Draga Andra
Bine te-am regasit! Am vrut sa-ti scriu anul trecut un mesaj dar aveai casuta de mesaje plina.

Oricum nu este vremea filosofarii. Cine mai are acum nevoie de filosofii, mai ales in starea in care ne aflam?! Acum este momentul, cred eu, sa trecem de la starea de filosofie, la starea duhovniceasca, adica de traire in duh, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Voi comenta putin mai jos, impreuna cu Ioan, despre aceasta chestiune.

Draga Ioan

Toate acestea se leaga intre ele: tairea voii, ascultarea, smerenia, relatia cu duhovnicul, relatia cu Dumnezeu.
Sunt multe lucruri chiar neintelese de noi ortodocsii, pentru ca nu ne-am aplecat suficient asupra lor. Le stim doar din auzite, de pe ici pe colo, dar nu au suferit o cercetare amanuntita din partea noastra.
Poate ca ar trebui deschis un topic separat despre Ascultare si taierea voii in Ortodoxie, pentru ca ar fi multe de spus, si mai ales multe de aratat prin exemple. De asemenea trebuie vorbit despre duhovnic, despre ce este el, despre rolul lui in viata noastra crestina. Incercati sa aflati cati ortodocsi au duhovnic si cati nu au. Dar intrebarea este alta: ma pot numi eu crestin ortodox daca nu am duhovnic? Raspusnul poate este cam dezamagitor pentru multi, dar nu se poate sa fii ortodox daca nu ai duhovnic. Nu ai cum, caci daca nu ai duhovnic, nu duci o viata crestina, nu te poti spovedi, impartasi, nu faci parte din Biserica. Si eu inteleg ca toate acestea au o singura cauza cu mai multe nume: necunoasterea, nepasarea, ideile preconcepute, nu mai vorbesc de ... superstitii... Da, este adevarata aceasta cauza. Un crestin nu are cum sa fie superstitios, sau sa caute ajutor in alta parte decat la Dumnezeu. Din a cui voie merg unii oameni, care se si cred ortodocsi, la vrajitoare? Dintr-o voie buna?! Ei sunt convinsi ca dintr-o voie buna si pentru o cauza nobila. Asa li se pare lor.
Poti sa-i spui unui astfel de om ca greseste? Poti, dar nu o sa te asculte caci voia lui este sa mearga la vrajitoare, si el crede ca face bine. Sunt multe astfel de situatii si de alte cazuri.
Tin astea toate de vointa noastra? Evident ca da.
Apropo de tairea voii. Sunt multi care au auzit despre acest "concept". Multi nu au auzit, desi sunt ortodocsi. Cei care au auzit, dar nu l-au inteles, il privesc cu suspiciune. Oare ce vrea sa zica? Cum sa nu mai imi fac voia mea? Sa nu mai gandesc? Sa ma transform in robot? In sclav? Pai atunci pentru ce Dumnezeu mi-a mai dat minte si discernamant? Si alte intrebari de genul acesta.
Evident ca toate acestea vin dintr-o intelegere foarte gresita. E ca atunci cand te anunta baiatul sau fata ca vrea sa mearga la manastire si sa ramana acolo. Ce jale, ce tanguire in familia "ortodoxa" si "bine credinciosa" la auzul acestei vesti. A inebunit copilul! Pentru ca nu-i asa, noi ca ortodocsi am ajuns sa privim monahismul si calugarii ca pe ceva exotic, strain noua. Am intalnit oameni care punandu-le Sfanta Scriptura in fata:
34 Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
35 Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
36 Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
37 Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38 Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. (Matei 10) au ajuns ca spuna ca Iisus nu a zis asa ceva, ca in Biblie adevarata nu scrie asa ceva, si ca acestea au fost adaugate de oameni, de popi. Dar, zic ei, desigur, Ortodoxia este cu totul alta, nu asta inventata de popi. Care este? Aceea pe care ne-o inventam fiecare dupa voia noastra? Oare pana mai acum, nu era mare onoare, bucurie si fericire cand din familie pleca copilul la manastire si poate ajungea si preot? Pentru ca prin el se putea mantui intreaga familie, intregul neam. Cand s-a trecut de la bucurie la jale pentru aceeasi cauza? Nu cumva cand ni s-a schimbat voia? Dar de ce ni s-a schimbat voia? Nu cumva din influente, adica amagiri din lume, pentru ca nu-i asa lumea s-a schimbat?
Este aceasta o filosofie? Este aceasta minciuna? Eu spun ca nu.
Tot ce am spus pana aici, nu are legatura cu cei de fata, poate decat cu mine.
Sa revenim putin la duhovnic si la ascultarea fata de el. Pai revenim la intrebarea ce este duhovnicul pentru noi?
In primul duhovnicul este suveran la scaunul de spovedanie, in sensul ca el judeca atunci in numele si locul lui Hristos. Aceasta nu inseamna ca el este Hristos.
Cum am putea noi reinterpreta vorbele lui Iisus:
22 Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;
23 Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. ca sa ne dea altceva decat ce am spus mai sus?
Un ortodox care se duce la Spovedanie cu inima indoita, cu neincredere in duhovnic, care il vede pe duhovnic un om pacatos, acela este clar inselat de diavol, caci omul se spovedeste in fata lui Dumnezeu, nu in fata omului.
Am deschis doar posibilitatea unei alte discutii pentru cine este interesat

Sa revenim putin la voia noastra si la inteligenta noastra data de Dumnezeu, si la liberul arbitru.
Sunt oameni care cred ca daca asculti de Dumnzeu sau de duhovnic, renunti la voia ta, la inteligenta ta, sau la liberul arbitru, ba chiar la libertatea ta.
Nimic mai fals si mai gresit inteles.
Dumnezeu ti-a dat inteligenta, dar sa o folosesti in ascultarea catre El. Inteligenta este ca un cutit: poti face bine cu el, dar poti face si rau cu el, depinde cum il folosesti.
Asta daca mai luam in considerare si faptul ca este foarte usor, si la indemana oricui sa faca rau, pe cand binele este foarte greu de facut, intelegem dar ca pentru a face bine chiar iti trebuie inteligenta. Iar a face bine intra doar atunci cand asculti de Dumnezeu. Exista si bine, care doar pare bine, dar este de la diavol. Sa ne reamintim doar cugetarea "adanca" a Evei: De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. E clar ca Eva era incredinta, ba chiar gasise si motive, ca face bine mancand din acel mar.
Este foarte clar ca ascultarea si taierea voii, nu inseamna renuntarea la inteligenta, sau la liber arbitru, ci din contra, utilizarea in cel mai inalt grad al liberului arbitru, nu cu taraita, ci total, printr-o implicare directa si totala.
Este exact la ceea ce se refera Mantuitorul:
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.. Ce inseamna lepadarea de sine? Oare nu renuntarea la propria voie cu voie? Remarcati ca Mantitorul spune ca oricine voieste...
Imi cer scuze ca m-am insirat cam mult in acest mesaj, dar il voi incheia cu cateva cuvinte spuse de parintele Paisie Aghioritul in epistolele sale. Stiu ca tu, frate Ioane ai citit cate ceva din parintele Paisie si din parintele Porfirie, asa ca voi cauta sa aduc mai mult in fata si vorbele lor. Poate chiar ar merita sa avem un topic despre acesti mari duhovnici. Sublinierile imi apartin.
"Ascultarea
Este adevărat că atunci când stareţul vrea să facă o lucrare bună în sufletul ucenicului său, cunoscând marea responsabilitate ce şi-a asumat-o pentru el, de multe ori este trebuinţă de multă osteneală din partea lui până ce „va intra apă pe jgheab". De aceea, fratele meu, ajută-l şi tu pe stareţul tău în osteneala depusă pentru mântuirea ta, prin ascultarea ta cea oarbă.
Ca să nu oboseşti în osteneala ascultării şi să te împotriveşti, va trebui să intri în noima ascultării, ca să o simţi ca pe o necesitate. Numai atunci ascultarea te va elibera, deoarece ea nu este robie, ci libertate.
Aşadar, când vei înţelege că stareţul poartă răspundere pentru tine, că se îngrijeşte de mântuirea ta şi că orice face, o face pentru binele tău, iar nu ca să te chinuiască, atunci te vei bucura când îţi va spune: „Nu face aceea" sau „Nu face aceasta" sau „Vino aici" sau „Mergi acolo". Şi aceasta pentru că vei fi înţeles că toate le face pentru binele tău, ca să te ferească de orice rău prin experienţa pe care o are, dobândită din pătimirile sale sau ale altora.
Numai când vei face ascultare sau vei întreba te vei bucura şi de aceea vei căuta să nu mai faci nimic după capul tău, nici măcar în cele mai mici amănunte, ca să nu faci greşeli. Iar atunci când, din delicateţe faţă de stareţul tău, ca să nu-l mâhneşti, vei face uneori ceea ce te va lumina Dumnezeu, iarăşi inima îţi va fi supusă.
Din păcate, această mare taină a ascultării, care înseamnă libertate, vrăjmaşul o ascunde şi o prezintă complet invers ucenicului, în felul acesta chinuind şi pe ucenic prin a se considera pe sine rob, dar şi pe stareţ, care nu-l poate ciopli ca un meşter. Atunci ucenicul consideră toate tratamentele şi loviturile binefăcătoare ce i le dă stareţul său întocmai cu chinurile mucenicilor, iar pe stareţul său uneori ca pe Diocleţian.
De multe ori ucenicul le primeşte cu bucurie, dar are impresia că va lua două cununi de Ia Dumnezeu pentru răbdarea sa, a cuviosului şi a mucenicului, iar aceasta nu este un lucru corect, ci o mare înşelare a vrăjmaşului.
Ce bine este pentru ucenic atunci când intră în noima ascultării şi se eliberează, iar stareţul său poate lucra liber în sufletul ucenicului! Atunci se bucură şi se veselesc amândoi, căci acolo este şi Hristos, după cele spuse: „Unde sunt adunaţi doi sau trei..."(Matei 18:20) Căci se poate să fie doi sau trei, dar să fie şi vrăjmaşul acolo.
Dacă vreodată, în perioada când eşti încercat îţi vine greu, smereşte-te în faţa stareţului tău şi spune-i greutatea ta. Dacă şi după aceasta iarăşi îţi vine greu, smereşte-te din nou, deoarece se poate să fi uitat sau vrea sa-ti masoare pulsul, adica sa vada cata rezistenta ai. In acelasi timp sa te rogi ca Dumnezeu sa te intareasca si sa lumineze si pe staretul tau."
Voi mai continua, caci nici nu am intrat bine in subiect
Cu drag!
Doamne ajuta!

Acest topic a fost editat de Clopotel: 19 Jan 2009, 12:51 PM

Doar o mica completare..
Parintele Paisie se adreseaza acolo celor de la manastire, maicilor care ii cereau adesea sfatul. Noi traim in lume si nu ne punem nici oficial, nici neoficial sub ascultarea acelor rinduieli care presupun un staret al manastirii, etc..
Crestinii au nevoie de taine insa un duhovnic care sa isi asume in viata laica aceasi raspundere precum cei din manastiri nu prea intilnesti.
Cartile acestor sfintiti parinti sunt asa de bogate in invataturi concrete, clare, incit numai cine nu doreste nu se poate lumina despre cele ca trebuie facute si cele care nu trebuie facute. Bine este sa existe, sa gasim oameni mai apropiati de Dumnezeu decit noi, care sa ne povatuiasca duhovniceste.... Dar daca nu ne sunt la indemina ce facem? Mergem la preotul parohiei, ne sovedim si ne impartasim, nu asteptam pina gasim duhovnicul potrivit... Iar cu rugaciunea, milostenia,postul, etc. facem negot pt cistigul cel bun, ca noi ne dam cel mai bine seama daca devenim mai buni sau nu...

Edit
Am scris un raspuns la filozofie si am inteles ce inseamna ascultarea! Ciudata suprapunere, dar nu intimplatoare...
Am realizat ca nici macar aici, in conversatii noi nu ne "ascultam" unii pe altii. Omul adevarat este precum Iisus, asculta pe toti oamenii... De aceea si vedem reactii interesante la Domnul Iisus (uimire, apreciere, etc.) fata de pozitiile adoptate de unii cu care converseaza.
Nu vad deci un exercitiu mai bun de ascultare decit efortul de a-i intelege cu adevarat pe ceilalti... O taiere mai buna a voii iar nu vad, caci inseamna sa renunti la replica din "traistuta" si sa stai pe locul celui cu care vorbesti... Apoi sa vorbesti cu celalalt asa cum ti-ai vorbi tie daca ai fi in locul sau...

Acest topic a fost editat de IoanV: 19 Jan 2009, 10:14 PM

Interesant Ioane ce spui acolo. Sunt de acord cu tine. Ma bucur ca ai ajuns la aceasta concluzie

Draga Ioan,

Da-mi voie sa fac o mica precizare aici... Cei din manastiri sunt si ei crestini ortodocsi ca si noi, au aceeasi Invatatura, si acelasi Dumnezeu si aceeasi Credinta, nici mai mult, nici mai putin, asta pe de o parte, pe de alta parte, in Imparatia lui Dumnezeu exista o singura poarta "stramta" pe care intra toti oamenii, fie ca sunt calugari, fie ca sunt mireni, deci, dupa parerea mea, a desparti crestinii in calugari si mireni dpdv al modului de raportare la Dumnezeu cred ca este nefiresc. Toti suntem la fel de crestini, singurul lucru care ne deosebeste poate, este credinta si hotararea cu care mergem dupa Domnul. Spun asta pentru ca am intalnit de multe ori aceasta scuza a unor ortodocsi laici, cand e vorba de practica Ortodoxiei, si ziceau: aceia sunt calugari, doar pentru ei este regula asta, noi suntem mireni, deci facem cum vrem noi. Parerea mea este ca nu este chiar asa. Sa nu uitam ca marea majoritate a Sfintilor Parinti, precum si a parintilor pe care ne place sa-i citim si sa-i citam, au fost si sunt calugari.
Asta nu inseamna ca mirenii ar fi mai prejos cumva si ca printre ei nu gasim adevarate exemple de sfintenie. Nu asta este ideea. Fiecare are chemarea lui, si fiecare este chemat sa se sfinteasca in locul in care este: calugarul in manastire, iar mirenii in lume. Fiecare are de dus crucea lui.
Revenind la tairea voii, aceasta trebuie facuta atat in manastire cat si in lume, si voi detalia mai jos... Si in lume noi suntem sub ascultare, sau ar trebui sa fim, chiar daca nu avem staret. Ma refer la cele duhovnicesti. Este greu si in manastire, este greu si in lume daca vrem sa ducem cu adevarat o viata curata, doar Mantuitorul a spus clar:"împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea"(Matei 11:12)
De aceea, poate reusim sa intelegem, sau sa ne ajutam unii pe altii sa intelegem, ce inseamna exact vorba Mantuitorului:"Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.. " Este clar ca aceste vorbe nu se refera doar la calugari, ci la toti cei care voiesc sa vina dupa Hristos. Si atunci cum sa intelegem noi concret/practic/faptic indemnul:"să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie"?
Sa incepem cu lepadarea de sine. Cum sa facem noi acest lucru practic cu noi insine incepand chiar din clipa aceasta, si pentru totdeauna de acum incolo?


Este advarat ca in manastire tragerea spre o viata mai duhovniceasca este mai mare, caci programul zilei si anturajul este de asa natura oranduit. Dar asta nu inseamna ca nu sunt duhovnici buni si printre preotii de mir. Slava Domnului ca mai sunt destui duhovnici buni.
Iar daca nu mai gasim, asa cum s-a intamplat de 2000 de ani, tot la manastirie ne este salvarea si putem alege dintre duhovnicii de acolo.
Exact... noi deja avem povete peste povete, problema este cu noi, ca nu ascultam. Eu chiar asta incercam sa spun in inceputul dicutiei, ca nu reusesc sa-mi tai voia, ca nu reusesc sa ascult, pentru ca tin la voia mea, pentru ca mi se pare buna. Primim, sau mai exact primesc, ca sa nu generalizez, primesc deci sfaturile ca pe o chestie filosofica, intelectuala. Intelectual ma satisface, dar pana la practica... La practica fac numai voia mea.
Cred ca cel mai important lucru este ca intai sa gasim duhovnicul potrivit. Nu se poate sa nu-l gasim, daca dorim asta sincer si ne rugam la Dumnezeu ca sa ni-l scoata in cale.

Parerea mea este ca prin post, milostenie etc. nu devi neaparat mai bun, dar este un pas inainte spre a incepe sa fii mai bun, asta in cazul nu esti deja la o oarecare bunatate . Dar cred ca rugaciunea sincera face minuni in ceea ce priveste bunatatea. Oricat de rau sunt, dupa o rugaciune sincera mai uit din rautatile mele.

