe traseul spre Valea Malaiesti, am adus din nou in discutie pe Mos Martin:
- Ar fi bine sa ajungem la hotel inainte de lasarea intunericului, ca nu se stie ce mai e prin padurile astea, doar ati auzit ca vorbeau de ursi.
- Aoleu, dar eu nu mai merg, nici un pas.
- Pai daca ramai aici e acelasi risc sa vina ursul. Mai bine mergem mai repede ca sa ajungem pe lumina la hotel.
- Dar mie imi este frica.
- Eh, nu-ti fie, ca nu sunt chiar atat de periculosi pe cat se spune. Daca te intalnesti cu ursul din intamplare, e bine sa pastrezi distanta si sa ai grija ca in nici un moment sa nu se simta incoltit, sa nu ii stai in drum. Ca sa fii mai sigur ca nu te intalnesti cu el e bine sa faci mult zgomot. De obicei animalele salbatice fug de zgomot.
- Dar daca ne ataca.
- Mai, ursul nu este un pradator. Ataca doar daca se simte amenintat.
- Dar, mi-e frica...
- Pai tocmai de-aia trebuie sa ne grabim, sa ajungem mai repede.
- Mai e mult?
- Doar un pic!
Aici Deliei, aproape ca ii dadeau lacrimile:
- Nu mai zice "un pic"!!!
Era evident ca "un pic" de-al meu nu era echivalent cu "un pic" de-al ei. Mai mult, deja avea efect contrar, asa ca am schimbat cuvantul:
- Mai e putin!
Eram inca pe saua dintre Omu si Muntele Gaura. Vantul batea destul de tare aici si un nor negru se apropia vertiginos dinspre Gaura. I-am facut semn lui Zoli care ramasese in spate, inchizator de coloana, sa grabeasca pasul ca sa coboram inainte sa ne ajunga acel nor. Prietena mea a trecut in fata, conducator de coloana, mai mult ca sa ii dea exemplu Deliei, sa-i arate ca si fetel pot fi curajoase. Si prietenei mele ii era frica, dar a inteles ca Delia era mult mai sensibila si trebuia sa aibe grija ce spune.
Pentru ca mergeam la vale, a fost usor sa iutim pasul si am ajuns la prima bifurcatie, am apucat-o evident pe drumul ce cobora pe Valea Malaiesti. Abia am facut cativa pasi pe noul drum cand Delia s-a schimbat la fata. Tocmai vazuse pe unde urma sa coboram. Valea Malaiesti este o vale destul de abrupta, cu multe multe pietre mai mici sau mai mari. Terenul este destul de accidentat, doar ca poteca este bine conturata si batatorita, marcajele sunt OK, iar coborarea se face in serpentina
cam asa se vede de sus:



Si cam asa se vede de jos:



Daca priviti a doua poza, imaginati-va ca noi am coborat de undeva din stanga sus si am ajuns in locul de unde a fost facuta acea poza. Spectaculos nu?

In prima poza nu se vede prea bine, valea, dar imaginati-va ca Delia era undeva in buza vaii si vedea cum se casca o mare prapastie sub ea. Si ea si prietena mea s-au speriat teribil cand au vazut pe unde urma sa coboram. Dar usor usor le-am convins sa coboare mai ales ca norul se apropiase si deja Vf. Omu nu se mai vedea din ceata, si curand urma sa ne inghita si pe noi ceata daca mai zaboveam mulr. Am pornit in sir indian, eu inainte, Zoli in spate, iar ele la mijloc. La inceput au mers usor mai ezitant dar dupa aceea si-au dat drumul la picioare si am inceput sa coboram destul de repede. Prietena mea chiar nu mai avea probleme cu coborarea, doar Delia mai ezita in unele portiuni unde coborarea era mai abruta, de obicei atunci cand poteca cotea si schimba curba de nivel sau cand coboram printre stanci.

Trebuia totusi mare atentie pentru ca desi era poteca batatorita, mai erau portiuni unde pietrele o luau la vale.
- Mare atentie cand calcati pe pietre!
In timpul acestei coborari, am auzit mult mai rar intrebarea:
- Mai e mult?
Probabil si din cauza ca ne separasem in doua grupuri. Eu si prietena mea mergeam mai repede, iar Zoli si Delia ramasesera mai in urma. Incercam sa pastram distanta cat mai mica, dar ne si grabeam pentru a o forta pe Delia sa mearga mai repede. Comunicam din cand in cand prin semne, sau chiar strigam unul la altul, ceva de genul:
- Sunteti bineeee?
- Daaaa!
sau
- Atentie aici! Aluneca!
- Bine!

De nor am scapat, nu ne-a urmarit, a coborat pe celalalt versant, noi am avut parte de soare, un soare care se ascundea din ce in ce mai mult dupa muntele Gaura.
Timpul trecea, dar parca ne miscam mult mai bine decat la inceputul zilei. Am terminat coborarea in aproximativ 3 ore. Si am ajuns intr-o poienita superba, in locul in care fusese Cabana Malaiesti. Mai erau acolo cativa turisti veniti cu cortul, care tocmai puneau de un gratarel sau de un ceai, nu stiu exact ce vroiau sa prepare.
Un rau curgea in partea dreapta, un rau pe care l-am trecut de cateva ori la coborare.
Am privit inapoi si am vazut ceea ce se poate vedea in poza a doua. Un peisaj superb. In realitate chiar te copleseste maretia acelor munti. Ne-am "mirat" cat de viteji am fost sa coboram pe acolo. Si dupa ce am zis:
- Vedeti ca se poate? Ce v-am zis eu?
Am pornit mai departe pentru ca nu mai era timp de pierdut. Deja era aproape ora 7 seara, iar soarele nu se mai vedea. Inca mai era lumina, dar nu ca ziua, iar noi urma sa intram in padure. Mie imi era clar ca nu vom ajunge nici la 7:30 la hotel si vroiam sa ajungem cat mai repede, asa ca varianta ocolirii pe la Diham (pe drumul cunoscut si batatorit) nu prea mi se parea o idee buna.

(va urma)

Intrerup putin firul povestirii pentru a face precizarea (care nu era necesara de altfel) ca pozele inserate in acest topic nu au fost facute de mine si nici de vreo cunostinta de-a mea, le-am cules de pe net din divese surse. Multumesc surselor.

Mai e un pic!

Uite ursu'! Nu e ursu'!

Ne apropiam de sfarsitul unei zile pline de peripetii, eram epuizati si mai aveam "un pic" (dupa standardele mele) pana "acasa", mai exact aveam de traversat inca trei paduri. Seara se lasa incet, incet, iar lumina devenea tot mai putina si tot mai putina, iar simturile noastre limitate ne jucau din ce in ce mai multe feste...
Am intrat in padure hotarati sa mergem cat mai repede, drumul era foarte bun. Poteca era batatorita bine, iar marcajele se vedeau foarte bine. Am urmat marcajul ce ducea catre cabana Diham. Urmand ca la prima intersectie sa schimbam pe marcajul cu cruce galbena care taia o alta padure si care ne scotea mai la nord pe drumul care vine de la Diham si coboara la Predeal respectiv Paraul Rece. Desi era pe inserate, inca era lumina in padure, suficienta lumina cat sa vedem poteca si marcajele, ba se vedeau bine si alte detalii.
Si mergem noi, bucurosi ca mai avem putin, cand, nu departe de locul in care am intrat in padure, O vedem pe Delia ca se opreste in loc si tremurand ridica mana dreapta prelungita cu degetul aratator, indicand spre o tufa si o auzim:
- U, u, uursuuu!
Ne uitam toti intr-acolo si vedem ca tufa se misca, dar era prea mica pentru a adaposti un urs. Ne uitam mai atent si vedem ca niste pasarele se tot zbenguiau pe acolo.

Am ras un pic, am incurajat-o, i-am spus ca ursii sunt mult mai mari si nici nu stiu sa zboare si am pornit mai departe.
Drumul era frumos. Multa verdeata, pasarele care cantau, probabil ca se pregateau de culcare. Ici colo mai zbura cate o insecta. Era placut, uneori drumul lasa cateva raze de soare aflat la asfintit sa patrunda printre trunchiurile de copaci si sa ne mai incurajeze putin.
Continuam sa coboram, cateodata mai lin, cateodata mai abrupt, si pe masura ce coboram peisajul se schimba, devenea mai cenusiu, mai mohorat, iarba era inlocuita de pamant si pietre, copacii erau mai inalti si vedeam mai mult truchiurile, coboram intr-o vale in care razele soarelui patrundeau mai greu, iar vegetatia era altfel, pe masura cantitatii de lumina pe care o primea. In afara de inca vreo 2-3 alarme false de urs date de aceeasi Delia, drumul a fost fara prea multe peripetii. Ba ne-am miscat chiar repede. In ciuda oboselii acumulate peste zi, am strabatut prima padure in doar jumatate de ora.
Si in final iesim intr-un loc desprins parca din basmele cu zmei, cu vrajitoare si cu alte lighioane. Un luminis, in jurul unui lac puturos, in care oracaiau multe broaste. In spate aveam padurea din care tocmai iesisem, in stanga se vedea un drum ce urca si apoi disparea dincolo de o sa foarte joasa, in dreapta drumul continua si urca mai abrupt si mai cotit catre cabana Diham; undeva, tot in dreapta erau niste constructii abandonate, "Casa vrajitoarei" ne-am spus. Iar drept in fata, dincolo de lac incepea o padure de conifere, neagra si deasa sau deasa si neagra. Undeva in dreapta lacului am gasit si un indicator foarte vechi, pe care inca se mai putea vedea traseul cu cruce galbena, dar nimic despre timpul de mers si destinatie.
Toate instinctele noastre spuneau sa nu intram in acea padure, dar ratiunea ne soptea ca am fi economisit timp pretios daca o luam pe acolo. Daca mergeam pe la Diham trebuia sa urcam, destul de mult si cumva ne intorceam inapoi, cu siguranta ne-ar mai fi luat cam o ora si ceva pana acolo. Inca era lumina, dar era clar ca nu va mai dura mult, in curand soarele urma sa apuna. Noaptea ne-ar fi prins pe drum. Trebuia sa mergem pe scurta tura cu orice risc...

