Balanta, exercitiul de stil, nebunia si ironia noptii albe

In partea din stanga atarna proiectul. Usor dar greu, greu dar usor, teribil de corpolent si inexpresiv, cel putin din unghiul din care il pot vedea eu. In partea din dreapta, atarna lenea. Grasuta si ea, caci e cam sedentara de fel, si prea incurajata in ultima vreme ca sa nu i se fi urcat la cap si ca sa mai dea pace proiectului. Pe undeva pe deasupra, ca un intrus nesuferit langa jocul meu de-a cantaritul, atarna iminenta dezastrului. Si pe fata mea atarna un zambet obosit dar amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Arunca balanta cat colo, spre nedumerirea locatarilor atat de indreptatiti ai talerelor si se duce undeva unde sa fie uitat de asta lume. E 1 noaptea in ajun de mare proiect mare si zambetul meu joaca bridge pe internet, contemplandu-se recursiv si amar. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...

Asa ca sa trecem la alta balanta.

In partea din stanga pluteste o descoperire noua care ma intriga. In partea din dreapta pluteste o descoperire veche care ma intriga. Pe undeva pe deasupra, la nivelul mintii sau chiar mai sus, pluteste iminenta dezastrului. Si pe fata mea pluteste acelasi zambet obosit si amuzat de solutia aberanta pe care a gasit-o. Ia balanta privind-o cu ochi umezi si duiosi si o asaza deoparte, punand acolo in mod vizionar si regretul pentru oricum se va inclina ea.. si se duce undeva unde obisnuia sa uite de asta lume. E 6 noaptea in ajun de mare rest al vietii mele mare si zambetul meu confunda cu autoingaduinta jurnalele cu scrisorile, contemplandu-se recursiv si atat. Si in mod ciudat e relaxat, relaxat, relaxat...

Iluzii (optice)

Exista cel putin doua feste pe care ti le joaca privitul lumii dindaratul a doua ferestruici verzui.
Uneori pot vedea frunze pline de viata si speranta intr-un peisaj care in realitate este gol si neprimitor, si atunci ma entuziasmez si traiesc iluzia celei mai frumoase vacante de vara, pana cand imaginea din fata se hotaraste sa imi corecteze perceptia si se inaspreste mult, atat de ingrozitor de mult incat in cele din urma chiar si eu accept ca, totusi, a venit iarna. O iarna cumplit de grea.
Alteori stau in fata unui frumos tablou de primavara si ma las in voia prudentei unui suflet prea tulburat de nepotrivirea dintre anotimpurile sale si cele ale lumii. Si prudenta imi sopteste sa refuz sa vad frunzele care se vad, cel putin pana cand peisajul se va incapatana intr-atat incat sa imi dovedeasca fara echivoc ca nu se joaca si el cu efectele unui decor in care stralucesc doua ferestruici verzui.

Optiuni

Sustin ca am o gramada de optiuni si ca asta e trist, iar lumea rade neincrezatoare, incitandu-ma sa demonstrez.

Pentru asta, am nevoie sa clarific notiunea de optiune. Sper sa putem conveni ca ceva ce nu as face niciodata, cu toate ca pot, nu este o optiune. Nici nu ar fi de folos nimanui sa fie, mi-ar fi mai usor sa demonstrez ca o gramada de astfel de optiuni nu e cine stie ce deziderat. Asadar imi ramane o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare".

In continuare, as vrea sa convenim asupra unui aspect mult mai delicat, si anume ca lucrurile pe care mi le doresc din tot sufletul - si de asemenea pot sa le realizez - nu sunt optiuni. Pentru ca ele elimina orice alegere, sau mai bine zis implica in mod imediat o anumita alegere evidenta - alegerea de a face acel lucru. Ori optiunile au nevoie una de alta pentru a exista. Nici una nu este exclusa sau acceptata din start, ele se bat intr-un spatiu probabilistic intre 0 si 1, interval deschis.

Sa contemplam din nou ce mi-a ramas - anume o gramada de "lucruri pe care as fi tentata sa le fac cu o pondere mai mica sau mai mare.. si pe care nu mi le doresc din tot sufletul". In acest moment, chiar si cel mai refractar element din auditoriu ar trebui sa imi intrezareasca concluzia. Optiunile nu sunt decat o dovada a faptului ca nu am radacini, iar radacinile sunt o legare intre noi si idealurile noastre. Acele idealuri minunate care ne fac sa nu avem de ales, sa ne simtim angajati pe un drum pe care sa dam totul si de la care sa nu putem concepe abaterea.

Chiar nu e evident ca e trist sa il cauti pe 1 in infinitatea pe care o ai in (0, 1)?

Hmm! Trebuie sa recunosc ca nu am citit cu atentie ci mai mlt am rasfoit jurnalul tau. In prima lui jumatate a fost scris la un mod cum eu n-as putea sa scriu niciodata. Adica n-as putea sa ma ascund de semeni scriind. Daca tot nu vreau sa ma dezvalui... nu scriu.

Asa suntem noi

Scrisul meu este ca mine. El nu ma ascunde de semeni, ci de ceilalti. Si nimic nu este mai plin decat noi de speranta ca semenii ma vor gasi.

Ok, am inteles. Totusi pt mine ceilalti sunt semenii mei.


