Multumesc pentru vizita, nefertiti. Sper sa se mai bucure si altii de ele, de aceea mai scriu aici cite un rind-doua...

Juan Carlos Onetti - Istoria cavalerului rozei si a fecioarei venite din liliput cu burta la gura

Ed. Nemira, 2008, Colectia Babel
Trad. Ileana Scipione


Habar n-am avut pe ce bijuterie pun mina, cind mi-am cumparat cartea asta de povestiri.

Cine-i omul care scrie? Editura zice aici mai multe despre el, traducatoarea povesteste aici cum e sa traduci un scriitor de talia lui Onetti.

Scriu pentru prima data despre o carte din care n-am parcurs decat una, o singura povestire, si anume cea mai veche dintre toate- scrisa in 1933, celelalte adunate in carte au fost scrise pe parcursul a patruzeci de ani- si asta cred ca spune destul.
Undeva la pagina a treia, doamna aici de fata era deja tabloul viu al incintarii -daca nu chiar al extazului!- pricinuit de intilnirea cu unul dintre cei mai mari maestri ai scrisului pe care am avut norocul sa-i citesc in viata asta.

Revin.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 6 Dec 2009, 01:06 PM

Eu am cumparat-o de la Kilipirim, dar inca nu am citit-o. In schimb, am Viata scurta si mi-a placut. Inca nu am apucat sa scriu despre ea. Cred ca o sa scriu dupa ce le citesc pe toate.
De fapt, de la Kilipirim am luat si celelalte doua carti ale lui traduse la noi.

Mi-a spus o prietena buna ca am devenit foarte "mainstream" in alegerea cartilor.
So what, if I did? Am in lista inca si carti mari, unice, irepetabile, alea la care te gindesti cu respect, despre care n-ai curaj sa scrii doua rinduri...cum ar fi? cum ar fi...ar fi citeva: mai am inca pe lista Elias Canetti- Orbirea, Somnambulii lui Broch; Omul fara insusiri al lui Musil -il citesc acum, in paralel cu "mainstreamul", my dear friend (pina acum l-am tot aminat, sa ma mai maturizez-cind o fi si aia!)... imi place sa ma extaziez cind citesc o fraza perfecta, chiar daca vine din cele mai neasteptate surse.

Sunt si eu doar un om din multime, n-am nimic care sa ma plaseze altundeva.


@nefertiti: da, am vazut ca sunt patru carti ale lui Onetti, traduse la noi si publicate de Nemira. Ceea ce le voi citi pe toate.

Revin abia acum, am vrut sa editez postul de mai sus pentru ca l-am scris cu oarece amaraciune, si de cite ori il vad simt un pic din amaraciunea aceea…dar nu conteaza.

Asa…Ce e atit de special la Onetti e felul ametitor in care stie sa povesteasca, felul unic in care alege cuvintele si le pune in fraza, cu un efect uimitor asupra celui care citeste.

"..era nascut ca sa convinga, sa creeze atmosfera umeda si calduta in care infloreste prietenia si se accepta sperantele. Era nascut si pentru fericire, ori cel putin ca sa creada cu indaratnicie in ea, cu orice pret, in pofida vietii si erorilor ei. Era nascut, mai ales, si asta-i cel mai important, ca sa impuna transe de fericire intregii lumi. "

" isi presimtea intotdeauna propria fata cu o clipa inaintea oricarei expresii, ca si cum si-ar fi putut-o privi si palpa. "

" nu teama de singuratate, ci teama de pierderea singuratatii pe care o mobilasem cu senzatia puterii, cu un soi de noroc pe care zilele nu mai puteau niciodata sa mi-l dea ori sa mi-l compenseze."»

"acolo, primavara creste in taina pe sub nea apoi sare brusc in sus si acopera totul ca o inundatie"

As vrea sa stiu cum e sa scrii asa, cum e sa traduci un asemenea text- cum e sa citesti stiu! o fac cu mare bucurie, as vrea sa tina cit mai mult si imi rezerv portii pe mai tirziu, asa cum fac cu unele lucruri bune care imi plac mult de tot si la care ma gindesc ca la un premiu.

Onetti are orasul asta imaginar- Santa Maria- care are ceva din aerul din Buenos Aires si ceva din cel din Montevideo, in care isi dospeste visele si le arunca in realitate sublimate in clipe unice, pline de poezie intunecata.