(va urma)
(ramaneti pe receptie, urmeaza cea mai interesanta, cea mai palpitanta si cea mai amuzanta parte a povestirii )

Mai e un pic!

Padurea Intunecata

Timpul era pretios. Nici o secunda nu trebuia irosita, asa ca sedinta de dezbatere a fost foarte scurta, iar decizia a venit natural:
- Mergem pe drumul mai scurt!
Si pornim. Marcajul se vedea, desi era aproape sters, iar culoarea galbena este una nu tocmai saritoare in ochi, il vedeam. Exista chiar si o urma de poteca, desi parea neumblata de ceva timp sau foarte putin umblata. In plus, pe harta, acea padure pe care urma sa o traversam, era una din cele mai inguste din zona, asa ca nu ne faceam mari griji, in scurt timp urma sa fim pe partea cealalta la lumina. Gandind asa ne-am facut curaj si ne-am afundat in padure.
La intrare era OK, dar pe masura ce mergeam, padurea devenea tot mai deasa. Crengi uscate ne agatau, ne zgariau sau ne loveau. Marcajul se vedea din ce in ce mai greu, iar intunericul se lasa din ce in ce mai mult.
Delia purta ochelari ca si mine, doar ca ea avea dioptrii mult mai mari, deja pentru ea, vederea la distanta era o mare problema in acele conditii de luminozitate.
Atmosfera era din ce in ce mai apasatoare, era foarte cald, sufocant de cald. Intreaga padure, tot acel lemn, mii de metrii cubi de lemn, inmagazinase caldura peste zi, iar acum degajau. Transpiram teribil.
Delia a suferit o cadere nervoasa si a inceput sa planga, vedea peste tot ursi si lupi. Se speria la fiecare fosnet, la fiecare trosnitura, la cel mai mic zgomot. Am incercat pe rand sa o linistim dar fara succes. Singurul care a reusit sa o mai calmeze a fost Zoli
Prietena mea era la fel de speriata, doar ca se abtinea sa spuna asta, spunea doar ca ii e rau. Ii era atat de firca incat nu mai vroia sa stea nici la un milimetru distanta de mine. Asa ca am incalcat regulile de mers pe munte (in sir indian) si am mers mai mult tinandu-ne in brate. Tot timpul imi soptea ca ii e rau. Am luat-o mai mult pe sus. Aproape ca o impingeam sa mearga:
- Hai ca mai avem putin si iesim
- Uite acum iesim.
Delia tipa ceva de genul:
- Mi-e fricaaaaa!
- O sa muriiiiiim!
- Uite ursu!
- Auzi lupu!
In rest nu auzeam decat propriul gafait, si bataile inimii. Simteam iarasi cum imi zvacnesc tamplele si imi era cald, teribil de cald...
Si deodata ne dam seama ca nu se mai vede marcajul!!!
Nici in fata, nici in spate, nici in stanga, nici in dreapta. Nici urma de marcaj. Poate eram prea speriati ca sa mai urmarim marcajul, poate ne-am lasat furati de vreo rapa si am apucat-o pe un drum gresit, sau poate vrajitoarea de la poalele padurii ne jucase o festa si a sters toate marcajele ca sa ne ratacim. Era aproape intuneric. Vedeam mai mult umbre. Detaliile erau tot mai greu de observat. Probabil ca asta este explicatia. Galben pe alb aplicat pe scoarta de copac de culoare maro deschis, si sters de ploi si vant, era o combinatie care in conditii de luminozitate slaba devenea invizibila.
Un lucru era cert. NE RATACISEM!

(va urma)

Mai e un pic!

Padurea intunecata (2)

Nu stiu ce s-a intamplat exact, dar fetele au amutit, pentru prima data in aceasta calatorie puteam sa gandim si sa luam niste decizii in liniste. Fara stresul permanent provocat de smiorcaiala unei femei. Nu sunt misogin, dar barbatii care conduc masina si au o femeie in dreapta care trancaneste intruna stiu ce spun. Nu le-am zis nimic, nu au mai intrebat nimic. Linistee... I-am facut semn lui Zoli si ne-am inteles foarte repede in privinta a ceea ce avem de facut. Eu urma sa raman pe loc cu fetele (care nici in ruptul capului nu ar fi ramas singure in padure), iar el urma sa caute drumul pentru ca era mai sprinten si avea vederea mai buna decat mine. Urma sa mearga in arce de cerc tot mai mari la deal, pana va gasi un marcaj sau o poteca, ceva. Pentru ca era aproape intuneric urma sa ne ghidam prin sunete.
A pornit Zoli in cautare iar noi ceilalti ne-am strans intr-un loc mai luminos si am asteptat. Din cand in cand mai strigam:
- Zoooli! Esti bine?
- Daa!
- Biine!
Si tot asa, pana cand auzim:
- Heei! Haideti bai ca am gasit marcaju'!
- Unde?
- Unde?
- Aici, aici!
Pornim noi in directia din care venea sunetul. L-am auzit dar nu il vedeam:
- Unde esti bai?
- Aicea. Uite-ma! Hai ca eu va vad!
In sfarsit il vedem cum ne facea semne disperate. Era la vreo 20-30 m de noi, dar se confunda usor cu umbrele padurii pentru ca avea haine inchise la culoare.
Ajungem in sfarsit langa el si il intreb:
- Unde e marcaju'?
- Uite-l!
Si imi arata cu degetul spre o ramura de copac de care era agatata o fasie taiata dintr-o punga rosie.
- Asta e marcaj?
- Da! Uite mai e unul mai incolo si am mai verificat, se continua si mai sus.
- Bine, atunci il urmam pe asta, vedem noi unde ne duce.
- Gata fetelor, am gasit drumul spre casa, fiti linistite ca o sa ajungem cu bine.
Se pare ca era un marcaj facut de oamenii locului, pastorii de prin zona. Intrebarea era unde oare ne va scoate acel marcaj? Oare cat ne vom abate de la drum? Oricum asta conta mai putin. Important era sa iesim cat mai repede din acea padure intunecoasa.
Continuam sa mergem ghidandu-ne dupa fasiile de punga de plastic rosu, care erau foarte vizibile in ciuda luminii foarte foarte slabe. De fapt acuma de cand gasisem marcajul parca nici nu mai era asa intuneric. Si in sfarsit vedem lumina, pe masura ce inaintam se lumina si mai mult. Ajungem in sfarsit la ceea ce probabil a fost candva un drum. Dar acum era numai iarba verde, maruntica si frumoasa. Ici colo cate o baliga, ne anunta ca suntem in apropierea unui staul de vaci. Probabil vacarii pusesera marcajele acelea in pom.
Urmam ceea ce parea a fi drum si iesim in sfarsit la lumina. Soarele era la asfintit, dar inca era lumina afara, era un amurg frumos. M-am uitat la ceas. Toata aceasta aventura in padurea intunecoasa durase cam 20 de minute, dar parca a fost o vesnicie.

Intrebarea era unde am iesit si pe unde o luam acum? Nu mai erau copaci, nu mai aveam marcaje. Ce e de facut?

Aceeasi poveste, eu raman cu fetele, care erau inca speriate si care nu ar fi ramas singure sub nici o forma, iar Zoli pleaca sa exploreze imprejurimile. Mai intai urmeaza continuarea acelui "drum" pe care iesisem din padure si care cumva cobora pe langa un copac razlet intr-o vale care era ascunsa privirii noastre. Noi, adica eu si fetele ne indepartam un pic de padure dar oarecum in partea opusa in care a plecat Zoli, aratandu-i dinainte locul in care urma sa ne gaseasca.
Nu trece foarte mult timp si il vedem pe Zoli fugind cumva pe buza dealului, paralel cu marginea padurii din care iesisem si ne facea si noua semn sa fugim:
- Fugiiiiti! Fugiiiti!
- Uuuursu? intreaba Delia.
- Nuuuu! Fugiiiiti! raspunde Zoli asjuns deja in dreptul nostru dar la vreo 30 de m distanta.
Ne pornim si noi la fuga pe un curs de coliziune cu Zoli, curiosi ce se intampla. Desi eram obositi dupa atata drum fugeam de ne sfaraiau calcaiele. Dupa ce fugim noi un minut doua am cam terminat benzina si am mai redus viteza, ne uitam in urma si nu vedem nimic, mai mergem un pic alert si il intreb pe Zoli:
- Ce era?
- Un... taur, imi raspunde Zoli printre gafaituri.
Pentru ca nu se mai vedea nimic, ne-am oprit toti sa ne tragem sufletul.
- Era mai jos la vale si bea apa, iar cireada era in dreapta mea, pe urma s-a intors si cand m-a vazut s-a pornit drept spre mine si am luat-o la fuga, ne-a povestit Zoli.
Probabil nu l-a mai urmarit dupa ce a iesit din raza lui vizuala.

