Există 2 explicaţii ale existenţei trecute şi prezente a făpturilor diferitelor specii:
1.GRADAŢIA – ce presupune o creaţie specială a speciilor invariabile
2.EVOLUŢIA – ce presupune emergenţa speciilor în toată varietatea şi variabilitatea acestora prin acţiunea treptată a cauzelor inerente speciilor şi mediului acestora

Cele 2 poziţii sunt INCOMPATIBILE dacă povestirea mitică este interpretată din punct de vedere ISTORIC. Dacă doctrina creaţiei speciale este înţeleasă aşa cum a fost interpretată de în general de filozofii creştini ca şi de alţii, atunci GRADAŢIA ŞI EVOLUŢIA NU MAI REPREZINTĂ ALTERNATIVE IRECONCILIABILE, CI NUMAI MIJLOACE DIFERITE, RESPECTIV UNA IDEALĂ ŞI ALTA ISTORICĂ, FORMALĂ ŞI FIGURATIVĂ, ALGEBRICĂ ŞI ARITMETICĂ, DE A ÎNFĂŢIŞA UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU.
Cauzalitatea în aceste filozofii este considerată a fi un lucru de la sine înţeles: NIMIC NU ARE LOC DIN ÎNTÂMPLARE. IMPOSIBILUL NU ARE LOC NICIODATĂ, CEEA CE ARE LOC ESTE ÎNTOTDEAUNA REALIZAREA UNEI POSIBILITĂŢI.

1. Cauza Primă - ,,Dumnezeu", ,,Fiinţă", ,,Viaţă", ,,Natură" (natura naturans) - care are inerentă posibilitatea
2. Cauzele Intermediare - prin intermediul cărora sunt asigurate condiţiile în care posibilul devine necesitate

Cauza Primă a existenţei lucrurilor, sau, cu alte cuvinte, posibilitatea acestora, poartă de multe ori denumirea de ,,Dumnezeu”, dar şi de ,,Fiinţă”, ,,Viaţă” sau ,,Natură” (natura naturans). Această Cauză Primă, fie că este ,,absolută”, dpdv filozofic, sau ,,personificată”, dpdv mitic, este cauza directă a fiinţării lucrurilor, şi numai indirectă doar în ceea ce priveşte modul lor de fiinţare.
Modul lor de fiinţare (în funcţie de care sunt deosebite ca specii) este determinat de Cauzele Intermediare, cunoscute sau necunoscute, ce au ca rezultat producerea speciilor sau indivizilor daţi la un timp sau loc date.
Categoria Cauzelor Intermediare nu exclude nici una din acele forţe sau tendinţe sau accidente determinante pe care se bazează evoluţionistul pentru a putea explica seriile observate. Dacă prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” înţelegem o acţiune încheiată la un moment dat, adică la începutul însuşi al timpului, atunci, desigur, gradaţia şi evoluţia vor fi două concepte incompatibile.
Întrebarea: ,,Ce făcea Dumnezeu ÎNAINTE de a crea lumea?” este lipsită de sens, O SUCCESIUNE DE EVENIMENTE ÎN ETERNUL ACUM (atem-poralitate) este DE NECONCEPUT.
Ceea ce trebuie înţeles prin ,,ÎNTRU-ÎNCEPUT” reprezintă o PRIORITATE LOGICĂ, NU UNA TEMPORALĂ.
DUMNEZEU CREEAZĂ ÎNTREAGA LUME ACUM, ÎN ACEST MOMENT!
Creaţia acesta nu poate fi privită ca un act singular definit ci trebuie privită ca având loc neîncetat.
Asta nu înseamnă că creaţia nu este terminată în principio şi ex tempore, cu numai că NOI O ÎNŢELEGEM SUB FORMA UNEI SECVENŢE TEMPORALE ŞI CA ŞI CUM CAUZA ŞI EFECTUL AR PUTEA FI SEPARATE UNA DE ALTA ÎN PERIOADE SENSIBILE. ÎN ACEL TIMP, TOATE LUCRURILE AU AVUT LOC SIMULTAN, DAR ERA NECESAR SĂ SE CONSEMNEZE NARATIV O SUCCESIUNE DIN CAUZA GENERĂRII ULTERIOARE A UNEIA DIN ALTA. Deci ce ne spune Facerea este adevărat dar sunt extrem de puţini cei care înţeleg.
Ceea ce GRADAŢIA exprimă sub ,,specie aeternitatis”, mitul povesteşte sub ,,specie eviternitas” şi istoria sub ,,specie temporis”. Ceea ce este înrădăcinat în natura Totului, în mit este tratat în mod figurativ ca ajungând la fiinţă prin generare şi creaţie: scena şi secvenţa sunt transferate, pentru claritatea expunerii, lucrurilor a căror fiinţă şi formă definită snt eterne!
Începutul, ce gând este, se sfârşeşte în acţiune, aşa a avut loc clădirea lumii în eternitate (atenţie am zis clădire).
Deci, conceptele ce ţin, pe de o parte, de un tipar etern şi ideal sau de ,,lumea inteligibilă”, neextinsă în spaţiu şi timp, şi de cealaltă parte de ,,lumea sensibilă” şi temporală, extinsă în spaţiu şi timp ca un ecou, reflexie şi imitare a celeilalte, NU SUNT ALTERNATIVE, CI CORELATIVE. FIECARE O IMPLICĂ PE CEALALTĂ. Uniformitatea lumii inteligibile este compatibilă în orice caz cu multi-formitatea manifestărilor acesteia.
Fiecare formă, fiecare fenomen, reprezintă una din ,,posibilităţile de manifestare” ale unei ,,naturi veşnic-roditoare” ce ar putea fi numită Dumnezeu, Spirit, Natura Naturans sau acea ,,Viaţă” din cauza căreia considerăm că formele de viaţă ,,trăiesc”. Această Viaţă este ,,Cauză Primă” a vieţilor, dar formele pe care aceste vieţi le iau sunt determinate în realitate de ,,Cauzele Secunde” sau ,,Intermediare”, pe care azi le numim ,,forţe” sau ,,legi”, cu precădere ale eredităţii.
Variabilitatea speciilor se explică prin faptul că forma ce îşi face apariţia la un anumit timp sau loc în istoria unui ,,gen”, ,,specii” sau ,,individ” se află NEÎNCETAT ÎN SCHIMBARE.
Toate definiţiile acestor categorii sunt în realitate indefinite, deoarece este vorba despre ,,lucruri” ce devin neîncetat şi nu încetează niciodată să existe, putând astfel fi numite ,,lucruri” numai printr-o generalizare ce ignoră variaţia lor de-alungul unui ,,prezent” mai lung sau mai scurt, dar întotdeauna relativ scurt.
,,Viaţa” fiecărei fiinţe constituie o neîncetată moarte şi renaştere. Nu există monade sau ego-uri delimitate, cu numai unul nelimitat. Fiecare formă de viaţă, incluzând şi psihicul, este compusă şi prin urmare, muritoare. Numai Viaţa fără de început, ce are ca veşmânt aceste forme supuse uzurii, poate fi considerată fără sfârşit. Nu se poate ca ceva să fie considerat nemuritor, când azi nu este nemuritor şi nici nu a fost aşa înainte ca planeta noastră să fie, înainte ca cele mai îndepărtate galaxii să-şi înceapă pribegiile.
Ochii au ,,evoluat” fiindcă Viaţa imanentă dorea să vadă, acelaşi lucru se poate spune şi despre toate celelalte puteri ale simţurilor, gândirii sau acţiunii, toate fiind mai degrabă nume ale acţiunilor acesteia, decât ale acţiunilor ,,noastre”.
Din cauza acestei dorinţe sau ,,voinţe de exprimare”, se petrece o ,,coborâre în materie” (o descindere) sau un ,,început al vieţii”, atât la nivel universal cât şi particular.
Diferitele forme ale acestor naşteri sau sălăşluiri sunt determinate de cauzele intermediare (pe care le cunoaşte şi ştiinţa), neputând fi conceput vreun început sau vreun sfârşit al operaţiei lor uniforme. Atunci, când, şi oricând aceste cauze se întâlnesc pentru a stabili mediul temporal şi spaţial sau contextul fără de care o posibilitate dată nu poate fi realizată, atunci are loc apariţia sau ivirea (aici ivirea nu se referă la emergenţă ci la ivirea din starea anterioară ce era în potenţă) formei corespondente: un mamifer, de exemplu, nu ar fi putut apărea în silurian, cu numai atunci când acţiunile cauzelor naturale, de mai târziu, au pregătit pământul pentru vieţuirea mamiferelor.
Fiecare dintre aceste forme tranzitorii de specii şi indivizi reflectă O POSIBILITATE ARHETIPALĂ SAU UN ,,PATTERN” (pater, tată) INERENT LOCUS-ULUI (în sanskr. Loka) SAU LUMII ,,INTELIGIBILE”, CE SE DEOSEBEŞTE DE LUMEA NOASTRĂ ,,SENSIBILĂ” A CON-POSIBILITĂŢILOR.
Există, de exemplu, un ,,Soare inteligibil”, ,,Soare al soarelui” sau ,,Soare pe care nu toţi oamenii îl cunosc cu mintea lor”, altul deci, dar reprezentat de soarele fizic; un Apollo, altul decât Helios, de fapt imaginile fiind făcute spre a fi folosite ca ,,suporturi ale contemplării” de către puterile invizibile şi nu de către ,,zeii vizibili”. Tot aşa cum gândim şi vorbim în mod separat despre ,,specii” şi ,,indivizi”, şi despre ideile lor arhetipale trebuie să vorbim în mod separat; în realitate, tot ce curge este reprezentat acolo (lumea inteligibilă) în toată varietatea sa, deşi nu în într-o succesiune temporală, ci în aşa fel încât totul să poată fi văzut dintr-o dată.
„Trecerea” de la posibilitatea inerentă la necesitate se face prin Fiat Lux. Se înţelege că, fiind vorba, despre o creaţie întru-început (care începe odată pentru totdeauna), există de fapt o serie neîncetată de străfulgerări, de Fiat Lux-uri prin care creaţia este „reînnoită” şi „naturată” sub străfulgerarea „naturii naturans”.

Cauza primă conţine toate lucrurile ÎN POTENŢĂ.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu mani-festatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.