Acolo oamenii nu sint aproape niciodata fericiti, cred ca pot intelege starea de fericire dar reusesc doar sa isi poarte cu gratie nebunia, dindu-ti de inteles ca esti privilegiat sa intri pentru putina vreme in lumea lor.
Orasul e in stare sa izoleze in neantul uitarii femeia care te-a dezamagit, chiar daca acum locuieste doar la patru strazi mai incolo, gata, nu mai e, a sters-o de tot -din timp si din spatiu, si din orice farima de amintire.

E undeva in carte o povestire in care o femeie, o aparitie stranie, plateste citiva oameni de teatru sa ii puna in scena o bucata dintr-un vis aparent fara noima, pe care l-a avut cindva, si in care s-a simtit pe deplin fericita. N-o intereseaza cit costa, vrea doar ca el sa ii fie decor pentru momentul ei de trecere dincolo, iar actorii din biata trupa scapatata de provincie nu inteleg ce e cu femeia asta, dar fac totul asa cum li se cere si inmarmuresc in final, intelegind totul in clipa din urma.

Mai este una in care o pereche (cavalerul cu roza la rever si « cu indolenta in alerta si plina de sperante, cu o prietenie pentru viata mai batrina decit el »si piticuta cu burta la gura) isi face aparitia bulversind viata molcom-binecunoscuta a orasului; santamarienii ii cerceteaza suspicios ca pe o amenintare si le comenteaza fiecare miscare-el e prea curtenitor, ea e prea irezistibil de draguta, amindoi prea tineri si fericiti -lucru care nu poate dura la nesfirsit («…privindu-i trecind, noi adaugam dispretului o timida si calculata oferta de prietenie, intelegere si toleranta ») ;
o alta in care un barbat trist, solitar si urmarit de vini mai mult sau mai putin imaginare legate de moartea fratelui, se simte atras fara scapare de o enigmatica pustoaica in rochie galbena, vesnic cu o bicicleta aparind si disparind printre grindurile de la malul unei mari iluzorii.

Inca una in care un barbat isi savureaza razbunarea amara, peste ani, asistind la esuarea in banal (odata cu maturizarea) a unui adolescent insolent, care i-a distrus cu cruzime cindva planurile de casatorie cu sora sa, doar pentru ca el il credea nepotrivit si « prea batrin ».

“Nimeni n-a iubit vreodata o femeie cu aceeasi intensitate cu care ii iubesc eu decaderea, modul definitiv de a trai cufundat în viata murdara a oamenilor. Nimeni nu-i mai fascinat din toata inima decat mine de tresaririle lui fugare, de proiectele fara convingere pe care acest Bob distrus si distant le emite uneori si care nu-mi servesc decit ca sa masor precis pina unde s-a cufundat pe veci in noroi.
Nu stiu daca in trecut i-am urat vreodata bun venit lui Ines cu atata bucurie si iubire cum fac zilnic cu Bob in lumea tenebroasa şi urat mirositoare a adultilor.
(...) Ca pumnul de pamint de acasa, pozele cu strazi si monumente, ori cintecele pe care imigrantilor le place sa le ia cu ei, eu compun pentru el diferite planuri, convingeri si zile de miine, cu lumina si savoarea tarii din tinerete, de unde a venit cindva.”

Splendid.

Acest topic a fost editat de Tinkerbell: 28 Dec 2009, 07:53 PM

Toti sud-americanii scriu asa... Au un stil anume, care curge, da, asta cred ca e cuvantul potrivit. Indiferent despre ce ar vorbi, povestea curge, nu se opreste si te face sa citesti mai departe, chiar daca sunt lucruri banale, de fapt. Doar la unii portughezi am mai intalnit stilul asta. Sau, ma rog, unul foarte apropiat.

Eu citesc acum tot un sud-american: Jorge Edwards, Casa lui Dostoievski. O recomand, dar o sa scriu despre ea cand o termin.

Un an nou cat mai bun si mai frumos sa ai!

p.s. Stii ca vine Duke Ellington Orchestra la Bucuresti?

Multumesc frumos de urari, un an minunat iti doresc si eu tie!

P.S. Sper sa apuc sa merg la mai multe concerte la anul, macar sa nu mai ratez Garana...

post-it: de identificat pe harta.