In timp ce ne odihneam, vedem undeva in stanga ceva care semana cu un acoperis, decidem sa mergem intr-acolo, poate gsim un om care sa ne indrume spre drumul bun. Ne apropiem mai mult si vedem ca de fapt era chiar un ocol de vite, iar cireada pe care o vzuse Zoli, tocmai se intorcea de la pascut si urca spre ocol in ritm alert manate de 2 sau 3 pastori calare. Nu erau calare pe cai asa cum am vazut prin westernuri ci pe magari sau ceva de genul asta, erau caraghiosi. Ne-am apropiat si noi de stana respectiva, si dupa ce ne-am certat un pic cu cainii care pazeau acolo, unul din pastori i-a domolit si a venit la gard sa vada ce vrem:
- Nu va suparati, stiti cum sa ajungem la Paraul Rece?
- Da cum sa nu! Mergeti uite asa la vale in colo, pana dati in drumul forestier si de acolo pe drumu forestier iesiti in sosea.
- Multumim frumos!
- Da' de unde veniti?
- Tocmai de la Babele.
- Tare obositi aratati!
- Da, suntem obositi!
- Da' don'soara de ce plange?
- E speriata de ursi!
- Sunt ursi in padure? intreaba Delia
- Eh, nu sunt! rspunde pastorul
- Ca noi am auzit ca sunt si au venit la tomberon la Paraul Rece
- Eh, mai coboara ei, mai vin, da' rar. Da' nu vreti o cana de lapte proaspat? ne intreaba el ca sa chimbe vorba.
- Ba da, cum sa nu!
Pleaca cateva momente si se intoarce cu o galeata plina cu lapte abia muls si o cana. Pune galeata jos, apoi se mai rasteste o data la caini, dupa care baga cana in galeata, o umple si i-o intinde Deliei. Delia o bea pe nerasuflate, apoi prietena mea si pe urma noi baietii bem fiecare cate o cana de lapte proaspat si parca prindem forta si ne mai revenim un pic dupa excesul de adrenalina prin care am trecut.
Ii dam omului niste bani pentru deranj, initial nu a vrut sa ii ia, dar pana la urma l-am convins. Asa oameni binevoitori, mai rar. Mai confirmam o data drumul si pornim mai departe. Mai aveam inca o padure de strabatut, iar noaptea era aproape.

(va urma)

Mai e un pic!

Uite ursu'! Nu e ursu'! (din nou)

Si uite asa pornim noi pe ultimul drum... de fapt nu pe ultimul drum ca pe ala il faci cu picioarele inainte, bagat intr-o cutie de lemn. Pornim pe ultima bucata de drum a calatoriei noastre. Mergeam cumva paralel cu marginea padurii din care iesidem si nu mergem prea mult si recunosc zona. Pe acolotrecusem cu cativa ani in urma, cand inca eram student, intr-o iarna, cu scoala de ghizi montani. Dar asta e alta poveste.

Acum ma simteam mult mai bine. Eram din nou pe teren cunoscut.

Coboram noi mai mult in fuga panta ce ne despartea de drumul forestier, trecem podul si in sfarsit ajungem in traseu. Traseu de 15 minute pana la Paraul Rece, asa spunea indicatorul. Vizibilitatea insa era deja foarte mica, desi iesisem de mult din padurea intunecoasa, acum chiar si sub cerul liber se vedea din ce in ce mai greu la distanta. Un sfert de ora, atat mai aveam. Hai 20-25 minute in ritmul nostru. Mai aveam doar putina, putina lumina de care trebuia sa profitam din plin.
Deci, la drum.
Delia a inceput iar sa carcoteasca si ii era teribil de frica, in plus nu mai vedea aproape de loc, asa ca o iau eu de un brat si prietena mea de un brat si mergem asa toti trei in linie, ducand-o mai mult pe sus. Zoli mergea in fata si era deschizator de drum. Pentru ca el vedea cel mai bine, el trebuia sa ne conduca. Si mie imi era cunoscut drumul, chiar si asa in bezna care era in padure ma descurcam. Nu se vedeau decat umbre. Trebuia doar sa fim atenti pe unde calcam. Eram totusi in padure si mai erau crengi pe jos. Undeva in prima treime a drumului era un paraias care facuse un pic de mlastina in jurul lui. Acolo trebuia sa avem grija. Stiam de el asa ca ne-am desucrcat. Ne-am incadrat perfect in cele 15 minute, aproape ca am fugit prin padure. Mai aveam doar cativa metrii pana in sosea, cativa metrii pe un drum forestier. O plimbare de placere. Pe cer aparusera stelele. Era deja noapte.
In sfarsit in sosea. Rasuflam usurati. Acum putem spune ca eram la civilizatie. Delia incepe si ea sa isi revina. Glumim un pic si ne destindem. Pornim incet spre Hotel. Mai aveam de mers cateva sute de metrii pana sa ajungem. Pe sosea pustiu. Nici o miscare. Cand undeva in stanga pe marginea drumului, vedem cu totii cum se miscau niste tufe si auzim trosnituri si fosnituri in zona aia.
- Uursuu! Ursuuu! tipa Delia si o ia la fuga spre hotel.
Zoli o zbugheste dupa ea.
Eu si prietena mea care ramasesem mai in urma ne tragem preventiv cativa pasi inapoi si mai aproape de marginea din dreapta a drumului, pentru orice eventualitate.
Deodata, dintre tufe tasneste o silueta, apoi inca una si auzim dinspre una din ele:
- Unde? Unde?

In secunda urmatoare eram pe jos de ras. Erau doi tineri care probabil intrasera in padure sa isi faca nevoile si erau la fel de speriati ca si noi, s-au speriat cand au auzit-o pe Delia tipand. Toata lumea s-a pus pe ras. Delia si Zoli s-au intors si ei. Era o hahaiala generala, curmata brusc de noi miscari in zona tufelor si de data asta am vazut si doi ochi ce sticleau in lumina lunii si se vedeau dintre ierburi. Nu mai stiu cine a strigat:
- Lupu'! Lupu'!
Si o zbughim care incotro.
Ne uitam in urma si dintre tufe chiar iese un animal si sare cu greu peste rigola din marginea drumului si aterizeaza pe trei picioare.
Nu era nici un lup. Era Cutu' Schiop. Un catel simpatic care se aciuase pe langa hotelul nostru si caruia ii mai dadeam mancare cateodata. Venise sa ne intampine. Ne-am pus iarasi pe ras. Si am pornit din nou spre hotel.
In sfarsit la civilizatie!

The End

Foaaarte frumos ai povestit!A fost palpitanta povestea si eu,marturisesc, am tot asteptat episoadele ,intrebandu-ma:mai e mult?//

Maine plec la munteee! Maine pleeec la munteeee! Maainee pleeec la munteeee!

Distractie placuta!

Azi am chef sa incep o noua povestire de la munte. M-am gandit sa o numesc "Bucegi Maraton" pentru ca am facut un traseu pe care cred ca nu il voi mai face niciodata intr-un timp atat de scurt traseu de 18-20 ore facut in 2 zile: Busteni - Jepii Mari - Babele - Omu - Pestera - Padina (pauza de somn) - Lacul Bolboci - Vf. cu Dor - cota 1400 - Sinaia.

Bucegi Maraton
introducere

Actiunea s-a produs in 1997 vara, eram student si ramasesem in Bucuresti pe vara, chipurile la lucru. Stateam in camera in camin cu inca un coleg de grupa, un bun prieten de-al meu, Vio. Amandoi lucram in acelasi loc, eu ma angajeasem primul si dupa aceea l-am adus si pe el. In aceeasi perioada aveam de pregatit un proiect la cea mai naspa materie, la care nu am fost nici macar la un curs si nici la seminarii. Nu am predat proiectul si trebuia sa il predam inainte de restanta.
Era vara, era cald, iar noi locuiam la etajul 4 din 4. Era teribil de cald, era un aer imbacsit, iar Regia era pustie, aproape pustie. Plictiseala mare, si uite asa ne hotaram ca intr-un weekend sa plecam la munte. Nu eram pregatiti aproape deloc. Nici incaltari calumea, nici haine de munte, nici rucsaci corespunzatori. Dar noi vroiam sa mergem pe munte. Asa ca vineri seara am impachetat strictul necesar pentru a fi gata de plecare a doua zi la prima ora.
Am cumparat din IDM Semanatoarea niste conserve, ne-am luat cateva haine de schimb si ziceam noi ca suntem gata de plecare...

Bucegi Maraton

Plecarea

Aveam un ceas din acela electronic cu radio, sau era radio cu ceas, ma rog, dintr-ala cu cifre rosii care scoate un zgomot oribil atunci cand se declanseaza alarma. La ceasul asta aveam posibilitatea sa pui alarma dintr-aia tiuitoare sau sa se aprinda radioul, la fel era si la snooze puteai sa amani alarma sau puteai sa comuti pe radio. Problema era ca in ciuda aparatului de trezit super sofisticat, aveam amandoi probleme cu trezirea de dimineata. Mai ales ca seara adormeam destul de greu. Aveam si un TV la care ne mai uitam pana tarziu. Daca nu stateam la TV mergeam sa bem o bere in Pirana sau la Floradi sau la 290.
Pentru a fi siguri ca ne trezim, am pus ceasul sa sune devreme si pe alarma. Doar ca a doua zi, nu mai stiu care din noi, a oprit foarte repede alarma si a comutat pe radio, dupa care s-a culcat la loc. In cursul saptamanii, ne trezeam incet cu radioul, pentru ca aia mai faceau oarece galagie, doar ca sambata erau foarte anemici, aproape ca nu vorbeau deloc si puneau doar muzica.
Intr-un final ne dezmeticim si...



