SUPER-MODEL LA FOTOGRAF!

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 23 Jan 2004, 06:14 PM

UN PUPIC DE ZILE MARI !

De multe ori avem impresia ca il cunoastem pe cel cu care vorbim. De multe ori oamenii pe care credem ca ii cunoastem ne fac "surprize" care ne pun pe ginduri si incepem sa ne indoim de faptul ca ii cunoastem cu adevarat.
Totul e o mare loterie.
Majoritatea celor de linga noi nu ne arata adevarata fata. Cei mai multi isi expun doar o fateta a personalitatii lor. Din diferite motive. Buna, rea... ramine la latitudinea noastra sa decidem daca ceea ce ni se arata e OMUL sau doar o alta masca menita sa ne cucereasca sau sa ne exploateze punctele slabe.
Dureros este insa momentul in care realizam ca asteptarile ne-au fost inselate si ca cel pe care il consideram prieten nu ii este prieten decit lui insusi...

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 23 Jan 2004, 10:23 PM

...hmm...si atunci devenim mai abili in a citi oamenii...si ne pitim din ce in ce mai mult in spatele mastilor.....si asa apare insingurarea si teama fata de ea....

..cand suntem copii, habar nu avem ce-i aia singuratate...iar la batranete toti sunt terifiati...

...poate daca am mai renunta cate un pic la egoism.....si nu ne-am opri din a darui celor din jur partea din noi care o merita, doar pentru ca cineva ne-a dezamagit.................

... Daca am putea da timpul inapoi, daca am putea sa privim cu aceeasi mirare si incintare lumea si am redescoperi frumusetile pe care ochii nostri obositi refuza sa le mai vada...
Daca...

Azi a inceput sa ninga... La inceput cu niste fulgi anemici care alergau ametiti de colo-colo, apoi s-a pus incet si sigur pe o zbatere de aripi de fluturi ca in basme... Si e asa frumos ca parca orasul e cuprins intr-o atmosfera de poveste ....

E ora 5 .18 dimineata si eu bintui pe Han... Cred ca am luat-o razna. Abia astept sa se faca dimineata si sa ies afara, sa ma bucur de frigul care imi biciuieste fata si sa simt mirosul de IARNA. Mirosul de rece, ud si curat...

Se pare ca am eu ceva cu ora 5 dimineata si cu hoinaritul pe Han la ore mici. Deschid pagina asta de vreo citeva zile , ferm hotarita sa scriu. Apoi, ca un facut, toate gindurile imi dispar , in cap mi se creeaza un mare vid si ma razgindesc. Ma uit cu parere de rau la spatiile albe care parca cersesc un pic de atentie si mi se face mila de ele. Sau poate ca ar trebui sa ma bucur. "Sfinta lehamite" , cum imi place atit de mult sa ii spun, ma cuprinde iar si sentimentul inutilitatii ma blocheaza. Ma simt in impas, intr-un impas inexplicabil si absolut ilogic. Atitea ginduri care se zbat, atitea cuvinte nerostite, atitea temeri care mi se cuibaresc in suflet si sentimentul unei fenomenale plafonari. Nimic nu mai pare sa aiba sens, nimic nu mai pare sa merite nici cel mai mic efort.
Toate astea ma tin prizoniera la orele tirzii ale noptii. Ma uit la ceas si imi dau seama ca am mai pierdut o zi. Ca am mai imbatrinit cu o zi , o zi care nu m-a invatat nimic, o zi in care nu am facut nimic care sa ma multumeasca.Acelasi program, aceleasi ritualuri, aceleasi intrebari pe care mi le pun si care ramin fara raspuns. o zbatere inutila , un chin perpetuu si bucuriile care se lasa asteptate.
Incepe o noua zi si deja ma simt dezamagita. Vreau o raza de lumina, un sens si vreau raspunsuri. Pe care mi-e frica sa le primesc, pentru ca undeva, adinc in subconstient, le stiu. Plus ca ma chinuie si o migrena .
Mi-e frica si nu vreau sa recunosc. Mi-e frica cind, de fapt , nu ar trebui sa ma tem de nimic.
Mai vroiam sa scriu ceva, dar am uitat ce. Tipic.