Asa cum foarte bine a remarcat si Action, cred ca ai atins unul din cele mai sensibile si importante puncte la care trebuie sa ne concentram mai mult, anume acela de a-l asculta si intelege pe celalalt. A asculta pe celalalt nu este numai a-l auzi, si ci a urma vorba celuilalt daca aceea vorba este spre zidirea noastra duhovniceasca. Altfel, asa cum este in cazul meu , degeaba ascult la ce spun Mantuitorul si Sfintii Parinti daca eu fac tot voia mea.
Pentru ca simt totusi ca directia este inclinata spre a tine la voia noastra, pe care chiar noi o consideram buna, o sa mai dau vreo doua exemple acum, de adevarata, oarba si neconditionata ascultare, nu ca sa induc ideea de fanatism (absolut nici o legatura), ci sa putem intelege mai bine ce inseamna a te preda pe tine lui Dumnezeu, a te lepada de sine, a renunta la voia ta si a face voia lui Dumnezeu.
Imi vine in minte un episod din Sfanta Scriptura, mai putin pomenit in scrieri, poate pentru ca e din VT, sau poate pentru ca exista alte motive. Habar nu am care ar putea fi, dar cert este ca pentru mine este un exemplu graitor fata de ce inseamna in fapt "ascultare de Dumnezeu" adica predarea de sine in mana lui Dumnezeu. Mentionez ca nu e usor de "digerat" acest citat, si ca e posibil ca primele ganduri ce ne vin in minte sa fie in cu totul alta directie. Totusi eu insist pe atitudinea fata de Dumnezeu ce razbate din acest episod, si nu neparat pe faptele in sine, desi chiar faptele sunt generate de atitudinea sau pozitia pe care o avem fata de Dumnezeu.
1 După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: "Avraame, Avraame!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!"
2 Şi Dumnezeu i-a zis: "Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!"
3 Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.
4 Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
5 Atunci a zis Avraam slugilor sale: "Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi".
6 Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună.
7 Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?" Zis-a Isaac: "Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?"
8 Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale!" Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.
9 Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor.
10 Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său.
11 Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: "Avraame, Avraame!" Răspuns-a acesta: "Iată-mă!"
12 Iar îngerul a zis: "Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău".
13 Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său. (Facerea 22)
Am vrut numai sa scot in evidenta totala lepadare de sine a lui Avraam catre Dumnezeu. Se vede clar cum voia lui Avraam proprie este inexistenta, iar singura lui voie este si a lui Dumnezeu. El face numai ceea ce Dumnezeu voieste, fara sa gandeasca nici o clipa daca ce voieste Dumnezeu este bine sau rau, si fara sa tina cont nici un moment de iubirea lui personala. El nu face decat sa spuna "Iata-ma!" atunci cand Dumnezeu il striga, si in rest, tot efortul lui intelectual si fizic este pentru indeplinirea cat mai buna a poruncii lui Dumnezeu.
Asta mi-a adus aminte, sau mai exact a fost invers, urmatorul citat mi-a adus aminte de Avrram:
Este vorba de atitudinea Pururea Fecioarei Maria, fata de Dumnezeu:
35 Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
36 Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.
37 Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.
38 Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. (Luca 1)
Este o lepadare totala de sine: "Iata roaba Domnui. Fie mie dupa cuvantul tau!".
O sa inchei acum cu un cuvant al parintelui Porfirie, la care stiu ca si tu ai mare evlavie frate Ioane, parintele Porfirie a fost tot in manastire
Mare şi înţelept lucru este ascultarea... Este taina vieţii duhovniceşti. N-o putem înţelege. Eu, însă, cu harul Domnului, am trăit-o. Ştiu ce lucru minunat este, ce desăvârşit şi lipsit de griji. Să asculţi de Dumnezeu, să te dăruieşti slăvirii lui Dumnezeu şi să asculţi de Bătrân! Ascultarea este foarte însemnată. Este o mare virtute, este smerenia însăşi. Ascultare cu bucurie, cu mulţumire. Chiar de-ar fi şi strâmb ceea ce cere Bătrânul. Şi această ascultare are mare preţ. Această ascultare îl mişcă pe Dumnezeu. Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, iar cei ce mă caută vor afla har.
Cu ascultarea te schimbi în toate. Devii treaz, înţelept, devii în toate nou. M-a iubit Hristos şi mi-a dat harul de a face ascultare. Iar eu, smeritul, puţin am simţit-o, şi tot ceea ce am, de la ascultare am. Simţeam ascultarea de Bătrânii mei ca pe un rai. Şi chiar nu eram mulţumit, ci ceream ca ei să fie mai aspri. Acum, însă, când am crescut, văd că erau cu adevărat aspri. Atunci nu-mi dădeam seama.
Ascultarea, şi mai ales la un bătrân duhovnicesc, este lucru mare. Când trăiţi împreună cu un sfânt, vă sfinţiţi şi voi. Luaţi ceva din obiceiurile lui sfinte, din cuvintele lui, din tăcerea lui. Rugăciunea lui vă înrâureşte. Chiar şi dacă nu vorbiţi, ceva se întâmplă, vi se împărtăşeşte şi vouă, fără să vă daţi seama, ceva sfânt, dumnezeiesc. Da, Sfântul Prohor, Sfântul Proclu şi alţii au trăit lângă dascăli sfinţi, au fost insuflaţi de către sfinţi şi au devenit şi ei sfinţi. La fel s-a întâmplat şi cu Simeon Noul Teolog, cu Grigorie Palama şi cu alţii asemenea.
Bătrânul joacă un rol însemnat în viaţa noastră. Bătrânul este călăuzitor. Nu e pur şi simplu un om cultivat care a devenit Bătrân, pentru că este teolog şi are carte. Să desluşim ce este Bătrânul. Bătrânul poate fi şi necărturar, poate să nu aibă multe cunoştinţe, să nu aibă dar ritoricesc, să nu fi studiat tratate, dar să fi ajuns la înălţimi mai mari decât cel cultivat, dacă a trăit ca ucenic şi a dobândit harul lui Dumnezeu. Un astfel de Bătrân poate să-i folosească foarte mult pe ucenicii săi, dacă aceştia fac ascultare de dânsul.
Fireşte, cele pe care ţi le spune Bătrânul ţi le spun şi cărţile, însă nu-i acelaşi lucru. Bătrânul care trăieşte cele duhovniceşti şi nu-ţi spune „Părintele cutare zice asta, în cutare carte scrie asta", ci trăieşte el însuşi viaţa lui Hristos şi îţi grăieşte din experienţă, ţi le va transmite şi ţie, ţi le va pune în suflet, iar tu vei învăţa alături de el cum să atragi harul lui Dumnezeu.
Când îl ai şi îl trăieşti pe Bătrânul, îl iubeşti. Iar când Bătrânul te iubeşte şi el şi sunteţi de un suflet, atunci deveniţi una. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18,20). Acolo este Hristos. în această stare nu există distanţe. Oriunde ne-am afla, suntem uniţi în Hristos, ne rugăm, şi astfel harul lui Dumnezeu ne cercetează şi ne întăreşte totdeauna. Astfel trăim unitatea înlăuntrul Bisericii. Avem simţirea că toţi suntem „una". Aşa trăiau în trecut bătrânii şi ucenicii.
Astea nu sunt basme. Le-am văzut şi eu de multe ori. Când m-am dus în Sfântul Munte, au trecut toate - şi lume, şi rude, şi stăpânitori ai lumii acesteia - toate au devenit ascultare de Bătrânul meu, au devenit rugăciune, au devenit bucurie. Străbătând Kavsokalivia, toate deveneau cer. însă, îndată ce începeam să arăt puţină oboseală, mă năpădeau iarăşi aducerile aminte de părinţi şi de lume.
Aşadar, ascultarea de Bătrân este o mare virtute. Este totul. Trebuie să fi trecut prin ascultare ca să fii deplin, aşa încât să înfrunţi greutăţile oamenilor. Dacă nu ai smerenie, nu ai ascultare, atunci nu ai harul lui Dumnezeu. Dacă nu treci prin smerenie şi, deci, prin ascultare, o păţeşti foarte urât. Mare lucru este smerenia! Egoismul, mândria au născut neascultarea, şi astfel am plecat din Rai. Niciodată un egoist nu poate face ascultare. Vrea totdeauna să cerceteze ce i se spune, dacă este bine sau nu, dacă-i aşa sau altfel, şi împlineşte doar în parte. Sau face cum i se spune, dar cu obiecţii şi grăiri împotrivă, socotind că prin această purtare îşi dovedeşte libertatea, însă omul află adevărata libertate în ascultare, în vreme ce robie este aceea care îl sileşte să nu asculte. Atunci când ascultă, intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Şi cei ce trăiesc în peşteră, le trăiesc pe acestea. Este îndumnezeirea, care le cuprinde pe toate. Ei se unesc cu Dumnezeu. Cultivă duhul, iar această cultivare nu cunoaşte sfârşit. Dumnezeu este plinirea celor desăvârşite, bunul cel mai înalt. Pe toate acestea le afli în unirea cu Dumnezeu. Această unire aduce o deplină mulţumire. Nici o altă bucurie nu este mai presus decât cea pe care o aduce unirea cu Dumnezeu. Este bucuria care cuprinde toată mintea. Este bucuria celor ce s-au dăruit lui Dumnezeu. Toate acestea se fac prin ajutorul dumnezeiesc. Dacă lucrează harul, atunci toate se săvârşesc mai presus de fire.
Să vă rugaţi ca Dumnezeu să ne învrednicească să simţim şi să trăim, fie chiar şi în parte, aceste măreţii.
(din cartea: Ne vorbeste parintele Porfirie)
Doamne ajuta!

Eu nu sustin ca nu este nevoie de duhovnic. Dimpotriva, chiar cred ca este foarte important. Dar nu putem conditiona mintuirea de prezenta lui. Viata in preajma unui sfint ne sfinteste dar sfintii sunt destul de rari. Nu ne putem muta toti la Athos sau la manastiri... Si eu mi-as dori sa gasesc un asemenea parinte care sa fie cu mine mereu, in duh, cum erau acestia cu ucenicii-"prietenii" lor.. Din pacate inca nu am gasit, poate nu sunt eu pregatit pt o astfel de descoperire...
Evident atunci cind stringi cu Dumnezeu si vine si iti cere ceva, daca ai credinta in buna a voire, executi fara comentarii.
Asta trebuie sa facem si in daca nu vine sa ne spuna direct acestea, avem mult mai multe invataturi decit implinim in practica...Eu cred ca si caile difera putin. Imi vine in minte povestioara in care un sfint, Sfintul Antonie, ii cere lui Dumnezeu sa ii arate daca este cineva mai aproape de El (din ratiunea de a invata de la acesta).
Un fragment de aici. De ce mai e mare Sfântul Antonie? Păi e mare pentru că Dumnezeu i-a dat lecţii mari: „Doamne, spune-mi mie unul care se roagă ca mine şi eu pe acela îl voi îmbrăţişa şi voi spune că e mai bun decât mine”. Şi Domnul îl trimite în cetatea Alexandriei şi se întâlneşte acolo cu un cizmar amărât, cu o mulţime de copii, care, prin dragostea lui, prin prezenţa lui în mijlocul copiilor săi, în binecuvântata pâine pe care o punea pe masă, în nebatjocorirea soţiei sale şi în nebatjocorirea familiei sale, era mai înalt decât Antonie cel Mare.
Dumnezeu ii explica despre acesta ca fiecare cui la papuci il batea cu gindul la El, (adica stia sa faca consacrare).

Mie imi pare ca a incerca sa impui/propui ascultarea totala de duhovnic ca o conditie obligatorie seamana cu ceea ce Iisus reprosa fariseilor, ca pun in spatele altora ceea ce nici ei nu pot duce... Asta mai ales ca fiind mici nu putem noi judeca competenta lor. Ideea este si cum faci ascultarea. Daca o faci cu acea dragoste la mijloc, apoi o poti face si catre sfinti, ca si ei sunt vii.Dar daca nu ai dragoste poate fi sfintul cit de mare, nu te sfintesti de la el. Caci vectorul prin care trece sfintenia de la unul la altul este dragostea. Dupa ea sa fugim in primul rind si prin ea vom primi si binecuvintarea de la Dumnezeu si sfinti...Deci binecuvintarea e tot de la dumnezeu si nu se da intotdeauna prin vrednicia duhovnicului. Tot lepadarea de sine si modul in care facem ce facem conteaza, nu ascultarea in sine, ea doar "misca" pe Dumnezeu care o binecuvinteaza. Deci sa nu punem accent pe ea ci pe ratiunea cu care o facem si consacrarea din spatele ei.

Draga Ioan,
Pai fara duhovnic nu poti fi crestin ortodox, deci nu poti fi in Biserica lui Hristos, deoarece, fara duhovnic nu te poti spovedi si nici Impartasi.
Iar despre Sfanta Impartasanie Mantuitorul zice, nu eu:
53 Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.
54 Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
55 Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.
56 Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. (Ioan 6)
Eu nu am spus ca trebuie sa cautam un duhovnic sfant. Duhovnicii sunt si ei oameni ca noi, au pacatele lor, se spovedesc si ei la randul lor la duhovnicii lor si tin canon la fel ca si noi. Este adevarat ca viata duhovnicului ne incanta si ne face sa fim mai buni doar gandindu-ne la el si la exemplele lui bune de traire, dar duhovnicul nu este altceva decat omul prin care Dumnezeu actioneaza asupra noastra. El este in slujba Domnului, are Har de la Domnul, si toate acestea pentru noi, nu pentru el. Credinta noastra ne mantuieste nu-i asa, nu judecarea duhovnicului? Prin urmare noi mergem la duhovnic ca sa luam sfat de la Dumnezeu, nu mergem musai pentru duhovnic, sau ca sa-l judecam.
Daca gandim ca duhovnicul nu este un om sfant, si prin urmare nu ne este de folos, inseamna ca mandria noastra a depasit gradul de pericol.
Trebuie sa ne rugam pentru duhovnicii nostri asa cum se roaga si ei pentru noi. Inainte de spovedanie te rogi la Dumnezeu ca sa trimita Harul sau asupra duhovnicului ca sa te sfatuiasca si sa te povatuiasca dupa voia Domnului, constient fiind ca Dumnezeu lucreaza asupra ta si prin duhovnic.

Desigur ca asa este, problema intervine cand consideram ca gandurile si voia noastra sunt si ale lui Dumnezeu.

Caile difera pentru ca fiecare om merge dupa slujirea lui, insa toti suntem pe aceeasi Cale. Eu daca merge cu tine pe acelasi drum, unul langa altul, o sa vezi in urma noastra doua urme, adica doua cai, dar amandoua urmeaza exact acelasi drum, pentru ca exista o singura Cale. Nu sunt doua cai paralele sau una directa si una pe ocolite. Asa ceva nu exista.
Nicidecum... Duhovnicul nu este si nu poate fi considerat un fariseu ca da canoane. Daca se intampla sa dea canoane prea grele, de nesuportat cu adevarat, in cazuri nefericite, atunci acela nu este duhovnic adevarat. Nu este duhovnic adevarat cel ce ingreuneaza omul cu canoane pe care nu le poate face, caci amandoi se pierd. Dar acum intalnim fenomenul invers, anume ca preoti nu mai dau canoanele care se cuvin, ci le dau foarte usoare, ca sa-i multumeasca aparent pe credinciosi. Ba chiar acestia sunt considerati cei mai buni. Lor le atragea atentia parintele Cleopa astfel:
Au ajuns unii dintre fratii nostri duhovnici sa considere ca pot fi mai milostivi decat Dumnezeu si, nevrand sa mai tina nicidecum cont de scumpatatea sfintelor canoane, se folosesc in practicarea Tainei Sfintei Spovedanii numai de pogoramantul lor, fara nici o socoteala, si luand de la sine putere cu indrazneala, dezleaga cele nedezlegate de Canoanele Apostolesti, Sobornicesti si Parintesti si, cu pareri proprii, incearca sa rastalmaceasca si sa strice hotararile canonice. Sa stie duhovnicii ca de vor folosi in practicarea spovedaniei o iconomie nepotrivita fata de scumpatatea sfintelor canoane, la greutatea pacatului celui ce se pocaieste, in loc sa lucreze la indreptarea sufletelor si vindecarea lor, vor fi ca pastorii cei neiscusiti si, in loc sa scoata turma lor din prapastie si din loc mocirlos, ei vor lasa oile cele cuvantatoare ale lui Hristos sa cada in prapastia pacatelor, dandu-le astfel hrana nevazutilor lupi. Va fi de ajuns sa se piarda numai o oaie, pentru care S-a rastignit Hristos, ca sa fie si ei osanditi. Fiindca duhovnicul nu este numai judecator, ci si doctor si parinte, este bine sa se tina seama ca nici doctori nu dau doctoriile fara chibzuinta si ca retetele sunt potrivite cu boala fiecaruia, ca nu cumva in loc de sanatate, sa se pricinuiasca acelui bolnav agravarea bolii sau moartea. Cel ce este cu adevarat parinte, in povatuirea si indreptarea fiilor sai, nu va folosi in toata vremea numai mila, ci, neaparat, cateodata si varga si alte pedepse cuvenite dupa greselile lor, pentru ca sa nu se ajunga la cele scrise: Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul(Pilde 13:24) pentru ca: cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.(Pilde 13:24) Insusi Dumnezeu nu este numai milostiv, ci si drept. De aceea Proorocul David spune: Mila şi judecata Ta voi cânta ţie, Doamne. (Psalmul 100:1) Intr-adevar, Dumnezeu este milostiv si indelung rabdator, dar si drept Judecator; ba chiar, spun Sfintii Parinti, noi trebuie sa ne temem mai mult de mila decat de dreptatea Lui, caci daca vom supara dreptatea Lui, vom putea alerga la mila Lui, iar daca vom supara mila Lui, unde vom mai alerga?

Cu atat mai mult ca nu putem judeca asta asa cum spui, nu avem voie sa-i dam la o parte, sau mai ales sa consideram dupa mintea noastra ca ne putem mantui si fara ei, doar cu noi insine. Ar inseamna sa ne transformam automat in liber cugetatori.

Dragostea si iubirea merg mana in mana cu cele spuse. Oricum nu poti crede ca ai dragoste sau iubire daca nici macar duhovnicul nu ti-l consulti, si nu-ti faci cele randuite. Ca nu din obligatie fata de duhovnic faci acestea, ci din dragoste fata de Hristos.
Multi confunda lucrurile, si cred ca fac canonul pentru duhovnic. Nimic mai fals. E ca si cand te-ai duce la medic, si acela ti-ar da un tratament, si tu nu-l faci, pentru ca iti spui ca este pentru medic, nu pentru tine.
Nici nu am adus vorba de vrednicia duhovnicului. Nu stiu de ce tot aduci vorba de vrednicia duhovnicului. Nu trebuie sa-l judecam, ca e si el om. Nu pot spune asta e vrednic asta e nevrednic judecandu-l. Binecuvantarea lui Dumnezeu vine asupra noastra, daca asa este voia lui Dumnezeu, chiar daca preotul sau duhovnicul este vrednic sau nevrednic.

Fara ascultare si taierea voii nu exista lepadare de sine. Lepadarea de sine inseamna renuntarea la propria voie, la propriul orgoliu. Daca eu tin sa fac voia mea, este clar ca sunt orgolios, adica mandru, adica nu am cum sa am lepadarea de sine.
Este exact opusul liber cugetarii. Un liber cugetator nu are cum sa faca lepadare de sine, pentru ca el face numai voia lui izvorata din cugetarea lui, prin urmare sinele lui il scoate in fata. Lucrul acesta este valabil si la filosofi Stiu parerea ta despre filosofi, dar nu avem cum sa nu remarcam ca un filosof nu este altceva decat un liber cugetator, iar majoritatea liber cugetatorilor sunt atei. In cazul acestora nici nu poate fi vorba de lepadare de sine, caci lepadarea de sine si liber cugetarea sunt doua chestiuni antagoniste. De aceea acestia nici nu sufera notiunea de ascultare si taierea voii adica de lepadarea de sine.
Este adevarat ca aici parereile noastre sunt diferite, dar eu cred totusi ca tu nu ai inteles despre ce este vorba cu adevarat cand vorbim despre tairea voii, ascultare, lepadarea de sine. Mentionez ca acestea sunt lucrurile de capatai in Credinta Ortodoxa. Vom mai vorbi despre ele, caci cred ca este important sa le intelegem macar ca notiuni ca sa le putem si aplica in viata noastra. Cel mai rau insa este sa avem idei preconcepute despre ele... Nu spun prin asta ca tu ai avea idei preconcepute. In cazul tau cred ca e putina lipsa de informare asupra lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu le vom descoperi impreuna.
Doamne ajuta!