- FAK!!!
- Mai e o juma de ora si pleaca trenuu'!!
De fapt mai erau vreo 40 de minute, dar dramatizam putin.
Noroc ca aveam bagajele facute si hainele pregatite de cu seara, ne imbracam rapid, ca in armata la alarma, luam mancarea din frigider, mai verificam o data daca am luat tot si in 5 minute eram afara din camera si incuiam usa. Alergam ca nebunii pe scari si continuam sa alergam pana ajungem la metrou Semanatoarea, acolo profitam de neatentia controloarei si ne strecuram amandoi pe un abonament. Apoi ne roadem unghiile asteptand metroul care nu mai venea. In sfarsit vine metroul si ajungem la gara. Mai erau vreo 6-7 minute pana pleca trenul. In gara, la casele de bilete, aglomeratie, toata lumea vroia sa plece din Bucuresti in acea zi. Ne asezam la o coada, de fapt ne impartim, eu la o coada, el la o coada, urmand sa cumpere bilet ala care ajunge primul. La coada la care se asezase Vio mai era un tip care imi parea cunoscut... ...
Da' binenteles, era Florin Cojocaru de la Class. . Era chiar inaintea lui Vio si nu a durat mult pana sa intre in vorba unul cu altul . Tantile de la bilete se tot moscaiau. In sfarsit ajungem in fata, de fapt Florin a ajuns primul la ghiseu, doar ca sa afle de la scorpia de ghisheista ca nu se mai dau bilete.
- FAK!! mai era mai putin de 2 minute pana pleca trenul.
Alergam iar de nebuni prin gara. Nu mai tin minte daca se introdusese sau nu taxa de peron si nici daca am platit-o sau nu. Noi 3 eu, Vio si Florin, alergam bezmetici ca sa prindem trenul. Ne urcam in sfrsit in tren, mai mult din mers. Trenul era... full Nu mai era loc nici pe culoar. Am ramas undeva in zona intrarii, pe langa WC. Dar ce mai conta. Eram in tren si urma sa ajungem la munte... Daca nu ne dadea Nasul jos pentru ca nu aveam bilete.

Bucegi Maraton

In tren

Sunt convins ca sunt multi oameni care l-au vazut cel putin o data pe scena pe Florin Cojocaru si stie cat de "nebun" e. Asa este si in viata reala. Calatoria impreuna cu el a fost o placere. Un tip plin de umor, desi este aproape tot timpul incruntat. Si cred ca avea o problema cu Basescu. Inca de cand alergam prin gara, a inceput sa tipe:
- Basesculeeee! Cefereuleeeee! Huooo!
Noi alergam si nu mai puteam de ras, se uita toata lumea la noi, iar Florin alerga si el si continua sa strige:
- Huooo! Hotiii! Huooo!
Daca nu trebuia sa prindem trenul, cred ca ne-am fi tavalit pe jos de ras.
In tren alte belele. Daca imi amintesc eu bine, eram intr-un accelerat, adica un tren care nu prea se oprea des. Doar ca de data asta, nu merge mult si se opreste "in the middle of nowere". Nu era gara, poate cel mult o halta ceva, dar nu se vedea nici o cladire. Si dupa ce s-a orpit trenul, sta si sta, si mai sta, si evident ca Florin se enerveaza si scoate capul pe usa trenului si striga:
- Basesculeeeee! Ba Basesculee baaaaaa!
- Bassesculeeeeee! Ce p#!@ mea facem baaaaaa!
Evident ca nu i-a raspuns nimeni dar s-a descarcat omul, iar noi ne-am prapadit de ras.
Acuma stiam pe cine sa punem sa negocieze cu Nasu'. L-am intrebat pe Florin daca e de acord sa discute el si a acceptat. Asa ca i-am plasat banii si cand a venit Nasu' l-am lasat pe el sa discute. De fapt nici nu a fost nevoie de prea multe discutii, Nasu' era pregatit, doar nu eram singurii blatisti din tren. Asa ca scuza, nu am avut timp sa luam bilete, a fost tratata cu indiferenta de Nas care a luat banii si si-a vazut de ale lui. Ne-a intrebat doar pana unde mergem si i-am zis ca Sinaia. Iar Nasu' s-a uitat la bani, s-a uitat la noi si a zis:
- Pai doar atata pana la Sinaia?
- Hai Sefu' ca suntem si noi studenti si n-avem bani...
- Da' ba da tot e putin!
Am mai scos zece mii sau ceva de genu asta si i-am dat ca sa ne lase in pace. Oricum l-am facut, pentru ca noi aveam de gand sa coboram la Busteni. Doar Florin urma sa coboare la Sinaia pentru ca urma sa se intalneasca cu niste prieteni acolo.
Am mai vorbit vrute si nevrute cu Florin, glume, bancuri, politica. Nu prea ii placea sa vorbeasca despre Class, asa ca nu am insistat.
Calatoria impreuna cu Florin Cojocaru a fost una agreabila, desi am stat in picioare in zona budei, a fost OK. Aproape ca nici nu ne-am dat seama cand am ajuns in Sinaia. Acolo a coborat multa lume, asa ca s-a mai eliberat coridorul si am stat si noi mai lejer, in dreptul unui geam deschis, ca sa nu ne inecam in fumul de tigara. Si in sfarsit ajungem in Busteni...

Bucegi Maraton

Pe locuri! Fiti gata! START!

Iata-ne in Busteni, locul de unde urma sa incepem maratonul nostru. Nu ne planificasem nimic dinainte, nu aveam nici harta. Abia dupa ce ne urcasem in tren ne hotarasem unde mergem si abia dupa ce am coborat din tren am inceput sa ne gandim pe unde mergem. Nici nu am observat ca aproape jumatate din tren a coborat la Busteni. Oricum strazile erau pline. Am pornit spre telecabina, nu cu gandul de a urca cu telecabina ci pentru ca pe acolo trec traseele care duc pe platou. In drum ne-am mai oprit pe la niste magazine sa luam paine si ce ne mai trebuia, am mai oprit si in dreptul unei harti mari a bucegilor ca sa ne planificam un traseu, dar nu am ajuns la nici o concluzie, am hotarat totusi sa apucam pe Jepii Mari, pe unde mai fusesem cu un an in urma.
In plimbarea noastra prin Busteni ne tot "ciocneam" de 2 tipe, una blonduta, inaltuta si subtirica si inca una bruneta, maruntica si mai grasuta. Inram noi in magazin, intrau si ele, ieseam noi din magazin, iesau si ele, vroiam noi sa intram in magazinul ala, inatrau ele inaintea noastra, pe urma iesim noi, ies si ele, apoi ne oprim noi sa ne uitam la harta, se opresc si ele. Si tot asa. Nici nu a fost greu sa le remarcam, chiar ne gandeam sa le propunem sa mergem impreuna pe munte, doar ca deodata au disparut. Nu stim unde.
Incepem urcusul si ajungem in dreptul telecabinei, acolo ce sa vezi, puhoi de lume. Toti vroiau sa mearga pe munte. Mai sa fie, ce i-a apucat pe toti oamenii astia? Toti erau opriti si asteptau la coada la telecabina, desi pretul era extrem de mare. O alta "coada" era formata pe drumul spre Urlatoarea. Ziceai ca e inmormantare sau nunta, asa un alai mergea in acea directie. Mai erau si unii care deja se intorceau de acolo.
Era cald, asa ca sticlutele pet de jumatate pe care le aveam la noi, s-au golit destul de repede, am gasit insa un apeduct din care le-am umplut din nou. Apoi am ajuns la Urlatoarea:



Acolo, abia am putut sa vedem ceva de cata lume era adunata. Ne invartim putinpe acolo si gasim o poteca ce ducea sus, de-asupra cascadei. Decidem sa urcam. Acolo se incumetase mai putina lume, asa ca puteam sa vedem cascada de sus.
Tot atunci le revedem pe cele doua fete blonda si bruneta, care ajunsesera si ele la cascada, erau jos. Nu am mai incercat sa comunicam cu ele pentru ca ne-am gandit ca nu au de gand sa urce mai mult de cascada urlatoarea.
Ne-am spalat pe fata ne-am racorit un pic, am si baut putina apa din rau, ba am umplut din nou sticlele.
Dupa aceea cautam o cale de a ne intoarce pe traseu. Vedem mai multe poteci care duceau undeva sus pe versant, cam abrupt ce-i drept, dar nu imposibil de urcat. Ne intrebam daca nu cumva acele poteci duc catre traseul pe Jepii Mari, numai bine ca vedem pe cineva care coboara si il intrebam. Nu prea stia, dar ne-a lamurit, ca era un traseu marcat acolo. Ala trebuia sa fie, o apucam pe scurtatura si in cateva minute suntem din nou pe traseul spre Piatra Arsa prin Jepii mari.
Abia acum incepe urcusul adevarat.