Editez pt ca vreau sa completez in caz ca ar exista o confuzie de termeni si notiuni: "Ceilalti" sunt pt mine toate fiintele umane si implicit toate fiintele umane sunt semenii mei.
Bingo ce deductie logica!! Totusi logica nu ne prea ajuta in a simtii efectiv asta. Pe langa logica mai avem nevoie de ceva.

"Simplitatea se invata greu". Cred ca aici e cheia.
O sa deschid un subiect cu acest titlu pt ca totusi aici, la "Colectia de vorbe", noi ceilalti (semeni tai) trebuie sa fim mai mult cititori, spatiul acesta fiindu-ti consacrat tie.

http://www.hanuancutei.com/forum/index.php...=ST&f=85&t=2309

Acest topic a fost editat de gio19ro: 10 Jan 2004, 10:02 AM

Oameni

Iubesc oamenii si ma incearca un usor fior de fiecare data cand constientizez ce creatie extraordinara este un om. Dincolo de orgoliul de specie, ceea ce gasesc ca este fascinant se invarte pe undeva prin jurul notiunii de natura umana. Acele lucruri care nu trebuie spuse pentru a sti ca le intelegem cu totii, ori o senzatie de regasire si de identificare cu un sentiment al celui de langa tine. Senzatia ca acum "faci ca altul". Naturaletea cu care iti permiti sa gandesti uneori ca "orice om ar...". Un schimb de priviri care te convinge ca in spatele tuturor ochilor s-a asezat aceeasi concluzie sau deliciul psihologic incercat cand simti ca l-ai "ghicit" pe un altul. Natura umana imi pare o capodopera plina de rafinament si subintelesuri (cu toate ca atat de simpla - prin faptul ca semanam totusi atat de mult), o capodopera de care ma bucur cu atat mai mult cu cat cred, in mod foarte natural, ca "orice om" o poate intelege si percepe numai in mod empiric, traind.

Si eu ca si ceilalti, stiu ca sunt un om (ca si ceilalti). Nimeni nu are nevoie sa i se intareasca acest adevar. Nimeni nu are nevoie de dezvaluirile mele pentru a ma putea recunoaste ca om.

Un al doilea lucru fascinant in oameni il reprezinta nuantele. Ne putem lasa prada unei uimiri naive care se intreaba cum putem fi atat de asemanatori si cu toate astea sa nu existe doi oameni la fel. Diversitatea noastra este la fel de rafinata si de plina de subintelesuri precum asemanarea. Suntem tente si nuante ale aceleiasi culori si, cu toate astea, unii dintre noi nu se asorteaza deloc.

Imi doresc, poate mai mult decat altii, sa ma vad asezata in decorul de care apartin. Vina mea este o oarecare neindemanare in a imi gasi acest loc. Intre timp, incerc sa imi ajut semenii de acolo sa ma recunoasca; de data asta, un ajutor de care si unii si altii avem nevoie.

Care e decorul de care apartii?
Ce iti doresti tu cel mai mult si mai mult?
Concret, ce te-ar face Fericita?

Decor

Undeva in centru si sus, parand greu de atins, straluceste iubirea. Nu oricare, ci acel model rar care umbla cu "a" la coada. "A" - vocala deschisa, cum am invatat pe vremea analizelor literare, intr-atat de deschisa incat permite luminii iubirii sa invadeze decorul mai mult decat crezusem eu ca se poate.

Daca il lumineaza cu totul, nu imi dau seama acum.

Prin restul decorului sunt ascunse ingenios multe si mai mici beculete, la alte inaltimi, de alte culori. Nu sunt decat un fel de instalatie de brad de Craciun, care, odata asamblata, ar fi o podoaba care ar incepe sa cante foarte frumos, facandu-ma sa simt spiritul sarbatorii. Cu afectiune, pe beculete le-am botezat pasiuni, instalatiei i-am zis stiintific "implinire de sine", iar sarbatoarea a primit numele de viata.

Calendarul imi zice mereu ca ea este azi, ceea ce ma bucura zilnic, insa tot zilnic ma simt tot mai in urma cu pregatirile.

Nu doar pentru jocul de cuvinte

In orice lucru exista un dar.
Iata ceva ce cred mereu, multumita faptului ca "dar" are doua sensuri.
---
Iata ceva ce e adevarat mereu, oricare ar fi sensul ales.

Acest topic a fost editat de colectionara: 12 Jan 2004, 12:54 AM

Joaca de-a logica sau Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul

M-am jucat intai de-a lenea, apoi de-a harnicia, apoi am inceput sa amestec jocul de-a vointa cu cel de-a oboseala. De vreo ora incoace oboseala m-a rapus, dar eu am continuat mai senina ca niciodata, inviorata de senzatia ca ma fortez dincolo de niste limite. Ajung rar aici. Ma doare tot corpul din lipsa de odihna, in schimb logica mi se ascute si se simte stapana pe tot universul. In asemenea momente imi place sa ma joc de-a intorsul lumii pe dos. Imi place sa iau o propozitie de genul celor pe care le numesc "folclor" si sa o supun. Sa o fac sa isi schimbe sensul. E un joc placut si surprinzator de usor. Nu cere decat un artificiu de logica, nimic mai simplu de la logica mea care si-a lasat limitele naturaletii pe undeva pe la acum minus o ora.