Acest topic a fost editat de Clopotel: 21 Jan 2009, 02:10 PM

Draga Clopotel,
Sper ca ai citit si ce spune un mare teolog contemporan despre aceasta, PS Vlachos. Eu am sustinut mereu importanta capitala a spovedaniei si a impartasaniei. Si reactia mea nu este una de a elimina duhovnicii ci pozitiile care sustin ca nu poti ajunge la Dumnezeu daca nu faci ascultare totala fata de duhovnic. Repet, sunt mijloace nu scop. Si nu sunt singurele... Poti avea lepadare de sine facind ceea ce e bine pentru altii, poti face ascultare urmind sfatul sfintilor, etc.. A gindi ca uite ce lepadare, ce taiere a voii am facut eu inseamna a hrani mindria. Deci trebuie sa facem treaba buna fara a teoretiza atita... Dar de ce a mai lasat sa se scrie atitea carti daca numai dohovnicul te poate povatui? Eu ascult si sfaturile lui dar iau invatatura si de la sfinti. Cu ce gresesc? Nu fac ascultare de el daca invat si de la altii? Cine a spus ca nu este de folos? Cui ii dau spre cercetare si iertare pacatele mele? Nu lui? Daca nu as crede, nu m-as duce la el. Eu cred in tainele lasate de Domnul Iisus fara retineri. Dar nici sa cred ca tot ce vrea Dumnezeu de la mine aflu doar de la el nu pot crede... Eu fac distinctie intre invatatura si exercitarea tainelor. Initial preotii nici nu erau invatatori, Sf. Pavel ii pomeneste distinct cind transmite salutari. Si stiu ca multi preoti nu au dar de invatatori dar in exercitarea tainelor, care se face prin Duhul Sfint totul e foarte bine si cu folos pt. credincios. Sa nu generalizam. Exista si exceptii, sunt si filozofi credinciosi. Multi sfinti au fost inainte mari filozofi. Sf. Ioan Gura de Aur mereu atrage atentia, de ex."vezi ce filozofie inalta e aici?" Cugetarea buna poate fi si slujire a Adevarului. Eu am gasit filozofi care ne spun despre starea cazuta a fiintei, cauzele, iesirea, si asta in deplin acord cu spusele sfintilor insa temeinic analizat... Ce sa fac, sa nu le recunosc efortul de clarificare a lucrurilor? Parerea ta imi pare preconceputa si periculoasa prin generalizare. Nu spun ca multi dintre filozofi nu au avut contributii bune, doar o spunea si Eminescu ca putini aduc ceva nou, pozitiv. Dar cind o floare e ascunsa printre buruieni nu pot trece cu vederea frumusetea ei din cauza buruienilor...Nu cred... Stiu ca am primit binecuvintari si fara sa indeplinesc conditiile spuse de tine, adica fara sa pun toata responsabilitatea in mina duhovnicului. O impartim si asa suntem amindoi responsabili... Nu iti pune nadejdea in schimbare prin cuvinte, experienta ne spune ca cel mai tare in credinta si mai binecuvintat il copleseste pe cel in gresala... Sa ne rugam unul pentru altul si din dragostea noastra Dumnezeu ne va lumina..
Inca o sugestie, m-ai acuzat de doua ori ca nu inteleg ce ai inteles tu... Dar oare tu ai inteles ce am inteles eu?

Acest topic a fost editat de IoanV: 21 Jan 2009, 09:14 PM

Draga Ioan,
Mai exact e cu referire la ce scriu eu, ca de inteles cred ca ma intelegi destul de bine
Nu sunt sigur ca am inteles ce intelegi tu, totul este cu referire la ce scriem aici.
Amandoi suntem ortodocsi si amandoi avem aceeasi credinta. Probabil ca modurile de exprimare sunt diferite. Probabil ca eu nu scriu foarte clar, adica nu sunt foarte coerent. Habar nu am. Cert este ca atunci cand vorbesc despre Ortodoxie, despre Credinta Ortodoxa nu doresc sa introduc de la mine ceva.
Dar sunt convins ca nu ai inteles corect ce spuneam eu, si accept ca asta este posibil sa se intample din cauza incoerentei mele in exprimare. Sa vedem mai jos despre ce este vorbe, si pe cat o sa pot, o sa incerc sa precizez mai bine ce am vrut sa spun.
Exista si situatii cand trebuie sa te detasezi de duhovnic, de ex. atunci cand duhovnicul te duce pe o cale straina de Hristos, adica nu respecta Invatatura de Credinta Ortodoxa, adica a cazut in erezie si incearca si pe tine sa te traga dupa el.
Un alt caz, este cand la modul evident iti da repetat canoane pe care nu ai cum sa le faci, dar si mai clar este atunci cand nu-ti da canon deloc. Altfel eu nu stiu vreo situatie in care nu ar trebui sa asculti total de duhovnic.
Cum pot judeca eu cat sa ascult de duhovnic si cat sa nu ascult, adica sa fac ce vreau eu, desi el mi-a spus ca nu fac aceasta? (cu precizarea ca duhovnicul este in Credinta Ortodoxa) Daca imi aleg doar ce-mi place mie din ce-mi spune duhovnicul, iar cad in liber cugetare, si atunci ce rost mai are sa mai ma duc la duhovnic, daca eu stiu mai bine ce trebuie sa fac? De aceea toti Sfintii Parinti recomanda ascultarea totala de duhovnic, adica exact lepadarea de sine.
Daca mai pastrezi ceva din sinele tau, adica din voia ta, nu poti spune ca este lepadare de sine.

Repet, sunt mijloace nu scop.

Categoric ca sunt mijloace. Asa cum tratamentul este mijloc si nu scop, tot asa si canonul dat de duhovnic este mijloc si nu scop. Scopul este vindecarea. Si daca te-ai vindecat, ai si dobandit Harul.
Prin urmare, niciodata sa nu mai incurcam mijlocul cu scopul. Dar nici sa credem ca putem atiunge scopul fara "mijloc".

Si nu sunt singurele...

Eu nu stiu in Ortodoxie sa mai fie un alt mijloc catre mantuire care sa ocoleasca duhovnicul. Daca mai exista un alt mijloc care sa nu implice duhovnicul si ascultarea totala fata de acesta te rog sa mi-l spui si mie.

Poti avea lepadare de sine facind ceea ce e bine pentru altii, poti face ascultare urmind sfatul sfintilor, etc..

Pai absolut tot ce am spus eu au ca efect atat binele aproapelui cat si povetele sfintilor, doar am dat atatea vorbe ale sfintilor ca sa arate cat de importanta este ascultarea. Mai mult, ascultarea, taierea voii, lepadarea de sine, este imposibila fara dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Deci facerea binelui si ascultarea de sfinti este implicita la modul direct si necesar, si nicidecum nu sunt eliminate prin ascultare.

A gindi ca uite ce lepadare, ce taiere a voii am facut eu inseamna a hrani mindria.

Nu am spus niciunde ca daca faci ceva trebuie sa te si lauzi cu ceea ce faci. Nici macar sa te lauzi si sa zici: "eu ascult de duhovnicul meu", sau "eu ma rog mult" etc. Nici nu am gandit la asa ceva.

Deci trebuie sa facem treaba buna fara a teoretiza atita...

Cred ca aceste lucruri trebuie exact precizate, caci din neprecizarea lor se isca atatea confuzii...

Dar de ce a mai lasat sa se scrie atitea carti daca numai dohovnicul te poate povatui?

Am spus eu ca numai duhovnicul te poate povatui?! Poti sa primesti sfaturi si povete de la absolut oricine, insa daca vrei sa pui ceva in practica trebuie musai si necesar sa vorbesti cu duhovnicul tau despre asta, ca sa primesti binecuvantare de la el. Daca vei face fara binecuvantare, si bine aparent daca pare a fi, tot rau va iesi, tocmai pentru ca e facut fara binecuvantare. Iar daca lucrul acesta este cu intentie, Sfintii Parinti, nu eu, spun ca acela este intr-o stare de mandrie si inselare.

Eu ascult si sfaturile lui dar iau invatatura si de la sfinti. Cu ce gresesc?

Cu absolut nimic nu gresesti, ba din contra, eu spun ca faci foarte bine. La fel si eu incerc sa fac. Este evident ca sunt lucruri pe care le stiu si din alte surse decat duhovnicul meu. Dar daca doresc sa fac ceva din toate acestea, trebuie sa cer binecuvantare.
Este ca la medic, pentru ca duhovnicul este tot un medic, medic al sufleteleor. Prin urmare, daca medicul tau iti da un tratament, si tu mai primesti si alte sfaturi de tratament fie si de la alti medici, sau persoane, inainte de a te apuca sa urmezi sfaturiel acelora, chiar daca par bune, trebuie intai sa mergi la medicul tau si sa-i spui ce si cum, si acela va hotara si va accepta (iti va da binecuvantare) daca se le urmezi si pe acelea sau nu. Altfel, te poti imbolnavi mai rau negresit, caci nu se stie cum interactioneaza acele tratamente cu tratamentul primit de la medicul tau.

Nu fac ascultare de el daca invat si de la altii?

A invata de la altii este una, si este foarte bine, a aplica de la altii este cu totul alta, si trebuie facut cu binecuvantare. Cred ca am explicat foarte clar de ce.
De aceea am si spus ca noi credem la fel.
Prin urmare daca tu crezi fara retinere in toate acestea, cu siguranta le si urmezi.
Nu am afirmat asa ceva. Aici se pare ca iar m-ai inteles foarte gresit, dar repet, numai datorita incoerentei mele in exprimare.
Este evident ca poti afla multe lucruri bune si de la altii.
Totusi, mai sunt niste aspecte, pe care poate e bine sa le detaliem acum. A afla sfaturi si povete este una, a urma sfaturi si povete este cu totul alta, iar a interpreta mesaje care ajuns la noi intr-un fel sau altul este iar cu totul alta.
Nici urmarea si nici interperetarea unui anumit tip de mesaje nu avem voie sa le facem dupa capul nostru, si atunci este necesara implicarea duhovnicului.

Eu fac distinctie intre invatatura si exercitarea tainelor.

Exact acest lucru il spuneam si eu.

Sa nu generalizam. Exista si exceptii, sunt si filozofi credinciosi.

Tot ce am spus despre filosofi am spus fara sa generalizez. Categoric exista si exceptii. Dar in marea lor masa, filosofii sunt liberi cugetatori, sau atei care tot liber cugetatori sunt.

Multi sfinti au fost inainte mari filozofi. Sf. Ioan Gura de Aur mereu atrage atentia, de ex."vezi ce filozofie inalta e aici?"

eu inteleg cu totul altfel acel cuvant "filozofie" de acolo.

Nu tot ce pare a fi bun este bun cu adevarat. Nu tot ce suntem noi convinsi chiar ca este bine sau bun, chiar asa este... Sa nu uitam ca Eva a gandit că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Adica toate erau bune in ochii ei, si era convins aca face bine.
Imi vine acum in minte un episod foarte important chiar din Scriptura, anume cand Iisus le spune ucenicilor Sai ce va fi cu El:
21 De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.
22 Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.
Crezi ca ce i-a spus Petru este bine sau rau? Crezi ca Petru a gandit vreun moment ca e rau ce i-a spus?
Si cu toate acestea, care este reactia Mantuitorului?
23 Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
Pare disproportionata dojeana pe care i-a dat-o Iisus lui Petru, desi Petru nu dorea aparent decat binele, si a spus ceva ce lui i se parea a fi bine la modul evident.
Ei bine, pentru "binele acela evident", a fost numit chiar satana de catre Iisus.
Prin aceasta am vrut sa mai arat inca odata cat de important este sa intelegem ca voia noastra, chiar si cand este pe cale sa faca un bine evident in ochii nostri, poate sa faca voia satanei. Adica voia noastra nu poate fi catalogata in nici un moment de catre noi ca ar face bine.
De aceea, imediat dupa ce-l dojeneste pe Petru, Iisus spune:
24 Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Nu este generalizare. Dar pentru o mai buna viata crestina, crestinul nu are nevoie de alta filosofie decat de Invatatura Crestina. Nu exista alta filosofie mai inalta afara de Invatatura de Credinta Ortodoxa. Dar noi ca si crestini, nu avem voie sa filosofam asupra acestei Invataturi ci doar sa ne straduim sa o intelegem si sa o urmam. Altfel filosofam degeaba caci vom cadea negresit in erezie.
Eminescu a fost un mare poet si un mare patriot roman. Cu toate acestea nu vad legatura intre filosofia lui si crestinism... Din cate mi se pare mie Eminescu a fost un liber cugetator, nu un liber cugetator chiar ateu, dar e clar ca era un liber cugetator influentat chiar si de unele religii orientale.
Pai daca ai primit binecuvantari inseamna ca ai facut exact ce trebuie. In schimb eu nu am spus ca o conditie ca toata responsabilitatea sa fie in mana duhovnicului. Pai si responsabilitatea noastra unde mai este atunci? Putem noi sa dam vina pe duhovnic vreodata cand noi nu facem cele hotarate de el, sau cand facem ceva fara binecuvantarea lui?!

Doamne ajuta!

Inchei prin spune ca toate aceste discutii dintre noi mi se par foarte utile. In fond trebuie sa ne lamurim ce inseamna Credinta Ortodoxa, Ortodoxia. Sunt foarte multe confuzii care se fac, atat in ceea ce priveste rolul duhovnicului, pana la chestiuni mai delicate cum ar fi Sfanta Treime, rolul si cultul sfintilor si al icoanelor, rolul postului, al canonului etc. De asemenea sunt chemati sa participe la discutie toti fratii ortodocsi cu ceea ce cunosc sau cu ceea ce doresc sa cunoasca ei.
Sunt lucruri foarte importante pe care un ortodox nu are voie sa nu le cunoasca in amanunt. Am intalnit oameni care sincer cred (unii poate nu, dar le place ideea) ca ortodocsii sunt politeisti cand vorbesc de Sfanta Treime, altii sunt care cred sincer (sau poate doar le place sa creada acest lucru) ca facem idolatrie. Ca ortodocsi avem obligatia sa cunoastem toate aceste lucruri, sa le lamurim acolo unde ele sunt intelese gresit, dar mai ales, sa nu ne lasam ispititi de ele, caci multi sunt oamenii care au trecut la alte religii si afirma ca au fost ortodocsi si cunosteau bine toate, dar cred ca noi suntem politesiti cand vorbim de Sfanta Treime de ex., si multe altele gresit intelese de ei.
Cu drag
Doamne ajuta!

PS... realizez ca din oboseala sau neatentie pot sa fiu uneori incoerent, insa daca se observa lucrul acesta undeva, te rog sa-mi indici unde, si voi reveni cu precizari

Acest topic a fost editat de Clopotel: 21 Jan 2009, 11:05 PM

Draga Clopotel,
Realatia cu duhovnicul se poate reduce la "a veghea asupra celuilalt", nu la a primi incuviintare pt. fiecare fapta in parte...
Mie mi-a placut mult ascultarea pe care un sfint o facea fata de un duhovnic al sau. Nici nu isi exprima in cuvinte nevoile ci se ruga ca prin Duh Sfint sa i se descopere nevoile sale duhovnicului... Asa isi ajuta si el duhovnicul.... Asta trebuie sa cautam de fapt, comuniunea in Duh Sfint, iar o relatie de iubire intre oameni, in adevar, nu dorinte, spre asta ne conduce. Avem premisele iubirii cind ne indragostim, ne schimbam, gindim "in (ca pentru) doi", etc... Dar dupa ce energia care ne da elanul apropierii se diminueaza din pacate adesea se raceste si dorinta de a fi intr-un cuget.
Deci noi avem familia unde putem invata ascultarea si iubirea neconditionata, pina la trairea intr-un duh. Iar cartea Parineleui Paisie Viata de familie este extraordinara in acest sens.
Scopul este insa de a ne iubi unii pe altii si impreuna pe Dumnezeu. Cu asa o iubire incat sa putem fi unii altora insotitori nevazuti, precum este exemplificat in cartea Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie. Ascultarea trebie sa fie in primul rind fata de Dumnezeu, pe El sa il avem in cuget mereu si la invatatura lui sa ne raportam. Iar El trimite Duhul Sau in inima noastra, iar prin El suntem impreuna si cu ceilalti.
Nu pot pune un om intre mine si Dumnezeu, duhovnicul e parinte spiritual, dar mai mult decit aceasta este un frate intru Hristos. Cu respectul ca pentru un frate care stie mai mult, ascultam povetele sale. Putem pune viata noastra spirituala in miinile sale daca este precum sfintii, sa ne cunoasca asa. ca pe o carte deschisa. Dar daca nu are aceasta inaltime, nu ii cerem prea mult? Parintele Rafail Noica ne spune ca "satelitul" la care trebuie sa fim conectati este Dumnezeu, prea putine cazuri sunt cind duhovnicii sunt pe acea orbita spirituala de unde vad duhovniceste toate ale inimii noastre, ca sa fie in masura sa ne aduca progres. Si aici trebuie sa ajungem, acesta e scopul lucrarii, ca prin relatia sa cu Duhovnicul omul sa creasca pina cind are el insusi relatie cu Dumnezeu si cu sfintii. Cind ajunge sa aiba intilniri cu sfintii, ascultarea e deja implinita, scopul atins. Sigur daca duhovnicul e sfint, ai printre sfinti unul foarte apropiat, care te cunoaste foarte bine, care te si iubeste mult si foarte mult te ajuta.

Dar dupa cum stiu eu si dupa cum se pling chiar episcopii, poate cei mai multi preoti nu se ridica la o asemenea inaltime in sfintenie. Ce facem, raminem undeva la inaltimea lor, sau cercetam sfintii si ne incalzim din dragostea lor? Trebuie sa ne descurcam in aceasta situatie si slava Domnului avem multa invatatura pe care sa o punem la inima si sa o urmam. Nu trebuie sa cerem voie duhovnicului ca sa facem ceea ce insusi Iisus ne spune, sa avem dragoste curata si sa actionam minati de aceasta.
Apoi ma gindesc la binecuvintare. Crezi ca binecuvintarea unui parinte imbunatatit e la fel cu cea a unuia care nici nu intelege bine cum functioneaza? (Ca inseamna comuniune spirituala nedespartita intru dragoste si duh crestin!) Eu nu, de aceea nici nu cred ca trebuie sa ne preocupe sa avem binecuvintarea unui alt om pt. tot ce facem. Sa urmarim binecuvintarea lui Dumnezeu...