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 5 Feb 2004, 05:42 AM

Ma doare spatele ingrozitor. Am stat prea mult la calculator in cautarea unor materiale ajutatoare. Si urmarea e ca imi vine sa urlu de durere. Corpul mi-e frint de oboseala dar mintea mi-o simt limpede de parca tocmai ce m-am trezit.
Am o caruta de texte de revazut, vreo 10 carti de aruncat privirea pe ele... Si am descoperit ca ma lasa memoria...
Imbatrinesc.

Carne. Durere. Tipat. Curiozitate. Emotii . Plins. Joc. Cautare. Revolta. Muguri.
Speranta.Dezmagiri. Zbateri. Intrebari. Valuri. Fantome. Intrebari. Mai bine? Nestiut. Vis.
Eu.

Am vazut o cioara. Neagra, grasa, urita si prevestitoare de iarna. Sub un cer plumburiu ,greu de nori , orasul se zbate pentru supravietuire. Si noi, odata cu el.Nuante de gri, de cenusiu si copaci impudici. Galagie si liniste, lumina si intuneric. Mizerie si opulenta. Tara paradoxului. Tara lui Papura-Voda.Tara nimanui. Tara mea.

Capul Sus Diana si nu uita ca se poate mai rau, depinde ce parte a paharului alegi. Eu de obicei aleg partea plina, in ciuda celor ce cauta doar golul.

Sigur maine vine o zi noua

Sorin.

Paharul meu e intotdeauna plin. Pentru ca inca mai acord incredere apriori. Defecta sint... inca nu m-am invatat minte, Sorine.
Ziua de miine ne tine pe toti... sau, mai bine zis, speranta ca "miine " va fi mai bine...

Nu stiu de ce simt ceva naspa din cuvintele tale Diana. Daca ai nevoie de un sfat, un umar sau sprijin, chiar virtual...cu placere.

Sorin.

Sorine, multam de cuvintele frumoase. Mai ales ca stiu ca sint spuse din toata inima.

Ma intorc la tine,caiet drag.Te-ai cam jerpelit. In mod sigur esti cam suparat.Stiu,te-am neglijat.
Insomie,oboseala,insomnie...ore tirzii si lipsa de inspiratie.
Si iar oboseala...

O noua zi. O zi care se anunta calduta, aproape de primavara. Ieri mi-am cumparat ghiocei. Mirosul de nou, de viu si de proaspat mi-a inundat sufletul.
Mi-am adus aminte de primaverile copilariei. Tinjesc .

Primavara bate la usa... Copacii vor inmugurii iar frunzele nu vor mai fi in vant....

Tot timpul frunzele vor fi in vint.
Iar primavara , mai mult in sufletele noastre. Vinturile vremurilor sint prea puternice si noi prea slabi...

Acest topic a fost editat de arktu: 3 Mar 2004, 11:42 PM

Multumesc, Arktu, pentru florile de cires.
Japonezii au o mare pasiune pentru ele; cu mic, cu mare merg sa se bucure de ele. Pacat ca noi, romanii nu le pretuim atit cit ar merita. In atita mizerie si miasme, o floare poate readuce iar zimbetul pe un obraz obosit.


Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 4 Mar 2004, 10:21 PM

Azi am citit povestea lui Jeep. Si mi-am adus aminte de Judicuta, de felul in care imi arata burtica, de cum imi "cinta" , de cum imi dadea labuta, de cum cerea sa o iau in brate...
Si m-a apucat asa o jale, ca toate lacrimile pamintului nu imi ajung sa imi pling catelul pierdut pentru totdeauna...
Si am un nod in git si lacrimile sint parca prea putine.

Azi am vazut un film bun pe Hallmark. Povestea unui tablou... M-a impresionat. Asa cum m-a impresionat povestea lui Cristi si nepasarea tuturor.
Asa cum ma impresioneaza si ma incrinceneaza nepasarea noastra.
Asa cum ma doare faptul ca nu pot sa fac cite mi-as dori sa pot face.