Bucegi Maraton

Jepii Mari

Jepii Mari este un traseu spectaculos desi nu foarte dificil. Sunt cateva portiuni in care trebuie sa te tii de cabluri sau lanturi ca sa urci insa este accesibil cam oricarei persoane. In general serpentinele sunt largi si traverseaza cateva vai. La poalele muntelui indicatorul zice ca se fac cam 4-5 ore pana la Piatra Arsa. Noi nu aveam de ganda sa mergem pana la Piatra Arsa. De la Cantonul Naturalistilor se face o poteca care duce direct la Babele. Pana acolo insa e de mers destul de mult, asa ca nu a durat mult pana sa ne decidem sa o taiem pe scurtatura.
Cam la vreo ora de cand ne pornisem la drum am dat pese o rapa care urca la 60-70 grade fata de orizontala, multi bolovani adunati, numai buna de curtat pe acolo. Am urcat pe rapa aceea cam 15 minute, destul de lunga era, cred ca am urcat vreo 40-50 m. Mai in 4 labe, atarnati, mai in genunchi am ajuns cu bine sus. Am contabilizat cateva julituri dar nu mai conta. Scosesem limba de un cot. Noroc ca nu aveam prea mult bagaj la noi, cred ca rucsacul fiecaruia nu avea mai mult de 3-4 kg. Vio zicea ca am scurtat cam jumatate de ora. Asa parea cand am ajuns la Canton si totusi era destul de greu de probat. De obicei, majoritatea scurtaturilor te pacaleau. Ca nu scurtai prea mult sau nu scurtai deloc, si depuneai poate acelasi efort sau efort mai mare. Totusi cred ca aia a fost o scurtatura buna.
Dupa aia am lasat-o mai moale cu scurtaturile, oricum cand am ajuns la portiunea mai abrupta a urcusului am resimtit efortul depus la acea scurtatura lunga. Cand am inceput sa urcam stancile care incep dincolo de stalpul de teleferic, am simtit dureile de picioare. Dar ne-am revenit repede. Dupa aia a urmat urcusul prin jnepenis care era relativ lejer si in final am ajuns la Canton. Cam asa se vede muntele de acolo:



O priveliste frumoasa. Ai si un loc bun de unde sa vezi o buna bucata din Jepii Mari. Acum au mai putrezit scadurile pe acea platforma si trebuie sa calci cu grija, am mai trecut pe acolo in urma cu 3 saptamani. A fost frumos. Marea problema pe care o aveam a fost ca am ramas fara apa. Era cald si bausem multa apa. Iar pe platou nu prea se gasea apa. Oare mai rezistam noi sa mergem pana la Babele?

Bucegi Maraton

Pe platou


Nu am avut prea mult timp sa admiram peisajul... De aproape 2 ore nu mai bausem un strop de apa. Ne ggandeam ca am gresit cand ne-am luat la noi sticle de jumate. Trebuia sa fi luat mai multa apa. Nu aveam nici fructe sau altceva. Afara era cald, era un soare puternic, era deja ora 14:00. Mai aveam de mers cam o ora pana la Babele pe platou, cu soarele in cap. Nici macar nu aveam o sapca. Mai exista varianta sa mergem pana la Piatra arsa, dar pana acolo mai era cam jumate de ora sau mai bine. Si ocoloeam pe urma mult. Asa ca... Pornim spre Babele. Traseul de o ora a durat insa mai mult, aproape 1 ora si jumate. Pe la jumatatea drumului ne pleostisem de tot. Traseul ocolea la un moment dat pe undeva pe jos, nu stiu exact pe unde, ca noi ne-am decist sa o taiem mai drept. Se vedea cabana si telecabina in departare si eram pe un platou, doar mici culmi si vai. Am mers drept prin iarba, am coborat intr-o vale, am trecut o apa insa nu am baut de acolo ca era mizertabila, era doar un firicel de apa, in rest era noroi si divese gunoaie pe ici pe colo. Am urcat din nou si am continuat sa mergem.
De acolo de departe Babele se vedeau mai aproape, pe masura ce noi inaintam, parca si cabana se departa de noi. Parca drumul nu se mai termina. Noroc ca soarele se ascunsese dupa un nor. Dar acum era alta amenintare: ploaia. Se pornise si un vant destul de puternic, vant care ne impiedica oarecum la mers si ne mai aducea gunoanie in ochi. Eram nevoiti sa mergem cu vantul oarecum in fata.
Inca ne era sete. Teribil de sete. Corpul refuza sa mai asculte. Cerea apa. Muschii se opuneau vointei noastre. Ar fi vrut repaos. Totusi trebuia sa mergem mai departe. Nu mai era mult, dar aia era partea cea mai grea. Ne ajunsese oboseala si era din ce in ce mai greu sa mergem.
In sfarsit ajungem la Telecabina. Pana la cabana mai erau doar cativa pasi. Mergem cu chiu cu vai. Si in sfarsit ajungem la cabana. Acolo plin, nici nu aveai unde sa stai la masa. Mergem sa il intrebam pe cabanier daca mai sunt locuri, era ora 15:30:
- Nu mai am locuri de la ora unu, a venit raspunsul cabanierului ca o maciuca in moalele capului, mai si ranjea ca un nesimtit.
- Nashpa! Ce facem acum?
- Mergem mai departe!
- Mai putem?
- Incercam, oricum nu vroiam sa stam aici. Nu vezi ce nashpa e...
Iesim afara sa mancam ceva, ne umplem sticlele cu apa si apoi pornim catre varful Omu. Oricum aveam de gand sa mergem acolo. Timp era destul. Era abia ora 16:30 Traseul era de vreo 2 ore jumate. Ne odihisem, aveam destula apa si nici nu mai era soare.

Au trecut zece zile de cand n-ai mai scris nimic aici... Publicul asteapta cu nerabdare episodul urmator din "Maraton"...

Acest topic a fost editat de abis: 18 Sep 2006, 09:30 PM

Eh, stiu ca nu am mai scris de mult aici, dar am fost ocupat cu alte treburi sau cu alte forumuri, iar aici scriu doar cand am placere, cand ma simt motivat sa o fac. Astazi mi-a revenit cheful de a continua povestea, asa ca...

Bucegi Maraton

Spre Omu

Inainte de a porni propriu zis spre omul, ne-am oprit mai intai sa admiram Babele si apoi Sfinxul, ca tot erau in drum. Vremea era excelenta, doar vantul era inca prea tare pentru gustul meu. Soarele si norii se jucau de-a vati-ascunselea pe cerul albastru si ne imbiau la drum. Asa ca am pornit, Diferenta de nivel intre Babele si Omul este doar de vreo 300 m, dar drumul intre ele mai coboara cativa zeci de metrii poate chiar 100 si apoi urca din nou, asa ca diferenta de nivel se mareste cu totul pe la 400-500 m. Totusi drumul este lejer, doar pe ultima portiune ai de urcat mai abrupt.
Nu am facut o jumatate de ora si un nor mai zglobiu a inceput sa ne stropeasca cu picaturi mari de apa. Dupa experienta pe care am avut-o cu un an in urma, cand ne-a udat pana la piele si dincolo de ea, acum aveam pregatite pelerine de ploaie, asa ca le-am desfacut repede si le-am pus pe noi. Asa ca am zis, poate sa ploua. Dar ploaia nu a durat mult si nu a avut intensitate mare, doar acolo o stropeala, care ne-a mai racorit un pic. Apoi a iesit din nou soarele.
Drumul era destul de aglomerat, multa lume care venea de la Omu, si mai erau si altii care mergeau intr-acolo, dar mai putini. Multi se intorceau de acuma, in speranta ca vor mai prinde un loc in telecabina.
Peisajele superbe, iata numai cateva mostre:





Soarele isi pierdea incet din intensitate si cobora incet dar neintrerupt catre culmile din stanga noastra. Timpul trecea, dar noi inaintam voios, parca prinsesem puteri noi, iar oboseala din urma cu 3 ore o uitasem deja. Am inaintrat destul de repede si, desi se spunea ca e traseu de 2 ore jumate intr-o ora si trei sferturi ajunsesem deja la saua care precede urcusul pe varful Omu:



De aici mai aveam doar un sfert de ora de mers. Abia acuma simteam oboseala acumulata si fiecare pas incepuse sa doara, dar mai aveam atat de putin, asa ca am strans din dinti si am continuat sa mergem, asa ca ne-am incadrat bine in timp, la ora 18:40 eram deja sus la cabana.
Excelent!!! Recuperasem din timpul pierdut intre Cantonul Naturalistilor si Babele. Desi eram obositi, eram incantati de performanta de pana acum. In sfarsit pe Omu. Era prima data cand eu personal ajungeam pe Vf. Omu. Chiar am urcat pana in varf. Cabana e ceva mai jos si mai faci vreo 5 minute pana in varf.

Bucegi Maraton

Vf. Omu

In sfarsit am intrat in cabana. Nu mai aveam apa asa ca ne-am interesat de unde putem sa luam. Nu stiam (banuiam doar) ca pe Omu nu este apa. Iar apa minerala la sticla de jumatate costa enorm. Asa ca in loc de apa am decis sa luam cate ciorba de vacuta si cate un cerai cu rom. Eram infometati si insetati, asa ca am sorbit repede ciorba si apoi ceaiul, am mai mancat cate ceva de prin ruxaci si in timpul asta ne sfatuiam ce urma sa facem mai departe.
Vio: - Zi ma! Ce facem? Ramanem aici?
Ne interesasem si mai aveau vreo 2 sau 3 paturi libere. Pretul nu era mare dar nici mic.
Eu: - Nu stiu ma! Nu vezi ce scumpe sunt toate pe aici, nu mai avem nici apa, o sa murim de sete.
Vio: - Pai ce facem? Mai putem sa mergem?
- Ma gandeam sa coboram la Malaiesti, poate gasim si apa pe drum

Vazusem pe harta traseul si marcajul cabanei Malaiesti si nu stiu de ce si cum mi-a picat cu tronc ca vreau sa merg acolo.
Si dai inainte cu Malaiesti in sus, Malaiesti in jos, pana cand un alt turist aflat in apropiere, ne spune despre cabana Malaiesti ca a ars, si ca refugiul este dezafectat si ca doar daca avem saci de dormit putem sa dormim acolo.