Sa ne asumam noi a judeca daca faptele sunt placute sau nu lui Dumnezeu. Imagineaza-ti un copil care intreaba intruna pe parintele sau daca e bine ce face. Inseamna ca acel copil nu a inteles duhul, principiile in care parintele ii cere sa actioneze, nu? Ori cred ca pentru a primi cele binecuvintate trebuie sa intelegem spiritul in care este toata invatatura crestina. Iar daca intelegi spiritul si ti-l asumi, il primesti, actionezi in consecinta si nu gresesti.

Acest topic a fost editat de IoanV: 22 Jan 2009, 10:10 AM

Draga Ioan,

Este clar ca nu sunt in stare sa ma fac bine inteles
Nu am spus niciunde ca daca clipim din ochi trebuie sa cer binecuvantare. Nici daca trebuie sa merg dupa paine nu e necesar etc. Nu la fiecare fapta in parte m-am referit eu, ci doar la cele care au legatura cu credinta si mantuirea noastra. In special la canon. Dar si in alte hotarari ale noastre care implica cele duhovnicesti, precum o calatorie mai lunga, relatia cu unii oameni etc.. Chiar si atunci cand un om ne face noua o nedreptate si vrem sa-l dam in judecata, trebuie sa discutam inainte cu duhovnicul si daca acesta ne va da binecuvantare sa-l dam in judecata, putem sa-l ascultam, dar in principiu nu prea are cum sa-ti dea binecuvantare duhovnicul sa-ti dai aproapele in judecata chiar daca acesta ti-a facut un rau mare si tu judeci ca e bine si coresct sa-l dai in judecata.
Oricum daca il dai in judecata fara binecuvantare nu ai voie sa mai spui Tatal Nostru, caci inevitabil ajungi la cuvintele:
"Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri", adica te condamni singur...
Sa ne straduim atunci ca sa ne placa si asculatrea pe care o facem noi fata de duhovnicii nostri.
Foarte corect ai spus aici. Asa si este relatia dintre noi si duhovnic: in Duh, si nu din dorinte lumesti, caci neascultarea de duhovnic de fapt din cauza dorintelor noastre lumesti se intampla, si asta exclude iubirea si dragostea.
Prin urmare ascultarea necesita iubire si dragoste, nu neascultarea.

Deci noi avem familia unde putem invata ascultarea si iubirea neconditionata, pina la trairea intr-un duh.

Asa este, si nu numai familia ci chiar si serviciul, si traiul in societate, dar ascultarea de duhovnic este mai mare deact toate acestea la un loc, pentru ca este imposibil sa nu asculti de duhovnic dar sa asculti de nevasta de ex. in duh.

Ascultarea trebie sa fie in primul rind fata de Dumnezeu, pe El sa il avem in cuget mereu si la invatatura lui sa ne raportam. Iar El trimite Duhul Sau in inima noastra, iar prin El suntem impreuna si cu ceilalti.

Am spus si eu deja ca ascultarea de duhovnic este o consecinta directa si implicita a iubirii de Dumnezeu, altfel nu se poate. Cel ce nu-si asculta duhovnicul nu are cum sa-l iubeasca pe Dumnezeu.

Nu pot pune un om intre mine si Dumnezeu, duhovnicul e parinte spiritual, dar mai mult decit aceasta este un frate intru Hristos.

Asta este o fraza pe care eu nu o inteleg in contextul discutiei noastre. Recunosc ca am fost incoerent pana acum, dar cu siguranta nu am fost atat de incoerent incat sa se inteleaga ca trebuie sa punem un om intre noi si Dumnezeu. Nici vorba de asa ceva.

De asemenea duhovnicul este intr-adevar fratele nostru intru Hristos, dupa cum ne este si parinte spiritual, dar cu toate acestea el nu are pretentia ca noi sa facem tot ce ne spune el, in afara canonului. Nu este si nu se considera stapanul nostru sub nici o forma, ba din contra.
De aceea spun ca aceste discutii trebuie sa aibe loc, caci se pare ca exista aceasta confuzie, si de aici si impotrivirea fata de ascultarea de duhovnic.

Putem pune viata noastra spirituala in miinile sale daca este precum sfintii, sa ne cunoasca asa. ca pe o carte deschisa. Dar daca nu are aceasta inaltime, nu ii cerem prea mult?

Si aici se face o grava confuzie. Noi nu ii cerem nimic direct duhovnicului decat eventual sa ne dea canon, in rest totul cerem de la Dumnezeu, iar Dumnezeu lucreaza asupra noastra prin duhovnic, indiferent cat de pacatos ar fi acesta.
Daca noi in loc sa ne vedem de lucrarea noastra spirituala, cautam la sfintenia sau la pacatosenia duhovnicului, atunci independent de acela, ne pierdem singuri. Plus ca eu nu stiu cum poate spune cineva cu adevarate credincios si smerit: "acest duhovnic nu este sfant" sau "acest duhovnic este pacatos".
Putem noi sa judecam sfintenia sau nesfintenia? Raportat la ce? La noi insine?! Doamne fereste!

Parintele Rafail Noica ne spune ca "satelitul" la care trebuie sa fim conectati este Dumnezeu, prea putine cazuri sunt cind duhovnicii sunt pe acea orbita spirituala de unde vad duhovniceste toate ale inimii noastre, ca sa fie in masura sa ne aduca progres. Si aici trebuie sa ajungem, acesta e scopul lucrarii, ca prin relatia sa cu Duhovnicul omul sa creasca pina cind are el insusi relatie cu Dumnezeu si cu sfintii. Cind ajunge sa aiba intilniri cu sfintii, ascultarea e deja implinita, scopul atins. Sigur daca duhovnicul e sfint, ai printre sfinti unul foarte apropiat, care te cunoaste foarte bine, care te si iubeste mult si foarte mult te ajuta. Dar dupa cum stiu eu si dupa cum se pling chiar episcopii, poate cei mai multi preoti nu se ridica la o asemenea inaltime in sfintenie. Ce facem, raminem undeva la inaltimea lor, sau cercetam sfintii si ne incalzim din dragostea lor?

Nu, ceva nu se leaga in cele ce le spui mai sus...
Initial spui ca scopul lucrarii este ca prin relatia cu duhovnicul omul sa creasca pana ce are el insusi relatie cu Dumnezeu si cu sfintii, si doar atunci ascultarea este implinita, deci scopul e atins. Dupa care spui ca dupa cate stii tu si dupa cum se plang episcopii cei mai multi duhovnici nu se ridica la asa inaltime si sfintenie. Si atunci ce-i de facut? Sa ne consideram noi mai sfinti decat pacatosii aia si sa facem voia noastra?!
Dar de ce ai renuntat asa usor la adevarul primei afirmatii si ai sarit la pareri care sa ne indreptateasca? Plus ca episcopii aceia de care vorbesti ar trebui sa-si cam tina gura despre problema asta si sa-si faca treaba, caci daca exista duhovnici nevrednici, atunci acei episcopi sunt de vina, ca ei i-au facut si preoti si duhovnici, si tot ei ii mentin acolo, inloc sa-i decada din treapta. Inteleg ca ei nu fac decat sa sminteasca lumea.
In prima parte singur ai spus ca duhovnicul este necesar pana ce ajungem la relatia directa cu Dumnezeu si sfintii. Nu se spune nimic ca trebuie sa judecam sfintenia duhovnicului, si mai ales nu se spune ca noi am fi atins deja aceasta relatie. Eu sigur nu am atins aceasta relatie in care sa spun ca vorbesc direct cu Dumnezeu si cu sfintii ca sa renunt la ascultarea de duhovnic. Nu vorbesc si in numele tau, dar as fi curios cati dintre cei care citesc aici si sunt ortodocsi au ajuns ei insisi la aceasta relatie de sfintenie si nu mai au nevoie de ascultarea de duhovnic.
Eu sunt inca la prima parte din afirmatia ta, adica sunt inca in portiunea din cale, in care am nevoie de duhovnic ca sa mai indrume le Calea lui Hristos. Am nevoie de spovedanie, am nevoie de Sfanta Impartasanie, si mai ales am nevoie de medicament ca sa ma vindec, adica de canon. Habar nu am daca duhovnicul meu este sfant sau nu. Eu stiu doar ca este unealta lui Dumnezeu pentru mantuirea mea, si acest lucru imi este aratat prea clar chiar de Dumnezeu.

Repet draga frate Ioan: dragostea si iubirea nu sunt contrare ascultarii, ci din contra: nu exista dragoste si iubire in afara ascultarii si taierii voii.
Putem vorbi despre flower power, putem vorbi despre filosofiile taoiste, putem vorbi despre meditatiile cu peisaje in fata, putem vorbi despre ce bine este sa faci bine si ce rau este sa faci rau, putem vorbi despre faptul ca iubirea e buna si ura este rea, dar vorbim degeaba daca in fapta noi nu ascultam pentru ca duhovnicul nu este sfant. Pai daca avem iubire, atunci sa-l coplesim cu iubirea noastra, si devine sfant automat, astfel incat sa putem spune ca facem ascultare de un sfant. Dar avem noi atata iubire incat sa transformam pacatosul din ochii nostrii intr-un om sfant?
Nu numai ca eu cred acest lucru, insa sunt si pe deplin convins ca asa este. Spre deosebire de gurul indian, care lucreaza cu energia lui materiala si creata, duhovnicul crestin lucreaza cu Harul lui Dumnezeu, care vine de la Duhul Sfant. Astfel incat atunci cand primesti binecuvantare, Harul lui Dumnezeu vine asupra ta, nu de la duhovnic ci direct de la Dumnezeu. E nevoie sa stie duhovnicul cum functioneaza Harul Duhului Sfant? Evident ca nu... Conteaza doar credinta noastra sincera.
Cu regret iti spun frate Ioane dar prima parte a afirmatiei tale este contrara pe fata Credintei Crestin Ortodoxe Poate nu am inteles eu bine, dar recitesc si recitesc si imi da acelasi lucru Cu alte cuvinte tu crezi ca te poti mantui singur, ca nu ai nevoie de duhovnic, de preoti, de Biserica?! Cand hotarasti tu ca ai nevoie de toate acestea si cand nu? Dupa cum iti dicteaza voia?
Trebuie sa fac o observatie: una este cand din neputinta si slaba noastra credinta nu facem ascultare asa cum se cuvine, si constientizam acest lucru, si alta este cand nu facem acest lucru dar cautam sa ne autoindreptatim dand vina pe randuiala pe care chiar Dumnezeu a lasat-o.

Uite, mai spun acum o vorba de la parintele Porfirie, dar pot sa-ti spun de la orice alt sfant ortodox pentru ca toti au fost pentru ascultare si pentru taierea voii, si nici macar unul nu a vorbit impotriva acestora. Iti spun asta pentru ca ziceai ca tu vrei sa faci ce citesti de la sfinti si nu de la duhovnic.
Zicea parintele Porfirie: Inima noastra trebuie sa fie plina de iubirea lui Dumnezeu, care da omului putere si bucurie. Cunoasterea urmeaza iubirii. Spovedania este calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. E ceea ce iubirea lui Dumnezeu ofera omului. Nimic si nimeni nu-l poate lipsi pe Dumnezeu de aceasta iubire.
Iar alta data indemna sa mergem la duhovnic astfel: Cu cat se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atat se mahneste si se chinuie mai mult cu felurite lucruri. Cand ceva ne chinuie, trebuie sa mergem imediat la duhovnic. Si sa te spovedesti regulat si bine, fiindca, chiar Patriarh daca ai fi, fara spovedanie, nu te mantuiesti.
Tot asa, citez din "Antologie de sfaturi si indrumari ale parintelui Porfirie": "Ne-a povestit odata cazul emotionant al unui calugar plecat la Sfantul Munte care avea multe daruri si toate il faceau sa se simta ca un vietuitor al Raiului. Intr-o zi insa, nu a ascultat de Batranul sau, si toate acele daruri l-au parasit indata. Cand s-a intors Batranul, i s-a spovedit, iar acesta i-a citit rugaciunea de iertare. Atunci a revenit intregul Har care il parasise din cauza neascultarii lui." Sunt si citate mai mari, dar nu vreau sa ma intind prea mult cu mesajul acesta. Cred totusi ca te-ai lamurit ca absolut toti sfintii si Parintii au fost pentru ascultare si au fost sub ascultare si taierea voii.
Dar esti sigur ca poti face acest lucru negresit? Iti poti tu asuma constient faptul ca faptele tale sunt si neplacute lui Dumnezeu?
In discutia de fata nu am vorbit despre asa ceva. Nu are rost sa ne ducem unde nu intentionam sa mergem. Ascultarea de duhovnic nu inseamna sa intrebam intr-una daca e bine sau nu ce facem, ci doar in chestiuni evidente, si de care am mai vorbit. Nu trebuie sa-i cerem voie chiar pentru fiecare respiratie ca in bancul cu blonde
Nu de asta este vorba, ci de inselare. Ascultarea are mai multe scopuri printre care si acesta: evitarea inselarii. Cand esti sub asculare din dragoste si din credinta nu poti fi inselat de diavol. Oare nu este evident acest lucru?

Cu drag!
Doamne ajuta!

Acest topic a fost editat de Clopotel: 22 Jan 2009, 12:58 PM

Draga Clopotel,
Cum impaci aceste 2 pozitii:si ? Cind stii si cind nu stii daca te duce pe cale gresita sau nu?Te apuci sa iti judeci duhovnicul?
Discernamint, constiinta, intelegere am primit si noi. Sa procedam dupa invatatura, si tot ce facem ca pe un dar pe care noi il aducem noi lui Dumnezeu dupa modelul sau va fi vazut de catre Acesta si binecuvintat. Sa nu uitam pilda talantului, si sa ne culcam pe o ureche. Acum e rindul meu s ma pling de neintelegere. Unde am spus eu, Doamne iarta-ma, ca in afara bisericii si a comuniunii cu sfintii gasesti mintuirea crestineasca? Am spus ca Dumnezeu ne-a promis ca pune Duhul Sau in noi si ca e datoria noastra sa il gasim. Botezul e taina pe care putini o analizeaza si si-o asuma. Noi habar nu mai avem ca am primit pe Dumnezeu si nu ne comportam cum se cuvine. Sfintul Simeon Noul Teolog ne atrage atentia ca fara a ne asuma si actualiza botezul nu suntem crestini. Iar a-L redescoperi pe Dumnezeu tine de raminerea noastra in biserica, caci cu ajutorul ei aflam tot Adevarul. Spre deosebire de impartasanie si spovedanie, binecuvintarea tine mult de vrednicia omului- a parintelui, calugarului, etc, de relatia lui cu Dumnezeu. De trecerea pe care o are el inaintea lui Dumnezeu, de puterea rugaciunilor sale. Parca parintele Porfirie ne spune ca nici sfintii nu sunt toti la fel si exemplifica: unii sunt in relatie permanenta cu Dumnezeu, altii e suficient sa ridice miinile in rugaciune, altii dupa ce stau ceva vreme in rugaciune stabilesc o legatura vie... Insa nu acesta este motiv de judecata, binecuvintarea oricarui parinte este buna, si fiecare ne poate ajuta.. Am spus eu ca sa nu mergi, sa nu te spovedesti? Ai vazut constiinta treaza: cind ceva ne chinuie? Dimpotriva, insist ca trebuie sa facem acest lucru. In discutie era altceva, nu generaliza. Ma rog, poate o faci in scop pdagogic, sa scoti in evidenta extremele . Sa lamurim ceva. Eu prefer ascultarea mai ales fata de Iisus . Nu neglijez adscultarea fata de duhovnic dar in gind il port pe Domnul Iisus si invatatura Sa. Nu vreau sa fie prima mea grija neincalcarea cuvintului duhovnicului ci neincalacarea si ascultarea cuvintului Dommnului Iisus. Repet, ca sa nu fie neintelegeri, duhovnicul meu stie ce fac, ce caut in faptle mele, imi vede iubirea fata de Iisus si respectul pentru tot ce vine de la el si are incredere in mine dupa cum si eu am incredere in el. Imi da sfaturi pretioase dar nu imi spune vino dupa mine. Stie ca fiecare avem talentul nostru si asa ne si imbogatim reciproc. Respectul meu ramine neschimbat caci prin el am acces la sfintele taine. Normal ca nu zic impotriva nici eu nu zic. Dar te intreb, de exemplu Sfintul Casian, Pelerinul rus, si alti multi alti sfinti au umblat cu duhovnicul dupa ei? Au plecat cu binecuvintarea lor si au fost dati in grija Domnului. Asta o spun doar ca sa intelegi cum vad eu relatia, adica nu e o dependenta ci o conlucrare. Oricine vine si imi spune ca exista dependtenta il contrazic caci nu pe aceasta se bazeaza ci pe conlucrare, un acord comun. Puterea lui Dumnezeu e destul de mare ca sa ne ajute si in pustiu (cum au stat unii sfinti cu anii), Sfintul Marcu a trait zeci de ani fara duhovnic, singur in virf de multe. Nu suntem noi sfinti, dar nu avem voie sa uitam ca atunci cind facem un pas spre Dumnezeu El face 10 catre noi...
Iar aceasta dependenta imi aduce aminte de atasamentul confundat cu iubirea. Desi au un atasament bolnavicios, minat totusi de interese limitate, unii crestini cred ca sunt foarte aproape de voia lui Dumnezeu (nu ma refer la tine ci la unii, crestini de Duminica). Impotriva acestei dependente pe care o sustii ar raspuns ca sa arat ca trebuie sa fie conlucrare. Si ca nu trebuie sa deznadajduim daca in apropierea noastra nu este un sfint, Dumnezeu a pus pe cineva sfint in noi la botez, trebuie doar sa redescoperim asta. Si da, sunt total de acord cu ascultarea totala cind cei doi asa vor sa conlucreze. Si eu as cred ca as face la fel intr-o manastire, pina ajungi la intelepciunea celui mai apropiat de Dumnezeu e firesc sa asculti de el, ca un muncitor de maistrul sau. Dar nu sunt acolo, la un pas de un sfint si fac si o altfel de ascultare, caut sa inteleg duhul in care sunt scrise cuvinetele sfintilor prin ascultare de sfatul lor ca sa ii inteleg mai bine si sa ma apropii de Dumnezeu de care ei au fost mult mai aproape ca mine.