Despre teoria evoluţiei
Teoria evoluţiei este un produs contra-tradiţional, este un produs al civilizaţiei vestice. Este imposibil ca o asemenea idee să fi luat naştere într-o civilizaţie apărată de Tradiţie, în care esenţialele erau puse înaintea accidentalelor. Dovezile în ceea ce priveşte teoria, sunt derivate din rămăşiţele fosile, acumulare care este un proces extrem de laborios, scoaterea la iveală a dovezilor implicând excavarea a regiuni subterane considerabile. Acest proces aduce la iveală lucruri care, în cursul natural al lucrurilor, au fost îngropate. Dificultatea obţinerii de asemenea informaţii ar trebui luată în considerare ca pe o binecuvântare deoarece nu este numai vorba de ceea ce este pur accidental ci şi de „solidificare” şi moarte.
Totuşi, asta nu înseamnă că fosilele nu-şi au primul lor principiu în Dumnezeu, nici pe departe! De fapt, în continuare se va prezenta o interpretare a înregistrării fosile într-un cadru de lucru al ciclurilor şi principiilor, mai degrabă decât din punctul de vedere al accidentalelor şi „progresului” care caracterizează mentalitatea profană.
Înainte de a interpreta caracteristicile ciclurilor trecute, este necesar să fie bine înţeles ciclul în care trăim şi relaţiile din interiorul său. Datorită analogiei dintre microcosm şi macrocosm, există o relaţie directă între psyche-ul uman şi colectivitatea tuturor celorlalte fiinţe de pe pământ.
Conştiinţa umană se află în legătură cu spiritul individual (jivatma), cu facultăţile mentale (raţiunea, memoria, imaginaţia) şi cu continuităţile interioare ale simţurilor şi organelor de acţiune (vezi doctrinele hinduse).
Conştiinţa (ahankâra) este punctul ce uneşte aceste 3 diviziuni ale psyche-ului. De asemenea, printre fiinţele non-umane, forma vertebrată este principiul ce uneşte cele 3 tipuri de vertebrate: păsările, mamiferele şi peştii, care corespund celor 3 domenii ale psyche-ului amintite mai sus.
Păsările au o natură spirituală sau elevată, mamiferele una expansivă, pe când peştii sunt „prinşi” în domeniul acvatic, care corespunde experienţei senzoriale.
Animalele intervertebrate şi plantele corespund părţii inferioare a psyche-ului care este în legătură intimă cu corpul. Intervertebratele reprezintă aspectele emotive pe când plantele a căror fiziologie este inseparabil legată de soare şi de atmosferă, reprezintă partea vitală a psyche-ului care menţine viaţa corpului.
De aici se poate întrevedea armonia care există între lumile externe şi cele interne. Nu trebuie uitat însă că „principiul armoniei” operează, de asemenea, şi în cadrul fiecărei lumi; principiul fiind de fapt identic conceptului hindus de Dharma.
Această Armonie Cosmică este principiul care dă co-ordonarea tuturor fiinţelor din cosmos şi cel care menţine, în plan terestru, integrarea „ecologică”. Una dintre consecinţele armoniei este procesul de „selecţie naturală”, numit astfel de către transformişti. De fapt, selecţia naturală este doar una, manifestarea accidentală a principiului armoniei.
Selecţia naturală operează pe 2 căi:
- mai întâi, menţine norma speciei prin eliminarea deviaţiilor sau mutaţiilor care rezultă din imperfecţiunile existenţei formale, spaţio-temporale
- în al doilea rând, selecţia se comportă pt. a co-ordona relaţia dintre variatele specii prin determinarea schimbării genetice a formei.
Acest lucru este permis într-un anumit grad de flexibilitate al aspectelor psihice şi corporale ale fiinţei; totuşi există limite bine definite dincolo de care flexibilitatea armonioasă este imposibilă şi dincolo de care există doar deformare sau mutaţie.
Cantitatea de adaptare armonică prin care este capabilă oricare specie să treacă, depinde de natura speciei create, primitive, dar fără dubiu în unele cazuri schimbarea este considerabilă. Astfel, măgarul, calul şi zebra probabil cuprind o specie, toate fiind derivate din forma primitivă care conţinea, în ea însăşi posibilităţile manifestate de către sub-speciile moderne.
Forma primitivă a fost o creatură plastică, pe când formele moderne sunt izolate şi specializate corespunzând anumitor combinaţii restrânse de posibilităţile ce erau inerente formei primitive.
Astfel, vedem că în timp ce adaptabilitatea îmbunătăţeşte armonia între specii şi mediu, ea arată şi o specializare şi în final dizarmonie şi eliminare. Acest lucru este în strânsă legătură cu viaţa unui individ care include naştere, creştere şi schimbare şi în final moarte.
Aceste evenimente ciclice conduc la luarea în considerare a unor cicluri mult mai mari, ce implică un număr mare de fiinţe şi specii care sunt ilustrate de către aşa-numita înregistrare fosilă.
Evoluţioniştii întimpină o mare dificultate în aplicarea unui pattern evoluţionar la animalele intervertebrate şi la plante, cu excepţia secvenţelor adaptive care au fost descrise mai sus. Ei sunt aşadar interesaţi de animalele vertebrate şi deci în continuare domeniul de interes va fi al acestora.
Lumea apare a fi un loc foarte solid şi permanent, dar nu există nici un motiv să presupunem că aşa a fost dintotdeauna. Procesul creaţiei sau formării poate fi privit ca o mişcare de la „fluiditate” către „soliditate” sau de la „potenţialitate” către „actualitate” (realizarea posibilităţii inerente). Cineva poate spune că acest proces e foarte plastic şi că are mare potenţial de integrare şi armonie, fiecare fiinţă „derulându-se” şi „solidificându-se” în mod precis la momentul oportun. Chiar şi după formare, fiecare fiinţă nu este complet solidificată, ci devine aşa după o perioadă de specializare genetică.

Astfel, creaţia (crearea) poate fi văzută ca incluzând 2 dimensiuni:
- una a „descinderii” din potenţialitate către actualitate
- alta, ca o mişcare „orizontală” de la plasticitate primitivă către specializare.
Doar a doua mişcare are loc în spaţiu şi timp şi în consecinţă doar această dimensiune este reprezentată în înregistrarea fosilă. Relatarea creaţiei din Cartea Genezei oferă un ghid adecvat pentru interpretarea înregistrării fosile. Geneza descrie 6 cicluri începând cu crearea Luminii Intelectuale (a Intelectului – Buddhi din doctrinele hinduse), şi sfârşindu-se cu crearea omului.
Relaţia între aceste 2 creaţii nu trebuie forţată. În al doilea ciclu este vorba de separarea posibilităţilor supra-formale şi formale („apele superioare şi inferioare”), şi în al treilea ciclu este vorba de prima solidificare a posibilităţilor formale în crearea „pământului”, adică a întregii creaţii minerale. Acest proces semnifică o actualizare a anumitor posibilităţi ale domeniului psihic inferior. Procesiunea plantelor, care termină al treilea ciclu şi inaugurează pe cel de-al 4-lea, coincide cu crearea luminatorilor (luminariilor), care sunt, altfel spus, semnele actualizării domeniului psihic superior, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală.
Ciclurile sunt dezvoltări ale posibilităţilor conţinute sintetic în Lumina Intelectuală (Buddhi). Armonia fiecărui ciclu se datorează integrităţii Intelectului şi, până acum în ceea ce priveşte lumea formală, se datorează Legii care reglează fiecare ciclu, dând fiecăruia caracteristicile sale particulare.
Al 5-lea şi al 6-lea ciclu prezintă un interes particular pentru că ele corespund formării părţii mai largi a înregistrării fosile.
Al 5-lea ciclu începe prin crearea peştelui şi se sfârşeşte prin crearea păsărilor, pe când al 6-lea ciclu începe prin crearea „lighioanelor pământului” (mamiferelor) şi se termină cu crearea omului.
Termenul „creare” nu implică faptul că fiinţa în chestiune nu era „prezentă” înaintea creării sale, ci implică faptul că pe parcursul ciclurilor, anumite fiinţe „s-au înveşmântat” ele însele conform posibilităţilor caracteristice şi au „apărut” (emergenţă) în domeniul formal (al formei).
Durata ciclului al 5-lea corespunde perioadei geologice vaste dintre mijlocul Paleozoicului vechi şi sfârşitul Mezozoicului. Primele fosile de găsit sunt peştii, apoi în timpul Paleozoicului Nou şi Mezozoicului, amfibienii şi reptilele. În cele din urmă, la sfârşitul Mezozoicului, apar fosilele de păsări. Ceea ce se vede de aici este o emergenţă succesivă şi liniară de posibilităţi între 2 poli, cel inferior corespunzând peştelui Paleozoic, iar la polul superior avem păsările din Cretacic.
Ne putem aştepta să găsim o serie continuă de posibilităţi între aceste 2 extreme (poli); astfel în plus faţă de amfibieni şi reptile, găsim peşti/amfibieni, amfibieni/reptile şi reptile/păsări. Totuşi, din considerente filetice (care sunt determinate prin legile cosmice) ne-am putea aştepta să găsim câteva creaturi intermediare deoarece fiecare se comportă ca un „istm” între domeniile adiacente, pentru a îndeplini anumite necesităţi metafizice, precum dezvoltarea „echispaţială” a indivizilor.
Mişcarea creativă a celui de-al 5-lea ciclu implică o trecere de la formele acvatice, prin cele terestre, către păsări care se ridică deasupra suprafeţei pământului. Crearea de mijloc a ciclului este reprezentată de către Seymouria amfibian/reptilă. Un studiu al fosilelor care se găsesc deasupra Seymouria, prezintă interes pentru a ilustra complexitatea procesului creativ, atunci când câteva cicluri secundare pot să opereze în lateral şi în conjuncţie cu ciclul principal.
În timpul perioadelor Permionului, Triasicului şi Jurasicului inferior, în plus faţă de reptilele Catylosaur/Thecodont, care sunt „centrele” în relaţii cu linia de la peşti până la păsări, se observă crearea unor creaturi reptiliene laterale incluzând aici ţestoasele şi aşa-numitele reptile asemănătoare mamiferelor.
Fiinţele de mai apoi prezintă un interes considerabil deoarece ele sunt creaţii ale ciclului secundar care include mamiferele non-euteriene (ex. Monotemele şi marsupialele) care încă există azi. Acest ciclu secundar formează legătura dintre ciclurile 6 şi 6 majore şi poate fi privit ca o extensie laterală a ambelor cicluri menţinând o legătură continuă de posibilităţi între aceste două cicluri.
Al 6-lea ciclu prezintă un interes particular deoarece include formarea mamiferelor şi a omului. Omul ocupă o poziţie centrală în creaţie deoarece „a fost făcut după chipul lui Dumnezeu”, omul este singura fiinţă care are acces direct şi liber la lumea supra-formală.
E important că ulterior creării omului, Creatorul „se odihneşte”, adică El „se retrage” către Centrul original de „activitate nonacţionantă” (motorul imobil – vezi Aristotel – care după ce pune în mişcare creaţia, manifestarea, se retrage (odihneşte) în Centru ca principiu pasiv a cărui simplu act de prezenţă constituie acţiunea sa ce menţine în mişcare creaţia), care constituie realitatea interioară a căruia omul este aspectul exterior.
Omul nu este doar chipul (imaginea) lui Dumnezeu, el este şi un mamifer euterian, şi aceste 2 părţi ale naturii sale sunt inseparabil legate. În Eutheria, se pot observa 2 diviziuni: cea care poartă o asemănare fizică apropiată cu a omului, numită Primate şi cea care este diversă în structură şi neasemănătoare omului.
Cel din urmă grup include toate neprimatele Eutheria. Este adevărat să spunem că nu numai omul este suprem, dar şi structura primată. Primul adevăr se vede în separarea omului de celelalte mamifere, pe când ultimul adevăr se observă prin „dominanţa” caracteristicilor primatelor peste mamiferele euteriene timpurii.
De fapt, primele euteriene ale Cretacicului erau intermediare între primate şi insectivore, insectivorele fiind cele mai „periferice” dintre fiinţele mamifere.
Evenimentele ciclului al 6-lea au 2 caracteristici:
1. aproximarea succesivă de la „difuzitate” (euterienele timpurii) către „centralitate” (omul)
2. crearea fiinţelor „intermediare” între „periferie” (insectivore) şi „centru” (om).
Fiinţele „intermediare” care include tipurile de rozătoare, carnivore, cal, vacă, etc, nu prezintă interes considerabil datorită asemănării formale cu omul.
În relaţie cu insectivorele, maimuţele sunt mai centrale, dar în relaţie cu omul ele sunt extrem de descentralizate. Înregistrarea fosilă indică prezenţa unui număr de fiinţe care în structură erau intermediare între maimuţe şi om. Există dovezi care sugerează faptul că aceste creaturi erau de-asemenea fizic intermediare între maimuţe (antropoide) şi oameni, totuşi în ceea ce priveşte posibilitatea spirituală, ele nu erau cu siguranţă oameni şi în consecinţă aveau un caracter de tip zombi.
Ele formează o parte a celui de-al 6-lea ciclu macrocosm, pe când omul este microcosmul celui de-al 7-lea ciclu. Primele schelete umane fosilizate se găsesc în Epoca Renului sau Paleoliticul Superior (Pleistocenul superior).
Aceşti oameni apar să fie răspunzători de frumoasele picturi rupestre găsite în Europa de vest. Este clar faptul că ei reprezintă o cultură dezvoltată cu o Tradiţie dependentă de natură în ceea ce priveşte simbolismul, în unele aspecte similară indienilor din America de Nord.
Despre oamenii Paleoliticului superior nu se poate în nici un caz spune că sunt primordiali. Prima formalizare a omului a avut loc probabil în perioada Miocenului, în timpul căreia s-au format platourile Tibetan şi Himalayan. Această regiune este simbolic legată de Axis Mundi, şi în consecinţă de om.
Până acum au fost luate în considerare doar aspectele creative ale ciclurilor, dar în plus la aceste efecte „pozitive” se adaugă şi cele distructive sau „negative”.
Iată 2 cazuri de distrugere, fiecare indicând „anticiparea” evenimentelor ulterioare. Cel mai mare exemplu de distrugere este cel care a încheiat cel de-al 5-lea ciclu atunci când toate reptilele archosauriene au dispărut fără a mai apărea ulterior. Acest eveniment catastrofic a coincis cu crearea primelor păsări şi mamifere. Mai timpuriu, în cel de-al 5-lea ciclu, atunci când au fost create primele reptile, a avut loc o fază acvatică distructivă, atunci când aproape toate vertebratele marine din Paleozoic au fost eliminate. Mările au fost repopulate cu un tip modern de peşte teleostean, mai târziu în ciclul al 5-lea, chiar înainte de crearea păsărilor.
Crearea peştelui teleostean a fost primul semn de apropiere a ciclului al 6-lea care a adus eliminarea reptilelor şi înlocuirea lor cu mamifere. Asemenea evenimente indică natura complexă şi suprapusă a ciclurilor şi ilustrează fluiditatea procesului creaţiei.
Al 7-lea ciclu începe odată cu crearea omului, care este microcosmul corespunzând macrocosmului ciclului 6. După crearea omului nu mai există altă creare. Ciclul al 6-lea este caracterizat de existenţa păsărilor, mamiferelor şi peştilor teleostean şi astfel ne întoarcem de fapt la consideraţiile psihologice prezentate la început.
Animalele intervertebrate şi plantele constituie partea inferioară a macrocosmului şi în consecinţă „se conformează” schimbărilor de ordin mai înalt ce au loc, în mod similar, crearea vertebratelor „se con-formeză” mişcărilor astrologice. Natura pasivă a părţii inferioare a macrocosmului se vede cel mai bine în înregistrarea fosilă a plantelor. Astfel, Pteridophyta aparţine celui de-al 5-lea ciclu şi Angiospermae, celui de-al 6-lea ciclu. Merită observat faptul că intervalul dintre emergenţa pteridophytelor „inferioare” şi cele „superioare”, corespunde timpului de existenţă a Seymouria, amfibianul/reptilă care a ocupat istmul median al celui de-al 5-lea ciclu.
La început s-a spus despre faptul că există o analogie între natura unificatoare a conştiinţei umane şi unitatea filetică a formei vertebrate. Omul nu este doar mamiferul central şi principal, el este de asemenea principiul corpului vertebrat şi psyche-ului.
Asta se vede clar în embriologie şi a dat naştere eronatei teorii a recapitulării. Este un fapt bine cunoscut că stadiile tinere ale diferitelor vertebrate se aseamănă mai mult decât acestea se aseamănă cu cele adulte şi mai mult decât aceste stadii adulte seamănă între ele. Când se compară embriologia omului cu cea a altor vertebrate, se observă că stadiile timpurii sunt foarte similare. În dezvoltarea ulterioară, totuşi, vertebratele non-umane „deviază” şi devin specializate în anumite aspecte.
De exemplu pungile viscerale care apar în regiunea faringeală a tuturor embrionilor de vertebrate, sunt arestate în dezvoltarea lor la peşti pentru a apărea branhiile, pe când la om dezvoltarea lor continuă până ce sunt convertite în organe glandulare şi părţi ale urechii.
„Cantitatea” de schimbare în formă în ceea ce priveşte structura embrionară originală este minimă la om şi maximă la vertebratele non-umane. Folosind analogia copacului, se poate spune că în timp ce embriologia omului are loc de-a lungul axei centrale sau trunchiului, cea a celorlalte vertebrate deviază către locuri variate dând naştere la ramuri laterale, fiecare dintre ele putând fi privită ca fiind o specializare particulară a trunchiului.
De aceea, forma omului este „norma” vertebrată şi celelalte forme vertebrate sunt aspecte ale „normei”. Acesta este un alt fel de a spune că Omul este o expresie a Intelectului şi animalele sunt particularizări ale Intelectului. Simbolismul Genezei este complex şi sintetic. Comenzile din Geneză nu sunt date în timp, nu mai mult decât fiecare ciclu este de fapt o zi din Geneză.
Înregistrarea fosilă este doar o reflectare temporală, secvenţială a comenzilor care sunt în ele însele supra-temporale. Omul primordial nu a fost deloc solidificat şi asta se vede din absenţa fosilelor. În platoul Tibetan şi Himalayan (despre care a fost spus că este în legătură simbolică cu Axis Mundi şi deci cu omul) există muntele Kailas şi cele 4 râuri ce radiază din el: Indus, Brahmaputra, Gange şi Sutlej. Acestea corepsund simbolic Paradisului din Geneză, adică sunt o solidificare a unor principii supra-formale reflectate în lumea formală.
Mai sus s-a spus despre luminarii, care sunt de fapt semne ale actualizării domeniului psihic uman, în relaţie cu arhetipurile prezente în lumea supra-formală. Primul semn al descinderii influenţelor spirituale, armonizatoare în lumea formală a fost mişcarea înceată a sferei cereşti. Legat de luminarii trebuie spus că corpurile cereşti pot fi privite ca fiind „suporturi” pentru facultăţile sufletului universal care este cauza întregii schimbări în lumea sub-lunară.