Poti sa iei propozitia si sa o ataci direct, ca la proces, sau poti sa o ametesti prin invaluire, jucandu-te cu ea, facand-o sa se contrazica singura incetul cu incetul, fara sa stie cand si cum s-a intamplat.

Sa luam de pilda "Nevoia invata pe om". Sa facem eforturi ca sa ne intoarcem la o logica limitata si sa traducem: Cand are nevoie de ceva, omul invata sa se descurce. Cat de fals pare! Cat de dispusi suntem sa acceptam ca omul, subiect de drept in interpretarea noastra, se lasa patronat de nevoie de dragul topicii frazei. Eu ma revolt impotriva acestei interpretari. Cand eu gasesc o solutie la o problema grea, este meritul meu si nu al problemei. Sa deschidem ochii si sa citim din nou, e o propozitie clara. Nevoia il invata pe om. Omul nu stie ceva si nu intelege. El greseste undeva. Nu greseste pentru ca pana acum nu a stiut sa faca ceva de care nu a avut nevoie, ce fel de greseala ar mai fi si asta, ar insemna ca traim intr-o uriasa eroare, in fiecare clipa. Mai mult decat putem duce. Nu, el greseste altfel. Si nu oricum, ci ca om. Caci altminteri, mi se pare extrem de probabil ca un caine sa reuseasca sa se descurce cand se afla in nevoie. Si totusi nu zicem ca nevoia invata pe animal. Ci pe om. Nevoia este ceea ce simte omul. Fara ca ea sa intervina vreodata, omul ar fi fericit, desavarsit, neom. Ea insa vine si se insinueaza in sufletul lui si ii arata ca ceva nu stie si ceva nu intelege si ca ceva ii lipseste. Iar omul sta cuminte in banca lui si nu are ce sa faca decat sa invete. Sa invete ca nu e decat un om, sa invete ca trebuie sa asculte de nevoile sale si sa se lase invatat de ele pentru a putea sa traiasca cu sine. Sa invete sa se descopere ca o entitate curioasa, nici sustrasa nevoii, nici in armonie cu ea, ci intr-o continua subordonare pe care cel mult se poate stradui sa o accepte. Sau intr-un gest de revolta, sa o nege.

Cred ca asta au facut cand au schimbat sensul unei fraze atat de clare.

Romantism, curent al altei epoci

Unii oameni au un sentiment acut al intimitatii. Intr-un fel i-am invidiat intotdeauna, pentru ca o anumita discretie si o aura enigmatica imi par calitati care fara indoiala mi-ar sta bine si mie. Insa eu nu mi le-am permis niciodata, inca de cand eram mica am tras concluzia ca nimeni nu se va obosi sa ma exploreze dincolo de discretia si de latura mea enigmatica. Si pentru ca simteam nevoia ca cineva sa o faca, am inceput sa ma povestesc, in stare cat mai bruta. M-am consolat cu credinta ca oricum nu pot spune niciodata tot, iar apoi am descoperit si alte avantaje, precum cel al cunoasterii de sine.

In liceu eram o fiinta cu teorii ciudate. Desi gandeam tot timpul, caci asta era activitatea mea preferata pentru a umple o viata destul de lipsita de activitate, gandeam oarecum controlat. Nu ma lasam sa gandesc prea mult la mine, nu voiam sa ma descopar dincolo de un anumit nivel de detaliu. Mai precis, nu voiam sa ma descopar de una singura. Vedeam cunoasterea de sine ca pe unul din marile delicii ale vietii de om - si stiam cu certitudine cat de mult inseamna impartasirea unei experiente extraordinare pentru legatura dintre doi oameni. Aveam un plan de un idealism intortocheat sa ma descopar impreuna cu cineva.. candva. Era un plan ciudat, nerealist, si nu am avut sansa sa nu trebuiasca sa renunt la el, dar amintirea inca imi asaza un zambet cald pe fata. Era ceva foarte frumos in ideea aia ciudata.

De fapt.. romantismul exista si acum, mai puternic decat oricand, insa epoca l-a determinat sa se imprastie discret si enigmatic prin alte curente.

Titlul postului il dai inainte de a scrie sau dupa ce ai scris tot?
Sau in timp ce... ?

Da .

"El tango argentino es un pensamiento triste que se puede bailar" (Enrique Santos Discépolo)

In orice lucru exista un gand trist si un gand vesel. Am mai vorbit despre aceste "dar"-uri si despre perceptia permanenta a cel putin unuia dintre ele. Uneori pot sa simt ca sunt amandoua acolo.

Au trecut ani de zile de cand, din cauza acestui "uneori", mi-am asemuit prima oara viata cu un tango. Doi pasi inainte, unul inapoi... sau invers. Si o pasiune uriasa care nu si-a gasit locul in realitate si s-a insinuat in miscarile dansului realitatii.

"Tangoul este impletirea gandului vesel cu gandul trist, care se poate dansa". Asa imi spune mie inima si se spune ca, dupa ce inveti toate regulile, cel mai important este sa dansezi dupa regula inimii. Intotdeauna am incercat sa dansez direct dupa regula inimii; insa un for invizibil de arbitri m-a penalizat de fiecare data pentru necunoasterea celorlalte reguli.

