In ce oras esti acum ?

in Barlad!

Flori, incet incet se mai schimba si la noi atitudinea oamenilor, dar gandeste-te ca e foarte greu sa sterigi cei 50 de ani de prostie (=comunism) din capul oamenilor. Referitor strict la autoritati, asa e, sunt mult mai deschise si mai respectuoase, ca acum 5 ani, sa zicem, si asta se datoreaza numai schimbarii de generatii.

Iti doresc un concediu placut si distractie maxima in Romania!

Contraste imi pare rau ca nu am reusit sa ne vedem, am fost foarte ocupata, a trebuit sa fac rost de locuinta in Bucuresti, baiatului meu care e student de anul asta. Cel putin efortul n-a fost zadarnic si multumesc Lui Dumnezeu am cumparat frumusete de casa! Desi mai erau multe de facut a trebuit sa ma intorc in Germania, dar sper ca data viitoare o sa ne vedem!

Imi vine sa plang .. vreau sa plang ! Vreau iar acasa .. macar un pic , sa vad ce mai e pe acolo .. sa-l vad pe Stef, sa o mai vad pe mama , sa vorbesc cinci minute cu ea si sa il asigur pe tata ca sunt bine .. ca nu plang acum ! Ca nu mi-e dor de ei ! Ca ma pot uita la pozele facute acolo si fara sa plang , fara sa strang din dinti ca i-am lasat pe ei acolo .. cu toate amintirile placute si cu toate cosmarurile !

Bine, flori, nu-i nimic ! Ne-om vedea vreodata, daca va fi sa fie...
De-abia acum am citit raspunsul tau.....
Oricum, traversez o perioada foarte incarcata!

M-am hotarit sa reiau povestea amintirilor mele din tinerete desi nu stiu daca o sa am puterea sa o termin vre-odata pentru ca tineretea mea desi frumoasa ca orice tinerete prin trairile interioare a fost foarte trista, grea si plina de lipsuri...Am fost o visatoare si asteptam sa cresc si sa cunosc lumea in care traiesc dar contactul cu societatea in care traiam a fost foarte dur pentru mine. Aveam 15 ani eram in primul an la liceul la care invatase si tata. Era cel mai bun liceu din oras intrasem fara prea mari probleme desi nu ma prea omoram cu invatatura! Nu ca nu mi-ar fi placut dar nu aveam nici o motivatie si totusi retineam totul din clasa si mi se parea destul de simplu sa raspund la intrebari. Nici eu nu stiu cum m-am trezit numita sefa clasei dar nu mi s-a parut deloc potrivita functia asta ca eu eram mai degraba o persoana inchisa in mine care nu dorea decit sa observe lumea din jur pentru a invata tot ce se poate...nicidecum nu eram capabila sa organizez ceva si habar nu aveam ce ar trebui sa vorbesc la sedintele de U.T.C. La scoala eram obligata sa merg cu uniforma aceea cu sarafan bleumarim din stofa, bluza din pinza de culoare bleu sau alba. ciorapii din bumbac albi sau bej si pantofii negri inchisi cu sireturi...A sa nu uit bentita alba care era cea mai enervanta deoarece aluneca todeauna de pe cap si asta aducea reprosuri dure din partea multor profesori, Totusi aceasta uniforma era pentru mine un adevarat lux pentru ca altceva de imbracat nici nu aveam si nici nu credeam ca ar exista pentru copii de seama mea ceva mai atragator...

Astazi n-am nici un chef sa continui povestea vietii mele desi am foarte multe de spus...
Am intrat aici doar sa incerc sa ma descarc de energia negativa, mai bine zis tristetea si revolta acumulata in urma unui telefon surprinzator primit in seara asta. Am aflat ca o fetita a murit. O cunoscusem in avionul care ma aducea in Germania in urma cu 3 ani. Era in scutece in bratele mamii ei care era fericita ca reusise sa stringa banii necesari pentru operatia complicata la ochi. La citeva luni dupa nastere, desi parea normala a facut complicatii si i s-a descoperit o boala crincena care ducea la orbirea inevitabila. A reusit biata mama nu stiu prin ce mijloace sa stringa banii pentru operatie. Am aflat o parte din trista poveste in timpul zborului. Era pe de o parte fericita ca reusise sa stringa acei bani, dar era atit de speriata si neajutorata, mai ales ca zborul nu era pina in orasul in care trebuia facuta operatia si nu vorbea limba. Abia cind am ajuns in aeroport unde aproape fiecare era asteptat de cineva, mi-am dat seama in ce situatie se afla. Asa ca l-am rugat pe sotul care venise sa ma astepte cu masina sa nu mergem direct acasa si sa facem un ocol prin acel oras care se afla cam la o ora distanta de Düsseldorf. Ploua si era forte frig, am gasit cu greu spitalul la care fusese trimisa si am reusit sa gasim si sectia unde trebuia internata fetita...nu stiu cum s-ar fi descurcat biata femeie...multumesc lui Dumnezeu ca mi-a scos-o in cale si am reusit sa o ajut. Cind am ajuns acasa am aprins candela si m-am rugat pentru reusita operatiei. Dupa citeva zile am aflat ca operatia reusise si fetita e in afara oricarui pericol. De atunci nu am mai primit nici o veste de la ea pina in seara asta cind a sunat mobilul sotului si cineva ma cauta pe mine. Femeia aceea m-a anuntat plingind ca i-a murit fetita...acum imi vine sa pling si am asa un sentiment de neputinta. Am fost atit de surprinsa ca mi-a dat telefon tocmai mie si tocmai aici in Germania din Romania...nici macar nu stiam cine e la telefon pina cind nu mi-a adus aminte. Cred ca e foarte singura si a vrut sa-si imparta durerea cu cineva. Ma doare inima si-mi pare tare rau pentru ea, dar oare asta ar putea sa o ajute cu ceva? Macar sa-i aline cit de cit durerea?