Despre crearea omului
Conform unui mit al indienilor roşii, Marele Spirit a creat omul încă de 3 ori, de fiecare dată distrugând ce El a făcut înainte; primele 2 încercări au fost abortive, doar a treia avea să supravieţuiască.
Mitul indienilor roşii coincide în mod uimitor cu învăţăturile din Saura-Purana: pe când Şiva, ca şi Kala, medita asupra noii Creaţii – după distrugerea celei vechi (mai bine spus resorbţia ei în Prakriti) au apărut mai întâi de toate, elementele derivând din tamas şi anume: întunericul, orbirea, ignoranţa, inerţia. Această Creaţie fiind insuficientă, a fost concepută o alta nouă, şi astfel şi omul.
Diferitele forme de fosile animale (saurieni gigantici etc) arată, nu o continuitate generică între specii ci primele eforturi către încarnarea anumitor „idei” din acel haos primordial.
În epoca marilor valuri ale creaţiei, „materia” nu era încă definitiv separată de lumea subtilă, de care, spre exemplu, aparţin elementele psihice, chiar dacă sunt concepute într-un mod subiectiv sau obiectiv, creaţia ar putea avea loc deci, nu prin „evoluţie” pornind de la o singură celulă – o ipoteză imposibilă, care împinge limitele şi mai mult înapoi – ci prin „manifestări” succesive sau „materializări” pornind dinspre starea subtilă, matricea cosmică a „ideilor” care vor fi încarnate. Acest mod de a vedea lucrurile nu exclude evoluţiile parţiale, sau adaptările la mediu, dar le reduce la proporţii compatibile cu principiile metafizice şi cosmologice.
Scrierile antice şi medievale oferă multe ilustrări: Îngerii şi spiritele s-au manifestat ele însele în acele zile date fiind anumite condiţii, splendidul era „la ordinea zilei”, materia nu era încă carapacea impenetrabilă care a devenit în cursul ultimelor mii de ani.
În vremurile primordiale, analogiile cosmice erau mult mai directe: soarele era mult mai direct „divin” decât în vremurile „solidificate” şi asta este valabil pentru toate fenomenele naturii: stele, elemente, munţi, râuri, lacuri, păduri, stânci, plante, animale, „geografia sacră” îşi păstra încă eficacitatea spirituală.
Creaţia – sau „creaţiile” – ar trebui deci reprezentate nu ca un proces de transformism având loc în „materie”, în sensul empiric naiv al termenului, ci ca o ELABORARE DE CĂTRE PRINCIPIUL-VIAŢĂ, adică, ceva asemănător mai mult sau mai puţin producţiilor discontinue ale imaginaţiei: imaginile apar în suflet dintr-o substanţă non-formală, cu nici o legătură aparentă între ele; nu imaginile sunt cele care se transformă ele însele, ci substanţa vieţii e cea care le creează şi le face să apară.
Astfel că omul nu apare ca urmare a unei evoluţii ci ca urmare a unor „schiţe”, mai mult sau mai puţin centrate pe forma umană – schiţe din care, maimuţele reprezintă vestigii separate – asta nu înseamnă că nu există nici o măsură comună, deci un fel de continuitate psihologică, între om şi antropomorfic şi mai mult sau mai puţin între corpurile „embrionice” care l-au precedat.
De îndată ce corpul este format, sufletul nemuritor este deodată fixat în el asemeni unei străfulgerări, astfel încât există completă discontinuitate între această nouă fiinţă şi fazele embrionice care au pregătit venirea noii fiinţe.
Omul este o „descindere” subită a Spiritului într-un receptacul care este perfect şi definitiv deoarece corespunde manifestării Absolutului, absolitudinea omului este ca cea a punctului geometric, care, strict vorbind, nu se poate atinge calitativ pornind dinspre circumferinţă.
Omul este o manifestare divină, nu în accidentalitatea sa şi în starea sa căzută, ci în teomorfismul său şi în perfecţiunea principială şi primordială. Omul este „câmpul manifestării” Intelectului, care reflectă Spiritul universal şi deci Intelectul divin; omul ca atare reflectă totalitatea cosmică, Creaţia, şi deci Fiinţa lui Dumnezeu.
Inteligenţa divină conferă omului intelect, raţiune, voinţă; prin aceste caracteristici, - şi prin vorbirea care le manifestă – fiinţa umană se distinge de animale într-o manieră „relativ absolută”; este adevărat că fiecare inteligenţă, chiar şi cea a plantelor, este „intelect”, dar intelectul uman singur este direct şi transcendent, singur are acces la Divin.
Caracterul cvasi-divin al omului – care este încă afirmat în colectivităţile primordiale şi care – implică faptul că este imposibil să-l „realizezi pe Dumnezeu” fără a realiza mai întâi norma umană; în consecinţă, aceasta din urmă este „Profet” în relaţie cu individualul căzut…
„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.
Păcatul poate fi definit ca un act care, mai întâi, este opus Naturii divine într-una sau alta dintre formele sau modurile sale (mă refer la calităţile divine şi virtuţile intrinseci care le reflectă), şi care, în al doilea rând duce la suferinţă, o face astfel „în principiu”, dar nu în fapt, pentru că regretul şi actele pozitive pe de-o parte şi Mila divină pe de alta, şterg păcatele, sau le pot şterge.