Doi pasi inainte, unul inapoi. Ori, de simt astfel, unul inainte urmat de o privire intensa, ochi in ochi. Patru inainte sau zece inapoi? De ce nu, daca muzica o cere; oricum nu se stie niciodata ce va cere ea in continuare. Eu singura sunt patrunsa de frumusetea dansului meu, eu singura vad in el exprimarea plina de pasiune a gandului trist si a gandului vesel. Insa acelasi for invizibil ma penalizeaza, iar eu sufar prosteste... si accept ca am o nevoie disperata de a fi invatata cu rabdare, regula cu regula. Cineva trebuie sa inteleaga ca merit, ca am totusi dansul in sange.

Colectionara

Toata lumea ma intreaba ce colectionez. Si adevarul e ca, mai presus de orice, colectionez colectii.

Din fericire, orice rutina ma sperie. Viata te pandeste cu rutinele sale la tot pasul - si cel mai comod este sa te lasi prada capcanei si sa iti alegi o rutina, aceea care te defineste cel mai bine. Comoda fiind, mi-am faurit si eu propriile rutine insa nici una nu a reusit sa ma defineasca suficient de bine. De fiecare data a trebuit sa ma rup de acolo si sa incerc o noua perspectiva. Dupa mult timp, si nu doar pentru autoincurajare, am tras concluzia ca asa este mult mai bine. Odata ce te stabilizezi, chiar si intr-un fel de a fi, pierzi tot restul. Si nu te poti niciodata stabiliza in ceva care sa ofere tot ce ai putea cuprinde. In tine zace mult mai mult si tu poti sa te detasezi din cand in cand de rutina in care ai alunecat si sa vezi, din alta parte, peisaje care altfel ti-ar scapa. Si care iti lipseau, desi poate din rutina ta lipsea si constiinta acestei lipse.

Din nefericire, orice rutina ma sperie. Pentru ca exista totusi rutina lucrului placut, atat de placut incat motorul sau sa nu mai fie inertia, ci dorinta reafirmata in fiecare clipa de a face acel lucru. Tanjesc dupa aceasta rutina si ea ma sperie mai mult decat oricare, prin faptul ca pare atat de inaccesibila.

Intre timp, colectionez incercari esuate de a o gasi. Si incercarile se strang si se partitioneaza si ele in si mai mici colectii. Unele clasice, ca cea de etichete de bere. Altele romantice, ca cea de iubiri ratate. Unele de suflet, precum colectia de vorbe. Altele de natura sa chinuie sufletul, ca o impresionanta colectie de talente irosite. Colectii derizorii de senzatii, premii, amintiri, laude, mailuri si alte arhive, vise, copaci, poze, fantezii, frunze, culori, nopti albe, desene, note mari, discutii, inghetate mancate in diverse orase, statistici fotbalistice, admiratori, imagini, momente estetice, oameni... Pana la urma, toate au valoare biografica. Si ma atasez de toate, cu pasiune de colectionara - un gen de pasiune care nu m-a pasionat niciodata.

Mi'a placut cum ai spus odata "am dansul in sange"....

orice rutina te sperie? you must be joking.
eu stiu cel putin o 'rutina' peste care nu poti sa treci. si nu numa ca nu te sperie, dar pari a nici nu fi constienta de ea.

Da, mersul la buda.
Dar pe bune ca este pacat sa strici atmosfera cu observatii stupide.
Noroc ca nu e o rutina.

Un joc simplu pentru oameni plictisiti

In copilarie ma fascinau savantii si artistii nebuni si imi doream un destin de geniu neinteles. Apoi am crescut mare si mama a ramas singura persoana care sa creada in propria mea exceptionalitate. Uneori glumesc in mintea mea multumind mamei pentru ca mi-a implinit visul: pentru ea sunt si "geniu", si imposibil de inteles.

Fiind mult mai apropiata de mine, mi'a fost mai usor sa imi vad limitele si sa definesc problema din spatele lor. Idealul meu nu a fost niciodata sa fac ceva, ci sa simt ceva. Si de aceea orice lucru pe care il fac si esueaza sa produca sentimentul visat, pana la urma ma plictiseste.

In acest plictis general, ma delectez uneori cu un joc simplu, lipsit de dramatism, inspirat din idealul din copilarie: categorisesc oamenii dupa felul in care ei reusesc sa nu ma inteleaga.

M-am jucat si azi insirand numai cateva lucruri pe care unii sau altii nu le inteleg la mine. Am inceput malitios cu teama de orice rutina si am continuat - renuntand la malitiozitate - cu glumele, aluziile si analogiile; apoi tacerea, cand ea este ori nevoia de liniste, ori paralizia celui care simte prea mult pentru a sti cum sa se exprime; apoi bunatatea, rautatea, amestecul de egoism si neglijenta fata de mine, faptul ca nu e grav cand plang, faptul ca nu rad de ei cand rad sau ca de multe ori nu sunt nici macar vesela, ca pot fi ranita foarte foarte greu la nivel de injurii, ca pot fi ranita foarte foarte usor la nivel de sentimente, ca pot fi si castigata si alungata mai usor cu o vorba buna, agresivitatea mea care nu e niciodata mai rea decat o parada de forta menita sa imi dovedeasca mie ca pot, schimbarile de dispozitie, sinceritatea ostentativa, idealismul incapatanat, nevoia de frumos, nevoia de un sfat, nevoia de a nu ma simti constransa, nevoia de rabdare, nevoia de ochi blanzi si de a fi incurajata cu zambete, slabiciunea si nevoia de sprijin, nevoia de a ma exprima, nevoia de pace, nevoia de profunzime, nevoia de a fi invatata, nevoia de a avea pe cineva pentru care sa fac ceva, nevoia de seriozitate in anumite momente, nevoia de a impartasi...