Ooops , pai noi nu aveam saci de dormit. Ce mama naibi facem? Parca ne venea sa ramanem la Omu....
Daaa... Dar pana ne-am hotarat noi, a mai venit un grup de persoane care au ocupat si ultimele locuri libere de la Omu.
Situatie limita: nu aveam saci de dormit, nu aveam cort, nu aveam mai nimic. Ce facem? Desi nu vroiam sa mergem din nou acolo, nu aveam de ales, am decis sa coboram la Pestera, "Hotelul Pestera" ne mai gazduise si cu un an in urma, cand ne-a prins ploaia pe munte si a fost OK, deci mergem la Pestera.

Era trecut de 19:30 cand am luat aceasta decizie. Eram pe drumuri de munte de 9 ore si inca nu terminasem ziua.

Bucegi Maraton

La vale, tot la vale

Eram teribil de obositi cand am pornit la drum. Noroc ca de acum aveam numai coborare si parca nu era asa de greu ca la urcare, pentru ca te mai folosesti de forta gravitationala atunci cand cobori, fata de urcare cand trebuie sa invingi aceasta forta. Mai tarziu aveam sa ne dam seama ca nu e chiar asa de usor la coborare.
Nu mai era sa de cald cum fusese peste zi, soarele se ascunsese dupa versanti si desi era inca lumnia, nu mai ardea prea tare. Traseul era relativ scurt o ora si jumatate-o ora si 45 minute.
Ciorba de vacuta si ceaiul ne-a dat surplusul de energie de care aveam nevoie pentru a parcurge acest traseu si pentru o vreme am uitat de oboseala, am uitat ca ne dureau picioarele, de fapt cand am inceput sa mergem, nici nu ne-au mai durut.
In scurt timp (cam 15 minute) am vazut si un izvor, ne-am abatut putin din drum pentru a ne umple sticlele, apoi am continuat.
Si traseul acesta este unul spectaculos. Coboara intr-o vale destul de abrupta, printre stanci, bolovani si rape create de torenti, iar pe masura ce coboara, panta se indulceste.
Dar, pe masura ce inaintam si lumina devenea tot mai putina, soarele cobora tot mai mult, iar peste munti si mai ales peste vai se lasa incet seara.
Mi-a placut ca era un traseu mai putin umblat, de fapt nu ne-am mai intalnit cu nimeni. Era asa de liniste acolo in vale incat se auzeau deslusit din departare talangele si behaitul oilor care se duceau la culcare.
La un moment dat se vede in zare o padurice, semn ca ne apropiem de destinatie, intram in padure si coboram in graba ultima bucata, doar ca sa avem parte de o alta surpriza...



Stateam amandoi pironiti in loc, ne uitam la un panou si refuzam sa credem ceea ce scria acolo:
"HOTELUL PESTERA ESTE INCHIS PENTRU RENOVARE!".

- Nu se poate asa cevaaaa...!
- De ceeee....?

Ne-am prabusit dezamagiti si obositi pe o ridicatura de pamant, acoperita cu iarba.

- Ce facem?
- Ce papucii mei sa facem! Mergem mai departe! N-avem ce face...

Am mai zacut acolo jos vreo cateva minute, am sorbit o gura de apa. Era aproape intuneric dar inca nu se vedeau stelele. Deci mai era pana apunea soarele definitiv. Cat? Probabil cateva minute 5-10...

Ne ridicam cu greu de jos, si ne indreptam spre indicatorul infipt la cativa metrii mai la vale. Ne uitam la ce optiuni aveam. Cea mai apropiata cabana era Padina, la doar 15 minute de mers. Asa ca nu mai stam pe ganduri, pornim din nou la vale, in speranta ca vom ajunge acolo la Padina inainte de a se intuneca.

Ni se impleticeau picioarele. Parca eram doi oameni beti, mergeam mai mult in virtutea inertiei. Noroc ca am iesit repede din padure si mai reuseam sa vedem cate ceva, nu aveam nici lanterna, de fapt aveam una mica dar care nu ne era de folos. Am tot mers pana vedem in departare niste lumini, multe lumini si se auzeau zgomote. Mai trecem printr-o padure mica, mai mult orbeste, si iesim in sfarsit la lumina... la lumina focurilor de tabara si a becurilor de la Padina pentru ca era deja noapte...

Bucegi Maraton

Padina

Nu ne-a fost greu sa gasim drumul spre cabana. Doar ca o noua temere inclotea in mintea noastra in timp ce ne apropiam de cabana...

- Tu vezi cata lume este?
- Da!
- Nu cred ca mai gasim locuri
- Probabil ca nu... Hai sa vedem

Intram in sala de mese si intrebam:

- Mai aveti locuri?
- Looocuri? Hă, hă! Nu mai avem locuri de mult, nu vedeti ce e aici?

Itr-adevar era nebunie, multa lume chiar si in sala de mese. Ce e de facut? Mergem si ne asezam la o masa ca sa ne facem un plan. Cand, surpriza! La masa spre care ne indreptam erau tipele acelea doua pe care le intalnisem in Busteni:

- Buna! Putem sa ne asezam si noi aici? le intrebam noi
- Sigur, luati loc!
- Foarte aglomerat pe aici. Voi ati gasit locuri?
- Nu, dar voi?
- Nici noi! Voi ce faceti, unde o sa dormiti?
- Pai ne gandeam sa ramanem aici in sala de mese. Ce altceva sa facem?
- Crezi ca o sa ne dea voie sa ramanem aici?
- Doar n-o sa ne dea afara. Oameni suntem.
- Pai cred ca si noi o sa ramanem...

Si uite asa gasisem solutia, urma sa ramanem peste noapte la adapost in sala de mese. Dar ce facem cu somnul? Unde o sa dormim si cum? Dupa ce ne mai calmam si ne uitam prin jur, gasim solutia. O sa dormim pe scaune! Erau niste scaune tapitate cu burete, ceea ce era excelent, alaturate formau un pat numai bun. Asa ca fiind deja o ora tarzie si cabanierul se pregatea sa inchida sandramaua, ne pornim la vanatoare de scaune. Cum se elibera cate unul sho pe el. Si uite asa, ne-am tras fiecare un numar de 3-4 scaune. De fapt eu si Vio aveam in total 7 scaune. Pe care le pazeam. Cum 3 scaune erau prea putine pentru lungimea unui om, am asezat cele 7 scaune in forma de L, urmand ca unul din scaune sa il folosim in comun ca sa ne odihnim picioarele.
Fetele aveau saci de dormit, era bine de ele. Noi ne-am invelit cu ceea ce am gasit, inclusiv fatza de masa.

Si uite asa am petrecut noaptea. Un somn chinuit, era frig, lumea se tot foia, era greu sa te odihnesti. Mai era si teama de a nu cadea de pe scaune. Macar noi aveam scaune, dormeam pe moale cat de cat, dar erau oameni care nu au mai prins scaune si s-au culcat pe mese.

Dupa ce ca am avut un somn extrem de chinuit, a mai tinut si putin, pe la 6 dimineata ne-a trezit cabanierul si ne-a dat pe toti afara din sala de mese ca sa faca curatenie. Asa ca am iesit, ne-am spalat cu apa rece ca gheata apoi ne-am intors in sala de mese ca sa mancam ceva si sa planificam noua zi. Fetele nu aveau harta asa ca ne-au rugat pe noi sa le-o imprumutam, de fapt ne-am uitat impreuna pe harta si pana la urma am decis sa facem toti patru un traseu. Destiantia urmatoare era Lacul Bolboci.

Ce de peripetii frumoase!

Eh, iata ca a venit si primavara si eu tot nu am terminat povestirea...

Bucegi Maraton

Lacul Bolboci

De la Padina pana la lac nu e mult de mers. Este un drum forestier ce merge mai mult la vale si in scurt timp ajungi intr-un defileu si din defileu ajungi pe malul lacului. Mai mult ai de mers cat ocolesti tot lacul ca sa ajungi la baraj (e lac de acumulare) si la complexul turistic Bolboci. Noi nu stiam ce ne asteapta, dar cum eram dornici de aventura si drumetii am pornit la drum fara sa ne facem prea multe griji.

Ne resimteam dupa ziua anterioara, picioarele erau grele si aveam si febra musculara. Cred ca aveam un mers foarte caraghios din cauza durerilor musculare, dar incet incet ne-am dat drumul la picioare si nici nu ne-am dat seama cand am iesit din depresiune si am intrat in defileu. Un defileu destul de spectaculos cu statci inalte si abrupte, de iti venea ameteala numai cand te uitai la ele.

Nu departe in defileu am gasit o grota sau o pestera, nu stiu sigur cum sa o descriu era foarte intunecoasa, dar ceea ce mi s-a parut interesant era ca avea gura aproape perfect rotunda, parca era sculptata de om. Buza pesterii era la nivelul braului si era suficient de inalta pentru ca un om de inaltime medie sa mearga doar putin aplecat.

- Ce facem intram sa vedem ce este aici?- Ce ma vrei sa ne manance ursu?
- Care urs ma, crezi sa traiestc ursii asa aproape de drum? In plus e vara, nu sta usul in pestera vara..
- N-o fi urs dar poate o fi alta lighioana
- Sau poate n-o fi nimic, pun pariu ca n-are nici 2 m adancime
- Hai ma sa vedem!

Si asa ne-am hotarat sa intram. Cu inima miiica, miiica ne afundam in intuneric dupa ce escaladasem stanca pentru a patrunde in pestera.