Omul
Omul fiind „făcut din ţărână” este coruptibil, de aici necesitatea răscumpărării sale. Manifestarea non-formală este dincolo de coruptibilitate, sau mai degrabă este coruptibilă doar într-un singur punct, sau „doar o dată” – căderea lui Lucifer – deoarece coruptibilitatea inerentă în lumea formală presupune o esenţă coruptă care o face posibilă, o esenţă care în relaţie cu omul este „personificată” de Satan. Lucifer fiind o esenţă – adică ceva care este „în totalitate el însuşi” – nu poate fi convertit, dar omul, care este o formă, deci ceva care „nu este în totalitate el însuşi” - „însuşi” aici fiind divin – poate fi convertit „la el însuşi” sau la natura sa divină, în asemănarea lui Adam, aşa cum poate deveni identificat cu esenţa satanică, dacă el detaşează forma sa de Esenţa sa divină.
Satan nefiind o persoană, Origene vorbeşte despre „distrugerea” „Morţii” şi nu de conversia răului; această distrugere finală nu este o anihilare totală, deoarece ceea ce este distrus, nu este substanţa actuală a puterilor răului, ci starea lor de perversiune. Apocatastaza este o transmutaţie care nu implică nici o reintegrare „personală”. Printre îngeri – buni sau răi – personificaţiile sunt într-adevăr, doar „accidentale”, şi ţin de contactele lor cu lumea umană.
Esenţa Îngerilor – cu excepţia cazului Îngerilor supremi sau „centrali” – nu e în mod direct Dumnezeu, dar Atributele divine; Îngerii sunt, totuşi, superiori omului prin caracterul lor de esenţe pure, sau cu alte cuvinte prin absenţa cristalizării formale: omul este superior lor prin poziţia centrală, şi de aceea brahmanii pot „comanda” devaşilor.
Damnaţia este căderea formei care îşi neagă esenţa; cu răul situaţia este inversă, deoarece el este o esenţă care a negat „forma” lui Dumnezeu, refuzând să-l venereze pe Adam. La acelaşi lucru face referire şi doctrina coranică a căderii lui Iblis. Conform Coranului, Iblis a fost creat din „foc” şi deci el este un jinn, adică o fiinţă nu „de lumină” şi „de flăcări”. În termeni hinduşi, se poate spune că tamas (principiul întunericului, „pământ”, „îngreunare” existenţială, ignoranţă) derivă indirect, „detaşându-se” el însuşi, din rajas (principiul „focului”, „expansiunea” existenţială, „pasiunea”), care la rându-I procede într-o manieră egal „oblică”, din sattva (principiul luminozităţii, „transparenţei” spirituale, cunoaşterii).
Numele Lucifer indică faptul că spiritul răului procede – în mod evident prin cădere, şi astfel indirect – din „suportul luminii”, adică din sattva; în această perspectivă, intermediarul rajas este asimilat lui tamas, aşa cum, din punct de vedere al cunoaşterii, pasiunea este asimilabilă ignoranţei, deşi diferenţa între aceşti doi termeni rămâne reală pe nivelul lor propriu.
Ambiguitatea stării umane este aceea că noi suntem suspendaţi între Dumnezeu – Esenţa noastră – şi forma umană, care este „făcută din lut”; suntem un amestec de divinitate şi ţărână. A spune că Omul este o formă înseamnă a spune că el cade, într-o anumită măsură, sub controlul esenţei „demiurgice” care îngreuiază şi separă, şi care este principiul individuaţiei până acum fiind întuneric şi subversiv; Satan este aspectul său pasional, şi de fapt sunt pierduţi acei oameni care îşi direcţionează pasiunea în îngreunarea egocentrică –prin compensarea moliciunii lor intelectuale – şi cei care-şi găsesc satisfacţia în furia împotriva „Alterităţii” universale, Adevărul „obiectiv” necesar, şi astfel împotriva a orice opus propriei subiectivităţi care este ea însăşi îngreunată şi pasională; de aceea infernul lui Dante conţine ambele: foc şi gheaţă. Această tendinţă pasională către condensaţie, separaţie şi cădere se poate sprijini pe diverse atitudini; ea poate fi localizată în gând sau în carne; idolatria ultimei poate fi mortală, sau aproape, deoarece respingerea Adevărului, pentru a nu menţiona aici răutatea, în care combinaţia îngreunării şi pasiunii este in mod particular evidentă.
În acel dincolo, acolo unde realitatea poziţiilor umane este nudă, această furie este ca o bucurie care chinuie, bucuria fiind în pasiunea subiectivă, şi chinuirea în realitatea obiectivă; iadul este ca un fel de revoltă a cifrului, a nimicniciei care caută să fie Totul. Trebuie spus aici că dacă iadul ar fi „etern” în adevăratul sens al cuvântului, în loc de a fi simplu „perpetuu” şi deci a pieri cu durata, răul ar avea parţial dreptate în pretenţia sa în faţa divinităţii; dar acest lucru este imposibil, deoarece „nimicnicia” nu poate „fi”.
Când omul se întoarce de la Esenţa divină, egoul său devine ca o piatră care-l trage în jos, şi Esenţa sa se întoarce de la el; apoi ceea ce umple acest vacuum este esenţa întunecată, cea a compresiei formale şi a căderii.
Trebuie considerată acum aparenţa actuală a omului, calitatea sa fizică de „imagine a lui Dumnezeu”, care îl distinge a priori de toate celelalte creaturi, astfel încât, a vorbi despre corpul uman înseamnă aproape a vorbi despre om ca atare; forma noastră corporală ar fi de fapt neinteligibilă dacă nu ar fi fost făcută pentru facultăţile inteligenţei şi libertăţii noastre; ea este din contră explicabilă doar în termenii acestor calităţi. Trebuie spus că profanarea frumuseţii umane prin pasiuni nu autorizează în nici un fel dispreţul pentru această muncă a Creatorului: în ciuda intenţiilor bune a acelora care caută să apere virtutea pe seama adevărului şi inteligenţei, să discrediteze această frumuseţe este un fel de blasfemie mai ales pentru că Avatara din necesitate sintetizează Creaţia totală în corpul său şi deci în frumuseţea sa.
Unii vor insista pe faptul că frumuseţea pământească este imperfectă şi are defecte, dar acest lucru este fals pentru că ei continuă să deducă din asta faptul că nu există nici o frumuseţe adevărată pe pământ. Pe de altă parte, dacă frumuseţea pământească poate fi perfectă în felul ei, nu e mai puţin exclusivă sub alte feluri, şi astfel într-un anumit sens limitată: frumuseţea unui trandafir nu o poate realiza pe cea a unui nufăr, şi în acelaşi fel frumuseţile umane, individuale sau rasiale, se exclud una pe cealaltă; Dumnezeu singur posedă simultan toată frumuseţea posibilă, Esenţa fiind dincolo de segmentarea formei.
Ceea ce constituie teomorfismul corpului uman este calitatea sa de totalitate şi nobleţe; totalitatea sa este arătată mai presus de toate în bogăţia – sau universalitatea – facultăţilor sale asta determinând structura corpului; şi nobleţea sa, prin poziţia sa verticală – şi deci celestă – şi mersul său care este liber şi suveran deoarece este detaşat de pământ. Anumite specii animale posedă într-adevăr nobleţe – acelaşi lucru putând fi spus despre anumite specii vegetale şi minerale – dar ele sunt fragmentare în comparaţie cu omul şi astfel nu posedă totalitate; cazul maimuţelor este opusul, în sensul că ele în mod cert posedă totalitate fizică, sau aproape, dar lor le lipseşte nobleţea, adică ele nu sunt înzestrate nici pentru mersul uman, nici pentru purtatul capului uman, defecte care sunt de-ajuns să le nituiască animalităţii. Maimuţa este omul prefigurat în ceea ce priveşte doar animalitatea, pe când în bestia umană, animalitatea devorează omul; într-o asemenea bestie, umanitatea este ca un accident.
Doar în om capul este „eliberat” de corp astfel încât să-l domine, ca şi cum ar fi vorba despre o fiinţă nouă şi autonomă , aşa cum Spiritul domină haosul. Creaturile infra-umane nu trebuie subestimate. Exemplul clasic al unui „antropocentrism” care este metafizic inadmisibil, deşi fără dubiu oportun în anumite perspective, este opinia conform căreia animalele şi plantele au fost create cu singurul obiect de a păstra viaţa animală a omului, precum opinia că şi toate plantele şi toate animalele au fost folositoare omului, şi că această utilitate ar explica formele, culorile şi alte infinit variate trăsături ale acestor fiinţe, ca să nu mai vorbim despre individualitatea psihologică şi partea contemplativă a animalelor superioare. Mai mult, aceste aspecte sunt larg inutile subzistenţei animalelor şi plantelor în ele însele. Faptul că leul în primul rând nu este util omului, şi în al doilea rând posedă o coamă care nu este folositoare pentru propria subzistenţă arată în felul său faptul că animalul are un sfârşit independent de viaţa sa materială pe de o parte şi de utilitatea omului pe de alta; fără dubiu el nu posedă raţiune, dar are conştiinţă, care de asemenea transcende materia crudă; acum scopul unei conştiinţe nu poate fi în neconştient; orice în natură este făcut „să-l laude pe Dumnezeu.”
În opoziţia dintre cap şi corp – fiecare apărând ca o lume pentru ea însăşi – capul reprezintă omul, Conştiinţa, şi femeia corpul, Existenţa; dar întreg corpul îşi asumă un aspect feminin când este opus inimii, care indică atunci Intelectul divin, în relaţie cu care creatura – mentală precum şi corporală – apare în caracterul său lunar şi dependent.
Problema teomorfismului apare din diferenţa mentală şi corporală dintre sexe, deoarece fiecare dintre acestea este teomorfic fiind distinct de sexul opus. Corpul masculin apare ca o revelaţie a Spiritului, exprimă inteligenţă, forţă triumfătoare, impasibilitate, perfecţiune activă; cel feminin este ca o revelaţie a Existenţei, el revelează Substanţa – sau Totalitatea nu cum o face corpul masculin, Centralitate – şi exprimă frumuseţe, inocenţă în mişcare, fecunditate, perfecţiune pasivă.
Omul exprimă – întotdeauna în interiorul cadrului de lucru al teomorfismului uman care conferă ambelor sexe acelaşi caracter de centru şi totalitate - cunoaştere şi femeia iubire; corpul masculin este mai mult „geometric” – este, de fapt, imaginea „abstractă” a Persoanei divine – pe când cel feminin este „muzical” şi apare ca o expresie „concretă” a Substanţei noastre existenţiale şi, in divinis, a Beatitudinii infinite. Corpul feminin cuprinde nobleţe şi inocenţă, adică este nobil prin teomorfismul său – sub acest aspect nu este distinct de cel masculin, cu excepţia modului său – şi inocent deoarece el reflectă inocenţa existenţei; nobleţea sa se manifestă prin liniile verticale, şi fecunditatea inocentă prin curbele sale, şi deci poartă în carnea sa aspectele fundamentale ale Materia-ei Prima: măreţie, puritate şi mila Virgo Genitrix-ei, „deplinătatea graţiei”.
Frumeseţea femeii apare omului ca revelaţia beatitudinii Esenţei din care el este o cristalizare – şi sub acest aspect feminitatea transcende omul – şi asta explică rolul alchimic şi puterea „dizolvantă” a frumuseţii femeii: şocul vibrator al evenimentului estetic – în cel mai profund sens al acestui cuvânt – ar trebui să constituie mijlocul de „lichefiere a inimii împietrite”, pe când emoţia pasională, atunci când partea sa „idolatrizatoare” nu este neutralizată de o consacrare tradiţională, nu poate scuti de o haotică, în principiu, animalitate prometeană mortală. Şi aici se poate sublinia că, din punct de vedere spiritual, corpul are ceva din calitatea unei „săbii cu două tăişuri”: el poate fi vehiculul unei „conştiinţe a fiinţei”, unui „non-gând” contemplativ sau unui fel de calm ontologic şi binecuvântat, dar de-asemenea unei asigurări doar fizice şi senzuale; corpul este atunci „trăit” având în vedere „existenţa” şi nu Fiinţa pură. Oportunitatea unei joncţiuni contemplative între corporal şi spiritual – şi aici nu este vorba în primul rând de sexualitate – va depinde atunci de structurile mentale individuale şi colective.
Fiinţa umană este geometrie şi muzică, a spiritului şi sufletului, a virilităţii şi feminităţii: prin geometrie, el aduce înapoi ordinea în haosul existenţei, adică redă substanţei oarbe o semnificaţie ontologică şi deci stabileşte un punct de referinţă între Pământ şi Cer, un „indicator” care arată către Dumnezeu; prin muzică el aduce înapoi segmentarea formei către viaţa unitivă, reducând forma, care este o moarte, la Esenţă, cel puţin simbolic şi virtual, astfel încât ea vibrează cu o bucurie care este în acelaşi timp o nostalgie pentru Infinit.
Această funcţie de reducere a cristalizărilor formale la Esenţă arată bine corespondenţa simbolică dintre femeie şi vin, sau dintre iubire şi beţie. Disoluţia către în jos, către infra-formal - esenţe haotice şi obscure - dă naştere multor iluzii, fapt ce explică de ce exoterismul nu poate face uz de anumite simboluri. Coordonarea geometrică, în plus, poate în mod egal da naştere la contrafaceri sinistre, şi anume la cristalizări limitative, ale minţii, la un spirit de sistematizare şi partiţionare, la „eroarea logică” care neagă şi compromite clarităţile non-formale ale Esenţei; acest din urmă fapt este identificat în mod fals cu cel al haosului, pe când forma devine un sinonim al Absolutului; ideea Infinitului este înlocuită prin cea a Perfecţiunii sau a Fiinţei, aşa cum se vede în anumite aspecte ale gândirii „clasice”.
Ca simboluri, corpul masculin indică o victorie a Spiritului asupra haosului, iar cel feminin, o eliberare a formei prin Esenţă; primul este ca un semn magic care ar subjuga forţele oarbe ale Universului, cel de-al doilea ca o muzică celestă care ar da înapoi materiei căzute, transparenţa sa paradisiacă, sau care, pentru a folosi un limbaj taoist, ar face copacii să înflorească sub zăpadă.
Materia poate într-adevăr să-şi asume o formă divină dar această formă trebuie să fie „ofilită” prin suferinţele care amintesc de exilul său. Corpul uman are ceva al divinului prin raţiunea teomorfismului său, astfel încât există un risc de a se simţi el însuşi Dumnezeu – sau de a fi deificat - dacă nu este umilit către esenţa sa; întâlnim oriunde în natură această umilinţă teomorfică, de exemplu în faptul că soarele, reflectare fizică a Intelectului divin, trebuie să apună „pentru a se prosterna sieşi”, aşa cum spun musulmanii, „înaintea tronului lui Allah”.
În toate cazurile de acest fel – teomorfism direct pe de-o parte şi umilinţă existenţială pe de altă parte – semnificaţia spirituală coincide cu necesitatea fizică; ultima nu ar putea niciodată să ofere o explicaţie suficientă a imperfecţiunilor în cauză, mai ales deoarece ea presupune condiţii metafizice fără de care ea nu ar avea nici o existenţă.
Răul are tot interesul în a ne face să credem că animalitatea fizică este ceea ce suntem, că aici există un fel de accident murdar în creaţie, ca şi cum defectele naturale nu ne-ar aminti, din contră, că suntem altceva decât asta şi că, căminul nostru este altundeva. Nu există nici un motiv de a întreba dacă este natura cea care prin impurităţile sale îşi bate joc de om, sau dacă omul este cel care prin prejudiciile sale îşi bate joc de ea; omul nu este „al acestei lumi”, şi ţine de numele lui Dumnezeu care face ca lumea aceasta să-l facă conştient de acest fapt; deoarece nimic nu este şansă, totul este mesaj divin. Astfel, nimic nu ne purifică de urmele psihice ale materialităţii noastre precum conştiinţa necesităţii profunde a lucrurilor, şi cea a nimicniciei lor.