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 12 Mar 2004, 12:45 AM

De ce de fiecare data cind scriu aici trebuie sa ma doara ceva?!
Mai mult ca sigur am lasat impresia unei "plingacioase" .
Dar acum chiar ca ma doare capul.

Semn bun, il mai am.

Am vazut un copil care alerga impreuna cu un catel.
Catelul negru, jucaus -nevoie mare! In urma copilului labutele alergau , coada se agita frenetic .
Doua sufletele erau fericite.
Spre deosebire de multi altii care isi refuza placerea de a vedea lucrurile bune si frumoase de linga ei.
Care traiesc sub umbra intrebarii "La ce bun?! "
Imi este mila de acesti oameni.
Ei traiesc intr-o lume gri, incapabili sa vada lumina, intr-o lume fara speranta si fara culoare.
O lume ca sufletul lor.
O lume care refuza sa lupte, sa iubeasca, o lume in care nu exista bunatate ci doar meschinarie si egoism.
Duse pina la extrem.
Fara bun-simt.
Fara compatimire.
Lumea lor.

Nu mai pot... ma simt depasita de evenimente... In fiecare zi aud despre copii bolnavi, despre fonduri insuficiente pentru salvarea unor vieti,in timp ce unii intorc banii (prea putin munciti,de altfel) cu lopata si isi etaleaza cu dezinvoltura masinile, hainele "de firma", mofturile si incultura...
Mi se rupe sufletul ca nu pot face mare lucru.

Imi pare bine sa te regasesc aici Diana ! Iti impartasesc sentimentele...si eu ma gandesc ca nici un copil, nici o fiinta umana nu ar trebui sa mearga desculta pe strada, sa fie infometata ( si e valabil si pt animale), sa doarma in canal sau sub cerul liber, sa fie abuzata sexual din copilarie sau abandonata dinainte sa se nasca (metaforic vorbind). Ceea ce se intampla reflecta incapacitatea unei societati crude si nedrepte de a oferi sanse egale pt toti. Fiecare dintre noi putem face putin bine, dar vointa colectiva, care poate fi mult mai eficienta, ne lipseste si lipseste chiar si acolo unde teoretic ar trebui sa existe. Din experienta stiu ca protectia copilului si familiei la noi in tara este doar o fatada. Pretul indiferentei e platit scump de cei ce nu se pot apara singuri...

In seara asta mi-au mai venit niste date despre un baietel bolnav. Si iar s-a incrincenat pielea pe mine.
Dragul meu Sorin imi spune chiar acum ca in Israel sint sute de familii care au facut cereri de adoptie pentru copii din Romania.
Dar adoptii nu se mai fac.
Pentru ca o anume baroneasa a zis ca nu e bine.
Situatia copiilor orfani
Baroneasa a criticat dur "incalcarea de catre Romania a moratoriului asupra adoptiilor internationale si a Conventiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului", transmite Mediafax.

...Si , in consecinta, guvernul Romaniei a "facut frumos".
Adica mai bine sa ii lasam sa crape in orfelinatele din Romania, in mizerie, unde sint infometati si prost ingrijiti din cauza lipsei banilor si a nepasarii ...
De ce sa aibe parte de o viata cit de cit normala? Lasa-i acolo, ca oricum nu ii pasa nimanui...
Si daca nu iese si o spaga...

Sunt de acord cu tine doar partial. Am cunoscut multe familii din Romania care doreau un copil si nu il gaseau, asa cum am cunoscut fundatii care nu faceau altceva decat sa-i "plaseze" in strainatate, ca e mai profitabil. Sunt de acord ca e mai bine pt ei sa fie adoptati afara, daca in tara nu mai pot fi, dar in opinia mea e o gresala sa accepti "comertul" cu copii.
Cele mai multe familii din tara doresc sa adopte in general copii mici, sub un an si nu ii gasesc din doua motive principale: lipsa de interes a autoritatilor in ceea ce priveste rezolvarea situatiei juridice a copiilor la timp (aici si legislatia e de vina) si preocuparea constanta a unor fundatii de a plasa copii in strainatate.
Sper ca nu te deranjaza interventia mea. Daca da, atunci imi cer scuze, voi fi cuminte de acum in colo.