Revenind la subiect, cred ca nu am inteles scopul cu care ai scris primul post in care spuneai ca nu poti face ascultare, ca nu iti poti taia voia etc... De ce ne-ai marturisit noua aceste lucruri destul de intime? Stie duhovnicul tau ca ai actionat astfel? Ai avut binecuvintarea lui?
Sau nu era o marturisire ci o dorinta ascunsa de a invata ceva pe altii? . Sa fii sincer, nu te ascunde dupa paravanul nevredniciei .

Acest topic a fost editat de IoanV: 23 Jan 2009, 11:59 AM

Ioan, Clopotel nu cred ca face confuzie intre ascultare si atasament bolnavicios. Pelerinul Rus, Sfantul Marcu al Efesului si alti pustnici s-au retras in isihasm dupa ce au primit binecuvantarea duhovnicului, nu le-au smuls-o. Dimpotriva, calugarii sau laicii care au plecat de capul lor in pustie au cazut prada diverselor rataciri. La fel fiii duhovnicesti care, din mandrie, si-au ascuns gandurile care ii indemnau la un post, rugaciune peste masura lor. Aceste lucruri poarta in crestinism denumirea de "ispite de-a dreapta", tentatia ucenicului de a fi mai zelos, a-si lua asupra sa nevointe mai mari, considerand canonul dat de duhovnic insuficient pentru el. De fapt, nu avem de-a face decat cu o forma de orgoliu foarte bine disimulat intr-un pietism, cunoscut sub numele de "parere de sine". Orgoliu de care nici macar tu insuti nu esti constient, crezand ca vine dintr-o mare evlavie, ori chemare de la Dumnezeu.

"Dar te intreb, de exemplu Sfintul Casian, Pelerinul rus, si alti multi alti sfinti au umblat cu duhovnicul dupa ei? Au plecat cu binecuvintarea lor si au fost dati in grija Domnului. Asta o spun doar ca sa intelegi cum vad eu relatia, adica nu e o dependenta ci o conlucrare. Oricine vine si imi spune ca exista dependtenta il contrazic caci nu pe aceasta se bazeaza ci pe conlucrare, un acord comun. Puterea lui Dumnezeu e destul de mare ca sa ne ajute si in pustiu (cum au stat unii sfinti cu anii), Sfintul Marcu a trait zeci de ani fara duhovnic, singur in virf de multe. Nu suntem noi sfinti, dar nu avem voie sa uitam ca atunci cind facem un pas spre Dumnezeu El face 10 catre noi..."
Multi au mers iremediabil spre ratacire indraznind sa se compare cu sfintii, considerandu-se niste neintelesi.
Mai ales daca ai inceput sa practici Rugaciunea lui Iisus ai nevoie sa-ti descoperi toate gandurile duhovnicului si cat mai des posibil. Mistica este o arma foarte ascutita cu doua taisuri, care te poate ucide daca nu ai un indrumator duhovnicesc, un caporal care sa te calauzeasca pe "campul de lupta".

"Desi au un atasament bolnavicios, minat totusi de interese limitate, unii crestini cred ca sunt foarte aproape de voia lui Dumnezeu (nu ma refer la tine ci la unii, crestini de Duminica). Impotriva acestei dependente pe care o sustii ar raspuns ca sa arat ca trebuie sa fie conlucrare".
Exact ce ti-am spus, tentatia de a te considera mai presus de alti crestini, denumindu-i dispretuitor "crestinii de duminica". O forma de mandrie deosebit de rafinata, vezi doamne, eu nu sunt ca ceilalti crestini care asa si pe dincolo. Oamenii cu adevarat evlaviosi s-au considerat mai pacatosi si mai nevrednici decat masa crestinilor, in nici un caz n-au incercat sentimente de superioritate.

"Si ca nu trebuie sa deznadajduim daca in apropierea noastra nu este un sfint, Dumnezeu a pus pe cineva sfint in noi la botez, trebuie doar sa redescoperim asta. Si da, sunt total de acord cu ascultarea totala cind cei doi asa vor sa conlucreze. Si eu as cred ca as face la fel intr-o manastire, pina ajungi la intelepciunea celui mai apropiat de Dumnezeu e firesc sa asculti de el, ca un muncitor de maistrul sau. Dar nu sunt acolo, la un pas de un sfint si fac si o altfel de ascultare, caut sa inteleg duhul in care sunt scrise cuvinetele sfintilor prin ascultare de sfatul lor ca sa ii inteleg mai bine si sa ma apropii de Dumnezeu de care ei au fost mult mai aproape ca mine".
Mai ales in manastire e nevoie de ascultare desavarsita, indiferent daca esti sau nu in preajma unui sfant. Pentru ca te aflii in linia intai a razboiului nevazut, unde asaltul "inamicului" prin diverse ganduri este de o mie de ori mai puternic, mai subtil si direct. Un exemplu este parintele Cleopa, care isi asculta la batranete fara sa carteasca duhovnicul (monahul Varsanufie, pe care ni-l descrie in cartile sale); intr-unul din interviuri ne povestea usor amuzat ce a patit cand a facut ce l-a taiat capul sau i-a ascuns un gand lui Varsanufie. Treaba e si mai grava cand ai decizii majore de luat, cum ar fi dorinta de insingurare care poate fi o forma de inselare izvorata din sentimentul mandriei, ori intrarea in manastire fara acordul duhovnicului. Sfintii insa nu au facut un asemenea pas fara indrumare duhovniceasca, decat in vremuri de prigoana, cand imprejurarile ii determinau sa se retraga din societate, ori in situatii cu totul exceptionale.



Acest topic a fost editat de andra_v: 23 Jan 2009, 08:31 PM

Sunt convins, era doar un exemplu...Am si spus asta...Foarte buna observatia... Insa cind iti doresti sa cresti doar in iubire esti cumva ferit. Indienii stiau de aceste pericole de multa vreme. De aceea au o cale distincta, calea devotiunii, bhakti yoga. Eu de ex. nu tind sa fiu la inaltimea sfintilor decit in iubire (in care sunt insa mult mai mic decit ei), restul le las celor mai puternici ca mine... Nu vreau sa ma distraga de la aceasta autoevaluarea taierii voii si cred ca nici nu e bine sa ne concentram pe asta...
Pai problemele apar din credinta ca avem vreun merit prin ce facem, ca faptele noastre ne aduc sfintenie. Nu, noi sa punem dragostea si Dumnezeu binecuvinteaza... Sa nu uitam porunca noua din NT!!Aici iarasi seamana a indepartare de calea devotiunii. Eu vad drumul spre Dumnezeu firesc, din dragoste pentru El. Din dragoste pt. Domnul Iisus si semenii nostrii ne vom ruga mai mult, caci rugaciunea e dialog, nu pentru a spori in sfintenie ci pt. a fi mai aproape de cineva drag sau de a cere cele bune pentru el de la Dumnezeu. In cuvintele parintelui Paisie e bine explicata diferenta intre rugaciunea care vine din inima, chiar daca e un suspin, decit incercarile "uscate" de a forta sfintenia... de aceea nu am nevoie de "caporal" caci nu fortez nimic. Da, cind cauti sfintenia esti in mare pericol, mai ales dinspre mindrie, cine cauta doar iubirea, nu se lauda ci doar se bucura de ea... Mie chiar imi e frica sa ma gindesc la lucruri de acestea, vreau doar iubire, imi ajunge.
Da, de duhovnic am nevoie, la el imi marturisesc pacatele si primesc scump trupul sfint al Mintuitorului.
Aceasta taina e extraordinara... Fericiti sunt cei ce ii simt lucrarea asupra lor. Mai mare ajutor ca acesta nu avem nici la duhovnic, nici la sfinti! Sa invatam sa o apreciem inainte de a primi ginduri inalte...

Acest topic a fost editat de IoanV: 23 Jan 2009, 08:18 PM

Bine subliniat, ne rugam din dragoste pentru semenii nostri. Incepi rugaciunea din dragoste, insa, in timpul rugaciunii apar diverse tentatii, ganduri; te incearca de multe ori sentimentul superioritatii, diverse fatete ale mandriei, care iau forma unei evlavii mascate. Iar un incepator nu are suficient discernamant pentru a deosebi virtutile adevarate de cele false.


Acest topic a fost editat de andra_v: 23 Jan 2009, 09:26 PM

Daca esti ispitit asa, roaga-te numai pentru tine... caci altfel nu foloseste nimanui, poate chiar dauneaza. Te rogi pentru tine sa poti face bine, astfel pot beneficia si altii, poate mai mult. Zic si eu...

Rugaciunea pt. altii e strict legata de ceea ce le dorim din inima. Daca dorinta noastra de bine pentru ei exista si e mare, rugaciunea porneste singura si nu se rataceste. Cind esti ispitit poate e mai bine sa nu fortezi rugaciunea, ca sa nu ai de luptat cu mindria mai tirziu...

Acest topic a fost editat de IoanV: 23 Jan 2009, 09:51 PM

Intotdeauna te rogi mai intai pentru tine. Pentru ca un credincios adevarat are sentimentul nevredniciei, isi realizeaza propriile pacate, neajunsuri, starea cazuta in care te aflii. Apoi poti strecura fara infatuare o rugaciune pentru cei aflati in diferite nevoi si suferinte.

De-aia e bun duhovnicul si marturisirea celor mai neinsemnate ganduri, pentru a te calauzi in calatoria ta interioara.

Eu consider ispitele in vemea rugaciunii inevitabile. Iti arata limitele si te invata sa te cunosti mai bine. Pentru ca mandria este in noi, rugaciunea fiind un prilej de a le scoate la lumina.

Draga Ioan,

Daca analizam cu putina atentie cele doua "pozitii" raspunsul la cele doua intrebari ale tale devine foarte usor de dat.
In primul rand toti trebuie sa cunoastem Invatatura de Credinta Ortodoxa. Asta nu tine de duhovnic neparat, ci tine de noi ca ortodocsi. Orice ortodox trebuie sa-si cunoasca dogma in care crede. Lucrul acesta este obligatoriu, logic.
In prima "pozitie" este vorba despre starea noastra duhovniceasca, care in cazul meu nu a ajuns la un grad inalt de sfintenie, din cauza nevredniciei mele evident.
In a doua "pozitie" este vorba de caderea in erezie a duhovnicului.
Noi ca ortodocsi, care cunoastem Invatatura Ortodoxa si Canoanele Bisericii, ne putem da seama cand duhovnicul cade in erezie. A constata erezia nu inseamna a judeca omul. De multe ori, din pacate, se face aceasta confuzie. Ii arati omului erezia in care este, si acela ti-o intoarce:"cine esti tu sa ma judeci pe mine?" Dar eu nu te judec pe tine, ci erezia. E chiar asa greu de inteles?!
Daca duhovnicul imi spune ceva contrar Invataturii Ortodoxe este clar ca stiu ca ma duce pe o cale gresita, si sunt dator sa-i atrag atentia, si nu am obligatia sa-l ascult atunci, ba din contra, nu trebuie sa-l asculti.
Toate acestea se intampla fara sa-l judeci pe el ca om.

Draga Ioan, te rog sa ma mai asculti putin, caci ce a spus Andra este foarte adevarat. Adica sa nu cadem in "ispitirea de-a dreapta" din o prea buna "parere de sine". Nu putem sa facem nimic bun, dupa invatatura, daca nu facem cu binecuvantare. Asta inseamna ascultare. Aceasta este Invatura Ortodoxa si eu alta nu stiu. Pilda talantilor este o pilda care se implineste sub ascultare. Inmultirea talantilor duhovniceste nu se poate face fara binecuvantare. Probabil ca vom mai insista pe aceasta pilda ca vad ca esti preocupat de ea, si intr-adevar avem multe invataminte de tras din ea.
Pai eu despre asta iti spuneam, si tu crezi ca nu te-am inteles. Aici cred ca te-am inteles, dar insist si te rog ca pe un frate sa fii putin atent la nuante, adica: nu poti fi in Biserica lui Hristos cu adevarat daca nu faci ascultare de duhovnic. Nu e vorba ca intri in Biserica si iesi de acolo, sau mergi Duminica la Sfanta Liturghie, ci este vorba de a fi crestin ortodox si in traire, traire care se manifesta exterior prin fapta, iar interior prin inaltarea duhovniceasca. Toate acestea sunt posibile numai cu ascultarea de duhovnic, caci daca nu asculti de duhovnic, nu ai parte nici de Sfanta Spovedanie, si cu atat mai putin de Sfanta Impartasanie. Si de aici este clar ca nu ai cum sa te apropii de Hristos, si nici din Biserica lui nu ai cum face parte, la modul direct vorbesc. Asta este Credinta Crestina Ortodoxa, nu am inventat-o eu, ci este de la Mantuitorul incoace. Crestinismul Ortodox, adica cel Adevarat, este bazat pe relatia: parinte duhovnicesc - fiu duhovnicesc, si alta cale nu exista, decat poate calea ereziei. Duhovnicul nu este optional, ci este o conditie necesara si obligatorie pentru a putea fi numit crestin ortodox. Nu este suficienta insa. Pana la suficienta mai sunt si alte implicatii.
Tot ce tine de asumare, de talanti etc. vine dupa relatia cu duhovnicul, altfel toate devin ispite de-a dreapta din prea buna parere de sine, de care spunea si Andra. Si din cate stiu eu, spre deosebire de mine, Andra chiar a facut o scoala de teologie, deci sa luam aminte la ce zice ea.
Cu aceasta afirmatie as putea sa fiu de acord. Dar am vaga impresie, luand in considerare unele afirmatii din mesajele anterioare, ca am putea decide noi daca un parinte are o relatie buna cu Dumnezeu sau nu, daca are trecere la El sau nu, daca e vrednic sau nu etc.
Ori cu partea asta nu pot sa fiu de acord, pentru ca nu putem judeca noi asta.
Chiar daca parintele nu e cu foarte mare trecere la Dumnezeu (lucru la care eu nici macar nu am dreptul sa ma gandesc), binecuvantarea luata de la el cu credinta, Dumnezeu o va implini in noi.
Este adevarat ca un parinte imbunatatit duhovniceste poate intoarce chiar vointa Domnului, prin mila Lui, asupra noastra, asta da, dar in general vorbind, binecuvantarea este lucrul de baza in orice inceput al actiunilor noastre duhovnicesti, dar chiar si lumesti.
Dar eu nu am generalizat, draga Ioan. Pe noi tot timpul ne chinuie cate ceva. Daca am crede ca nu ne chinuie nimic cred ca deja suntem cazuti in mare ispita. Si apoi noi de ce mergem la Spovedanie? Care este scopul Sfintei Spovedanii? Oare nu pentru a marturisii pacatele de care ne pare rau si pe care le regretam? Si duhovnicul ce face:"cu puterea ce-i este data de Sus le iarta si le dezleaga". Dar nu toate pot fi dezlegate, sau nu ai si capatat vindecare, si atunci e musai canonul.
Canonul nu este o pedeapsa data de duhovnic, asa cum e perceput de multi, si multi de asta se impotrivesc. Oricum se impotrivesc din orgoliu si mandrie, ca nu sufera ca alt om sa le dea lor pedeapsa. Dar canonul nu este pedeapasa. Nici macar oprirea de la Sfanta Impartasanie nu este pedeapsa. De fapt duhovnicul niciodata nu da pedeapsa, caci el nu te judeca pe tine ca sa te pedepseasca. Daca nu ne straduim putin sa intelegem aceste lucruri, noi ortodocsii, atunci ce sa mai vorbim de altii de alte culte si religii, care chiar nu le inteleg si le interpreteaza aiurea.
Eu spun acum pe scurt: canonul nu este pedeapsa ci este tratatment, este medicament. Te duci la doctor si marturisesti ce te doare, fara ca sa-l minti, si doctorul iti da tratament, adica niste medicamente, un anumit regim (post), te opreste de la anumite lucruri pe care altfel le faceai firesc. Acest tratament dat de doctor nu este pedeapsa, doctorul nu te pedepseste.
La Sfanta Spovedanie ingenunchezi langa duhovnic si ii spui:"Binecuvinteaza-ma Parinte ca sa-mi pot marturisi toate pacatele!". Ai nevoie de aceasta binecuvantare si de tot ajutorul de la Dumnezeu mai ales acum, caci tocmai acum ispitele te ataca si mai mult, ca sa nu marturisesti tot sau cu pocainta.
Iar la sfarsit spui:"Pentru toate aceste pacate, precum si pentru acelea de care nu-mi amintesc, ma caiesc, imi pare rau, si ma hotarasc din toata inima a nu le mai face si ma rog a-mi da canon, dezlgare si iertare". Ma rog, fiecare poate folosi cuvintele lui, dar trebuie sinceritate deplina. Tu te rogi de duhovnic sa-ti dea canon, iar de crezi ca duhovnicul iti da un canon prea usor, poti sa-l rogi sa-ti dea mai mult, iar duhovnicul va cercetea cu luare aminte daca cererea ta este indreptatita, si daca va vedea ca e, iti va da mai mult, daca nu, nu.
Poate pana luni, gasesc ceva timp si o sa scriu la dictionar o explicatie mai amanuntita despre "canon".

Ma rog, poate o faci in scop pdagogic, sa scoti in evidenta extremele

Eu ma straduiesc aici, si cred ca si tu, si toti ceilalti, sa punem aici cat mai multe informatii despre Invatatura Ortodoxa asa cum este ea, si nu cum am vrea noi sa fie. Pai daca ne-am apuca fiecare sa inventam cate o Ortodoxie, unde am ajunge?

Sa lamurim ceva. Eu prefer ascultarea mai ales fata de Iisus . Nu neglijez adscultarea fata de duhovnic dar in gind il port pe Domnul Iisus si invatatura Sa. Nu vreau sa fie prima mea grija neincalcarea cuvintului duhovnicului ci neincalacarea si ascultarea cuvintului Dommnului Iisus.