Căderea omului
Într-un anumit sens, păcatul lui Adam a fost unul care a provenit din „curiozitate”, dacă o asemenea exprimare ar fi admisibilă. La origini, Adam a văzut contingenţe în aspectul relaţiilor lor cu Dumnezeu şi nu ca entităţi independente. Orice este considerat în această relaţie este dincolo de rău; dar dorinţa de a vedea contingenţa aşa cum este în ea însăşi, este o dorinţă de a vedea răul; este de asemenea o dorinţă de a vedea binele ca ceva contrar răului.
Ca rezultat al acestui păcat al curiozităţii – Adam a vrut să vadă „cealaltă parte” a contingenţei – Adam însuşi şi lumea întreagă au căzut în contingenţa ca atare, legătura cu Sursa divină a fost ruptă şi a devenit invizibilă; lumea a devenit dintr-odată exterioară lui Adam, lucrurile au devenit opace şi grele, ele au devenit asemeni unor fragmente ostile şi neinteligibile. Această dramă se repetă şi se înnoieşte întotdeauna, în istoria colectivă precum şi în viaţa indivizilor.
O cunoaştere fără de înţeles, o cunoaştere la care nu avem nici un drept nici prin virtutea naturii sale, nici a capacităţilor noastre, şi deci prin virtutea vocaţiei noastre; nu este o cunoaştere care îmbogăţeşte, ci una care împovărează. Adam a devenit sărac după ce a dobândit cunoaşterea contingenţei ca atare, sau a contingenţei care limitează. Trebuie să nu avem încredere în fascinaţia pe care un abis o poate exercita asupra noastră; stă în natura aleilor cosmice oarbe de a seduce şi de a juca rolul vampirului; curentul formelor nu vrea ca noi să scăpăm din prinsoarea sa. Formele pot fi laţuri, aşa cum pot fi simboluri şi chei; frumuseţea ne poate înlănţui în forme, precum poate fi şi o uşă care se deschide către fără-de-formă.
Dintr-un punct de vedere uşor diferit, păcatul lui Adam constă în efectul de a fi dorit să suprapună ceva peste existenţă, şi existenţa era beatitudine: Adam şi-a pierdut astfel această beatitudine şi a fost înghiţit în agitaţia deceptivă şi anxioasă a lucrurilor superflue. În loc de a se repune în puritatea imuabilă a Existenţei, omul căzut este atras în dansul lucrurilor care există, şi ele, fiind accidente, sunt amăgitoare şi perisabile.
În cosmosul creştin, Fecioara Binecuvântată este încarnarea acestei purităţi a Existenţei; Dumnezeu prin asumarea cărnii, a adus cu El Existenţa, care este ca un Tron al Său; El a făcut ca el să-L preceadă şi El a venit în lume prin acesta. Dumnezeu poate intra în lumea doar prin Existenţa virgină.
Problema căderii evocă problema teofaniei universale, problemă pe care o prezintă lumea. Căderea este doar o legătură particulară în acest proces; în plus, nu este pretutindeni prezentată ca o „deficienţă”, ci în anumite mituri ia forma unui eveniment fără legătură cu responsabilitatea umană sau angelică.
Dacă există un cosmos, o manifestare universală, trebuie să existe şi o cădere sau căderi, deoarece a spune „manifestare” înseamnă a spune „alt decât Dumnezeu” şi „separaţie”. Pe pământ, Soarele divin este văluit; ca rezultat mersurile lucrurilor devin relative, şi omul se poate lua el însuşi drept ceea ce nu este, şi lucrurile pot apărea să fie ce nu sunt; dar de îndată ce răul este înlăturat, în neantul acelei naşteri pe care noi o numim moarte, Soarele divin apare; măsurile devin absolute; fiinţele şi lucrurile devin ceea ce sunt şi-şi urmează căile naturii lor adevărate.
Asta nu înseamnă că măsurile divine nu ating această lume, dar ele sunt ca şi cum ar fi „filtrate” de către crusta existenţială; anterior ele fuseseră absolute dar acum devin relative, de aici caracterul indeterminat şi flotant al lucrurilor de pe pământ. Steaua care este Soarele nostru, este reprezentat prin inimă.
În cădere, şi în urmările sale prin durată, vedem elementul de „absolutitudine” devorat în final de către elementul de „contingenţă”; stă în natura soarelui să fie devorat de către noapte, aşa cum stă în natura luminii să „strălucească în întuneric” şi să nu fie „înţeleasă”. Numeroase mituri exprimă această fatalitate cosmică, înscrisă în chiar natura a ceea ce s-ar putea numi „regnul demiurgului”.
Prototipul căderii este de fapt procesul manifestării universale. Ideile de manifestare, proiecţie, „alienare”, scăpare, implică pe cele de regresie, reintegrare, întoarcere, apocatastază; eroarea materialiştilor – indiferent de subtilităţile în care se angajează căutând să dizolve ideea acum „învechită” şi convenţională de materie – este de lua materia ca punct de plecare al lor ca şi cum ar fi un fapt stabil şi primordial, pe când aceasta este doar o mişcare, un fel de contracţie tranzitorie a unei substanţe care este în ea însăşi inaccesibilă simţurilor noastre.
Materia pe care o ştim, cu tot ceea ce cuprinde, este derivată dintr-o protomaterie plastică supra-senzorială; în această protomaterie fiinţa terestră primordială este reflectată şi „încarnată”; în hinduism acest adevăr este afirmat în mitul sacrificiului lui Puruşa.
Datorită tendinţei de segmentare inerentă în această protomaterie, imaginea divină a fost spartă şi diversificată; dar creaturile erau încă, nu indivizi care s-au rupt unul pe altul în bucăţi, ci stări contemplative derivate din modele angelice şi, prin acest modele, din Numele divine.
În acest sens se poate spune că în Paradis, oile trăiau alături de lei; dar în asemenea caz doar prototipuri „hermafrodite” – ale formei sferice supra-senzoriale – sunt în cauză, posibilităţile divine „provenind” din calităţile „clemenţei” şi ale „rigorii”, ale „frumuseţii” şi ale „tăriei”, ale „înţelepciunii” şi ale „bucuriei”.
În acest hyle protomaterial a avut loc crearea speciilor şi a omului, o creaţie semămând cu „cristalizarea subită a unei soluţii chimice supra-saturate”. După „crearea Evei” – bipolarizarea „androginului” primordial – s-a întâmplat „căderea” adică „exteriorizarea” cuplului uman, care a adus după sine – deoarece în subtila şi luminoasa protomaterie, totul era legat împreună şi ca unu – exteriorizarea sau „materializarea” tuturor celorlalte creaturi, deci de asemenea a „cristalizării” lor în materia sensibilă, grea, opacă şi mortală.
Platon în Symposium aminteşte tradiţia în care corpul uman, sau chiar cel viu şi simplu, este asemeni unei jumătăţi de sferă; toate facultăţile noastre şi mişcările arată şi tind către un centru pierdut – pe care îl simţim ca şi cum este „înaintea noastră” – pierdut, dar găsit din nou simbolic şi indirect, în uniunea sexuală. Dar rezultatul este doar o reînnoire a dramei: o intrare proaspătă a spiritului în materie. Sexul opus este doar un simbol: adevăratul centru este ascuns în noi înşine, în inimă-intelect. Creatura recunoaşte ceva din centrul pierdut, în partenerul ei; iubirea ce rezultă din aceasta este ca o umbră depărtată a iubirii de Dumnezeu, şi a beatitudinii intrinseci a lui Dumnezeu; este de-asemenea o umbră a cunoaşterii care consumă formele precum focul, şi care uneşte şi eliberează.
Întregul proces cosmogonic este găsit din nou, în mod static, în om: suntem făcuţi din materie, adică din densitate sensibilă şi din „solidificare”, dar în centrul fiinţei noastre se găseşte suprasensibila şi transcendenta realitate, care este deopotrivă infinit fulminantă şi infinit plină de pace. A crede că materia este „alfa” care dă la orice începutul său, înseamnă a presupune că, corpul nostru este punctul de pornire al sufletului nostru, şi de aceea că originea ego-ului nostru, a inteligenţei şi gândurilor noastre rezidă în oasele, muşchii sau organele noastre. În realitate, dacă Dumnezeu este „omega”, El este din necesitate de-asemenea „alfa”.
Cosmosul este un „mesaj” de la Dumnezeu către El-Însuşi, prin El-Însuşi” cum ar spune sufiţii, şi Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel din urmă”, şi nu doar Cel din urmă.
Există un fel de „emanaţie”, dar este strict discontinuă din cauza transcendenţei Principiului şi a incomensurabilităţii existenţiale a gradelor realităţii; emanaţionismul este din contră, bazat pe ideea unei continuităţi care nu ar permite Principiului să rămână neafectat de către manifestare.
S-a spus că universul vizibil este o explozie şi în consecinţă o dispersie pornind dintr-un centru misterios; ceea ce este sigur este faptul că Universul total, a cărui parte mai mare este invizibilă nouă în principiu şi nu doar de facto, descrie o asemenea mişcare – într-un sens simbolic sau unul abstract – şi ajunge la punctul maxim al expansiunii sale; acest punct este determinat, mai întâi de relativitate în general şi în al doilea rând de posibilităţile iniţiale ale ciclului în cauză.
Fiinţa vie însăşi seamănă cu o explozie cristalizată, dacă se poate spune aşa, este ca şi cum fiinţa a fost transformată în cristal, de frică în faţa lui Dumnezeu.
Omul, tăindu-şi accesul la Cer şi repetând de câteva ori, în limitele şi mai strâmte, căderea sa iniţială, a sfârşit prin a-şi pierde intuiţia a tot ceea ce ce-l depăşeşte. El s-a scufundat astfel sub propria natură adevărată, omul neputând fi complet om cu excepţia căii lui Dumnezeu, şi pământul este frumos doar în virtutea legăturii sale cu Cerul. Chiar şi atunci când omul se opreşte la credinţă, el uită din ce în ce mai mult ce sunt cerinţele ultime ale religiei; el este uimit de calamităţile lumii, fără să-şi dea seama că pot fi acte de graţie, deoarece ele îndepărtează, la fel ca moartea, vălul iluziei pământeşti, şi astfel îi permit omului „să moară înainte de moarte”, şi astfel să învingă moartea…
Chiar credincioşii înşişi sunt în cea mai mare parte prea indiferenţi în a simţi în mod concret faptul că Dumnezeu nu este doar „deasupra” noastră, în „Cer”, ci şi „înaintea (în faţa)” noastră, la sfârşitul lumii, sau chiar simplu la sfârşitul propriilor noastre vieţi; că suntem traşi prin viaţă de către o forţă inexorabilă şi că la sfârşitul cursului, Dumnezeu ne aşteaptă; că lumea va fi scufundată şi înghiţită într-o zi printr-o năvălire de neimaginat a purului miraculos – de neimaginat deoarece depăşeşte toată experienţa umană şi standardele de măsurare.