Nu ma deranjeaza,dimpotriva,imi face placere.
Ce nu pot eu sa pricep e cum reusesc sa faca dintr-un act umanitar (cam la asta se reduce darea spre adoptie, sa se gaseasca unui copil o familie) un tirg mizer.
Si nu cred ca mai conteaza unde se gasesc acele familii,atita timp cit au intentii bune dovedite.
Mai revin,acum sint pe fuga.


Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 3 Apr 2004, 01:20 PM

Am o caruta de treburi pe ziua de azi. Si chef deloc.
Stie cineva unde se vinde cheful?Cit costa su daca se vinde la kilogram,la metru sau e preambalat?!
Sfinta lehamite...

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 7 Apr 2004, 10:15 PM

Fara cuvinte.

Primavara...

FIE CA LUMINA INVIERII SA NE CUPRINDA SUFLETELE ! UN PASTE FERICIT TUTUROR!

LUPTATORII

Eroilor mei: L. si P.


Am vazut un om intr-un carucior. Un barbat tinar. Care de cinci ani sta imobilizat .Mi s-a strins inima sa vad un om legat de un scaun. Muschii atrofiati pareau inexistenti, hainele atirmanu pe el, dar nu asta m-a impresionat cel mai tare. Nu.
M-a lovit in moalele capului privirea lui. O privire albastra, senina in ciuda tuturor chinurilor indurate, o privire plina de hotarire , de indirjire, de speranta, de dragoste de viata.
Nu era nici pe departe privirea unui om impacat cu soarta.
Omul despre care vorbesc nu este si nu a fost un oarecare. E un barbat scolit, un barbat care a facut parte din fortele speciale de interventie rapida ale politiei unui mare oras european, un om care stie ce e curajul, un om care a vrut doar ca orasul si tara lui sa fie curate. Un politist care in cursul unei actiuni a avut un accident stupid: baia de ulei a motocicletei s-a spart, si el a “ras” cu spatele vreo trei copaci.
O fractiune de secunda a fost de ajuns , pentru a i se schimba cursul vietii.Atit . O fractiune de secunda.
O fractiune de secunda dureaza sa tai aripile unei pasari…
… Apoi… apoi a inceput calvarul. Luni intregi la terapie intensiva. Apoi luni intregi de imobilizare totala. In pat. Absolut nemiscat. Pentru a i se putea suda coloana vertebrala, tasata in urma accidentului.
Apoi un an intreg petrecut la un spital vestit, dintr-o alta tara. Cheltuieli. Alte cheltuieli. Unele platite de stat. Altele din buzunarul propriu.
A urmat o tija metalica infipta in coloana vertebrala. Si iar o nesfirsita nemiscare.Si iar dureri. Din ce in ce mai multe dureri. Mai agresive. Si spaima. Spaima de a sti ca nu te vei mai ridica vreodata sa mergi pe propriile picioare.
Groaza ca vei fi considerat si tratat ca un handicapat. Groaza ca lumea te va ocoli. Teama. Frica. Durere.
Si totul parea pierdut. Iremediabil pierdut. Mari medici din mari clinici europene dadusera verdictul. Maxim 5 la suta sanse de recuperare. Recuperare partiala, evindent. Dezamagiri… Dorinta de SFIRSIT VOLUNTAR.
Si apoi a intervenit revolta. Mai mult decit el, cea care ii sta alaturi a spus : “N-are voie. N-are voie de la mine sa ramina asa. “
Si a inceput sa caute infrigurata solutii. Intrebarii peste intrebari. Cautari peste cautari. Cautari neobosite, neincetate, interminabile.
“TREBUIE SA EXISTE O SOLUTIE.” – asta isi repeta EA la nesfirsit.
Si a inceput sa ii dea si LUI speranta. EL si EA alaturi. EL din carucior, Ea –in spatele lui . Amindoi cautau raspunsuri.