O imagine glumeata sau trista ma intrerupe. Vad putinii, foarte putinii oameni care conteaza sau ar putea sa conteze, iar ei sunt rataciti intr-o mare de nevoi care se cer intelese. Undeva in aceasta mare, tronand precum un ac in carul cu fan, o nevoie se roaga sa fie descoperita. Nevoia mea de ei.

pentru tine,

Acest topic a fost editat de atta: 1 Feb 2004, 02:31 AM

"Cum va vad eu pe voi"

Mi-era dor sa fac o pozna! Si sa fac ceva pentru prima data! Iata cum il vad eu pe Figaro - prietenii din Religie Vs Stiinta stiu de ce :

Targul

Am expus unui prieten o problema. Daca i s-ar garanta ca acceptand sa fie ceva mai prost ar fi mai fericit, ar vrea sa faca un asemenea targ? Nu a putut zice da. Am inceput sa ma gandesc de ce nici eu nu as face Targul.

In general, evit pasajele lungi despre mine si incerc sa ma comunic cate putin, cate o idee odata, pe cat posibil cu simplitate si cautand acel cuvant care sa atinga macar un pic. Am inteles in timp ca e mai bine asa, oamenilor nu le place sa fie invadati si de multe ori nu sunt dispusi la acel efort de a desoperi in incoerenta noastra tot ce noua ni se pare atat de clar. Sunt fericiti sa gandeasca "e atat de simplu si firesc cu tine" sau sa se simta atinsi de incarcatura (sau uneori numai frumusetea) unui cuvant.

Este o regula greu de acceptat, pentru ca nimeni nu o postuleaza. Imi doresc mult sa zbor, dar stiu ca nu se poate si imi este usor sa accept regula asta. Insa faptul ca un om va respinge orice invazie, oricat de frumoasa... Nu este nici un pic de orgoliu aici, nu sustin ca invazia mea ar fi dintre cele frumoase.

Cel mai adesea, doi oameni se apropie din surpriza minunata de a afla ca pornisera amandoi unul spre celalalt.

Nu as face Targul - pentru ca nu as reusi sa ma bucur de un plus de fericire pentru care nu am calatorit. Am nevoie sa plec spre acea fericire si sa am surpriza minunata sa o vad si pe ea apropiindu-se din sensul celalalt al drumului pe care am apucat.

Voi incerca sa explic o imagine un pic ciudata si dificila. Sunt momente in care simt ca fac exact ce trebuie. Acestea sunt momentele in care reusesc sa ma iau pe mine si sa ma asez acolo, intre ceilalti. Raman si aici, detasata de cea de acolo, si incerc sa fac pentru toti ceilalti, inclusiv pentru mine, ce e mai bine.

Cand reusesc, ma explic si mie cate putin, cate o idee odata, fara invazie si fara graba si atunci imi daruiesc un sentiment de bine. Si imi zic "e atat de simplu si de firesc cu mine". In asta sta simplitatea despre care simt ca se invata greu, desi sunt destul de sigura ca Louis Malle a vrut sa spuna altceva prin cuvintele pe care acum le plagiez. Fiecare are alta simplitate care se invata greu, dar cred ca fiecare are una.

Am scris in alta parte ca in general reusesc asta dupa o dezamagire sau, mai sugestiv spus, o cadere. Este pentru ca abia atunci ma eliberez de senzatia ca sunt deosebita si ma tratez la fel ca si pe ceilalti.

Azi o sa scriu mai mult, ridicand din umeri la teama de a nu plictisi. Este o scapare care stiu ca nu se va repeta prea curand. Azi voi lasa jurnalul sa fie jurnal, desi stiu bine ca el nu este asa. Locul asta a fost de la inceput - si ramane - revista mea pentru lume. Un loc in care scriu mici articolase despre un subiect de interes redus: eu. A fost de la inceput un alt truc pentru a ma oferi celor din jur, fara nici un fel de invazie.

Intotdeauna am simtit nevoia de trucuri pentru a intermedia relatia mea cu cei din jur. Oricine aude asta simte probabil ca ceva nu e in regula. Si totusi asa trebuie sa fie, este una din acele reguli greu de acceptat. Orice incercare de a ma exprima direct ar fi o invazie.

O mana sta la cativa centimetri de mine si simt o nevoie acuta sa o ating, insa gestul ar fi teribil de inoportun. Nevoia este exagerata iar intensitatea ei o depaseste cu mult pe cea imaginata de cineva care asculta aceasta descriere. Urmeaza cateva secunde de delir amestecat cu evidenta dureroasa ca nu imi voi satisface aceasta nevoie. Undeva in exterior, o parte din mine care nu ma reprezinta se ocupa cu stangacie de pastrarea aparentelor. Un ras aiurea, vorbe multe pe care daca le-as auzi m-as jena, replici de o istetime ostentativa formulate in mod reflex. Ma apar atacand in gol. Cele cateva secunde trec, insa ramane o excitatie ciudata si tulburatoare. In ea ma simt acasa. Este una din senzatiile care imi alcatuiesc universul.