Omul în Univers
Ştiinţa modernă, care este raţionalistă datorită subiectului său şi materialistă datorită obiectului său, poate descrie fizic şi aproximativ situaţia noastră, dar nu ne poate spune nimic despre situaţia noastră extra-spaţială din Universul real şi total. Astronomii ştiu mai mult sau mai puţin unde ne aflăm în spaţiu, în ce „loc” relativ, în ce braţ periferic al Căii Lactee, şi ei probabil pot şti unde este situată Calea Lactee printre alte ansambluri stelare; dar ei nu ştiu unde suntem în „spaţiul” existenţial, adică, într-o stare de solidificare şi în centru sau vârful ei, şi că suntem simultan pe muchia unei imense „rotaţii”, care nu este alta decât curentul formelor, fluxul „samsaric” al fenomenelor, panta rhei al lui Heraclit. Ştiinţa profană, în căutare de a penetra misterul lucrurilor care conţin – spaţiu, timp, materie, energie – uită misterul lucrurilor care sunt conţinute: ea încearcă să explice proprietăţile chintesenţiale ale corpurilor noastre şi funcţionarea intimă a sufletelor noastre, dar nu ştie ce sunt inteligenţa şi existenţa noastră; în consecinţă, văzând care sunt „principiile” sale, ştiinţa profană nu poate fi altfel decât ignorantă a ceea este omul.
Când privim în jurul nostru ce vedem? În primul rând existenţă; în al doilea rând, diferenţe; în al treilea rând, mişcări, modificări, transformări; în al patrulea rând, dispariţii. Toate acestea împreună manifestă o stare a Substanţei universale: acea stare este deopotrivă o cristalizare şi o rotaţie, o îngreunare şi o dispersie, o solidificare şi o segmentare. Aşa cum apa este în gheaţă, şi mişcarea butucului din jantă, aşa este Dumnezeu în fenomene; El este accesibil în ele şi prin ele; acesta este întregul mister al simbolismului şi imanenţei. Dumnezeu este „Exteriorul” şi „Interiorul”, „Cel Dintâi” şi „Cel din Urmă”.
Dumnezeu este cel mai orbitor evident dintre toate evidenţele. Totul are un centru; de aceea totalitatea lucrurilor – lumea – are şi ea un centru. Noi suntem la periferia a „ceva absolut”, şi acest „ceva” nu poate fi mai puţin plin de putere, mai puţin conştient, mai puţin inteligent decât noi înşine.
Toate lucrurile sunt limitate. Ideea de limitare este inseparabilă de cea de efect, şi similar ideea de efect de cea de cauză; astfel că toate lucrurile, prin limitarea lor şi nu mai puţin prin conţinutul lor, dovedesc Dumnezeu, Cauza primă şi deci fără limită.
Ce dovedeşte Absolutul în mod extrinsec? În primul rând relativul, deoarece este salvat prin absolutitudinea pe care o restricţionează, şi în al doilea rând „relativ absolutul”, adică, reflectarea Absolutului în relativ. Problema dovezilor directe sau intrinseci ale Absolutului nu apare, dovada fiind în Intelectul însuşi şi în consecinţă în întreaga noastră fiinţă, astfel că dovezile indirecte nu pot servi decât ca suporturi sau cauze ocazionale; în Intelect subiectul şi obiectul nu sunt distincte, aceste se poate spune că se întrepătrund. Certitudine există, altfel cuvântul nu ar putea exista; nu există deci nici un motiv de a-l nega în planul intelecţiei pure şi a universalului.
Ego-ul este în acelaşi timp un sistem de imagini şi un ciclu; este ceva ca un muzeu, şi o călătorie ireversibilă şi unică prin acel muzeu. Ego-ul este o fabrică de mişcare făcută din imagini şi tendinţe; tendinţele vin din propria noastră substanţă, şi imaginile sunt date de mediu. Ne punem noi înşine în lucruri, şi plasăm lucruri în noi înşine, pe când fiinţa noastră adevărată este independentă de ele.
Pe lângă acest sistem de imagini şi tendinţe care constituie ego-ul nostru, există miriade de alte sisteme de imagini şi tendinţe. Unele dintre ele sunt mai rele sau mai puţin frumoase decât ale noastre, şi alte sunt mai bune sau mai frumoase.
Suntem ca spuma reînnoită neîncetat pe oceanul existenţei. Dar deoarece Dumnezeu s-a pus pe El-Însuşi în această spumă, este destinat să devină o mare de stele în momentul cristalizării finale a spiritelor. Micul sistem de imagini trebuie să devină, atunci când contingenţa sa terestră este lăsată în urmă, o stea imortalizată în haloul Divinităţii. Această stea poate fi concepută pe variate niveluri; Numele divine sunt arhetipurile sale; dincolo de stele străluceşte Soarele Sinelui în transcendenţa sa arzândă şi în pacea sa infinită.
Omul nu alege; el îşi urmează natura şi vocaţia sa, şi Dumnezeu este cel ce alege.
Un om ce a căzut în noroi şi ştie că poate ieşi într-un fel sau altul din acesta, cu un anumit efort, nu gândeşte a se răscula împotriva legilor naturale nici a existenţei; îi este evident faptul că noroiul poate exista, dar el se gândeşte doar la cum să iasă din acesta. Suntem în noroiul existenţei pământeşti şi ştim că putem scăpa din ea, indiferent de încercările prin care putem trece; Revelaţia ne dă asigurarea şi Intelectul poate deveni conştient de acest fapt a posteriori. Este deci absurd a nega Dumnezeu şi de a insulta lumea pentru singurul motiv că existenţa prezintă fisuri care nu se poate prezenta altfel decât, ca durere a non existentului şi a fiinţei care nu e capabilă să „existenţieze”.
Suntem situaţi ca şi cum am fi sub o pojghiţă de gheaţă pe care nici cele cinci simţuri, nici raţiunea noastră nu o pot penetra, dar Intelectul – deopotrivă oglindă a supra-sensibilului şi în el însuşi o rază supranaturală de lumină – trece prin aceasta fără probleme, de îndată ce Revelaţia i-a permis să devină conştient de propria sa natură. Credinţa religioasă trece de asemenea prin această crustă cosmică, într-o manieră mai puţin directă şi mai mult afectivă, dar totuşi în multe cazuri; Mila divină, care este cuprinsă în Realitatea universală şi dovedeşte în mod fundamental caracterul „benefic” al acestei Realităţi, doreşte în plus ca Revelaţia să intervină oriunde acea pojghiţă de gheaţă sau acea crustă există, astfel că noi nu suntem niciodată închişi, cu excepţia cazului refuzului nostru acela al Milei. Scăpând din vedere gheaţa care ne încarcerează în faţa Realităţii, nu luăm la cunoştinţă ceea ce o opreşte şi astfel nu experimentăm nici o dorinţă de eliberare; încercăm să forţăm gheaţa să fie fericire.
În cadrul ordinului legilor fizice, nimeni nu se gândeşte să refuze Mila care sălăşluieşte indirect în natura lucrurilor: nici un om în punctul scufundării nu refuză polul care-l ţine; dar prea mulţi oameni refuză Mila din ordinul total, deoarece depăşeşte graniţele înguste ale experienţei lor zilnice şi nu mai puţin îngustele limite ale înţelegerii lor. Omul în general nu vrea să fie salvat cu excepţia condiţiei că el are nevoie să nu se auto depăşească.
Faptul că suntem întemniţaţi în cele cinci simţuri ale noastre, conţine în el însuşi un aspect al Milei, deşi poate părea paradoxal după ce a fost spus până acum. Dacă numărul simţurilor noastre ar fi multiplicat – şi nu există teoretic nici o limită în principiu în multiplicare lor – realitatea obiectivă ne-ar invada asemeni unui uragan; ne-ar sparge în bucăţi şi ne-ar zdrobi în acelaşi timp. „Spaţiul vital” al nostru ar fi transparent, am fi ca şi suspendaţi deasupra unui abis sau ca şi cum am fi grăbiţi printru-n incomensurabil macrocosm, cu măruntaiele sale expuse şi umplute de teroare.