Pina intr-o zi cind EA a spus: “Mergem si in Romania.” Dupa ce lumea medicala occidentala nu mai dadea nici o speranta, au luat manastirile la rind. Biserici, icoane facatoare de minuni. Nici un rezultat. Guri bine-voitoare care sopteau: ”Lasa-l pe olog. Esti tinara, frumoasa, ai de toate. De ce sa te irosesti linga un handicapat?”
Si EA s-a incrincenat si mai mult. Isi repeta un singur lucru: “N-are voie. N-are voie de la mine sa ramina asa. Trebuie sa mearga .“
S-au dus la Pestera Sfintului Andrei , la manastirea din Dobrogea. S-au rugat , impreuna cu staretul de acolo. Si au plecat. Au plecat sprea alte spitale. Spre alte clinici.
Multi “vindecatori” cu acte-n regula s-au jurat ca pot s ail faca bine. Iar pretul s-a marit de vreo 20 de ori cind au aflat ca omul nu era roman.
Unul dintre vraci a vrut chiar banii in vans pe 45 de sedinte .Fix. Nici mai mult, nici mai putin. 45. Ca de la a 46 –a va merge le-a spus.
Iar EA a spus: "As de de o suta de ori mai mult daca as avea siguranta ca va fi asa. Dar ce baza poti sa pui pe cuvintele unui om care te crede prost?! De ce isi bat joc de nenorocirea noastra? De ce vor sa profite de pe urma necazurilor altora?"
Si a continuat sa caute. Neobosit. Si s-au zbatut. Si EL si EA.
Unde sa mai mearga,..Ce sa mai faca… Si n-au mai renuntat nici o clipa la speranta.
Unde sa mai mearga... Ce sa mai faca… Si n-au mai renuntat nici o clipa la speranta.
“... N-ARE VOIE DE LA MINE… “
Dupa nici trei luni de tratament in Romania, EL a inceput sa isi miste picioarele. Intii a inceput sa simta furnicaturi. Apoi a putut chiar sa le miste. Nu s-a mai internat. O inernare costa prea mult si tratamentul il poate face si acasa. Masaj, reflexoterapie, kinetoterapie.
Si nu renunta. Nici unul din ei. Dupa cinci ani in care speranta era mult prea departe , cind i-au intrebat pe specialistii romani ce va fi, acestia au raspuns: “E vorba de luni de zile pina sa mearga.Daca ati fi venit aicide la inceput, acum ar fi umblat pe picioarele lui.”
Cind ea mi-a spus la telefon acest lucru am inceput sa pling.De bucurie. Pentru ei. Oameni pe care pina in 24 februarie nu i-am vazut niciodata.
Si ii admir. Ii admir pentru curajul lor. Pentru staruinta. Pentru Credinta. Pentru lupta pe care au dus si o duc cu lumea intreaga.
Pe EL il admir pentru ca nu a cedat tentatiei de a-si pune capat zilelor in momentele crunte in care disperarea il curprisese. Pentru faptul ca a strins din dinti, si nu s-a lasat.
Pe EA o admir pentru devotiune. Pentru spiritual ei de sacrificiu. Pentru cite a indurate si indura alaturi de EL, pe lungul drum spre vindecare.
Am in minte imaginea lor si acum: zimbitori, tineri, frumosi in ciuda tuturor greutatilor.
Alaturi, unul linga celalalt, cu ochii larg deschisi , plini de dragoste si de credinta ca nu sint singuri si ca Dumnezeu isi va intoarce privirea catre ei. O vad pe Ea, tinindu-i din spate umerii , mergind inainte. Ii vad mergind inainte.
Si vor merge alaturi in curind fiecare pe picioarele lui. Tinindu-se de miini. Doi lupatori. Fara armuri. Fara coifuri. Inarmati doar cu o mare Credinta.
In ochii mei sint doi eroi.
Eroii mei.

Acest topic a fost editat de Diana-Maria: 9 Apr 2004, 09:28 PM