Traiesc pentru senzatii. E usor de spus si greu de explicat de ce o fac eu mai mult decat altii. Exista riscul ca oamenii sa se identifice cu mine. Se intampla adesea si eu ma simt atunci un pic vinovata ca ii pacalesc. Nimic din ceea ce nu promite o senzatie nu imi trezeste interesul. Ideea de viitor ma face sa dau din umeri. Nu am planuri de viitor. Si totusi am grija de el, involuntar. Invat bine pentru ca imi place senzatia de succes. Imi folosesc mult ratiunea pentru ca imi place senzatia de excitare intelectuala. Scriu sau desenez pentru senzatia minunata ca, astfel, o senzatie se manifesta prin mine. Caut oamenii pentru ca ador senzatia unei afinitati reale. Cel mai mult ma cheama senzatia de iubire.

Nimic nu conteaza mai mult decat iubirea. Nu ma simt romantica atunci cand o spun. Sunt uimita ca unii reusesc sa fie patetici spunand-o. Pentru mine e un adevar clar, simplu.

Nu as face Targul - pentru ca as pierde mult prea multe senzatii. Si pentru ca cedez senzatiei de teama - ca nu as mai fi eu, ca nu as mai trai pentru ce traiesc eu. Ca poate as fi fericita fara iubire.

Simt extrem, in felul cel mai natural cu putinta. Multa vreme am fost debusolata de o realitate pentru care aceasta intensitate a sentimentului este o anomalie. Am fost trista sa vad oameni speriati de aparentele mele invazii. Am vrut sa le spun de multe ori sa nu se sperie, sa inteleaga ca extremismul meu nu e ciudat sau periculos. Am ramas cu un reflex de a zambi mult, ca un gest de a ii asigura constant de blandetea mea si de intentiile total neextremiste. Am ramas cu o duiosie fata de toti cei care s-au legat de mine. Le sunt foarte foarte recunoscatoare. Am vrut sa le mai spun de multe ori ca e totusi frumos la mine in suflet, chiar daca nu se vede sau e greu de ajuns pana acolo. Am ramas cu constatarea calma ca e prea greu de ajuns pana acolo si frumusetea pe care o simt eu e relativa. Si speranta mea stie ca se bazeaza acum mai mult pe noroc. Am vrut sa le spun ca in ciuda paradelor de forta si a acuzatului aer de superioritate, ma simt teribil de fragila. Nu atat incat sa fiu doborata vreodata, insa atat cat sa ma plec prea des pana la pamant. As fi vrut sa le arat cand eram jos si sa le cer numai o mana de ajutor ca sa ma ridic. Acum zambesc, pentru ca acel eu care s-a amestecat printre ceilalti si ma citeste imi spune ca totul suna un pic exagerat. Sper ca zambetul asta sa il asigure de blandetea mea si de intentiile total neextremiste.

Am pregatit si un truc, o scuza: eu nu incercam sa invadez pe nimeni, incercam numai sa imi explic de ce nu as face un targ. Si nu l-as face pentru ca deja am investit prea mult in lumea mea si sunt prea atasata de ea. Fericirea mea nu are sens decat aici.

...citind cele de mai sus am avut senzatia ca exista un politai interior care m'a citit si m'a dat in gat la toti....folosind un truc, jurnalul tau virtual.....

Mereu am vrut sa-ti spun asta, dar nu am gasit niciodata momentul potrivit. Am impresia ( ) ca esti imaginea cuvintelor care-mi plac.

Scenariu

[Incaperea este spatioasa si goala, putina mobila sobra si rece, o perdea se zbate nonsalant in geam. Lampa proiecteaza umbre lungi pe podeaua lucioasa. Camera se misca incet de-a lungul podelei, surprinzand in cele din urma o umbra miscatoare. Se suie curioasa si descopera perdeaua agitata de vant, apoi coboara plictisita si isi continua drumul prin celelalte umbre lungi. Se opreste pe una din ele si asteapta. In cele din urma, umbra cedeaza si tradeaza o miscare. Camera urmareste miscarea si o descopera pe eroina inclestandu-se de tocul usii. Ochii ii sunt larg deschisi si prea luminosi, trupul frumos si firav sta frant de-a lungul peretelui, degetele se chinuie sa opreasca o cadere definitiva. Muzica, pana acum in surdina, se accentueaza devenind mult prea rascolitoare, astfel incat camera ameteste si ea si se indeparteaza cu greu de eroina, lasand sunetul sa se estompeze.]

Intr-o incapere mica si aglomerata, o fata care nu va fi niciodata vedeta de cinema sta imbracata in roz, asculta Beatles si isi da seama ca prabusirea ei ar fi hilara. Si, manata de un sentiment pe care ochii ei nu stiu sa il exprime prea bine, deschide o paranteza la realitate, construind un scenariu.

Putin spus

Am avut o zi proasta, de fapt numai o ora sau doua, dar pare putin. Si de fapt si "proasta"... este tot putin spus.