Draga Flori, cred ca si compasiunea are o forta a ei, doar are ca fundament iubirea.
Cred ca i-a facut bine sa vorbeasca cu tine...

O noapte frumoasa.

Da Telma asa este...Viata e mai mult trista, dar e frumoasa! Mai ales cind ai fericirea si poti ajuta pe cineva!
Multumesc pentru urare si tie noapte buna!

Acum, de dimineata am citit postarea asta trista...
Cred ca acea femeie te considera ca facand deja parte din familie...
Tie iti datora partial reusita acelei operatii, asta cred ca era proiectia fiintei tale in sufletul ei...
Incearca sa o suni tu peste un timp....
Cred ca i-ar aduce mangaiere...

Ce tristi sint pomii fara frunze! Si cit de disperate se rotesc bietele frunze in bataia nemilosului vint de iarna...De-ar cadea odata zapada sa nu mai vad atita tristete!

Ce repede-ai venit anul asta surioara... Imi vad umbra lungindu-se pe pamint prea devreme si stiu ca esti deja aici si trebuie sa plec... si-mi ramasesera atitea lucruri de facut... Te-as ruga sa ma mai lasi sa ramin putin, dar stiu ca nu poti pleca inapoi si nici nu putem exista amindoua deodata... Desigur ca eu voi fi cea care pleaca... dar te rog promite-mi ca vei duce la bun sfirsit pentru mine ce mi-a ramas de facut...
Stolurile de pasari calatoare imi vor purta ca-ntotdeauna trena de nori luminosi si subtiri pina in tarile calde de la marginile lumii, unde voi astepta inca un an sa ma intorc pe pamint... si mi-e mila de copacul acela care ramine singur, despuiat de cintec... Abia l-am convins sa inverzeasca din nou dupa ce se uscase de singuratate... Daca ramine pustiu tocmai acum, va muri de tristete... Te rog dezmiarda-l tu cu soarele tau blind si spune-i ca-mi va fi dor de el si ca la anul voi veni din nou sa-l invii cintindu-i din frunza... Mai trebuie sa mingii si nisipul nedumerit de umbra lunga a amurgurilor ce coboara asupra-i... Si mi-au mai ramas si citeva iubiri de incununat pe care te rog, Toamna, sa le pecetluiesti intru eternitate cu aurul tau.

Flori, imi cer scuze ca intru si eu cu bocancii in inima ta, pentru ca mi se pare stupida si neavenita interventia in jurnalul tau atat de frumos si de trist

L-am citit pe nerasuflate .. te voi ruga sa il completezi frecvent cu si mai multe povesti, pentru ca da dependenta deja

Povestea ta este fascinanta si aproape incredibila. Se pare ca avem oricum multe puncte in comun si poate de aceea mi-a placut atat de mult ce am citit.

Imi cer scuze inca o data pentru interventie .. ma asez din nou cuminte in coltisor si ascult povestea ta

Un sarut din Timisoara

Ninnge, ninge...a nins toata noaptea. Cineva acolo sus ma iubeste. Cind ma gindesc ca abia ieri imi simteam sufletul trist din cauza copacilor goi si a frunzelor triste si-mi doream atit de mult zapada care sa acopere aceasta tristete...iar acum a venit peste noapte parcul este alb din cer coboara lin fulgi mari de nea care impodobesc pomii cu ghirlande albe! Ma duc sa fac poze!

Dojo bine ai venit in jurnalul meu! Multumesc mult pentru aprecieri...Si nu-ti face complexe, inima mea e invatata cu bocancii, dar nu e cazul tau! Tu deocamdata ai intrat numai in jurnalul meu si ai facut-o destul de delicat, as putea spune chiar cu pantofiori de balerina! Esti binevenit si ma bucur mult ca-ti place, de altfel de aceea il si scriu ca sa va placa. E ca si viata: frumos dar trist...
Promit sa revin in curind acum ma duc sa pozez iarna si sa-i spun bine-ai venit!

Pune-aicea ceva poze cu iarna !
Cine stie, poate ma inspira si pe mine !

Am venit! Am fost harnicuta azi! Am salutat iarna si am pozat-o ca ea e vedeta zilei nu!

si honda se bucura de iarna!