- Aprinde lanterna ca nu vad nimic
- Care lanterna?
- Stati ca am eu o lanterna...
- Treci tu in fata
- Nu, mai bine tine tu lanterna...
- .... Ba, sa stii ca e mare
- Auzi, dar tu n-ai schimbat bateriile, ca nu prea lumineza
- Maama, da lunga mai e pestera asta...
- Ai pierdut pariul
- L-am pierdut ce sa fac
- Parca vezi acuma ca apare vreo lighioana...
- Haide mai nu mai vorbiti de lighioane.
- Bau!
- Au!
- Helooooo
- Ecoooou
- Sssst, nu mai tipati, sa nu trezim vreo lighioana.
- Mda, ar putea fi si lilieci pe aici,
- Lilieeeci? Yach!
- Ce faci bai Vio cu lumina aia?
- Cred ca nu prea mai merge lanterna! Se termina bateriile, ia uite cum palpaie.
- Ooops! Hai inapoi, repede, ca alta lanterna nu avem.

Dialogul este unul aproximativ, evident ca nu mai retin exact ce am discutat, mai ales ca erau nimicuri, dar tema cam asta era. Nu stiu cat am inaintat in pestera, poate 10 poate 20 sau poate 30 de metrii. Ideea e ca nu am apucat sa mergem mai mult pentru ca ne-au lasat bateriile. Nu s-a intamplat nimic spectaculos, dar tot am avut parte de ceva adrenalina, pentru ca explorasem un loc necunoscut si intunecos. Am parasit apropape in fuga pestera, desi am constatat ca la iesire era ceva mai bine, pentr ca o vedeam pe Luminita, pe luminita de la capatul tunelului. Era chiar luminata pestera, poate asa mi s-a parut mie care ramasesem la coada si dintr-o data devenisem lider de pluton.

Dupa ce am baut putina apa si ne-am tras sufletul am plecat mai departe. De la pestera respectiva nu am mai mers decat vreo cateva minute si am vazut lacul. Si de aici dai si lupta. Prima parte a drumului a fost frumoasa, dar pe urma a devenit plictisitor, drum forestier, pe malul unui lac, nu prea are nimic spectaculos. Paremise ca am vazut niste ruine ale unui turn sau ceva de genul acesta, cred ca acela a fost singurul lucru spectaculos, in rest, soare, praf, masini care treceau din cand in cand si provocau mici furtuni de nisip, si cam atat.

Si in sfarsit ajungem la Complexul Turistic Bolboci, sper ca am retinut bine denumirea, parca era un restaurant pe acolo si o pensiune sau ceva asemanator. Nu mai stiu sigur, pentru ca nu am stat sa studiez. Oricum, nu era nimic prea interesant, lume venita la gratar, manele si alte chestii de genul asta. Era insa o alta rascruce de drumuri si se impunea o noua hotarare, incotro sa mergem?

Aveam 2 variante, fie continuam sa coboram si sa iesim in Pietrosita ca sa luam trenul spre Targoviste si pe urma spre Bucuresti, fie urcam pe la Vf cu Dor si dupa aceea sa coboram in Sinaia.
Pentru ca ne cam saturasem de drum forestier si cu atat mai mult de sosele si pentru ca spre Pietrosita asta ne astepta, si in plus nu eram siguri ca prindem vreun tren spre casa, am ales varianta mai dificila. Ne-am uitat si la indicatoare. Spre Pietrosita scria 4 1/2 - 5 ore, in timp ce spre Vf cu Dor, doar 2 1/2 - 2 3/4 ore.

Noi o cam lalaisem pe drum, desi plecasem relativ devreme (pe la 8-8:30) de la Padina, ne prinsese deja ora 12:00 la barajul Bolboci, totusi indicatorul era incurajator, chiar si 3 ore daca faceam pana la Vf cu Dor, tot aveam timp berechet sa ajungem la Sinaia la timp ca sa prindem trenul.

Frumoase poze si tare frumos scrii Ma bucur ca te-am 'descoperit'

Multumesc de aprecieri Afrodita, simte-te oricand libera sa comentezi ce scriu eu sau altii in jurnalul meu.

Si pentru ca vad ca am cititori, mai adaug o fila la povestirile din "prima tinerete".

Bucegi Maraton

Spre Varful cu Dor

Wow, cum suna!... Putea foarte bine sa fie "Cu Doru spre Varf"

Da, pe la 12 eram inca pe Barajul Bolboci si ne zgaiam cand la lac, cand la valea ce se casca in partea cealalta a barajului. Dar venise timpul sa mergem, asa ca mai cu chiu, mai cu vai, ne-am pornit spre Varful acela Dureros, tare eram curios, ce este acolo pe acel varf de i-a dat lumea un astfel de nume.

Iesim noi de pe baraj si tinem drumul pe langa lac uitandu-ne dupa marcaje. Erau niste marcaje vai de ele, ruginite, indoite, rupte... Le-am vazut noi ca aratau asa jalnic, dar nu ne-am gandit de ce si mergem noi vreo 10 minute asa, si peisajul devenea tot mai salbatic, eram tot pe un drum sau pe un fost drum, dar parca din ce in ce mai putin umblat. Mai sa fie. Marcaje abia vizibile, drum neumblat, ce-o fi? Pai ce sa fie, drum infundat.

- Cum? Se infunda drumul?
- Da, uitati-va si voi ca mai incolo e surpat tot
- Sa-mi bag picioarele!
- Si noi pe unde mergem acuma?
- Io cred ca nu e asta drumul, prea erau marcajelea alea... de parca nu erau!
- Cred ca ai dreptate!
- Hai sa ne intoarcem!

Zis si facut, ne intoarcem si cautam drumul adevarat, ne gandeam ca poate am ratat noi vreun indicator sau vreo iesire, vreo bifurcatie ceva, mergem si ne uitam cu atentie in stanga noastra, poate vedem ceva. Nimic! Ajungem inapoi la baraj.

- Ce mama dreaq! Unde e ma drumu?
- Ce facem?
- Poate totusi ala era drumu!
- N-are cum! N-ai vazut ce abrupt era acolo, nu aveai pe unde sa treci, nicio poteca, nimic... Sigur nu era ala drumul!
- Hai sa intrebam la cabana
- Pa naiba, mai facem 10 minute pana la cabana!
- Uite du-te tu si intreba pe nenea ala (de pe baraj) si eu ma duc sa mai caut p-aici drumul


Le-am lasat pe fete la marginea barajului si eu m-am dus sa intreb, iar Vio s-a dus sa caute drumul. Omul respectiv era un habarnist, venise cu masina pana la Bolboci, nu stia nimic de trasee. N-am avut succes. Pana la cabana nu imi venea sa ma mai duc ca era prea departe, decid sa ma intorc, cand aud pe Vio ca striga:

- Haideti bai ca l-am gasit!
- Unde ma?
- Aici! Nu-l vedeam de nas!

Intr-adevar gasise drumul pe langa care trecusem de vreo 2 ori si nu il vazusem. Nu stiu de ce nu l-am vazut de prima oara. Probabil nu am fost suficient de atenti sau poate ne batuse prea mult soarele in cap pentru ca era soare puternic si senin si de o buna bucata de vreme nu mai avusesem parte de umbra. Acuma ca gasisem drumul, care urca incetisor prin padure, parca ne simteam mult mai bine, era racoare si umbra. Jumatate de ora pierdusem cu cautarile. Era timpul sa recuperam, asa ca am pornit voiniceste la drum. Dar nici acest drum nu era marcat bine. Am pierdut marcajul de cateva ori. Noroc ca era o poteca destul de pronuntata. Atat de pronuntata, ca apele ce se revarsau din munti dupa ploile de vara si dupa topirea zapezilor sapasera niste rape adanci.

Fericirea nu a durat mult. Padurea s-a terminat repede si am iesit in pasune. Soarele ardea ingrozitor, deja ma parlise pe ceafa si pe gambe pentru ca mergeam cu el in spate.

In pasune am intalnit un pãstor. Era cu vacile la pascut. Il intrebam de sanatate si daca stie cat mai e pana la Vf. cu Dor

- La Vf. cu Dor? Da de unde veniti?
- De la Bolboci
- Pai si de ce ati luat-o p'aci?
- Pai asa era marcajul
- Hee, pai drumu asta ocoleeeste muult
- Pai ce mai e altu?
- Mai e unul mai la deal incolo, merge mai pieptis da va scotea mai repede...
- Si e marcat?
- E marcaaat, sigur, ca doaar noi p'acolo mergem
- Cu ce semn?
- ...?
- Cu ce semn e marcat drumul?
- Aaa, drumu'? Pai e poteca...
- Deci n-are marcaje de-astea...
- Pai n-are de-astea...
- Aha!
- Nu vreti niste lapte?
- Nu multumim!
- Ba da eu vreu! (zice una din fete)
- N-aveti o sticla, ceva?


Ne uitam unul la altul si Vio decide sa goleasca continutul unei sticel ca sa luam lapte. Eu nu eram prea incantat de idee, mai ales ca pierdeam timpul, iar laptele nu prea tine de sete, dar daca majoritatea vroia, asta e. S-a dus omul sa mulga o vaca ca sa ne aduca lapte si apoi ne-a cerut 2000 lei pe sticla. I-am dat, ca nu era chiar asa mult. Am facut sticla posta si am golit-o apoi i-am mai dat omului inca 2000 lei ca sa o mai umple odata, apoi am plecat mai departe. Mai aveam mult de mers. Abia facusem o ora si pastorul ne-a zis ca mai avem de mers 1 ora si 3/4. Si daca ne gandim ca el masoara timpul dupa mersul lui, probabil ca mai aveam de mers probabil vreo 2 ore si jumatate in ritmul nostru. Dar nu ne-am gandit la asta, ne-am gandit la ce scria pe indicator (2 1/2 -2 3/4 ore) si daca noi facusem o ora si mai aveam una ci 3/4 atunci ne incadrasem bine. Urma sa constatam ulterior ca nu era chiar asa.