Da, numai ca ce spui tu nu este in spiritul ortodox, caci ascultarea de duhovnic este ascultarea de Hristos, si neascultarea de duhovnic este neascultarea de Hristos.
Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. (Luca 10:16)
Nu poti sa rupi duhovnicul de relatia cu Hristos, caci duhovnicul face parte din aceasta relatie. Aceasta este foarte important de inteles.
Nu exista situatia in care dai duhovnicul la o parte, ca tu ai o relatie speciala si directa cu Hristos. Orice parinte ti-ar spune ca asta este inselare.
Tocmai de aceea duhovnicul este parinte duhovnicesc, ca te duce la Hristos.
Nu am spus tot aici, dar astept replici

Repet, ca sa nu fie neintelegeri, duhovnicul meu stie ce fac, ce caut in faptle mele, imi vede iubirea fata de Iisus si respectul pentru tot ce vine de la el si are incredere in mine dupa cum si eu am incredere in el. Imi da sfaturi pretioase dar nu imi spune vino dupa mine.

What?! Nici un duhovnic nu spune "vino dupa mine". Noi toti, inclusiv duhovnici nostrii, mergem toti dupa Hristos. Duhovnicul nu-ti va spune niciodata "vino dupa mine", ci eventual "vino cu mine la Hristos" E cu totul altceva.

Stie ca fiecare avem talentul nostru si asa ne si imbogatim reciproc. Respectul meu ramine neschimbat caci prin el am acces la sfintele taine.

Pai vezi ca vorbim aceasi limba! Ma faci sa am palpitatii frate Ioane. Tie chiar nu-ti este mila de mine?!
Deci daca spui ca ai duhovnic, si ca el iti da Sfintele Taine, asta inseamna ca iti da si canon si binecuvantare. Asta inseamna ca esti sub ascultarea lui, ca daca nu ai fi, te-ar opri de la Sfintele Taine, lucru ce nu se intampla din cate inteleg. Doamne ajuta!

Normal ca nu zic impotriva nici eu nu zic. Dar te intreb, de exemplu Sfintul Casian, Pelerinul rus, si alti multi alti sfinti au umblat cu duhovnicul dupa ei? Au plecat cu binecuvintarea lor si au fost dati in grija Domnului.

Asta inseamna, adica luand binecuvantare, ca era sub ascultare de fapt. Nici eu nu umblu cu duhovnicul dupa mine, nici nu e nevoie. Daca e la mare distanta, si am o problema, ii dau un telefon, si daca el vede ca e de folos pentru mine imi da binecuvantare, daca nu, nu. S-a intamplat de multe ori sa nu-mi dea binecuvantare, si de fiecare data, mai tarziu, am constatat cat de bine facuse, desi pe moment eram cam ofuscat, desi nu-i aratam.

Asta o spun doar ca sa intelegi cum vad eu relatia, adica nu e o dependenta ci o conlucrare.

Pai si care-i deosebirea, sau tu crezi ca "conlucrarea" este optionala? Nu este. Deci este o dependenta, caci depinzi de duhovnic oricum ai intoarce problema, asa cum un prunc depinde de mama lui. Si lucrul asta este foarte bun.

Oricine vine si imi spune ca exista dependtenta il contrazic caci nu pe aceasta se bazeaza ci pe conlucrare, un acord comun.

Pai poti sa ma contrazici pe mine, ca eu nu ma supar. Adica ma supar, dar imi trece... Nu este un acord comun, in sensul ca daca nu mai avem acord ne spunem pa si adio, si-si vede fiecare de ale lui... Pai si noi cu Hristos dupa accea ce facem, ca alt acord cu El nu mai putem avea.

Puterea lui Dumnezeu e destul de mare ca sa ne ajute si in pustiu (cum au stat unii sfinti cu anii), Sfintul Marcu a trait zeci de ani fara duhovnic, singur in virf de multe. Nu suntem noi sfinti, dar nu avem voie sa uitam ca atunci cind facem un pas spre Dumnezeu El face 10 catre noi...

Frate Ioan, daca se duce cel mai tare si cel mai antrenat om in pustiu ca sa faca acolo pe sfantu', fara binecuvantare de la duhovnicul lui, in cateva zile, daca nu-l mananca gaia, se intoarce cu coada intre picioare fugarit de aghiuta.
Absolut nici o legatura. Cred ca ai in vedere cu totul altceva aici, dar inca nu-i nimic, le lamurim...

Intamplarea a facut sa realizez acest lucru. Am dorit sa discut si cu voi despre asta. Discutia a mers in alta directie decat cum o doream eu, dar cred ca si pe unde a mers discutia poate sa fie bine.
Am marturist acele lucruri, pentru ca din parerea mea buna despre mine credeam ca taierea voii este o banala chestiune de vointa, si ca oricine poate sa fac acest lucriu daca-si pune mintea. Ei bine, am primit o lectie din care am vazut clar ca nu este asa, si ca, desi voi lasa nespuse unele lucruri, totusi poate cineva crede ca dupa ce ai tinut 39 zile de post, nu ai mai putut-o tine si pe a 40-a, adica ultima? Niciodata nu am mai patit asa, dar iata ca acum a trebuit sa se intample. Este doar un exemplu.

Sa am binecuvantarea lui pentru ce? Ca sa scriu aici sau ca sa vorbesc despre asta? Da, am binecuvantarea duhovnicului meu ca sa vorbesc despre Credinta Ortodoxa si despre ceea ce cred ca este bun si folositor de vorbit. Spun la modul foarte serios acest lucru. Am cerut si am primit aceasta binecuvantare nu pentru faptul ca m-as considera eu mare teolog sau mare credincios, ca nu sunt nici una nici alta, dar am inteles ca este o datorie pentru fiecare crestin sa incerce sa-si faca cunoscuta Invatatura Crestina, si pe cat se poate, sa se ajute cu fratii sai in credinta. Ma rog si la Dumnezeu sa ma ajute sa nu gresesc, si mai ales, sa ma ajute sa gasesc raspunsul potrivit, corect si adevarat.
Daca am gresit ceva din vreo afirmatie privind Invatatura Crestin Ortodoxa, atunci rog sa fiu corectat pe loc de catre frati, dar va asigur ca desi in general vorbesc cu cuvintele mele, mesajul nu este de la mine, ci din lucrarile care trateaza Invatatura de Credinta Crestin Ortodoxa. Asta in mare parte. In alte locuri, am vorbit dupa ce m-am consultat cu duhovnicul meu sau cu alti preoti sau teologi. Iar tot ce scriu trebuie sa fie verificat de fiecare, in special cu duhovnicul lui, daca vrea sa lucreze ceva din ce vorbim aici.

Consider ca daca eu trec printr-o experienta neplacuta, e bine sa o impartasesc cu fratii mei, ca poate impreuna tragem niste invataturi si ne indreptam, cei care deja nu sunt indreptati, adica eu.

La mine nevrednicia chiar nu este un paravan, din pacate... am constatat ca e pe bune...
Chiar daca nu ma crezi, iti spun ca am fost sincer in acel prim post pe anul acesta, si ca am considerat ca problema trebuie dezbatuta. Nu-i nevoie sa-mi inventez eu situatii ca sa aduc un subiect in dicutie. L-as aduce pur si simplu cum am mai adus atatea si cum multi au adus.
Cu drag!
Doamne ajuta!

Acest topic a fost editat de Clopotel: 24 Jan 2009, 12:24 AM

Draga Rehael,

Si eu spun la fel...
A te ruga numai pentru tine (nu in sensul egoist, de a pune eu-l tau in fata) sau a te ruga pentru toti fratii este exact acelasi lucru.
Cand spui (cu refereire la persoana):
"Tatal nostru carele esti in ceruri"
sau cand spui:
"Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!"
sau
"Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!"

Este exact acelasi lucru, si trebuie sa avem constiinta sa intelegem acest aspect.
Eu si noi suntem UNA, prin urmare, eu cand ma rog pentru "mine", folosind presoana I singular, de fapt ma rog pentru noi toti, pentru ca am in constiinta mea faptul ca noi toti suntem UNA.
11 Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
12 Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13 Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei


19 Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
20 Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,
21 Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
22 Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem:
23 Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
.(Ioan 17)
Doamne ajuta!

Draga Cloptel,

De fapt sunt doua probleme aici, din amestecarea lor a iesit confuzia.
1. Ascultarea de duhovnic, spovedania, impartasania.
2. Alegerea ca obiectiv a ascultarii si a taierii voii.

La prima intrebare raspunsul meu e clar. Sunt necesare pentru mintuire.

La intrebarea 2 raspunsul meu este ca nu trebuie sa ne propunem asa ceva ca pe un scop de urmarit. Sa ascultam pur si simplu fara a gindi in astfel de termeni. Eu cred ca Dumnezeu a avut grija de tine cind a intrerupt undeva convingerea ta ca poti face ascultare. Caci era un motiv de mindrie. Dorinta de a face astultare pt. a te sfinti e una foarte periculoasa, chiar straina de duhul ortodox, e cautare de performanta, nu de iubire. Ascultarea e doar un mijloc, fructul urmarit este sa ma apropii de Dumnezeu prin asemanarea in iubire cu Iisus, nu sa "adun puncte" in contul ascultarii si al taierii voii. In aceasta situatie omul nu stringe cu Domnul Iisus ci cu dorinta lui de a se sfinti/inalta. Se bazeaza pe virtutea lui nu pe binecuvintarea lui Dumnezeu...
Nu voi obosi sa repet ca scopul nostru este sa crestem in iubire. Iar orice alt scop/dorinta ne indeparteaza si ne hraneste mindria.
Aceasta trebuie sa fie voia pe care trebuie sa o am nu aceea de a-mi taia voia. Nu poti sa nu voiesti, o subliniaza si parintele Teofil, dar sa nu voiesti altceva decit a intra si mai tare in comuniune cu biserica.

Acest topic a fost editat de IoanV: 24 Jan 2009, 09:21 AM

Draga Ioan,

Eu nu am vorbit nici o clipa de doua probleme ci doar de una, adica prima.

Doar despre aceasta am vorbit si am gandit, si am afirmat ca ascultarea totala de duhovnic este o conditie obligatorie pentru orice crestin ortodox.
Despre acest lucru nu am pomenit, nu voi pomeni, si nici nu ma voi gandi la el pentru ca nu are nici o legatura cu Ortodoxia

Stiam eu ca gandim la fel

Intrebarea 2 nu a pus-o nimeni si nimeni nu a gandit-o, prin urmare nu are rost sa ne pierdem timpul cu ea.
E ca si cum ai spune ca omul traieste ca sa manance. Total gresit. Omul mananca pentru a trai. Dar a manca este o conditie obligatorie (nu si suficienta insa) pentru a trai.
Asa si ascultarea si tairea voii: este o conditie obligatorie pe calea mantuirii si fara acestea nu exista mantuire.
Prin urmare, noi nu avem taierea voii, ascultarea, smerenia ca scop in sine, si doar ca mijloace obligatoriu pentru a putea nadajdui la mantuire.
Cred ca acum ne-am convins ca vorbeam de fapt despre aceleasi lucruri
Doamne ajuta!

Si totusi e foarte importanta, eu la ea m-am gindit de la inceput. Insistenta cu care spui "Asa si ascultarea si tairea voii: este o conditie obligatorie pe calea mantuirii si fara acestea nu exista mantuire." mie nu imi suna bine. E ca si cum ar trebui stabilita ca obiectiv. Mincatul ni-l stabilim ca obiectiv? Daca e obligatoriu ce inseamna? Le trec in agenda si le pun la scopuri? Bifez reusitele si ratarile? Sau trebuie sa intre in firescul vietii noastre fara a ne ingriji in mod special de ele?

Draga Ioan,

Revin asupra ideii: mancatul este obligatoriu si o conditie obligatorie ca sa traiesti?
Daca da, inseamna ca scopul pentru care traiesti este ca sa mananci?

Prin asociere, tot asa, la fel ca si mancatul, ascultarea, tarierea voii, smerenia sunt obligatorii pentru mantuire.
Dar tot asa, nu tairea voii, ascultarea, smerenia este scopul in sine, caci scopul este mantuirea, acelea fiind doar mijloacele, conditiile obligatorii pentru a ajunge la ea.
Nu ai cum sa le eviti oricat de neplacute ti se par dpdv filosofic. De aceea am spus ca filosofia, adica liber cugetarea si Invatatura Crestin Ortodoxa in mare parte sunt contrare, caci Invatatura Crestina vorbeste despre ascultare si taierea voii, iar liber cugetarea, din contra, vorbeste despre neasculare si facerea propriei voi. Desigur este o inselare din partea filosofilor liber cugetatori sa gandeasca asa, dar e problema lor.
Noi avem porunca directa de la Mantuitorul sa-i ascultam pe preoti si pe duhovnici nostrii, si ti-am mai dat un citat, ti-l repet acum:
Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. (Luca 10:16)
Deci Mantuitorul spune, nu eu, ca ascultarea de duhovnic este ascultarea de Hristos, si cine nu asculta de duhovnic, nu asculta nici de Hristos.
Textul este prea clar si direct formulat ca sa poata suferi vreo rastalmacire fie si fortata.
Prin urmare poti intelege si de aici de ce filosofii nu au cum sa asculte de Hristos, pentru ca ei nu asculta nici de trimisii lui Hristos, adica de duhovnici si de preoti.

Nu tot ce este obligatoriu este si scop, ...poate eventual doar local, nu global.
Asa cum scopul invatatului, desi obligatoriu, nu este invatatul in sine, ci punerea in aplicare a acestor invataturi, tot asa si scopul taierii voii, al ascultarii si al smereniei, desi obligatorii, nu sunt scopuri in sine, ci trebuie puse in fapta ca sa castigam Duhul Sfant si mantuirea, adica realele scopuri.

Nu te ingrijesti mai mult de acestea, decat sa zicem a manca in fiecare zi, sau a invata. Asa cum ne ingrijim sa mancam in fiecare zi, tot asa, poate chiar mai mult, este necesar, obligatoriu chiar, sa ne ingrijim si de ascultare, taierea voii, smerenie, nu ca scop, decat eventual local, ci ca mijloc.
Cu drag.
Doamne ajuta!

Asa sunt de acord. Nu e bine sa avem preocupare speciala pt. acestea, trebuie sa ne folosim de ele. Pentru orice fapta conteaza scopul cu care o faci. Daca te fortezi sa iti tai voia e rau, daca te fortezi sa te abtii de la a birfi pe altii taindu-ti aceasta dorinta, e bine. Distinctia aceasta trebuie facuta pt. a nu incurca borcanele. Nu de dragul filozofiei fac observatii ci pt a intelege situatia.

Draga Clopotel,
Mi-a placut raspunsul tau, pentru ca, marturisesc, nu eram prea constienta de faptul ca, vorba ta, ma rugam pentru "toti fratii" spunand acele rugaciuni. Poate sufletul meu o stia caci simteam pace si chiar multumire la rostirea lor.

Acuma sa mentionez si rugaciunile facute numai pentru altii care eu personal nu cred ca aduc prea mult folos, ba chiar este posibil sa mareasca mandria si aroganta celui care le rosteste: "Lumineaza-i Doamne mintea" sau "Iarta-l Doamne ca nu stie ce face"....

Eu cind am spus rugaciuni pt. altii ma gindeam la rugaciuni de tipul celor pe care le fac sfintii, de ajutor pt. iesire dintr-o situatie dificila, etc., nu la cele prin care ii judecam, ne departam de oameni, samd.
Dupa cum sublinia Clopotel, din Evanghelie, "Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis." ele vin prin asumarea situatiei celuilalt, pe care o dorim mai buna, de dragul lor. Aceste rugaciuni sunt lucrarea iubirii si e bine sa fie facute impreuna cu acea ascultare sincera si deschisa, intelegatoare a celorlalti..

Scuza-ma IoanV, nu am vrut sa fiu nepoliticoasa. Am citit ce ai scris si m-am bucurat; era dupa cum gandeam si eu. M-am grabit numai sa mai lamuresc niste lucruri.

Nu vad rostul scuzelor, eu nu am inteles bine ce ai vrut sa faci...

Sa ne chemam unii pe altii la slujba! "Vecernia iertării - prima slujbă a Postului mare" - Pr. Petruţ Ormenişan
Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică a Izgonirii lui Adam

Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică a Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertării. Slujba începe solemn, preotul fiind îmbrăcat în vesminte luminoase.

Stihirile care urmează după "Doamne, strigat-am..." anunţă venirea postului si, dincolo de Post, apropierea Paştelui. Urmează apoi vohodul cu cântarea "Lumină lină".

Preotul slujitor înaintează către "locul cel mai înalt" din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile si începutul alteia. Repetăm de cinci ori Prochimenul si iată că Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse deoparte, preotul îmbracă vesminte de culoare închisă. Luminile se sting si se intră în atmosfera Postului Mare, acea "tristeţe strălucitoare" caracteristică. Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sf. Efrem Sirul, însoţită de metanii.

La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerându-si iertare unii altora.

Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, deşi sunt trebuitoare pentru mântuire, totuşi Dumnezeu le primeşte nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o faptă bună, ca pe un dar. Darul pentru a putea fi însă primit trebuie să îndeplinească condiţia evanghelică a darului, să fim împăcaţi cu aproapele nostru. De aici vine aşa de frumoasa rânduială a iertării obşteşti când ne spunem unii altora: "Iartă-mă frate!", "Dumnezeu să te ierte!". Acum ne iertăm cu cei din casă, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricină. Stergem astfel toată răutatea cea de la inimă si putem aduce în pace si cu bună nădejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.

Aşadar ritualul iertării care se săvârşeşte la sfârşitul vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregăteşte efectiv pentru a intra în Post împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de unitate. Această iertare pe care o cerem unii altora nu este altceva decât prima încercare de a sparge fortăreaţa păcatului si reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu Insuşi.

În biserica parohiei noastre această vecernie a iertării se săvârşeşte si este de datoria noastră, a tuturor celor care aparţinem acestei parohii, de a participa la această slujbă pentru a primi iertare unii de la alţii spre a intra împăcaţi în Post. Chiar si cei care de obicei nu participă la slujbele de seară, se cuvine să fie prezenţi la slujba de început a Postului Mare, deoarece, precum spunea părintele Schmemann: "nimic nu destăinuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare în Biserica Ortodoxă: nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă de către om." Vom rătăci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

Pr. Petruţ Ormenişan
Text preluat de aici...

„Sfântul Andrei Criteanul cheamă Biserica întreagă să mediteze asupra harului lui Dumnezeu“




Luni, 2 martie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în Catedrala patriarhală din Bucureşti, impreuna cu alti preoţi şi diaconi care slujesc in Catedrala. La finalul Pavecerniţei mari, la care au participat şi câteva sute de credincioşi, Patriarhul românilor a explicat înţelesurile duhovniceşti ale Canonului de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, care se citeşte în primele patru zile din Postul Mare şi integral în săptămâna a cincea a acestui post.