Ghirlande!

Fara el nu se putea!

Foarte frumoase pozele Flori, mai ales cea cu inimioara

Si voinicii care l-au creat!

Oiski sigur ca sint frumoase! Doamna Iarna a venit la noi in parc si s-a desfasurat in toata splendoarea ei. Azi am sarbatorit impreuna, parcul a fost o adevarata sala de bal nu a lipsit nimeni uite: pina si vara si-a trimis reprezentantii si chiar se simteau bine sub podoaba majestoasei ierni!

Ah doamna Iarna... cum stie ea sa-i consoleze, pentru tristetea suferita de a fi parasiti de frunze...

In toata splendoarea ei vazuta de la fereastra!

Ascult melodia lui Adamo "Tombe la neige" si-mi dau lacrimile pentru ca-mi aduce aminte de dragostea vietii mele care a fost si prima dar n-am stiut! El mi-a dedicat atunci aceasta melodie! Dar cit am putut sa fiu de rea si nesimtitoare sa nu raspund la dragostea lui! Si cit am avut de suferit apoi din cauza asta!
Eu parasisem liceul dupa doi ani trecuti cu brio, in favoarea scolii profesionale unde aveam avantajul de a cistiga bani, credeam eu, suficienti pentru toalete care, dupa intimplarea de la nefasta aniversare, pareau ca vor fi izvorul fericirii mele!
Mi-aduc aminte de prima bursa, cistigata, cu pretul bataturilor din palme facute la confectionarea unui ciocan si a unui fierastrau, din doua bucati de fier ruginit pe care a trebuit sa le tai, sa le gauresc si sa le pilesc pina au capatat, oarecum forma obiectelor mai sus amintite, cind am fost strigata de diriginta si am primit cei 300 lei mi-au dat lacrimile. Era o suma enorma pentru mine si nu-mi venea a crede ca sint ai mei, mi-au dat lacrimile de emotie...si am dat fuguta in oras de unde mi-am cumparat cei mai frumosi pantofi adica pantofi de 320 care erau cei mai scumpi pe atunci, a mai completat si bunica ceva! Ah ce mindra ma simteam cu ei, ma uitam la ei ca la niste bibelouri de portelan, dar spre nenorocirea mea am trezit invidia celorlalte surori si discordia s-a nascut rapid in casa noastra! Desigur tata a gasit solutia si anume: Programare la pantofi. Deci pantofii mei au devenit bun comun si trebuia sa-i incaltam dupa program...Nici nu va dati seama ce scandal am facut, am tipat, am plins, am mincat bataie dar n-am fost de acord sa impart cu nimeni pantofii! Apoi am primit paltoane nu unul ci doua, deci unul era in plus asa ca m-am hotarit sa-l duc inapoi la magazin si sa iau banii pe el, desigur tata iar s-a impotrivit pentru ca sora mea avea nevoie de palton. Desigur n-am vrut sa i-l dau si iar am mincat bataie, dar tot ce-am vrut eu am facut...Au mai fost citeva incercari ale tatii de a stoarce bani de la mine, mi-a impus, ca atita timp cit stau in casa lui si cistig bani, as fi datoare sa-i platesc chirie! De aici a iesit intr-adevar scandal mare, noroc de bunica mea iubita, care-mi era aliata la toate. Atunci ea a iesit in fata si i-a spus tatii sa-i fie rusine, ca el a fost singurul copil acasa si a primit tot ce si-a dorit, ba chiar si acum, si-a vindut casa si tot ce a avut, ca sa-i dea lui banii si sa ne ajute, dar a venit sa locuiasca la noi ca sa aiba parte de asemenea scene...Si astfel m-am trezit proprietara in casa tatii, pentru ca bunica, i-a impus tatii sa-mi faca acte pe una din camere pentru a inceta cu sicanele! Intr-adevar am fost rea si egoista cu surorile mele si s-a produs o mare ruptura intre noi! Nu-i vorba ca nici pina atunci nu fusesem noi chiar bune prietene, eu fiind oaia neagra a familiei...si incasind intodeauna pedepse chiar si atunci cind ele erau vinovate...drept pentru care imi rideau rautacios pe sub musteata batind din pumni nesuferitul sic-sic...plinsul imi statea in git, dar aproape intodeauna ma abtineam cit puteam si le aratam o limba de un cot, fugind repede in ascunzatoare ca sa dau drumul lacrimilor mingiietoare...
Incet, incet incepeam sa-mi capat putina independenta...cel putin aveam teritoriul meu dar in casa noastra tot dictatura militara era!