Si am continuat sa mergem. Mai mult pe pasuni decat prin paduri ceea ce pentru mine si pentru fata blonda era un calvar, din cauza soarelui. Avand tenul foarte deschis, soarele imi arde foarte repede pielea si ma inrosesc ca racul fiert.

Am incercat inca de la inceput sa pastram o anumita ordine de mers. Invatasem la socala de ghizi inceputa cu un an in urma si neterminata ca pe munte se merge in sir indian. Asa ca ori de cate ori era nevoie formatia era Vio, fata, fata, eu. Si mai invatasem tot la scoala de ghizi ca grupul trebuia sa ramana cat mai compact. La inceput am reusit sa pastram distanta. Nu era nicio problema. Mai apoi pe la jumatea drumului, am inceput sa ne razletim. Si distantele se faceau din ce in ce mai mari. Vio era vadit afectat de maratonul din ziua anterioara, la fel ca si mine de altfel. Asa ca la un moment dat a cedat locul de lider al grupului si a ramas destul de mult in urma. Tipa blonda a urcat in fata si s-a distantat destul de mult. Pentru ca il depasisem pe Vio si devenise el "maturica" plutonului, am decis sa merg mai repede. Am depasit-o si pe tipa bruneta si eram acum al doilea din pluton. Dar distantele devenisera foarte mari. O vedeam pe blonda in departare si nu parea mai mare de o palma. M-am uitat apoi in urma la codasii trupei si ii vedeam cam la fel de mari. Asa am mers o bucata de drum.

La un moment dat am ajuns la o apa. Era excelent, m-am racorit un pic si am pornit mai departe. Era foarte cald si cel mai rau era ca soarele ardea foarte tare. Pentru ca mersesem mult timp cu soarele undeva in spate lateral stanga, ma prajisem pe urechea stanga, pe ceafa, pe bratul stang si pe partea stanga a gambelor. Si nasul imi era rosu. Aratam ca un clovn. Si evident ca nu am avut la mine crema de protectie solara. Nu numai eu aveam problema asta si ceilalti s-au bronzat.

Drumul a continuat pe malul apei o bucata de vreme si asfel am ajuns-o din urma si am depasit-o si pe blonda care se oprise sa se racoreasca si sa isi mai aline durerea provocata de arsuri cu apa rece a raului. I-am spus ca mai rau se va arde daca da cu apa. Mi-a zis ca stie, dar asta e.

Am mers mai departe, in zare se vedea un varf de munte, se vedea chiar Vf. cu Dor. Nu vedeam nimic spectaculos la el. Un simplu varf de munte, verde. In stanga se zarea o cabana sau ceva de genul acela. Era Cota 2000. Am continuat sa inaintez pana am ajuns pe o pe o movila, un delusor, un varfulet care probabil ca nici nu e trecut pe harta. De acolo se vedea clar, in drepata era Vf. cu Dor, in stanga era Cota 2000, iar inaninte si un pic la vale era o cabana parasita sau ceva de genul acesta. Se vedeau si niste stalpi de teleschi. M-am decis sa ma opresc si sa astept si pe ceilalti. Era locul propice pentru a lua decizia incotro sa ne indeptam...

Ce sa fac? Sa continui, sa nu continui? Bine, continui!

Bucegi Maraton

Dor 'mi-era de Vf. cu Dor!

M-am asezat pe iarba si m-am uitam in urma sa vad ce fac ceilalti. Erau inca departe si pentru ca soarele batea din directia lor, vedeam mai mult niste siluete abia profilate. Am astepta o vreme asa stand pe iarba, dar dogoarea soarelui era prea puternica si deja simteam ca imi arde fata, parca atunci cand stai pe loc e mai nasol decat atunci cand mergi. Oare de ce te arde soarele mai tare atunci cand stai intr-un loc?

M-am intors cu spatele catre soare dar degeaba, arsurile deja facute pana atunci dureau la cea mai mica expunere la razele soarelui, inclusiv prin tricou ma ardea. Nu mai puteam sa stau acolo. M-am ridicat in picioare si m-am uitat din nou in urma, se mai apropiasera, m-am asigurat ca m-au vazut si apoi am inceput sa cobor valea aceea in cautarea unui coltisor de umbra. Greu lucru, pentru ca nu prea era vegetatie si era inca prea devreme pentru a beneficia de adapostul dealului pe care tocmai il coborasem, nu era nici ora 4...

"ora 4?!!?" gandeam eu cam mult am facut pana aici si inca nu am ajuns la Vf. cu Dor... Oare mai avem sanse sa prindem trenul?" Trebuia neaparat sa vorbesc cu ceilalti dar nu ii puteam astepta in soare, am incercat sa merg mai incet pentru a le permite sa ma ajunga. M-am indreptat agale catre unul din stalpii de teleschi, macar acolo aveam parte de putina umbra. Am decis sa ii astept acolo. M-am uitat in urma si am vazut ca blonda ajunsese in varful movilei. Era bine, pastram o conexiune cu grupul fie ea si vizuala.

Am ajuns la stalp si m-am ascuns dupa el, m-am ascuns de soare nu de ceilalti. Acolo m-am asezat si am asteptat sa ma ajunga si ei din urma. Cumva luasem deja o decizie de unul singur pentru ca nu apucasem pe traseul care urca pe Vf. cu Dor, dar m-am gandit ca si ceilalti vor fi de acord ca nu mai aveam timp de asa ceva, in plus nu era mare lucru de vazut acolo, cel putin asa banuiam. Pornisem spre saua dintre Vf. cu Dor si Cota 2000 sau Vf. Furnica mai exact. Ramasese de ales intre a merge la Cota 2000 de unde sa luam telecabina sau sa continuam coborarea spre Sinaia pe traseul marcat.

Incet incet au ajuns si ceilalti. Toata lumea se plangea de epuizare. Ce-i drept am avut un traseu destul de solicitant, iar antrenament cucu. Daca era sa ne luam dupa gradul de epuizare fizica mai ca toti inclinam spre telecabina, dar daca ne luam dupa cat de pline erau buzunarele, mai ca ne venea sa strangem din dinti si sa continuam coborarea pe propriile picioare. Pana la coborare insa mai aveam de urcat o mica bucata. Pana la urma decizia a fost luata. Mergem tot pe propriile picioare, cel putin pana la cota 1400. De acolo om mai vedea. Am decis de asemenea sa ramanem in grup cat mai compact, sa nu ne mai intindem pe distante asa de mari, mai ales ca toti aveam cate o problema cu picioarele din cauza epuizarii si oricand si oricui i se putea intampla o neplacere si sa aiba nevoie de ajutorul celorlalti.

Pe mine ma dureau gleznele, in special cea de la piciorul stang cu care am probleme chiar si in ziua de azi, si ma dureau si gambele. Pe Vio il dureau genunchii. bruneta calcase stramb de cateva ori si era in pericol sa isi luxeze piciorul, in plus avea si ceva probleme cu incaltarile care ii facusera bataturi. Blonda acuza febra musculara si arsuri pe picioare. Eram toti betegi, hodorogi, ca niste masini neunse.

Am pornit la drum catre saua de care vorbeam, dar n-a trecut mult si iar ne-am razletit, de vina eram eu pentru ca nu suportam soarele si ma grabeam sa trec dincolo de sa in speranta ca voi avea parte de umbra. M-am oprit sus pe sa ca sa ii astept si pe ceilalti. De acum aveam numai de coborat, dar de soare nu scapasem. Se facuse ora 16:00, depasisem cu mult timpul pe care ni-l propusesem, nu mai aveam decat vreo 2 ore pana la tren. Teoretic aveam timp, practic... nu se stia. Pe harta era trecut un traseu scurt Vf. cu Dor - Sinaia cu 1 1/2 - 1 3/4 ore, dar nu mai eram siguri ca ne mai incadram. Totusi merita sa incercam...

Coborarea spre cota 1400 era destul de dificila, destul de abrupta si solicita la maxim picioarele si mai ales articulatiile. Stiam totusi ca trebuia sa facem fata si sa ajungem asa ca ne mai incurajam unul pe celalalt. Cand unul se vaicarea si spunea ca nu mai poate, ceilalti aveau grija sa il imbarbateze. Si uite asa din aproape in aproape mai cu un "au", mai cu un "of" coboram spre Sinaia.

Ritmul era unul ceva mai alert, pentru ca trebuia sa ne incadram in timp. Cu toate acestea, formatia era cat de cat compacta. Nu era distanta mai mare de 10-15 m intre noi. Terenul permitea si mersul in paralel a 2 sau mai multor persoane. Fiecare isi cauta drumul cel mai bun pentru el. Nu era doar o singura poteca, de fapr nici nu prea era o poteca. Era o coborare din smoc de iarba in smoc de iarba.

Daca pana la Vf. cu Dor am fost mai mult singuri pe drum, acum erau o multime de oameni care coborau se la Cota 2000 spre Sinaia, inclusiv o doamna la varsta a II-a care avea in maini 2 plase cu fructe sau cu rosii, nu mi-am dat seama prea bine ce erau, oricum mingi de tenis nu cred ca avea in plase. Imaginea acelei doamne, ne-a amuzati si ne-a incurajat in acelasi timp. Era evident ca toti cei care coborau odata cu noi vroiau sa prinda trenul. Erau unii mai sprinteni insa care ne-au depasit. Doamna cu sacosele insa mergea aproape paralel cu noi. Cand ne depasea ea, cand o depaseam noi.

Si totusi intrebarile ramaneau: Oare vom ajunge la timp? Oare vom rezista pana la capat?