PF a evidenţiat faptul că această practică are o mulţime de semnificaţii duhovniceşti şi ne aduce o mulţime de foloase pentru pregătirea noastră spirituală, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, înţeles ca un urcuş spre Înviere, un urcuş interior, duhovnicesc pentru întâlnirea cu Hristos cel răstignit şi înviat.


Postul pocăinţei


Patriarhul a subliniat, de asemenea, că Postul Mare ne pregăteşte să înţelegem sensul profund al mântuirii. „Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post de pocăinţă pentru toată lumea. Şi pentru cei care au păcătuit mult, şi pentru cei care au păcătuit mai puţin, şi pentru cei simpli, şi pentru cei învăţaţi, şi pentru credincioşii mireni, şi pentru preoţi, şi pentru arhierei. Postul Sfintelor Paşti este pocăinţă pentru toată Biserica. Este pocăinţa naturii umane căzute. Firea noastră cea stricată de păcat a fost luată pe umerii lui Dumnezeu Fiul, prin Întrupare, prin înomenire. A fost curăţită trecând prin ispite şi suferinţe, prin moarte, prin Înviere şi a fost adusă ca ofrandă sfinţită lui Dumnezeu Tatăl. Postul acesta al Sfintelor Paşti este un post al ridicării noastre din păcat, prin pocăinţă. Pentru că este un post al pocăinţei, în primele patru zile ale săptămânii dintâi, din postul acesta al Sfintelor Paşti, citim împreună Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul“.


Un articol de Ciprian BÂRA

Miercuri, 04 Martie 2009
http://www.ziarullumina.ro/articole;831;1;...i-Dumnezeu.html

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei

Duminică, 08 Martie 2009
Preaiubitului cler, cinului monahal şi drept-măritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări.


Iubiţii noştri fii sufleteşti,


În prima duminică din Sfântul şi Marele Post, numită Duminica Ortodoxiei, Biserica drept-măritoare din întreaga lume rememorează una dintre cele mai strălucitoare biruinţe din primul mileniu, şi anume, victoria definitivă asupra iconoclaştilor, adică a celor ce respingeau sfintele icoane, care au tulburat viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei, timp de mai bine de o sută de ani (726-843). În acea perioadă zbuciumată din viaţa Bisericii, cinstitorii sfintelor icoane au avut mult de suferit: unii au fost torturaţi, alţii exilaţi din familiile, casele, oraşele şi ţările lor, iar un mare număr de clerici, monahi şi mireni şi-au jertfit viaţa pentru a apăra dreapta credinţă şi sfintele icoane.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) a fost stabilită învăţătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor şi a sfinţilor. În secolul următor, Biserica a proclamat cu tărie triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, astfel că la Sinodul de la Constantinopol, din 11 martie 843, pe lângă stabilirea pentru totdeauna a învăţăturii că icoanele sunt reprezentări ale Mântuitorului, ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu sau ale altor persoane care au dus o viaţă sfântă, plăcută lui Dumnezeu, părinţii sinodali au reafirmat, sub inspiraţia Duhului Sfânt, întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii cuprinsă în hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice. De aceea, duminica întâi din Postul Sfintelor Paşti este numită Duminica Ortodoxiei.

Deşi, în primele veacuri creştine, folosirea icoanelor în cultul Bisericii s-a stabilit treptat, ca răspuns la cerinţele religioase şi la evlavia momentului, „învăţătura despre icoane a aparţinut de la început Bisericii“ 0, astfel că la momentul disputei iconoclaste „icoana îşi ocupase deja locul ei în viaţa Bisericii“ 1, fiind o parte constitutivă a vieţii religioase particulare a credincioşilor şi a vieţii publice a Bisericii. Iată de ce, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787 şi cu Sinodul de la Constantinopol din 843, a fost posibilă, pe temeiul mărturiei Sfintei Scripturi şi a scrierilor unor Sfinţi Părinţi, lămurirea învăţăturii despre cinstirea sfintelor icoane, făcându-se deosebire între cinstirea lui Dumnezeu - numită adorare sau închinare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - numită preacinstire şi a sfinţilor - numită simplu cinstire.

Posibilitatea reprezentării iconografice a Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, ca mărturie a harului lucrător şi sfinţitor al lui Dumnezeu în omenitate, pentru înălţarea omului către Dumnezeu, are temei în însăşi Întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, fundamentul hristologic al icoanei, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, care spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, ... şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era de la Tatăl şi s-a arătat nouă“ (I Ioan 1, 1-2), cuvânt măiestrit descifrat de Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, în Liturghia sa: „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău Care (…) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă asemenea chipului slavei Sale“ 2.

Învăţătura ortodoxă despre icoană arată că, deşi Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni în toată strălucirea Lui dumnezeiască, negrăită, nepătrunsă şi necuprinsă de firea omenească, totuşi, din iubire faţă de oameni, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, luând trup şi chip omenesc, ca pe noi, oamenii, să ne ajute să vedem chipul slavei dumnezeieşti. Prin urmare, lumina din icoana lui Hristos şi din icoanele sfinţilor ne îndreaptă spre lumina cea neînserată a slavei veşnice din împărăţia cerurilor. Sfinţenia icoanei ne cheamă la sfinţirea vieţii şi la trăirea virtuţilor creştine.


Drept-măritori creştini,

Bucuria vederii icoanei lui Hristos ne încredinţează că Fiul veşnic, Cel Care este necuprins de marginile lumii, S-a lăsat cuprins, după omenitatea Sa, pentru a fi pururea cu oamenii, arătându-ne în icoană slava Sa: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14). Deci, El S-a smerit şi S-a făcut om în timp, ca pe oameni să-i ridice în slava Sa cea veşnică.

Reamintindu-ne, la vederea icoanei, că mântuirea este o lucrare divino-umană, rod al întâlnirii harului lui Dumnezeu cu credinţa, cu evlavia şi cu faptele bune ale omului, avem şi încredinţarea că, cinstind sfintele icoane, inimile noastre se încălzesc, iar mintea se luminează în faţa iubirii lui Hristos pentru oameni, întrucât El „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om“ (Simbolul Credinţei).

Cinstirea icoanei lui Hristos în chip duhovnicesc înseamnă cinstirea Tainei Întrupării lui Hristos, Care ne cheamă să ne apropiem de El cu credinţă şi cu dragoste, să ne lăsăm pătrunşi de Taina curăţitoare şi sfinţitoare a Întrupării Sale, întrucât El S-a făcut om ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, după har (cf. Ioan 1, 12-13).

Icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, asemenea Sfintei Liturghii, mărturisesc în chip văzut despre pogorârea lui Dumnezeu către om şi despre nevoinţa sau efortul omului de a se ridica neîncetat către Dumnezeu. Împreună, sfintele icoane descoperă taina credinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu, datorită prezenţei harice care le luminează şi le sfinţeşte, fiind mijloace de mărturisire şi întărire a credinţei, de sporire a rugăciunii şi de cultivare a sfinţeniei şi a frumuseţii duhovniceşti. Părintele Stăniloae ne arată că prin sfintele icoane s-a păstrat unitatea şi Tradiţia sfântă a Bisericii. „Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind, prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ţinut Cuvântul în matca Tradiţiei primite de la Apostoli“ - spune marele teolog român3.

Îndeplinindu-şi misiunea sa sfântă, Biserica ne cheamă neîncetat prin cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Matei 25, 34), pe care le adresează tuturor celor care, în timpul vieţii lor, au ascultat Evanghelia iubirii lui Hristos, s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi au căutat împărăţia lui Dumnezeu prin lumina Sfintelor Icoane, arătând necontenit iubire milostivă şi frăţească faţă de toţi oamenii, dar, mai ales, faţă de cei flămânzi, însetaţi, străini, bolnavi şi întemniţaţi (cf. Matei 25, 35-40).

De aceea, Vă îndemnăm, iubiţii noştri fraţi şi fii duhovniceşti, ca, în Duhul Sfânt, văzându-L în icoană pe Hristos Domnul Cel milostiv şi iubitor de oameni, să fim următori ai pildei vieţii Lui; rugându-ne în faţa icoanei Preacuratei Fecioare Maria să ne străduim să fim buni şi curaţi ca ea şi, chemându-i în ajutor pe sfinţi, prin rugăciune şi sărutarea sfintelor lor icoane, să căutăm sfinţenia, asemenea lor, prin pocăinţă, post, rugăciune şi milostenie.


Preaiubiţii noştri fii duhovniceşti,

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea credinţei drept-măritoare, prin cuvânt şi faptă, a tuturor credincioşilor ortodocşi din lumea întregă, a tuturor celor care păstrează şi mărturisesc învăţătura de credinţă a Bisericii celor şapte Sinoade Ecumenice, care stă la temelia adevăratei trăiri creştine ortodoxe şi a sfintei lucrări a Bisericii lui Hristos în lume.

Biserica Ortodoxă Română, de origine apostolică, prin predica Sfântului Andrei, cel Întâi Chemat la apostolie, Ocrotitorul României, cultivă neîncetat râvna păstrării cu sfinţenie a dreptei credinţe, confirmată dintru început prin alese fapte de evlavie şi milostenie creştină ale binecredincioşilor creştini, ale preoţilor şi monahilor, dintre care mulţi s-au ridicat la vrednicia sfinţeniei, devenind prieteni ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 15).

Faptele de evlavie ale poporului nostru drept-credincios s-au manifestat, de-a lungul timpului, fie prin zidirea de sfinte lăcaşuri de cult parohiale şi mănăstireşti, fie prin edificarea de aşezăminte culturale, de învăţământ şi social-filantropice, presărate de la o margine la alta a ţării. Această prezenţă şi lucrare a faptelor de evlavie continuă şi astăzi cu multă râvnă, ajungând până dincolo de graniţele ţării, în Europa Occidentală şi în alte părţi ale lumii, unde s-au stabilit mulţi români ortodocşi care vieţuiesc în Tradiţia Bisericii noastre străbune.

Faptele milosteniei creştine sunt expresia concretă a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credinţe din care izvorăsc neîncetat, care au ca scop ajutorarea celor aflaţi în necazuri şi suferinţe, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16)“.

Oricât de mari ar fi provocările şi crizele lumii în care trăim, în contextul degradării vieţii spirituale, a climatului social şi economic pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, avem datoria să rămânem neclintiţi în dreapta credinţă şi în faptele cele bune, punându-ne nădejdea în Dumnezeu, „Care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră“ (I Tim. 6, 17). Să ne unim în a face binele care aduce mângâiere celor în nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor în durere, ajutând pe semenii noştri cu generozitate şi dragoste creştină, aşa cum ne învaţă Hristos, Mântuitorul lumii.

Şi în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza colecta pentru Fondul Central Misionar, arătând, ca şi până acum, dragostea către Dumnezeu şi către Biserica noastră. Să contribuim în această zi de prăznuire a Ortodoxiei, dar şi în duminica următoare, fiecare cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că „pe cel ce dă cu voie bună, pe acela îl iubeşte Dumnezeu“ (II Cor. 9, 7).

Fiţi încredinţaţi că, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, fiecare bănuţ pe care-l veţi dărui acum va fi chivernisit cu grijă şi îndreptat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „fiecăruia după cum are cineva trebuinţă“ (Rom. 4, 35), fie în scopul ajutorării unora dintre semenii noştri care sunt săraci, se află în situaţii limită sau sunt în suferinţe cumplite, fie în scopul zidirii unor biserici şi aşezăminte filantropice ortodoxe, fie pentru continuarea şi finalizarea diferitelor lucrări misionare şi de ajutorare a fraţilor noştri români care vieţuiesc în afara graniţelor ţării.

Aşa cum ne-am împărtăşit azi la Sfânta Liturghie din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, pe care, împreună cu ceilalţi Sfinţi Capadocieni, îl comemorăm şi omagiem în acest an, 2009, se cuvine să ne rugăm pentru binefăcătorii Sfintei noastre Biserici şi ai tuturor celor aflaţi în nevoi şi să cerem Mântuitorului nostru, Iisus Hristos: „Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în Sfintele Tale Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri (… ). Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire“ 4.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi ne rugăm Milostivului Dumnezeu „ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun“ (II Cor. 9, 8).

Îmbrăţişându-vă cu dragoste părintească, noi, membrii Sfântului Sinod, vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!“ (II Cor. 13, 13).



PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române



†TEOFAN

Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei


† LAURENŢIU

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului


† BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

MITROPOLITUL CLUJULUI, ALBEI, CIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI


† IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei


† NICOLAE

Arhiepiscopul Timişoarei şi

Mitropolitul Banatului


† PETRU

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor


† IOSIF

Arhiepiscopul Europei Occidentale şi Meridionale


† SERAFIM

Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi

Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,

Europei Centrale şi de Nord


† NIFON

Mitropolit, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal


† TEODOSIE

Arhiepiscopul Tomisului


† PIMEN

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor


† ANDREI

Arhiepiscopul Alba Iuliei


† NICOLAE

Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi


† GHERASIM

Episcopul Râmnicului


† EFTIMIE

Episcopul Romanului


† EPIFANIE

Episcopul Buzăului şi Vrancei


† CALINIC

Episcopul Argeşului şi Muscelului


† IOACHIM

Episcopul Huşilor


† CASIAN

Episcopul Dunării de Jos


† TIMOTEI

Episcopul Aradului, Ienopolei, Hălmagiului şi Hunedoarei


† LUCIAN

Episcopul Caransebeşului, Hălmagiului şi Hunedoarei


† SOFRONIE

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei


† JUSTINIAN

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului


† NICODIM

Episcopul Severinului şi Strehaiei


† DAMASCHIN

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor


† IOAN

Episcopul Covasnei şi Harghitei


† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului


† AMBROZIE

Episcopul Giurgiului


† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei


† VISARION

Episcopul Tulcii


† PETRONIU

Episcopul Sălajului


† DANIIL

Episcop-Locţiitor (Administrator)

al Episcopiei Daciei Felix



† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Ungariei


† SILUAN

Episcopul Ortodox Român al Italiei


† MACARIE

Episcopul Ortodox Român al

Europei de Nord


† TIMOTEI

Episcopul Ortodox Român

al Spaniei şi Portugaliei


† MIHAIL

Episcopul Ortodox Român

al Australiei şi Noii Zeelande


† VINCENŢIU PLOIEŞTEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal


† CIPRIAN CÂMPINEANUL

Episcop-Vicar Patriarhal


† VARSANUFIE PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor


† CALINIC BOTOŞĂNEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor


† ANDREI FĂGĂRĂŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului


† IRINEU BISTRIŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului şi Clujului


† VASILE SOMEŞANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Clujului


† GURIE GORJEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei


† PAISIE LUGOJANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei


† MARC NEMŢEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a Europei Occidentale


† SOFIAN BRAŞOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului


† IOAN CASIAN DE VICINA

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei

Ortodoxe Române a celor două Americi


† IOACHIM BĂCĂUANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului


† CORNELIU BÂRLĂDEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor


† IUSTIN SIGHETEANUL

Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureşului şi Sătmarului





0 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al icoanei, în rev. Studii Teologice, VII (1957), nr. 7-8, p. 427;

1 Pr. prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în rev. Studii Teologice, IV (1952), nr. 3-4, p. 175;

2 Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIMBO, 2008, p. 234-235;

3 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Icoanele în cultul ortodox, în rev. Ortodoxia, XXX (1978), nr. 3, p. 478;

4 Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintele nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, ed. citată, p. 244-245.

Dintotdeauna, lumea şi-a construit reprezentările realităţii pe suporturi vizibile, prin simple pictograme sau prin sisteme abstracte de notare. Istoria şi morfologia religioasă a umanităţii păstrează o inepuizabilă enciclopedie a semnelor şi simbolurilor. A vedea înseamnă a cunoaşte, în toate limbile indo-europene. Simţul văzului este direct legat de ascuţimea minţii. În sensul cel mai profund, ochiul are capacitatea de a menţine legătura dintre vizibil şi invizibil, prin participarea dinamică la sublimarea vederii întru lumina lui Dumnezeu. Orbirea este asociată, din punct de vedere spiritual, mai degrabă cu necunoaşterea decât cu simpla lipsă de percepţie fizică a realităţii imediate. Organul vederii interioare este receptorul care adună lumina: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!“ (Matei 6, 22-23). Ochiul şi privirea, între icoană şi film
pr. Nicolae DASCĂLU
Duminică, 08 Martie 2009



„Orice imagine a lui Dumnezeu, înainte de venirea lui Hristos, nu putea fi decât un idol“

Gheorghe Lucian DUCĂ

Ziarul Lumina, Duminică, 08 Martie 2009

Despre existenţa icoanelor în Biserică s-a vorbit mult, dar nu s-a căzut de comun acord în privinţa nici unei date exacte a apariţiei lor în sânul Bisericii. Ceea ce este sigur este faptul că, încă de la începuturile creştinismului, putem vorbi de o artă bisericească, sub diferite forme, chiar dacă nu prea dezvoltată, însă, pe măsură ce Biserica însăşi se afirma, acelaşi lucru se întâmpla şi cu arta iconografică. Acest lucru a făcut ca, după câteva secole, atunci când cultul icoanelor era destul de dezvoltat, icoanele să înceapă a fi contestate, Biserica fiind nevoită să clarifice o dată pentru totdeauna această problemă. Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a lămurit cu argumente corectitudinea învăţăturii despre icoane, iar la sinodul din anul 843 Biserica a hotărât serbarea în fiecare an, în prima duminică din Postul Paştelui, a Ortodoxiei victorioase în faţa învăţăturilor eretice. Cu toate acestea, luptători împotriva icoanelor au continuat să existe. Despre importanţa instituirii acestei sărbători, despre posibilitatea reprezentării vizibile a chipului Mântuitorului şi rolul icoanelor în cadrul slujirii liturgice am avut ocazia să vorbim cu părintele Nicolas Ozoline, profesor de Iconologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris.

[...]În Vechiul Testament era imposibilă reprezentarea lui Dumnezeu


Care era argumentul pe care Sfinţii Părinţi ai vremii respective l-au expus în favoarea cinstirii icoanelor, pentru a dovedi temeinicia venerării icoanelor?