In schimb bunica ma trata ca pe o printesa...ma alinta si chiar ma facuse sa cred ca sint o adevarata printesa. Ea mi-a spus prima data cit sint de frumoasa si m-a facut chiar sa cred asta...m-a invatat sa merg prin casa cu carti pe cap pentru a-mi corecta tendinta de a merge aplecata, pentru a-mi ascunde sanii, care incepeau a creste obraznici si a atrage priviri indiscrete, spre marea mea disperare! Asa mi-am format mersul meu celebru de scolarita cu nasul in vint, care era de unii admirat si de altii criticat!
Asa l-am cunoscut pe Lupu prima mea iubire si pe stapinul lui, Vali, cu care cutreieram padurile, iubindu-ne platonic, scrijelind "inimi sagetate" pe copaci si sarutindu-ne infocat, tocmai cind treceam pe linga oameni seriosi, spre consternarea lor si hazul nostru! Ei... asta numai cind nu era si Hotu intendentul lui Vali, un baiat foarte nostim, dar urit si plin de cosuri pe fata, care mai participa uneori la peregrinarile noastre! Prietenia noastra a tinut cam doi ani, Vali venea intodeauna la usa noastra si cerea permisiunea tatii, pentru a ne plimba prin parc...de asta le placea parintilor mei de el, ca ma aducea intodeauna inapoi la ora stabilita...Doar o singura data la o aniversare, s-a intimplat ca am intirziat vre-o ora si m-am trezit cu mama si bunica la poarta casei unde era petrecerea, inarmate amindoua cu vergi sanatoase, nu stiu pentru ce...poate de teama cainilor Oricum mie-mi venea sa intru-n pamint de rusine si tot drumul spre casa am tremurat de nervi mai ales ca mama, incepuse critica la adresa dezordinii din camera, mea in prezenta lui Vali, pe care desigur nu-l interesa asta absolut deloc...dar nu pot uita nici pina azi, replica inteleapta pe care ia dat-o mamii: Ce sa-i faci, doamna! Curatenia nu e greu de facut, dar e greu de intretinut!
Nu stiu nici pina azi ce o fi simtit bietul baiat pentru mine, dar stiu ca eu nu-l pot uita pentru ca a fost primul meu prieten adevarat. Nici nu va imaginati ce importanta ma simteam, cind auzeam in noaptea de anul nou, pe sub ferestre cel mai frumos plugusor si stiam ca e Vali, pentru ca numai el putea organiza ceva de asemenea proportii. Si ce emotionata eram cind mama ii invita pe toti in casa si eu ii serveam cu vin si prajituri! In primavara, am fost cu un grup mai mare la un picnic...a fost frumos dar a fost prima data cind Vali a indraznit, in afara de sarutari sa ma si pipaie in locuri mai putin decente, desigur m-am retras revoltata si intre noi s-a produs o ruptura...am simtit in el o raceala care nu-i era caracteristica si la petrecerea de seara, la care trebuia sa mergem cu totii la intoarcerea de la picnic, nu m-a mai luat. Mi-a spus simplu ca nu e pentru copii si m-a dus frumusel acasa. Am simtit doar ciuda si revolta, dar numai din cauza ca el ma considera un copil, am plins toata noaptea, dar mi-a trecut repede. Cam la o luna dupa aceasta intimplare, desi am mai iesit de citeva ori impreuna, m-a invitat la nunta lui. Nu mai stiu ce-am simtit atunci dar desigur nu gelozie, mai degraba tristete pentru ca nu voi mai avea cu cine cutreiera padurile in siguranta M-am imbracat in rochie lunga de catifea bleumaren si eram frumoasa ca un trandafir...am dansat toata noaptea cu Hotu si nu am simtit nici un resentiment...doar putina ciuda, ca mireasa lui era uritica si cam matura, iar el m-a sorbit toata noaptea din ochi desi nu m-a invitat deloc la dans. Nu cred ca l-am iubit, dar a fost cel mai bun prieten al meu si amintirea lui o voi pastra mereu, l-am mai vazut apoi doar citiva ani la rind, caci a continuat sa vina la anul nou cu uratul impreuna cu nevasta.