Ma simt nauca. Un corp imi atarna ciudat pe langa suflet. Dupa oboseala, pare sa fie al meu. Ma bucur ca sufletul e si el suficient de obosit. Era o vreme cand gasea multa energie ca sa se planga. Acum sta nauc si isi aduna cu discretie fortele. Stie ca o sa aiba nevoie de ele pe mai departe si stie ca mai are o cale lunga in fata.

Nu e un moment bun pentru o criza, orarul meu e deja plin. Mai incap numai mici ironii amare, carora le-am facut loc cu greu... si doar fiindca aveam nevoie de ele.

Ce noroc ca toate astea mi se intampla mie... Eu intotdeauna ma descurc. Viata ma iubeste, ma ajuta mereu. Imi da probe ciudate, pe care nu le inteleg si pe care le pic in mod repetat, insa are si grija de mine. Azi a rugat-o pe Maria sa fie draguta si sa imi trimita o felicitare. De multe ori uit cat de mult imi ofera viata, asa ca o sa pun felicitarea aici, spre a imi aminti.

Acest topic a fost editat de colectionara: 12 Feb 2004, 05:23 AM

Nopti...

Un frig generos a venit sa ma ajute. A adus si frisoane care imi provoaca miscari convulsive - exact cum aveam nevoie; si ma determina sa ma strang in mine, apoi sa ma arunc cu ciuda in afara mea, ca un arc lipsit de astampar. In miscarea asta brutala, improsc cu sentimentul peste tot. Incep sa il vad insinuat in lucrurile din jur. Am o camera care tanjeste, ca si mine. Dezordinea pare sa fi fost odata ordonata si sa fi abandonat asta, atunci demult, cand si ea a intins multe maini, sperand sa gaseasca ceva. Ii prind o mana si o framant afectuos in mana mea. Stim amandoua ca nu asta cautam, insa o strangere de mana ne va ajuta sa mergem mai departe. Ea va fi ucisa maine de un spirit ordonator. Si mie mi se intampla la fel, mereu.

... si zile

In dimineata asta imi dau seama ca imi place orasul. Ma intreb daca e asa de pustiu in fiecare duminica sau daca pur si simplu au avut si ceilalti o noapte grea. Oricum ar fi, ma simt miscata de reintalnirea cu cateva din obiceiurile mele citadine.

Obrazul imi este mangaiat de un soare timid. Nu are pic de putere sa incalzeasca ceva, insa umple decorul de blandete si astfel ma cucereste si pe mine.

Tramvaiul merge incet si hurducat, iar eu incep sa ma simt ca la tara, intr-o caruta. Analogia ma imbie si incerc sa o sustin. Intr-adevar, reteaua incurcata de fire electrice imi aminteste de vita de vie. Ma surprind zambind la ciuda de altadata, ciuda de a avea o detenta insuficienta pentru vita de vie...

De ceva vreme zambesc din alt motiv. Un alt vechi si placut obicei m-a indemnat sa trag cu urechea la o discutie din tramvai. El ii explica ei un film, iar ea asculta docila. Zambesc pentru ca am senzatia ca nu prea o intereseaza, insa vrea ca el sa ii vorbeasca, asa ca nu se indura sa spuna nimic.

Are ochi frumosi. Imi revine in minte o descoperire de demult, cum ca mereu in tramvai exista cineva cu ochi frumosi; si incep sa caut in jur. Este una din zilele alea in care toti ochii au de spus o poveste. Ori asta, ori una din zilele alea in care ochii mei vad povesti peste tot.

Mai era ceva care imi placea mie in tramvaie. Aburesc si astazi un geam si incep sa desenez cu aratatorul. Si, pentru finete, uneori cu degetul mic. Stiu ca sunt cativa care se uita la mine, imi dau seama ca sunt putin exhibitionista, dar nu o sa ma iau la rost pentru atata lucru.

Duminica are si un mic dezavantaj - nici un umar peste care sa fur o noutate din pagina sportiva. Asa ca... sper sa nu uit sa ma bucur de oras si maine.

Cu ce numar de tramvai circuli?

Cand ma fac mare vreau sa fiu... borcan

Ma uit cu invidie la banalul borcan care troneaza pe masa. Si el ma priveste, insa trufas si ostentativ. Se simte plin - de gem si de sine - si ma obliga sa fac nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt goala pe dinauntru. Nici un elan, nici un sentiment, nici un interes si nici macar gem.

Ma uit iarasi cu ciuda la el, de parca as vrea sa il daram din priviri. Dar el si-a gasit locul si nu se clinteste de acolo cu una cu doua - si ma obliga sa fac alta nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt prea usor de clintit de oriunde. Nimic nu ma face sa ma simt legata, nici un loc nu pare sa fie un decor in care sa ma potrivesc. Si daca inca sunt aici, este pentru ca nu am gasit acea privire care sa ma darame.

Il privesc pentru a treia oara, cu incredere ca nu mai are ce sa imi faca, iar el ma loveste din nou in plin. De data asta cu o eticheta care ma obliga sa fac o noua si nesuferita comparatie. Fata de el, ma simt prea greu de inteles. Pe mine nu scrie ce sunt sau din ce sunt facuta si pe mine nu ma ridica nimeni incantat de pe un raft, stiind pur si simplu ca sunt ceea ce cauta.