Pentru a fi concişi, putem spune că chintesenţa venerării icoanelor este hristologică. Ştim cu toţii că în Vechiul Testament orice reprezentare a lui Dumnezeu a fost interzisă de cea de-a doua poruncă a Decalogului, din legea lui Moise, şi că această interzicere avea un motiv foarte precis şi, în fond, clar. Chiar dacă am fi vrut, nu puteam să-L reprezentăm pe Dumnezeu. În Vechiul Testament era imposibil acest lucru, pentru că nimeni, cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, nu a văzut vreodată pe Dumnezeu şi ceea ce nu a fost văzut nu poate fi reprezentat. Altfel, vorbim despre produsul fanteziei umane, iar imaginile, de fapt, aşa-zisele imagini ale lui Dumnezeu rezultate din fantezia umană sunt ceea ce numim idoli, adică imagini false. Deci, orice imagine a lui Dumnezeu în Vechiul Testament, înainte de venirea lui Iisus Hristos, nu putea fi decât un idol şi, de aceea, era interzisă, dar lucrurile se schimbă radical odată cu venirea lui Hristos. Când zicem venirea lui Hristos noi zicem că Dumnezeu Însuşi, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Se face om şi, făcându-Se om şi păstrându-Şi persoana Sa divină sau, cum zicem noi în Teologie, ipostasul Său divin, având deci deja natura Sa divină, Cuvântul Îşi asumă sau, cum scria Leonţiu de Bizant, „enipostaziază natura umană“.

„Nu există un portret nici al lui Dumnezeu-Tatăl, nici al lui Dumnezeu-Sfântul Duh“


Dacă pe Iisus Hristos Îl putem reprezenta, ceea ce este un fapt sigur, pentru că Îl vedem reprezentat în multe icoane ale Bisericii, în afară de a-L vedea reprezentat sub formă de miel, reprezentare pe care Biserica a respins-o în timpul Sinodului al VII-lea Ecumenic, Dumnezeu-Tatăl împreună cu Sfântul Duh pot fi reprezentaţi în icoane?

În persoana lui Hristos există mereu ipostasul Său divin şi acest fapt este foarte important pentru că, din acest motiv, putem spune că o icoană a lui Hristos este singura imagine posibilă a lui Dumnezeu. De ce? Dumnezeu-Tatăl este indescriptibil pentru că este în totalitate transcendent. Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, este indescriptibil pentru că nu există o iconomie a vizibilităţii permanente a Sfântului Duh nici în Vechiul Testament, nici în Noul Testament. În Noul Testament, Sfântul Duh Se arată în timpul Botezului lui Hristos în râul Iordan sub formă de porumbel, în ziua Cincizecimii Se pogoară sub forma limbilor de foc, pe Muntele Tabor este prezent sub forma luminii taborice, prin energiile divine. Îl reprezentăm pe Duhul Sfânt doar după manifestările Sale punctuale din istoria Noul Testament, dar nu există un portret nici al lui Dumnezeu-Tatăl, nici al lui Dumnezeu-Sfântul Duh.

Singurul şi unicul portret al lui Dumnezeu, şi în acest sens imagine cu adevărat personală a lui Dumnezeu, pentru că un portret este o imagine personală, este persoana Cuvântului, a Logosului, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care Şi-a asumat natura umană întreagă, şi pictăm din persoana Sa divină ceea ce este vizibil, adică natura Sa umană. Deci, datorită Întrupării Sale, putem picta o imagine a lui Dumnezeu, şi trebuie să conştientizăm întotdeauna că este o imagine a lui Dumnezeu şi nu o imagine a omului Iisus, pentru că imaginea este personală şi Persoana este ipostasul divin, dar acest ipostas divin, asumându-Şi natura umană, noi reprezentăm această natură umană a ipostasului, „trupul lui Dumnezeu“, după cum zice Sfântul Gherman al Constantinopolului.

[...]Această problemă a descriptibilităţii divine în Hristos, în persoana Logosului întrupat, a fost problema-cheie a întregii perioade iconoclaste. Trebuie să înţelegem că, în acest sens, Sinodul al VII-lea Ecumenic este punctul pe „i“ al întregii perioade hristologice care începe, să zicem, de la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, care a proclamat titlul de „Theotokos“, adică de „Născătoare de Dumnezeu“, pentru Fecioara Maria, zicând că este „Mama lui Dumnezeu“. Dacă este cu adevărat Mama lui Dumnezeu, zice Sfântul Ioan Damaschinul, acest cuvânt exprimă tot ceea ce putem zice despre Hristos, pentru că este Mama umană, o femeie din această lume, care a adus pe lume pe Dumnezeu devenind om. Şi deci, termenul „theotokos“ conţine deja icoana lui Hristos, pentru că acest copil pe care Îl aduce pe lume va fi descriptibil. Deci, trebuie să ţinem bine minte că Sinodul al VII-lea Ecumenic şi, mai ales, triumful Ortodoxiei din anul 843, este cheia de boltă a întregii hristologii ortodoxe. Ştim că, după această perioadă, va veni o altă perioadă pe care noi o numim perioada pnevmatologică, în care se pune accent pe iconomia Sfântului Duh. În această perioadă au trăit mari teologi, ca Sfântul Simeon Noul Teolog, plus mulţi alţi teologi ai Bizanţului, cum ar fi, puţin mai târziu, Sfântul Grigorie Palama, care vor formula doctrina ortodoxă asupra acţiunii şi prezenţei Sfântului Duh în lume, distincţia între energiile divine şi natura divină.

În icoane, Însuşi Dumnezeu vine să ne sfinţească


Toate acestea vor ajuta la afirmarea a ceva care este la fel de esenţial, de important pentru icoane, adică, aşa cum zice un sfânt rus pe care şi voi îl cunoaşteţi, în România, şi anume Sfântul Serafim de Sarov, care zice că sensul vieţii creştine este obţinerea, dobândirea Sfântului Duh, a împropria Sfântul Duh pentru a fi faţă în faţă cu Hristos. Această dobândire a Sfântului Duh semnifică faptul că, după cum învaţă Sfinţii Părinţi, Dumnezeu Însuşi este Cel Care vine să ne sfinţească, dacă noi facem ceea ce este necesar. Acest lucru este foarte important pentru că în Occident, în scolastică şi în alte învăţături asemănătoare, această posibilitate de sfinţire, de îndumnezeire a oamenilor direct de către Sfântul Duh nu este vizibilă teologic.

Sfântul Grigorie Palama arată clar (prin doctrina indumnezeirii omului si a materiei, subl. mea) că energiile divine sunt cu adevărat divine şi necreate şi este Însuşi Dumnezeu Cel Care vine şi ne sfinţeşte atunci când ne rugăm pentru venirea Sfântului Duh, atunci când ne deschidem, bineînţeles în comuniune cu Hristos, faţă de prezenţa Sfântului Duh.[...]

„Icoanele aparţin Liturghiei“


Care este importanţa sfintelor icoane în cadrul Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine, în general?

Icoanele aparţin Liturghiei; ele sunt ferestre spre împărăţia lui Dumnezeu.

Începem Liturghia cu Binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...“, astfel noi anticipăm în Euharistie, ca şi în toate celelalte Sfinte Taine, împărăţia lui Dumnezeu; şi această împărăţie este reprezentată în icoane după anumite reguli: culorile, perspectiva inversată etc. Şi toate aceste reguli au fost abandonate în trecut pentru a reprezenta pe Sfinţi, de exemplu, în peisage ale naturii pe care le putem vedea atunci când ieşim din oraşe, într-o pădure, pe un câmp, într-un sat, adică folosind imagini din această lume de aici, care este o lume a păcatului. Or, pentru Biserică, Liturghia se petrece în această lume, dar ea aparţine lumii celeilalte, lumii care va să vină. Şi acest caracter eshatologic a fost redescoperit în ţările ortodoxe şi, desigur, şi în România. [...]

Creştinismul a fost numit, metaforic, „religia chipului“ sau a „feţei“ şi, într-adevăr, icoana intră în cultul Bisericii prin Sfânta Mahramă care poartă pecetea sfintei Feţe a Mântuitorului Hristos, Cel descoperit ucenicilor Săi în lumina strălucitoare de pe Muntele Taborului. Icoanele transmit către lume lumina şi frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu - bogăţie spirituală revărsată prin ochii persoanelor sfinte, reprezentate în armonii ascetice de linii şi culoare. Chiar atunci când icoana cuprinde compoziţii narative cu mai multe personaje şi evenimente, timpul iconic curge cu bucuria veşniciei, iar spaţiul tridimensional terestru urcă prin planimetrie într-o mişcare de eliberare a materiei şi de transfigurare a ei. (pr. Nicolae DASCĂLU, "interpolarea" mea).





Interviu integral, realizat si adaptat din limba franceza de Gheorghe Lucian DUCĂ http://www.ziarullumina.ro/articole;835;1;...at-un-idol.html

Acest topic a fost editat de andra_v: 9 Mar 2009, 01:10 AM

In gradina Ghetsimani, de Vasile Voiculescu

Isus lupta cu soarta si nu primea paharul ...
Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intr-una.
Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna.

O mana nendurata, tinand grozava cupa,
Se cobora-mbiindu-l si i-o ducea la gura ...
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa ...
Dar nu voia s-atinga infama bautura.

In apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata ...
Dar falcile-nclestandu-si, cu ultima putere
Batandu-se cu moartea, uitase de viata!

Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii,
Pareau ca vor sa fuga din loc, sa-l mai vada ...
Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii
Si uliii de seara dau roate dupa prada.


Gradina Ghetsimani - un loc de rugaciune mult iubit de Mantuitorului
http://www.crestinortodox.ro/diverse/88210...dina-ghetsimani

Gradina Ghetsimani a fost locul de rugaciune si liniste cel mai iubit de Domnul nostru Iisus Hristos din tot Ierusalimul. Dupa Cina cea de Taina, Hristos si ucenicii Sai, s-au retras in aceasta gradina spre a face rugaciune - rugaciunea sacerdotala. Acesta este locul in care Mantuitorul s-a rugat cu lacrimi de sange, parasit de ucenicii care adormisera, si tot acesta este locul in care ucenicul Iuda isi va vinde Invatatorul cu acel sarut mincinos.

Ajuns in gradina, Iisus le-a spus ucenicilor: "Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga" (Matei 26, 36), apoi, luandu-i cu Sine numai pe Petru si pe fiii lui Zevedeu, S-a retras cu ei mai departe. Fata de cei mai apropiati dintre apostoli, Domnul nu Se sfieste sa-Si arate tulburarea: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte", le marturiseste El (26, 38). Niciodata nu a fost Iisus asa de abatut si nu a facut o asemenea destainuire.

La Ghetsimani, teama de moarte si de durerea fizica - sporita fara indoiala si de gandul ca chinurile Sale nu vor cruta nici lui Israel, nici omenirii atatea suferinte - a atins o culme. De aceea atunci a avut loc lupta suprema, din care vointa omeneasca a iesit invingatoare, fara ca totusi Hristos sa ramana impasibil la gandul mortii. Atunci, cum spune asa de frumos Parintele Dumitru Staniloae, "Iisus s-a cununat in duh cu moartea".

Pascal observa ca Adam l-a pierdut pe om intr-o gradina, sedus de ispita placerii, iar Hristos il va mantui tot intr-o gradina, acceptand de buna voie sa Se impovareze cu durerea, consecinta a pacatului primului om. Ca in toate imprejurarile hotaratoare din viata Sa, Iisus Se afla in mijlocul naturii, pe care a venit sa o izbaveasca de stricaciune, o data cu rascumpararea omului. ( http://www.crestinortodox.ro/diverse/69289...ata-crestinului ).

Gradina Ghetsimani - locul despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura

"Si dupa ce au cantat laude, au iesit la Muntele Maslinilor. Atunci Iisus le-a zis: Voi toti va veti sminti intru Mine in noaptea aceasta caci scris este: "Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei". Dar dupa invierea Mea voi merge mai inainte de voi in Galileea. Iar Petru, raspunzand, I-a zis: Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti. Zis-a Iisus lui: Adevarat zic tie ca in noaptea aceasta, mai inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine. Petru i-a zis: Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine. Si toti ucenicii au zis la fel. Atunci Iisus a mers impreuna cu ei la un loc ce se cheama Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga. Si luand cu Sine pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni. Atunci le-a zis: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. Si a venit la ucenici si i-a gasit dormind si i-a zis lui Petru: Asa, n-ati putut un ceas sa privegheati cu Mine! Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul este neputincios. Iarasi ducandu-se, a doua oara, s-a rugat, zicand: Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta. Si venind iarasi, i-a aflat dormind, caci ochii lor erau ingreuiati. Si lasandu-i, S-a dus iarasi si a treia oara S-a rugat, acelasi cuvant zicand. Atunci a venit la ucenici si le-a zis: Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor. Sculati-va sa mergem, iata s-a apropiat cel ce M-a vandut. Si pe cand vorbea inca, iata a sosit Iuda, unul dintre cei doisprezece, si impreuna cu el multime multa, cu sabii si cu ciomege, de la arhierei si de la batranii poporului. Iar vanzatorul le-a dat semn, zicand: Pe care-L voi saruta, Acela este: puneti mana pe El. Si indata, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucura-Te, Invatatorule! Si L-a sarutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mainile pe Iisus si L-au prins. Si iata, unul dintre cei ce erau cu Iisus, intinzand mana, a tras sabia si, lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie? In ceasul acela, a zis Iisus multimilor: Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu ciomege, ca sa Ma prindeti. In fiecare zi sedeam in templu si invatam si n-ati pus mana pe Mine. Dar toate acestea s-au facut ca sa se implineasca Scripturile proorocilor. Atunci toti ucenicii, lasandu-L, au fugit." (Matei 26, 30-56)
[...]
"Si, iesind, s-a dus dupa obicei in Muntele Maslinilor, si ucenicii l-au urmat. Si cand a sosit in acest loc, le-a zis: Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita. Si El S-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra, si ingenunchind, Se ruga. Zicand: Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca. Iar un inger din cer s-a aratat Lui si-L intarea. Iar El, fiind in chin de moarte, mai staruitor Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant. Si, ridicandu-Se din rugaciune, a venit la ucenicii Lui si i-a aflat adormiti de intristare. Si le-a zis: De ce dormiti? Sculati-va si va rugati, ca sa nu intrati in ispita. Si vorbind El, iata o multime si cel ce se numea Iuda, unul dintre cei doisprezece, venea in fruntea lor. Si s-a apropiat de Iisus, ca sa-L sarute. Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu sarutare vinzi pe Fiul Omului? Iar cei din preajma Lui, vazand ce avea sa se intample, au zis: Doamne, daca vom lovi cu sabia? Si unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului si i-a taiat urechea dreapta. Dar Iisus, raspunzand, a zis: Lasati, pana aici. Si atingandu-Se de urechea lui l-a vindecat Si catre arhiereii, catre capeteniile templului si catre batranii care venisera asupra Lui, Iisus a zis: Ca la un talhar ati iesit, cu sabii si cu toiege. In toate zilele fiind cu voi in templu, n-ati intins mainile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru si stapanirea intunericului. Si, prinzandu-L, L-au dus si L-au bagat in casa arhiereului. Iar Petru Il urma de departe." (Luca 22, 39-53)

Rugaciunea Mantuitorului in Ghetsimani este descrisa numai in Evangheliile sinoptice:
Matei XXVI, 36-45
Marcu XIV, 32-41
Luca XXII, 39-46 ( http://www.crestinortodox.ro/patimile-lui-...i-in-ghetsimani )

Domnul ne arata acum, mai ales firea Sa omeneasca. El este cuprins de intristare. Ca om, El stie ca numai prin rugaciune poate fi intarit sufleteste. Porunceste deci ucenicilor sa vegheze si sa se roage impreuna cu El. Apoi ia cu Sine pe Petru, pe Iacob si pe Ioan si le destainuieste tot zbuciumul care-I copleseste sufletul. Se departeaza dupa aceea si de ei, ca la o aruncatura de piatra, ca sa rosteasca o intreita rugaciune.

In prima rugaciune, Domnul cade cu fata la pamant si spune: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca dela Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu" (Matei XXVI, 39). El nu vrea sa se abata de la drumul Crucii, pe care Tatal l-a randuit din veac pentru mantuirea lumii, dar se cutremura in fata mortii pe care, neavand pacat, nici ca om nu trebuia s-o guste. "Si fiind in zbucium - noteaza Sf. Luca (XXII) - mai cu staruinta se ruga si se facuse sudoarea Lui ca picaturile de sange ce pica pe pamant. Si I s-a aratat inger din cer, intarindu-L". Dupa aceasta, El s-a intors spre Ucenici si, gasindu-i dormind, s-a adresat lui Petru, zicandu-le: "Asa, n-ati putut priveghea un singur ceas Impreuna cu Mine? Priveghiati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci "duhul este osarduitor, iar trupul neputincios" (Matei XXVI, 40-41). Dupa aceasta, Domnul s-a departat iarasi de ucenici si s-a rugat a doua oara, zicand: "Parintele Meu, de nu este cu putinta sa treaca de la Mine paharul acesta, ca sa nu-l beau, fie voia Ta!" (Matei XXVI, 42).

Acum el se incredinteaza cu totul lui Dumnezeu-Tatal si este gata sa-I implineasca voia nu numai ca Fiu, ci si ca om desavarsit. Apoi se intoarce din nou la ucenici si aflandu-i dormind, se retrage si se roaga pentru a treia oara, rostind aceleasi cuvinte.

Iisus este acum linistit sufleteste, impacat cu Sine insusi si deplin stapan pe voia Sa omeneasca. Prin puterea rugaciunii, El biruise inca odata ispita celui rau, care-L incercase dupa Botez si care, atunci, se departase de El numai pentru o vreme (Luica IV, 13). E gata pentru Patimi. Zbuciumul firii Sale umane a incetat cu desavarsire. El se supune de buna voie mortii pe care n-o merita si merge senin spre chinuri si Rastignire.

De aceea, cand se inapoiaza pentru ultima oara langa ucenici si-i gaseste cuprinsi de somn, nu-i mai mustra, ci-i lasa cu bunatate sa se odihneasca o vreme, priveghind asupra lor ca un parinte intelegator si bun. Vremea este insa extrem de scurta. Dinspre valea Cedronului, pe aleea ce duce in Ghetsimani, cei nelegiuiti vin spre Dansul cu arme, lumini de torte si faclii. Sosise ora ca Fiul Omului sa se dea in mainile pacatosilor, spre a fi osandit la Moarte pe Cruce. De aceea, Domnul trezeste pe ucenici, spunandu-le: "Sculati-va, sa mergem! Iata, s-a apropiat cel ce M-a vandut" (Marcu XIV, 42).

Acest topic a fost editat de andra_v: 18 Mar 2009, 08:10 PM

Hristos a Inviat!