Acest topic a fost editat de flori: 26 Nov 2005, 10:19 PM

Pe Adrian l-am cunoscut imediat ce am terminat profesionala. Am fost repartizata intr-o hala zgomotoasa si intunecata, unde mi s-a dat in primire o freza, care habar nu aveam cum functiona si mi s-au pus in brate un morman de bare ruginite pe care trebuia sa le pun intr-o menghina sa le string bine si sa dau drumul masinii, care facea ca toti spre marea mea diperare si groaza ca daca nu am stringeam suficient de bine o bara, poatea sa-mi sara direct in cap...Desigur ca rezultatul muncii mele au fost numai rebuturi si trebuia sa mai aduc bani de acasa sa le platesc...Ma trezea tata dimineata la 5 si ma impingea pe usa afara "la munca" pentru ca altfel nu m-as fi dus acolo nici in ruptul capului...viata mea era cenusie si pustie. Ma simteam singura si eram disperata...cind ajungeam linga freza, instrumentul meu de tortura ma apuca plinsul...si atunci mi-a venit o idee... sa ma imbrac cit de elegant posibil, sa-mi lacuiesc unghiile si sa-mi pun pantofi cu toc, asa ma duceam la freza pe care o uram din toata inima, ca si pe cei care se incapatinau sa ma tina linga ea, desi vazusera ca nu sint in stare sa fac nimic acolo. Erau alte locuri unde era munca mai fina si as fi dat randament, dar erau si interese perverse ale sefilor comunisti pe care eu in inocenta mea nici macar nu le banuiam pe atunci. Deci m-am imbracam elegant si m-am asezat pe un scaunel, linga freza care-mi fusese data in primire, impreuna cu nesuferitele bare de otel, in timp ce toate celelate masini vuiau de zor in jurul meu...nu stiu cit timp a continuat greva mea, dar se vede ca eram vizata pe undeva si nu era de bine...veneau multi sefi la mine cu amenintari, dar stiam ca nu au ce sa-mi faca.Intr-una din zile, a venit chiar seful cel mare de la proiectari si m-a invitat in biroul lui, spunindu-mi cu vorbe mieroase ca-l cunoaste pe tata, ca au fost colegi si de asta vrea sa-mi faca o favoare si sa ma ia la proiectare...Am intrezarit o raza de soare si speranta a incoltit in sufletul meu, mai ales ca asta era si meseria pentru care ma pregatisem si pe care-mi doream sa o practic, dar visul s-a transformat in curind in cosmar deoarece, seful in loc sa-mi ceara o proba de desen tehnic la care ma pricepeam foarte bine...mi-a cerut sa-l insotesc intr-o delegatie. Am priceput imediat aluzia si m-am dus plingind acasa. I-am povestit mamii, ca tatii nu as fi indraznit. Cind a aflat tata, dupa ce mama i-a spus revoltata intimplarea, singura lui reactie a fost sa ne spuna ca amindoua sintem niste proaste si sa ne descurcam singure...de altfel nici nu ma asteptam la mai mult de la el...am continuat sa merg la freza aceea nesuferita linga care nu faceam decit sa stau ca o statuie, macar daca as fi putut sa citesc, dar era interzis, asa ca ma duceam la munca si stateam pur si simplu...Salariu desigur ca nu primeam, nici macar nu ma duceam sa stau la rind cind se imparteau banii, chiar daca aveam si eu de luat ceva maruntis (bani de sare cum spunea sefu, cind ma ameninta ca luna asta n-o sa primesc nici banii de sare!) venea casierul si mi-i aducea...Dintre colegi nu cunosteam pe nimeni de altfel in zgomotul si intunericul de acolo nici nu prea se zareau...pina intr-o zi cind m-am trezit linga masina mea cu un baiat inalt cu o claie de par blond si doi ochi albastri care parea un inger in iadul acela...si m-a intrebat ce cauta o printesa ca mine acolo...desigur mi s-a parut ca ma ia peste picior si l-am trimis sa-si vada de treaba lui...dar atunci el mi-a spus ca tocmai si-a terminat treaba si se cam plictiseste asa ca a luat containerul cu bare a reglat freza si s-a apucat de lucru...a terminat intr-o ora ce eu n-as fi facut intr-o zi intreaga si a predat piesele la magatie in contul meu...si a continuat asa in fiecare zi...Mult timp nu l-am intrebat de ce face asta dar am constatat ca in ziua de salar am primit si eu bani spre surprinderea mea si astfel am inteles ca el muncea si pentru mine...