Ai uitat sa spui: "cu gem".

De placere?

Teorii

In anul 2 aveam un caiet de fizica pe a carui coperta scrisesem urmatorul citat: "The tragedy of science: a beautiful theory killed by a nasty, ugly, little fact". Obisnuiam sa imi imaginez o lupta intre matematica si fizica si sustineam cu indarjire matematica si teoriile ei frumoase, care nu aveau nevoie de fapte peste fapte care sa le justifice. Vedeam lupta ca desfasurandu-se in acelasi mare turneu unde mai concurau conotatia cu denotatia, frumosul cu binele sau cartea de poezii cu cartea de bucate.

Totdeauna mi-au placut teoriile, totdeauna am trait printre ele. Pentru mine ele sunt lumi, lumi al caror adevar nu il pun niciodata la indoiala, desi (uneori) el ar fi atat de usor de contestat de oricine. Adevarul lor sta in frumusete, in originalitate, in senzatia ca viata ta chiar ar putea sa se desfasoare in armonie cu aceste noi sensuri, sensurile lor.

Uneori in dauna armoniei pe care o numim realitate.

Am nevoie de teorii, ele ma insotesc peste tot. Se cladesc si se darama mereu in mintea mea, se joaca - ba ele cu mine, ba eu cu ele - se bat unele cu altele, mai in gluma, mai in serios, sau se sprijina la nevoie ca adevarati prieteni care stiu ca undeva exista un turneu mai mare in care cu totii formeaza o echipa.

Au timp sa se nasca, sa creasca si sa moara de mai multe ori in timp ce pasii mei masoara drumul dintre casa si scoala. Se imbulzesc alaturi de mine si de multi ochi frumosi prin tramvaiele 2, 11, 12, 35 sau 41. Ma imbie la somn sau la o bere, pacalindu-se ca se vor regasi insutit in acel somn sau acea bere, apoi lasa cu generozitate loc altora, fie propriile lor odrasle, fie straini fermecatori. Sunt curajoase, subtile, optimiste , pesimiste, simple, elaborate, pline de stiinta, pline de glume, pline de superstitii sau pline de gem.

Sunt pline... si le-am invatat sa umple multe goluri.

Pentru tine, o floare ciudata...

"Franturi de ganduri"

In ultima vreme, nici un gand nu a mai reusit sa discute cu mine. M-am grabit sa plec de langa fiecare, desi in sinea mea as fi vrut ca unul sa reuseasca sa ma retina. Nici unul nu a reusit si nu a fost vina nici unuia - caci toate au fost dragute, jucause, putin profunde si putin superficiale, asa cum mi-au placut mereu. Pana la urma, tot ce am putut face pentru ele a fost sa le strang cu drag intr-o... colectie. Tot cu drag rasfoiesc acum printre exponate:

"... sa ma cufund in senzatii marunte, pana cand ma simt eu marunta pe langa ele"

"... sa am voie sa ma mut intr-o alta realitate, oricand simt nevoia - si nici o realitate sa nu ma oblige la fidelitate"

"nici un cuvant nu mai suna bine; nici unul in afara de cele cantate... de altii"

"nicicand nu ma simt mai agitata decat cand privesc in jur si constat ca nu exista nimic care ar putea sa-mi daruiasca un pic de agitatie"

"imi place sa intreb 'ce mai faci?' si imi place cand oamenii nu raspund cu 'bine' "

"iubesc invaziile, insa ii detest pe invadatori"

"m-am trezit ca in fiecare seara, intrebandu-ma cum va fi noaptea de azi"

"ma cheama din nou o extrema si din nou nu stiu care"

...

Mai sunt, insa din nou simt nevoia sa plec. Ma voi intoarce, dupa ce imi voi potoli pofta de a cauta ganduri noi.

Pe drum

Sunt aproape, aproape plecata. Voi fi din nou pe drum si parca imi aud inima spunand "in sfarsit". Eu plec de acasa iar ea se intoarce.

De data asta nu plec catre cineva, nici dinspre ceva. Plec numai pentru drum, pentru mine, pentru libertatea si regasirea mea de acolo. Plec pentru senzatia de vant in par si de zambet catre soare, o senzatie atat de vie incat nici nu se mai sinchiseste daca vantul chiar bate sau soarele chiar se uita spre zambetul meu.

O sa fiu iarasi mandra de picioarele mele obosite. O sa vorbesc prea mult cu oricine si o sa ma las cucerita usor, pentru a scapa apoi de sub vraja cu o usurinta la fel de mare. O sa ma inciudez iarasi ca nu pot aprecia cine stie ce pictura din cine stie ce muzeu. O sa ma simt pe rand importanta si mica, sensibila si filosofica, deosebita si insuficient de deosebita. Atipic pentru mine, o sa privesc pe unde merg - dar ce-o sa vad nu o sa ma opreasca sa dau nas in nas cu stalpii, ca de obicei. O sa ma joc si o sa vreau mai mult. O sa ma-ntorc cu un elan ciudat si cu o foame si mai mare de a-l folosi, stiind cat e de efemer.

O sa ma intalnesc cu ganduri noi si o sa inteleg abia atunci si frumusetea celor vechi si, poate, o sa ma intorc un om mai simplu.