Bărbatul şi femeia
În simbolistica tradiţională, principiul supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. În termeni elenici, bărbatul îl reprezenta pe „unu” – termen care însemna „prin el însuşi”, noţiunea de îndestulător, complet; în timp ce femeia reprezenta diada – principiul diversităţii şi al „celuilalt sine” şi deci cel al dorinţei şi al mişcării. În termeni hinduşi, bărbatul reprezintă spiritul nepăsător – purusha – în timp ce femeia reprezintă prakriti – matricea activă a oricărei forme condiţionate. Concepte echivalente găsim şi în tradiţie Extremului-Orient a dualităţii cosmice yang şi yin, dualitate în care yang – principiul masculin – este asociat cu „virtutea cerului” iar yin – principiul feminin – este asociat cu virtutea „pământului”.
În spatele diferitelor reprezentări ale mitului „căderii în păcat”, se ascunde adesea ideea contopirii principiului masculin cu cel feminin. Dacă ceea ce prin natura sa este principiu în sine, favorabil puterilor „dorinţei” şi supus legii celui ce nu are principiu în sine, atunci se poate vorbi despre o cădere în păcat. Pe acest plan al realităţii omeneşti trebuie să fie înţeleasă atitudinea de neîncredere în femei, femeie confundată adeseori cu ideea de „păcat”, de impuritate şi rău, cu o ispită şi un pericol pentru cel ce păşeşte pe calea supranaturalului.
Sensului de „cădere” I se poate opune însă o altă posibilitate: relaţia potrivită. Aceasta se stabileşte atunci când principiul feminin a cărui natură este aceea de a se îndrepta în spre altceva, dar nu ceva nesigur, labil, ci spre ceva statornic, ceva „bărbătesc”. Atunci va exista o limită, o stabilitate. Iar „stabilitatea” va fi în măsură să transfigureze orice posibilitate feminină. În acest caz extrem este vorba de o sinteză în sens pozitiv. Este nevoie de o „conversiune”, de o schimbare de direcţie a elementului feminin astfel încât acesta să reprezinte totul pentru principiul opus. Atunci femeia devine „soţia” care reprezintă şi „puterea”, puterea instrumentală generatoare care primeşte principiul cel dintâi al mişcării şi a formei masculului nemişcat la fel ca în cazul acelei Shakti care se poate întâlni şi în aristotelism şi în neoplatonism. În reprezentările tantrice tibetane, bărbatul apare drept „cel-ce-poartă-sceptrul” şi este nemişcător, rece şi făcut din lumină, în timp ce Shakti îl învăluie ca o flacără vie. Cele două pivoturi sunt cele ale dharmei şi ale acelei bhakti sau fides, adică natura proprie şi implicarea activă. Deosebirea fizică este concepută drept o corespondenţă cu deosebire spirituală, drept care individul este bărbat sau femeie fiziceşte numai pentru că este aşa ceva sub raport transcedental, iar caracteristica sexului, departe de a fi un lucru irelevant în raport cu spiritul, reprezintă un indicator al unui drum, al unui dharma distinct.
Se ştie că voinţa de ordine şi de „formă” reprezintă baza oricărei civilizaţii tradiţionale; că legea tradiţională nu îndeamnă spre ceva nondistins, egal, nedefinit – spre ceva în care părţile întregului devin în mod promiscuu asemănătoare – ci vrea ca aceste părţi să fie ele însele, să exprime din ce în ce mai bine propria lor natură.
Cazul bărbatului adică în care este vorba de faptul de a fi „o fiinţă de sine stătătoare”, cele două forme principiale de dobândire a valorii sunt Acţiunea şi Meditaţia. Războinicul (Eroul) şi Ascetul reprezintă cele două tipuri fundamentale ale virilităţii pure. În simetrie cu aceste tipuri, există tot două pentru natura feminină. Femeia se împlineşte pe sine ca atare, se ridică la acelaşi nivel cu bărbatul ca Războinic şi ca Ascet dat fiind că este Iubită şi este Mamă. Sunt două diviziuni, două ramuri ale unui trunchi ideal şi aşa cum există eroism activ, există ş cel al devotamentului absolut şi amândouă pot să fie la fel de bogate în roade în ceea ce priveşte depăşirea unei situaţii şi eliberarea, mântuirea, atunci când viaţa a fost trăită în puritate şi dăruire de sine.
Tocmai această diferenţiere în ramura eroică determină caracterul distinctiv al căilor de împlinire fie cea a bărbatului fie cea a femeii ca indivizi. Faptei Războinicului şi faptei Ascetului care se afirmă – unul prin intermediul acţiunii pure şi celălalt prin intermediul detaşării pure – într-o viaţă care este dincolo de viaţă, acestor fapte le corespunde fapta femeii care constă în a se dărui în întregime unei alte fiinţe, de a se dedica în întregime unei alte fiinţe, fie aceasta bărbatul iubit (tipul Iubitului şi tipul femeii pătimaşe în dragoste) fie această fiinţă fiul (tipul Mamei – femeia de tip demetric); faptă în care femeia îşi află sensul propriei sale vieţi, propriei bucurii, îşi află raţiunea sa de a exista.
Aceasta este calea bhakti sau fides, calea firească pentru femeia Tradiţiei de a participa la ordinea „formei” şi – atunci când experienţa este trăită în mod impersonal – şi la ceea ce se află dincolo de „formă”. A se împlini într-un mod tot mai ferm potrivit acestor două căi distincte, de neconfundat, restrângând tot ceea ce în femeie este bărbat şi în bărbat este femeie şi tinzând spre „bărbatul absolut” şi spre „femeie absolută” – toate acestea constituie legea tradiţională a sexelor, potrivit diferitelor canoane de viaţă.
Astfel că din punct de vedere tradiţional, numai în mod mediat, prin relaţie cu o altă fiinţă – cu bărbatul – numai aşa femeia putea intra în ordinea ierarhică sfântă. În India, femeile, chiar şi cele din casta superioară, nu aveau parte de o iniţiere; femeile nu aparţineau comunităţii sacre a nobililor – ârya – decât prin intermediul tatălui lor, mai înainte de căsătorie, iar după aceea prin intermediul soţului lor care era şi capul mistic al familiei. În Grecia dorică femeia în toată viaţa sa nu avea nici un drept; înainte de căsătorie, cel ce avea grijă de ea, era tatăl ei. La Roma, în conformitate cu o spiritualitate asemănătoare, femeia, departe de a fi „egala” bărbatului, era asimilată din punct de vedere juridic cu o fiică a soţului ei – filiae loco – şi cu o soră a fiilor acestuia – sororis loco – când era o copilă ea se afla sub autoritatea potestas, tatălui ei – conducător sau sacerdot al familiei – gens; atunci când se mărita era – după o expresie grosolană – in manum viri. Aceste situaţii de dependenţă a femeii, întâlnite în lumea Tradiţiei, se întâlnesc şi altundeva şi nu însemnau neapărat nedreptate şi samavolnicie, aşa cum vrea să le considere „spiritele libere” moderne, ci reprezentau limitele şi locul firesc al singurei căi spirituale conformă cu natura pură feminină.
În tradiţia azteco-nahua, se bucurau de privilegiul nemuririi cereşti de care aveau parte membrii aristocraţiei războinice, numai mamele care muriseră la naşterea copiilor lor, fapt în care se vedea un sacrificiu asemănător celui ce cădea pe câmpul de luptă. Femeia hindusă, femeie în adevăratul sens al cuvântului, senzuală până în vârful unghiilor dar şi devotată unei credinţe, fides, invizibile a cărei putere se manifesta în dăruirea erotică a trupului, a fiinţei şi a voinţei culminând cu o altă dăruire – cu totul diferită şi mai presus de simţuri – care o făcea pe acea femeie-soţie să se încredinţeze flăcărilor rugului arian pentru a-l urma pe lumea cealaltă pe bărbatul căruia îi fusese hărăzită. Acest sacrificiu tradiţional – curată „barbarie” în ochii europenilor şi ai celor europenizaţi – prin care era încredinţată flăcărilor rugului şi soţia celui decedat, se numea în sanskrită sati, cuvânt având rădăcina as şi tema sat – fiinţă – şi din care derivă şi cuvântul satya – adevărat – şi care înseamnă şi dar, fidelitate, iubire. Acest sacrificiu era conceput ca o culme a legăturii ce le unea pe două fiinţe de sex diferit, legătură desăvârşită sub aspectul adevărului şi al elementului supraomenesc. În această legătură, bărbatul se înalţă la valoarea ce-l face demn de favoarea acelei bhakti liberatoare iar iubirea devine o cale, un drum de acces. O învăţătură tradiţională spune că femeia care-l urma în moarte pe soţul ei, ajungea în „cer”; ea se transforma în substanţa soţului ei; participa la acea transfigurare prin intermediul „focului” din trupul alcătuit din carne, transmis focului divin de lumină care în civilizaţiile ariene reprezenta simbolul arderii rituale a cadavrului. O asemenea renunţare la viaţă se întâlnea adeseori şi în cazul femeilor germane din vechime atunci când soţul sau iubitul cădeau pe câmpul de luptă.
Esenţa acelei bhakti era în general nepăsarea faţă de obiectul sau materia acţiunii, adică faţă de simplul act, faţă de predispoziţie. Acest poate înlesni înţelegerea faptului că într-o civilizaţie ca cea hindusă, sacrificiul ritual al văduvei – sati – putea avea valoare din punct de vedere instituţional. Pentru că atunci când o femeie se dăruieşte şi se sacrifică motivată fiind de o puternică relaţie de dragoste cu o altă fiinţă, legătură împărtăşită de fiinţa respectivă, acest lucru rămâne în cadrul unor simple fapte lipsite de sentiment. Şi numai atunci când devotamentul este în măsură să se menţină şi chiar să sporească fără vreun imbold, numai atunci acest devotament are o valoare transcendentă.
În lumea Islamului, în instituţia haremului şi-au găsit expresia nişte semnificaţii asemănătoare. În Europa creştină, pentru ca o femeie să renunţe la viaţa lumească şi să se retragă la mănăstire, era necesară ideea de Dumnezeu, de credinţă în Dumnezeu. În lumea Islamului această idee se întruchipa într-un om, într-un bărbat care ţinea în regim de claustrare în harem, mai multe femei şi acest lucru I se părea ceva firesc unei femei bine crescute căreia nici nu-I trecea prin cap să renunţe la o astfel de viaţă; şi era un lucru firesc acela ca o femeie să-şi dedice întreaga viaţă unui bărbat care era iubit într-un mod atât de vast şi de impersonal admiţând că şi celelalte femei împărtăşeau acelaşi sentiment şi că erau unite prin aceeaşi legătură şi acelaşi devotament. Tocmai prin aceasta este scos în evidenţă caracterul de „puritate”, element esenţial al căii bhakti. Dragostea care pune condiţii şi cere în schimb iubire şi devotament din partea bărbatului este ceva de ordin inferior. Pe de altă parte, un bărbat nu ar putea cunoaşte dragostea în acest sens, decât comportându-se ca o femeie şi renunţând la acea suficienţă interioară care o face pe femeie să vadă în bărbat un sprijin, ceva care s-o determine să se dăruiască. În mit, Şiva – imaginat ca marele ascet al înălţimilor – l-a prefăcut în cenuşă, dintr-o singură privire, pe Kama – zeul iubirii – atunci când acesta a încercat să-I insufle lui Şiva pasiunea pentru soţia lui (zeului) Parvati. O semnificaţie adâncă are şi legenda despre Kalki-avatara în care se vorbeşte despre o femeie care nu putea fi posedată de nimeni pentru că bărbaţii care o doreau, se simţeau atraşi de ea, erau tocmai prin acest lucru transformaţi în femei.
În ceea ce priveşte pe o femeie, aceasta dă dovadă cu adevărat de măreţie, atunci când oferă fără să ceară; înseamnă că are în ea o flacără care se alimentează singură oricare ar fi obiectul iubirii, fie el Dumnezeu fie soţul, fie iubitul.
În spiritul haremului existau multe din aceste lucruri: şi anume depăşirea stării de gelozie, deci a egoismului şi a ideii de posedare din partea femeii căreia I se cerea totuşi, devotament claustral de pe vremea când era copilă şi până în amurgul vieţii şi fidelitate faţă de cel ce avea în jurul său şi alte femei şi le putea poseda pe toate fără a se „dărui” la rându-i vreuneia. Şi tocmai în acest element „inuman” exista un element ascetic şi chiar sacru. Dincolo de nişte aparenţe, mocneşte dorinţa şi gândul de eliberare; pentru că omul, confruntat cu o fides atât de categorică, omul, câr ar fi el de om, în aceste condiţii nu mai este altceva decât un mijloc, o unealtă şi se trezesc în el nişte posibilităţi care nu mai sunt pământeşti. Aşa cum regulile haremului le imitau pe cele din mănăstiri, tot aşa şi legea islamică în ceea ce o privea pe femeie, o transpunea pe aceasta din urmă pe acelaşi plan al ascezei monahale. De altfel, într-o măsură mai mică, o comportare asemănătoare a femeii putea să fie considerată drept o închipuire în civilizaţiile în care instituţia concubinajului a fost ceva obişnuit şi a fost recunoscută în mod legal drept complement al căsătoriei monogame; aşa au stat lucrurile în Grecia, la Roma şi în alte locuri. Exclusivismul sexual era o noţiune depăşită.
Aici nu se are în vedere la ce anume s-a putut reduce în mod material noţiunea de harem sau a oricărei alte instituţii asemănătoare. Se au în vedere aici doar cele cărora le-ar putea corespunde în viziunea lumii Tradiţiei. Îndatorirea lumii Tradiţiei a fost aceea de a săpa nişte albii adânci, sănătoase, pentru ca şuvoaiele haotice ale vieţii s-o apuce pe calea cea dreaptă. Pentru că numai cei ce o iau pe această cale tradiţională sunt liberi, pot să se dezvolte în mod spontan, pot să se recunoască drept liberi, pot să-şi tempereze cu o mişcare din interior avântul „tradiţional” al naturii lor. Ceilalţi, cei ce urmează orbeşte canoanele, adică supunându-li-se dar fără a le înţelege, fără a le trăi, sunt cei ce au nevoie de sprijin; dar chiar dacă supunerea lor este oarbă, această supunere îi împinge în mod virtual dincolo de mărginirea individului, îi face s-o apuce pe acelaşi drum ales de primii. Dar pentru cei ce nu urmează nici în spirit, nici în formă făgaşul tradiţional, pentru aceia nu există decât haosul. Acei indivizi sunt cei pierduţi, cei învinşi. Acesta este cazul oamenilor moderni şi în ceea ce priveşte femeia.
Fapt este că nu era cu putinţă ca o lume care a „depăşit” castele şi i-a redat fiecărei fiinţe omeneşti „demnitatea” sa şi „drepturile” sale, nu era cu putinţă ca această lume să mai păstreze vreun sens al legăturilor potrivite între cele două sexe. Emanciparea femeii trebuia să urmeze inevitabil, eliberării sclavilor şi preamăririi celor fără-de-clasă şi fără-de-tradiţie, adică a acelor paria.

- va urma -

Bărbatul şi femeia
Într-o societate care nu mai are nişte indivizi de tipul Ascetului sau al Războinicului, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par a nu mai fi făcute să ţină sabia sau sceptrul ci rachete de tenis sau acele shakers pentru cocktails într-o societate în care – atunci când nu mai există palidul spectru al „intelectualului” sau al „profesorului”, fantoşa narcisistă a „artistului” sau maşinuţa grăbită şi cam murdară a bancherului şi a politicianului – tipul bărbatului este reprezentat de boxer sau de vedeta de cinema; ei bine, era ceva firesc ca într-o asemenea societate nici femeia să nu rămână mai prejos, ci să-şi revendice şi pentru ea o „personalitate” şi o libertate în sensul anarhist şi individualist al timpurilor noi. Şi în timp ce etica tradiţională îi cerea bărbatului sau femeii de a fi tot mai mult ei înşişi, de a exprima prin trăsături tot mai ferme personalitatea bărbatului sau a femeii – iată că civilizaţia nouă tinde să niveleze totul, tinde spre tot ce este diform, spre o fază care de fapt nu se află dincolo ci dincoace de identificarea şi diferenţierea sexelor.
Iar abdicarea, renunţarea, a fost confundată cu cucerirea. După secole de „sclavie” femeia a vrut să fie liberă, sa-şi aparţină doar ei. Numai că aşa-zisul „feminism” nu s-a priceput să-i creeze femeii o personalitate, n-a făcut decât s-o imite pe cea a bărbatului, astfel că „revendicările” femeii abia dacă maschează neîncrederea femeii de tip nou în ea însăşi, neputinţa acesteia de a fi şi de a valora drept ceea ce este; adică femeie şi nu bărbat.
Dintr-o asemenea neînţelegere, femeia modernă a simţit o inferioritate câtuşi de puţin imaginară pentru faptul de a fi numai femeie şi s-a mai simţit şi ofensată pentru că este tratată „numai ca o femeie”. Şi din acest motiv femeia a dorit să-şi ia revanşa, să-şi revendice „demnitatea”, să-şi arate „valoarea”, în încercarea de a se măsura cu bărbatul. Numai că aici nu este vorba câtuşi de puţin despre un bărbat adevărat, ci de bărbatul-contrafăcut, bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, care nu presupune aproape nimic din ceea ce ar trebui să fie cu adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie nici nu se pune, evident, problema vreunui privilegiu, astfel că femeile – dacă n-au fost în stare să-şi recunoască vocaţia lor firească şi să şi-o apere fie pe planul cel mai de jos (pentru că nici o femeie satisfăcută din punct de vedere sexual nu simte niciodată nevoia de a-l imita sau de a-l invidia pe bărbat) – au putut să demonstreze cu uşurinţă faptul că posedă şi ele, în mod virtual, facultăţile şi abilităţile materiale şi intelectuale, pe care le posedă şi celălalt sex şi care se cer şi se preţuiesc, de regulă, într-o societate de tip modern.
De altfel, bărbatul a lăsat-o pe femeie – într-un mod de-a dreptul iresponsabil – să facă tot ce vrea, ba chiar a ajutat-o, a îndemnat-o să facă trotuarul, să intre să muncească în birouri, în şcoli, în fabrici şi în toate mediile molipsitoare ale societăţii şi culturii moderne, Şi cu aceasta a fost efectuată ultima operaţie de nivelare.
Iar acolo unde castrarea spirituală a bărbatului modern materializat nu a reinstaurat în mod tacit supremaţia – caracteristică străvechilor comunităţi ginecocratice – femeii-curtezane, judecătoare a bărbaţilor abrutizaţi şi care trudeau pentru ea, acolo rezultatul a fost degenerescenţa tipului feminin până şi a caracteristicilor somatice, atrofierea posibilităţilor ei naturale, înnăbuşirea laturii ei lăuntrice. De aici şi tipul garconne, fetişcana zăpăcită, uşuratică, incapabilă de vreun avânt, incapabilă în ultimă instanţă, de senzualitate şi de păcătuire; aceasta deoarece pentru femeia modernă posibilităţile iubirii fizice nu oferă adeseori mai mult interes decât cultul narcisist al propriului trup; mai mult decât a se expune îndelung, mai mult sau mai puţin îmbrăcată; mai mult decât acel training fizic, decât dansul, sportul, banii şi aşa mai departe.
Pe vremuri Europa ştia destul de puţine lucruri în legătură cu puritatea dăruirii şi a fidelităţii şi a principiului de a da totul fără a cere nimic în schimb; şi despre o iubire destul de puternică încât să nu aibă nevoie de exclusivitate. În afară de o fidelitate pur conformistă şi burgheză, sentimentul de iubire pe care îl alesese Europa era cela care nu îngăduia celui iubit să nu iubească. Acum, în condiţiile în care femeia pretinde că bărbatul să-I aparţină cu trup şi suflet dacă acesta vrea ca să fie a lui, această femeie nu numai că a „umanizat” şi a sărăcit oferta, dăruirea ei, dar mai ales, a început să trădeze esenţa pură a feminităţii prin faptul că a împrumutat şi sub acest aspect un mod de a fi propriu naturii masculine celei mai joase; şi anume acela al posedării, a dreptului asupra celuilalt şi îngâmfarea Eului.
Apoi a mai venit încă – şi încă repede, în ritm accelerat, ca în orice prăbuşire – şi restul. După care va urma altă etapă, aceea în care, dată fiind creşterea gradului de egocentrism, pe femeie n-o vor mai interesa nici bărbaţii, ci doar ceea ce aceştia îi vor putea da în măsură să-I satisfacă plăcerea şi vanitatea. Şi drept epilog vor fi nişte forme de decădere asociate cu nimicnicie, adică un soi de viaţă practică, afişată, de tip masculin aidoma celei care a denaturat-o şi a aruncat-o pe femeie în groapa masculină a muncii, a câştigului, a activităţii practice paroxistice şi până şi a politicii.
Şi nu sunt diferite nici efectele „emancipării” occidentale care de altfel este pe cale de a contamina întreaga lume cu viteza cu care se transmite ciuma. Femeia tradiţională, femeia desăvârşită prin faptul că se dăruia altora şi nu trăia numai pentru sine, prin faptul că voia să fie – cu simplitate şi puritate – în întregime a altei fiinţe, prin aceste lucruri se împlinea, îşi aparţinea ei înseşi şi avea un eroism al ei care o făcea să-I fie superioară bărbatului obişnuit. Femeia modernă, prin faptul că doreşte să-şi aparţină numai ei nu face decât să se distrugă. Mult râvnita „personalitate” este pe cale să-i răpească orice fel de personalitate.
Şi este uşor de prevăzut ce anume se va întâmpla cu relaţiile dintre cele două sexe în ceea ce priveşte latura materială. În acest domeniu, aşa cum se întâmplă în magnetism, cu câr scânteia creatoare ţâşneşte mai sus şi este mai puternică, cu atât este mai sigură polaritatea; şi tot aşa, cu cât bărbatul este cu adevărat mai viguros, cu atât femeia este cu adevărat mai femeie.
Dar ce oare s-ar putea întâmpla între aceste fiinţe mixte, lipsite de orice legătură cu puterile naturii lor celei mai intime? Între aceste fiinţe la care sexul începe şi se termină pe simplul plan fiziologic, aceasta în cazul că nu va apărea – aşa cum o arată deja nişte înclinaţii anormale – şi cel de „al treilea sex”? Între aceste fiinţe care în fond nu sunt nici bărbat nici femeie sau femeia este bărbat şi bărbatul este femeie şi se laudă cu ceva care este mai presus de sex, când, de fapt, este mai prejos de sex? Orice relaţie nu va putea avea aici decât un caracter echivoc şi efemer – cu promiscuităţi camaradereşti, simpatii „intelectuale” morbide, banalităţi ale noului realism comunist – sau poate că această relaţie va fi afectat de nişte complexe nevrotice şi de toate celelalte care l-au făcut pe Freud să pună bazele unei „ştiinţe” care reprezintă cu adevărat un semn al timpurilor noastre.
Şi nu sunt cu mult diferite posibilităţile femeii „emancipate”; iar avangărzile unei asemenea lumi, Rusia şi America de Nord, îşi fac de acum simţită prezenţa ş oferă în această privinţă dovezi pline de semnificaţie. Toate acestea nu pot să nu aibă nişte repercusiuni într-o ordine a lucrurilor care merge mult mai departe decât îşi pot închipui – în nechibzuinţa lor – oamenii moderni.