Incet, incent am inceput sa ma duc mai cu drag la fabrica...dar asta nu pentru ca as fi pris drag de munca aceea nesuferita ci pentru ca incepusem sa-l indragesc pe Adrian., desi nu intelegeam deloc, de ce se straduia el sa-mi faca viata mai usora in acel infern, muncind si pentru mine, in timp ce eu doar stateam si-i ascultam bancurile si povestile hazlii pe care nu stiu de unde le scotea, dar reusea sa ma faca sa uit de atmosfera ostila, care ne inconjura si chiar sa ma binedispuna!
Intr-o zi stind linga freza si ascultind povestile lui, o roata de la masina aceea infernala, mi-a pris o suvita din parul meu bogat si era cit pe ce sa fiu scalpata, daca Adrian nu ar fi fost destul de vigilent si n-ar fi oprit masina destul de rapid. Spre norocul meu am ramas doar cu o spaima teribila si o suvita lipsa...Abia dupa aceasta intimplare si la insistentele lui Adrian m-am convins ca e mai bine sa imbrac acel monstruos costum de protectie pe care refuzasem categoric sa-l imbrac pina atunci! Asa ca mi-am acoperit bine parul cu sapca si chiar mi-am pus si ochelari de protectie impotriva shpanului, care ma faceau sa seman cu o broasca. Echipata asa si cu manusi butucanoase in maini am prins putin curaj si am inceput si eu sa lucrez la freza, sub indrumarea si observatia stricta a lui Adrian. Ajunsesem chiar sa dau randament si sa ma familiarizez putin cu cei din jur, dar desigur ca locul nostru nu era acolo, si impreuna cu A. am hotarit sa terminam liceul, asa ca in timpul liber mergeam impreuna la seral. Pentru mine erau floare la ureche cursurile la liceul seral si chiar aveam satisfactia ca puteam sa-l ajut si eu in schimb pe Adrian invatind impreuna...Pentru distractii nu prea aveam timp...doar din cind in cind ne mai duceam la teatru, unde aveam aproape toti cei din fabrica abonamente, dar eram aproape singuri in sala, desi piesele care se jucau si actorii erau destul de bune...
Citeam enorm, aproape tot ce-mi cadea in mana...si eram o visatoare, desi visul meu nu avea o forma si culoare concreta, era, ceva difuz si alb..."mugur alb si roz si pur, vis de-albastru si azur" era o tinjeala spre o alta lume pe care nu o cunosteam, o dorinta de a evada din lumea meschina si murdara care ma inconjura. Citind carti de filozofie marxista m-am convins ca traim intr-o mare minciuna si ca nimic nu e adevarat din ideologia lor de fatada...Nu puteam sa-mi explic cum se sustinea sus si tare ca toti avem drepturi egale, cind niste nemernici inculti si perversi, stateau in birouri caldute, latrind mereu aceleasi cuvinte de lauda partidului, laudindu-l pe "marele sef" care ne-a creat "minunatele conditii de trai", in sedinte, si pe de alta parte, avind "painea si cutitul", dupa cum avea grija sa ne avertizeze intodeauna "stimabilul" tovaras sef de sectie, se manifesta, ca si cum ar fi fost stapin de sclavi...Ma apuca o repulsie instinctiva de cite ori aparea cu moaca lui aroganta prin sectie, si se oprea linga masina la care lucram, laudindu-ma ca, in sfirsit m-am dat pe brazda si am devenit o buna muncitoare, dar in acelasi timp sugerindu-mi ca de fapt mi s-ar cuveni un loc de munca mai curat si mai usor, si promitind ca se straduieste din rasputeri sa-mi gaseasca locul potrivit...Nu-mi faceam nici un fel de iluzii si era evident din privirile lui de sarpe pervers ca nu renuntase la intentiile lui murdare, dar ma straduiam cu greu sa-mi stapinesc impulsul primar de a-l scuipa direct in ochi...
Astfel m-am trezit intr-o buna zi avansata din sectia intunecata si murdara, in laboratorul de prototipuri, peste care stapinea insusi perversul sarpe...Era curatenie farmacie, liniste si multa lumina...Se lucra cu aparate fine si de mare precizie cu care m-am familiarizat destul de repede, dar dupa cum ma asteptam, aceasta "fericire" urma sa-si ceara pretul...asa a inceput crunta hartuire. La inceput discret si sub forma de complimente scirboase, apoi din ce in ce mai insistent si mai suparator, pina intr-o zi cind "stimabilul" mi-a dat sa masor nu stiu ce, cu un aparat foarte costisitor, nu inainte de a ma avertiza sa am foarte mare grija cum umblu cu el, ca daca se strica sint raspunzatoare! Evident ca aparatul era deja stricat, dar in felul asta putea sa-si gaseasca tapul ispasitor si de ce nu, poate chiar sa-si atinga scopul lui murdar...Am incercat sa-l pun in functiune dar bineinteles ca nu era posibil...atunci mi-a spus clar ca de data asta am patit-o si ca va trebui sa platesc aparatul care valora cam cit salariul meu pe jumatate de an...Asa m-am trezit fara sa vreau proprietara acelui aparat stricat si inutil cu care am plecat plingind acasa, gindidu-ma cu groaza la datoria pe care trebuia sa o platesc. Atunci a fost pentru prima data cind am simtit ca am si eu un tata...A luat aparatul si impreuna, am pornit spre fabrica...unde intilnindu-l pe fostul lui coleg de facultate, i-a adresat rosu de furie si trintindu-i aparatul pe birou, urmatoarele cuvinte: " Asculta musiu, eu stiam ca esti un mare porc, dar cred ca de data asta ai ajuns prea departe!" L-am vazut pe sarpe cum se fisticeste si incepe sa se bilbaie cerindu-si scuze... si astfel s-a incheiat cariera mea in laboratorul de prototipuri.
Atunci mi-am dat seama ca daca tata ar fi vrut, ar fi putut sa ma ajute sa nu trec prin aceste experiente, dar presupun ca de fapt, asta era pedeapsa pentru faptul ca parasisem liceul impotriva vointei lui...si pentru incapatinarea mea de a face intodeauna numai ce vreau...chiar cu pretul pedepselor corporale la care nu mai reactionam in nici un fel...ba chiar ajunsesem sa-l fac a intelege ca nu-mi pasa, si ca oricum era in zadar stradania lui de face din mine, o fiica docila si supusa dupa cum ar fi dorit!