Acest topic a fost editat de kumarbi: 29 Dec 2009, 09:02 PM

@ kumarbi:
Multumesc pentru vizita.

Vreau sa pun aici la pastrare citeva bijuterii pe care le-am descoperit recent, autorul este George Almosnino:



singuratatea serii

prin
fereastra
deschisa
caldura unui evantai



punct

un tipat
deschide
multe ferestre
fereastra lui
inchisa



respiratie pe geamul inghetat

pietre
mangaiate noaptea
de maini singuratice
insistenta
de a-ti apropia
concretul cu un abur



stari critice

si perdelele
ca femeile
in fata ferestrei
deschise
tremurand



remember

noaptea
stau
si astept
intoarcerea
noptii



uimire

cand rana se usuca
te gandesti
la scoarta copacului
si te miri
ca poti umbla



sa-i spunem nostalgie

seara
aceasta vanataie
care dispare
a doua zi



confesiunea unui timid

totdeauna m-am gandit:
gura e o usa
daca eliberez
tipatul
se prabuseste
casa



contrapunct iluzoriu

anonimatul
indarjita
tacere
a nemarginirii



incapatanare

sa incerci
noapte de noapte
cu indarjirea
unui caine speriat
sa spui adevarul

cuiva care trece strada



culpa

citesc
recitesc
nimic nou
cameleonul
e in mine



exercitii de a deveni obiect

privesc picioarele scaunului
inutile miscarii
imi simt muschii
incleindu-se
lent



sfidare

sunt pedepsit
sa stau in casa
si sa scriu

ah, grohaitul purceilor
primavara



capcanele culorilor

speriat
privesti zorile
rosii
ca o palma
indarjita
de frig



semn de carte

as vrea
un om
atat de drept
ca linistea
intr-o cladire gotica



in labirint

de la un timp
tot caut
dincolo de ceea ce se vede
nu inceputul
nu sfarsitul
doar o usa



vesti din tara indepartata

si ingerii trec uneori

incerc sa dorm
cu ochii larg deschisi



micile farse ale naturii

o pasare
voios colorata
langa un pian spart

urma pianistului
cicatrizandu-se



saltul in imediat

cand nu mai ai ochelari
te intrebi
poate cineva
sa treaca
peste propria sa tacere



intre doua oglinzi

singuratatea
ochiului
unde
au fost
muntii
ramane doar un nor



infractorul nevazut

pana la urma
voi afla secretul
dulapului
unde intunericul
imi incearca
palariile



o aproximativa descriere a vesniciei

unde
nu e culoare
orice intalnire
e posibila



George Almosnino, sotul scriitoarei de succes Nora Iuga, a fost cultivat de prieteni, desigur, pe merit.
A trecut prin „scoala oniricilor”, poezia si proza sa au ceva crepuscular, fantastic si pregnant,ca un vis-cosmar.

Existentialist solitar, precum Strainul lui Camus, el a strabatut o cariera fara multa galagie, precum participari la cenacluri,
festivaluri etc. Fara a fi un intimist, dimpotriva, era un mare „mestesugar”,un „aurar”, un slefuitor de lentile pentru eul poetic, original, neancorat la nici un curent modern, dar nici la „realismul socialist”, atit de pagubos pentru evolutia multor scriitori.

Titlurile volumelor publicate: Laguna(1971), Nisipuri miscatoare (1979), Omul de la fereastra (1982), Poemele
din fotoliul verde (1984), Marea liniste (1995 - postum).

S-a nascut la 17 iulie 1936, la Bucuresti, a absolvit Facultatea de Istorie, a practicat diverse meserii, a
publicat rar in presa literara, dar la Cartea Romaneasca, datorita lui Florin Mugur i-au aparut patru carti de poezie in circa un deceniu (1971-1982).
A murit la 24 noiembrie 1994. In 1999 a aparut o antologie, in colectia „Scriitori români”, cu poeme de Almosnino.
Creatii ale sale au fost traduse la Viena, Luxemburg, Basel. I-au fost prieteni si au scris despre el Florin Mugur, Constantin Abaluta, Miron Radu Paraschivescu (care l-a debutat la „Ramuri” – „Povestea vorbei”), Dinu Flamând, Gh. Grigurcu, Alex Stefanescu, iar postum, l-au cultivat Aura Christi, Octavian Soviany, Mariana Marin, Daniel Banulescu, Valeriu Mircea Popa, unii dintre ei revendicandu-se de la poezia „domnului Nino”, cum i se spunea in viata.
Regretata Mariana Marin scria:”Pentru a-si pastra memoria si identitatea, poezia româneasca contemporana a avut nevoie de umarul stabil si puternic al seniorilor discretiei.
George Almosnino a fost si este unul dintre ei.”
(extras dintr-un articol semnat Boris Marian si aparut in decembrie 2006)