Se spune ca ne nastem singuri si murim singuri, dar eu as mai adauga ca si traim singuri, deoarece chiar daca traim in mijlocul oamenilor foarte rar se intimpla sa traim aceleasi sentimente...
Cutremurul din `77 m-a gasit chiar in fabrica, linga teribila mea masina...dar cum totul huruia si se zguduia pe acolo nu mi-am dat seama la inceput ce se intimpla...vazind ca masina se zguduie mai urit ca de obicei am dat drumul la un fel de injuratura, pe care o invatasem de la eruditii mei colegi, in asemenea vorbe de duh...Abia cind am vazut lumea fugind ingrozita spre iesirea din hala am luat-o si eu usurel intr-acolo fara sa inteleg ce se intimpla, dar simtind cum pamantul imi fugea de sub picioare...Cind am ajuns cu chiu cu vai afara, am vazut lumea tipind ingrozita si cerul rosu ca focul, se auzea un vuiet sinistru si pamintul o pornise zdravan...Paradoxal...cred ca eram singura fiinta care se bucura si admira aceasta revolta a naturii...Speram sa fie sfirsitul si sa se termine odata totul, sa se prabuseasca, sa sara in aer, sa dispara toata acea lume care mi se parea atit de urita si nedreapta...In timp ce asteptam fascinata sfirsitul, a aparut si Adrian care in tot acest timp ma cauta disperat prin hala...I-am vazut fata ingrozita dar si multumita ca m-a gasit si sint teafara...M-a strins protector in brate si mi-a spus ca i-a fost atit de teama ca mi s-a intimplat ceva...Reactia mea l-a surprins...m-am uitat dezamagita la el si i-am spus: Pacat! Speram ca asta e sfirsitul! Si am izbucnit intr-un plins isteric...

Cred ca el a inteles atunci cit de mult sufeream, traind in aceasta lume ostila si cit de neagra si urita o vedeam cu ochii sufletului meu, care visau o lume ca un “mugur alb si roz si pur” dar care exista numai in imaginatia mea...A fost prima data cind am simtit ca cineva (in afara de bunica) ma intelege si ma mangaie sincer si cu compasiune. Si prima data cind am simtit acel fior atit de straniu si placut care nu stiam ca de fapt este dragoste pura...Atunci, in timp ce mergeam spre casa, el mi-a promis stringindu-ma tandru in brate ca-mi va arata ca aceasta lume exista totusi si mi-o va darui intr-o zi...
Curind a venit si primavara...cred ca a fost prima data cind am simtit cit de frumos este un pom inflorit...Adrian era cel care ma facea sa vad mugurii fragezi care se zbateau sa se nasca, din crengile uscate ale pomilor si din pamintul reavan aburind sub soarele primaverii...Apoi imi scutura pomii infloriti in plete si-mi spunea ca sint tot atit de frumoasa ca si primavara cu serpentinele de flori in par...ma simteam iubita si eram fericita, incepeam sa vad cu alti ochi, lumea din jurul meu si chiar sa fiu ceva mai buna si mai sociabila...ne-am planuit ca in vara sa mergem impreuna in concediu la mare...mai vazusem o singura data marea dar eram prea mica, fusesem cu parintii si cu una din surori dar nu-mi mai aminteam decit de oribilul furuncul de care am suferit tot timpul sederii noastre la mare. Mi-a promis ca de data asta va avea grija el, sa nu mai sufar de nimic si sa ma bucur de mare in toata splendoarea ei...

Acum, amintindu-mi aceste lucruri si asternind aceste amintiri aici, imi dau seama cit de mult ma dor si izvorul lacrimilor nu se mai opreste din cauza suferintei pe care am produs-o omului drag care ma iubea atit de mult..
In acea vara dupa cum ne planuisem am plecat la mare dar numai dupa ce am cazut amindoi de acord ,cu conditia impusa de mine de a locui separat...De fapt aceasta conditie nu era impusa numai de mine ci chiar de parinti care, aflind ca vreau sa plec singura la mare si stiind ca nu au ce face, daca eu luasem aceasta hotarire, s-au grabit sa-mi aranjeze cazarea la o cunostinta a tatii, la care statusem si cu ani in urma si unde se cazau ei de fiecare data cind mergeau la mare...desigur ca de asta data cunostinta, in afara de cazare mai avea si sarcina de a ma urmari dupa cum si banuiam...Cu toate astea femeia s-a dovedit destul de intelegatoare si chiar mi-a spus ca are sarcina de a ma pazi asa ca a inceput cu cieva sfaturi despre cum sa ma feresc de zonele periculoase si tipi dubiosi, dar dupa ce s-a lamurit cine sint, nici nu a mai insistat si chiar aproape l-a adoptat si pe Adrian care desi era cazat in alta parte statea mai mult pe la mine...Ne indragise atit de mult pe amindoi incit ne si astepta cu garatare si bunatati de fiecare data cind ne intorceam de la plaja..Prima saptamina a trecut fara sa ne dam seama totul era minunat eram fericita si Adrian ma iubea. Singele ne clocotea, si hormonii ne biciuiau cu ciuda, ne sarutam, ne mangaim dar exista o granita pe care eu am stabilit-o si bietul Adrian se straduia din rasputeri sa o respecte... Dar a venit si seara fatala cind ramasi singuri pe o plaja retrasa si sarutindu-ne infierbintati, m-am trezit, fara sa-mi dau sema cum, absolut goala culcata pe nisipul fierbinte iar Adrian ma framinta salbatec intr-o inclestare strinsa...Nu mai erau mingaierile tandre pe care le cunostean si-mi placeau atit de mult...era un fel de lupta crincena si inegala, eu ma zbateam disperata sa ies din inclestarea imbratisarii salbatice iar el parca in transa se straduia sa ma stapineasca, dar fara sa ma raneasca...Imediat mi s-a aprins beculetul rosu de alarma de gradul unu, montat de mama undeva in subconstientul meu inca din frageda pruncie...Eram pe cale sa pierd lucrul cel mai de pret: VIRGINITATEA...Mi-am adunat toate fortele de care dispuneam si mi-am indoit genunchiul lovindu-l pe Adrian cu brutalitate in burta...S-a trezit din transa ca si cum i-as fi turnat o galeata de apa rece in cap...Tremuram de nervi si de indignare...am urlat la el plingind ca nu e cu nimic mai bun decit toti ceilalti si ca urmareste acelasi scop murdar, dar e atit de pervers si versat incit a stiut sa se foloseasca de cele mai perfecte mijloace ca sa-si atinga scopul murdar...an plecat tremurind acasa mi-am facut rapid bagajele, Am intins-o la gara fara ca macar sa dau vro explicatie gazdei care dormea deja de mult...

Marturisesc ca nu am citit in intregime povestea , dar cel putin prima si ultima pagina mi-au placut enorm. In prima parte mi-am amintit de familia mea, eram tot patru fete cu diferente de 2 apoi 6 , 6 ani si tata care a rezistat si el cu stoicism.
Sa continui tot asa,...

Domnisoara iazurile fierb
Florile ce cad in serpentine
Daca azi ti-as cumpara un cerb
Fara frunze n-as veni la tine

Domnisoara pasii tai usori
Ma conduc mereu spre-o mare sumbra
Escortat in viata de doi sori
Eu sint arestatul fara umbra

Domnisoara stele ard in cer
Noaptea a cazut la tine-n plete
Daca-n inimi este prea putin
Aur e prea mult in verighete

Cind m-am intors la fabrica, am gasit pe masa mea de lucru un pachetel cu doua melodii pe care le auzeam prima data...“Domnisoara” lui Savoi si “Tombe la neige“...
Melodii atit de frumoase dar atit de triste, caci astfel Adrian a incercat sa se exprime...sa ma faca sa inteleg dragostea si tristetea lui...Le-am ascultat mult timp dar acum de cite ori le aud ma podidesc lacrimile...si-mi aduc aminte de el.
Atunci eu n-am reactionat nici intr-un fel,..intre noi s-a asternut tacerea care a durat un timp, timp in care Adrian statea la masa in pauza cu cea mai depravata femeie din fabrica...nu eram geloasa dar mi-era mila de el si de dragostea noastra care se dovedise a fi doar o iluzie (dupa cum gindeam eu atunci). Dar se vede ca “gindeam cam subtirel” exact asa cum mi-a spus chiar el cind i-am reprosat, ca macar putea sa ma inlocuiasca cu una mai buna...Si totusi, intr-o zi dupa ceva timp, tot el a fost cel care a venit la mine si mi-a spus ca-i pare rau ca nu m-a inteles, dar ca nici eu nu l-am inteles pe el, si m-a invitat da o cunosc pe mama lui, ca tata nu avea...parintii lui erau despartiti. Nu stiu de ce am acceptat sa o cunosc pe maica-sa, dar acum pot spune ca nu-mi pare rau...mai ales ca a fost o intilnire deosebita, el plecind de acasa si lasindu-ne doar pe noi doua...
Nu stiu ce tactica a folosit femeia aceiea, dar oricum cred ca a fost un foarte bun psiholog. Am stat toata noaptea la discutii si pentru prima data m-am destainuit cuiva fara ocolisuri...si ea la rindul ei mi-a povestit foarte multe lucruri despre Adrian. In ciuda faptului ca am inteles de la ea ca o casatorie facuta in graba numai pentru motivul de a ne satisface hormonii nu avea rost...si mai ales in cazul nostru, care eram destul de tineri si nici nu eram pregatiti destul de bine pentru a intemeia un camin...Tot nu am fost de acord sa-mi incep viata sexuala dupa cum imi sugerase ea, si ma asigurase ca n-ar fi un pacat asa de mare...si ca dragostea e mult mai importanta decit virginitatea si fiecare lucru are timpul lui...Am spus un NU hotarit desi in multe privinte ii dadeam dreptate si ma durea sufletul atit pentru Adrian cit si pentru mine...intelesesem ca doar sacrificarea virginitatii mai putea salva dragostea noastra. Dar eram atit de bine inoculata cu ideia ca “virginitatea e singura comoara a unei fete si ca mai bine moarta decit dezonorata” incit am hotarit ca dragostea este mai putin importanta si am renuntat la ea, in felul acesta semnindu-mi sentinta pentru toate suferinele pe care a trebuit sa le indur mai tarziu...

Citesc cu mult interes...ai mare talent la scris...
Povestea ta e o radiografie perfecta a anilor 80...