Citeva articole dedicate, din Observatorul cultural:

Constantin Abaluta despre Almosnino

Octavian Soviany despre Almosnino

Forta si intelepciunea unui timid

si sotia:


Nora Iuga

Nora Iuga din nou

Un alt Nino extraordinar: Ion Stratan.

viaţa şi moartea

S-a înecat Buddha cu un
bob de orez - spun bătrânii.

Binecuvântat fie Buddha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.

Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,

încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.

Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă

Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.

Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.

Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.

Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?

Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.

Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.

Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.

Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.

Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.


(din volumul DE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998)

"Ion Stratan a fost nu numai unul dintre cei mai importanti poeti romani si europeni (si stiu bine ce spun cand afirm asta), dar si un spirit critic, lucid, analitic si sintetic, o raza imaculata care a strabatut ceturile unor vremi revolute.
A fost un mare inovator, un cautator de aur care a descoperit diamantul reflexivitatii elegiace.
O faptura sensibila, un june rupt parca din alta epoca, un erou de capa si spada, un degustator fin al desenelor ce animau perioada studentiei noastre de pe la mijlocul anilor ’70, un indragostit de viata, de muzica, de cuvintele ce lui ii pareau un miraculos joc al ielelor - iata doar una din ipostazele in care imi apare poetul." (Traian T. Coşovei)


"Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina." (Şerban Tomşa)

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, din judeţul Olt şi a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploieşti, la 19 octombrie 2005.
De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie titlurile cărţilor sale sau versuri precum:

"Viaţa asta, moarte înceată / Şi viaţa cealaltă, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat să-şi dispute / Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici / Şi nici existenţa nu vrea sa mai pară / Un gol de furnici/ S-au săturat existenţele / De-atâta vid / Haide şi tu, prag între dânsele / Să aluneci avid." ("Moarte înceată", din volumul "Spălarea apei", Editura Eminescu).

De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luată de unii drept inexigenţă, de alţii ca o revarsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autorităţiile comuniste.
A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
În timpul studenţiei a fost membru al cenaclului "Amfiteatru", apoi al "Cenaclului de Luni" condus de criticul literar Nicolae Manolescu şi al "Cenaclului I.L.Caragiale" din Ploieşti.
A fost cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia. A fost redactor şef al revistei Contrapunct şi bibliotecar la Biblioteca "Nicolae Iorga" din Ploieşti. Este unul dintre optzeciştii care a luat poezia în serios, consacrându-i viaţa.

Prieten cu Nichita Stănescu, considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a recurs şi la izvorul celuilalt mare ploieştean al Râsu-plânsului, Ion Luca Caragiale, dar în tonul sumbru al berlinezului sensibil la dezastrul din 1907.

Ion Stratan a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a bătrânului Nichita, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni, co-generi optzecişti şi scriitorii importanţi contemporani.

Avea, la fel ca Nichita, numai 50 de ani. (sursa: wikipedia)

În capcana limbajului

În capcana limbajului mă-nvârt ca o fiară
- deşi nu-mi pasă prea mult ce-i afară-

Mai mănânc o consoană, un pleonasm
Conjug verbe vechi, ce-mi dau astm

Şi păstrez concordanţa timpului între
Ce s-a-ntâmplat şi ce era să se-ntâmple

De nu erai, de nu eram, de n-am fost
Şi găsesc în toate astea un rost

Fără rest cum cuvintele însele
Au venit şi mi s-au plâns,

Plânsele.



Preziceri

Nu puteam să lipsesc astă seară
La petrecerea ce-o dau pentru mine
Sub o scenă în mare acvariu
Voi prinde în păr crengi marine

Şi nu voi pleca şi nu voi pleca
Şi nu voi sta şi nu voi sta