,,Legea” sau ,,norma” lui Manu (Mânava-Dharma) este Inteligenţa cosmică ce reflectă Voinţa divină şi exprimă Ordinea universală. Sensul profund al noţiunii de Dharma: ceea ce rămâne invariabil în centrul revoluţiilor tuturor lucrurilor şi reglează cursul schimbării prin chiar faptul că nu participă la el. Aceeaşi Inteligenţă cosmică (desemnată prin termenul „Manu”) care reflectă Voinţa divină şi exprimă Ordinea universală a stabilit ,,Legea” sau ,,norma” lui Manu (Mânava-Dharma), acceaşi Inteligenţă cosmică i-a dat legea lui Moise, aceeaşi Inteligenţă Divină restabileşte Legea, Norma atunci cînd ea decade.
Manu=Mina/Menes=Menw=Minos
Numele „Manu” desemnează un principiu, Inteligenţa cosmică ce reflectă Lumina spirituală pură şi care formulează Legea ("Dharma") proprie lumii noastre sau ciclului nostru de existenţă; şi este, în acelaşi timp, arhetipul omului considerat îndeosebi ca fiinţă gânditoare (în sanscrită "manava").
În ordinea manifestării universale, tot aşa cum lumea sensibilă, în ansamblul ei, se identifică cu Viraj (Non-Supremul Brahma), lumea ideală se identifică cu HIRANYAGARBHA (Embrionul de Aur, cuvântul „aur” (aurum) este identic ci ebraicul „aor”, care înseamnă „lumină”) care este Brahmâ (determinarea lui Brahma ca efect învelit în „Oul Lumii” (Brahmânda), din care se dezvoltă, urmând modul lui de realizare, orice manifestare formală, virtual conţinută, sub forma de concepţie, de acest „Embrion de Aur” (Hiranyagarbha), germenele primordial al Lumii cosmice.
Simbolul „Oului Lumii” nu se găseşte numai în India, el se regăseşte în mazdeism, în tradiţia egipteană (Oul lui Kneph), în cea a druizilor şi a orficilor. Condiţia embrionară care corespunde pentru fiecare fiinţă individuală la ceea ce este Brahmânda în ordinea cosmică se numeşte în sanskrită „pinda” iar antologia constitutivă a „microcosmosului” şi a „macrocosmosului” se exprimă prin formula: „Acesta este embrionul individual, acesta este Oul Lumii”.

Manava Dharma Sastra:
„8. Hotărând în cugetul său a face să iasă din substanţa sa felurite făpturi, el produse mai întâi apele, în care puse o sămânţă.
9. Aceasta se făcu un ou strălucitor ca aurul, aşa de strălucitor ca astrul cu mii de raze şi din ou (Brahmânda) se născu el însuşi Brahma (zeul), strămoşul tuturor fiinţelor.”

Germenele de aur conţine deci virtual orice manifestare formală, sub formă de concepţie de aceea Viraj (Non-Supremul Brahma) procede de la Hiranyagarbha, iar Manu (Legislatorul primordial, cel care a stabilit „norma” manifestării, cel care i-a dat şi lui Moise legile) procede la rându-i de la Viraj.
Pe deasupra, Hiranyagarbha este desemnat ca „ansamblu sintetic de viaţă” (adică jîva-ghana, aici cuvântul ghana senifica la origine un „nor”, mai apoi denumind o masă compactă, nediferenţiată). Hiranyagharbha este „Viaţa Universală” (care are acelaşi sens cu cel din expresia biblică: „Şi VIAŢA era LUMINA oamenilor” (Ioan, I,4).

NORMA LUI MANU
traducere Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Irineu

Creaţia
1. Manu şedea cu gândul îndreptat spre un singur lucru, când maharşii se apropiară de el şi, plecându-i-se cu respect, adresară aceste cuvinte:
2. Stăpâne, binevoieşte a ne descoperi în chip exact şi pe şart legile care privesc toate castele primitive şi castele ieşite din amestecarea celor dintâi.
3. Căci, tu singur, Stăpâne, cunoşti faptele, începutul şi adevărata noimă a acestei reguli obşteşti, care fiinţează de sine, este nepricepută, a cărei întindere mintea omenească n-o poate socoti şi care se cheamă Veda.
4. Astfel, întrebat de aceşti mărinimoşi înţelepţi, Cel a cărui putere e nemărginită, după ce salută pe toţi: Ascultaţi
5. Lumea văzută era un întuneric, neînţeleasă, fără însuşiri deosebite, neputând fi cunoscută cu mintea, nici descoperită, părând cu desăvârşire adormită.
6. Când termenul descompunerii (disoluţiei) se împlini, Stăpânul care există prin el însuşi, care nu poate fi cuprins cu simţurile făcând văzută această lume cu cele cinci stihii (cele 5 elemente: eterul, aerul, focul, apa şi pământul) şi cu celelalte principii, strălucind de slava cea mai curată, se arătă şi risipi întunericul
7. El, pe care numai spiritul îl poate pricepe, care este mai presus de organele simţurilor, care n-are părţi văzute, cel veşnic, sufletul tuturor fiinţelor, pe care nimeni nu-l poate înţelege, desfăşură toată splendoarea sa.
8. Hotărând în cugetul său a face să iasă din substanţa sa felurite făpturi, el produse mai întâi apele, în care puse o sămânţă.
9. Aceasta se făcu un ou strălucitor ca aurul, aşa de strălucitor ca astrul cu mii de raze şi din ou se născu el însuşi Brahma (zeul), strămoşul tuturor fiinţelor.
10. Apele s-au numit naras, pentru că sunt făcute de Nara (Duhul dumnezeiesc); Aceste ape fiind cel dintâi loc al mişcării (ayana) lui Nara, el s-a numit Narayana, cel care se mişcă (umblă) pe ape.
11. Prin cel ce este, prin cauza nepătrunsă, veşnică, prin fiinţa (în sine) şi nefiinţa, s-a produs dumnezeiescul bărbat (Puruşa), sărbătorit în lume sub numele de Brahma.
12. După ce locui în acest ou un an al lui Brahma, Stăpânul despărţi oul în două numai cu gândul
13. Şi din cele două jumătăţi făcu cerul şi pământul, iar la mijloc puse văzduhul, cele opt regiuni cereşti (cele 4 puncte cardinale şi cele 4 puncte intermediare) şi neschimbatul adânc al apelor
14. Din Sufletul prea înalt (paramatma) el scoase simţirea (manas) care există (în sine însăşi) şi nu există (pentru simţuri) şi înainte de simţire, eul (ahankara=conştiinţa eului) care stăpâneşte şi conduce;
15. Şi înaintea simţirii şi a eului scoase marele principiu intelectiv (mahat, buddhi) şi tot ce are una din cele trei însuşiri (gunele; sattva, rajas, tamas) şi cele cinci organe ale minţii cu care se percep lucrurile din afară şi cele cinci organe ale acţiunii şi esenţele elementare (tanmatras) celor cinci stihii (elemente).
16. Unind între ele esenţele elementare (tanmatras) nepătrunse de minte ale acestor şase principii (cele 5 elemente şi conştiinţa), înzestrate cu o mare energie, făcu toate fiinţele.
17. Şi pentru că aceste esenţe elementare nepătrunse de minte, ca să ia formă, se uniră unele cu altele, înţelepţii numiră forma văzută cu numele de sarira (înveliş).
18. Stihiile (cele 5 elemente) se uniră în aceasta (forma văzută) cu însuşiri ce le sunt proprii, precum simţirea, izvor nesecat de fiinţe, se uneşte cu organele trupului.
19. Din esenţele elementare fine şi îmbrăcate cu o formă, ale acestor şapte principii înzestrate cu o mare energie, s-a făcut lumea trecătoare, purcedere din Cel netrecător.
20. Fiecare din stihii (elemente) moşteneşte însuşirea celei care o precede, aşa că, cu cât o stihie e mai depărtată de izvor, cu atât are mai multe însuşiri (determinaţii)
21. Fiinţa prea înaltă dete astfel de la început fiecărei făpturi în parte un nume, un rost şi un fel de a fi, aşa cum se spune în cuvintele Vedei.
22. Suveranul Stăpân produse o mulţime de zei (devas) cu însuşiri active şi cu suflet şi o ceată nevăzută de duhuri (sadhyas) şi jertfa rânduită de la început.
23. Din foc, din aer şi din soare scoase el, pentru îndeplinirea jertfei, cele trei vede veşnice, numite Rig, Iagiur şi Sama.
24. Făcu timpul şi împărţirile lui, stelele, planetele, râurile, mările, munţii, şesurile, văile.
25. Cucernicia aspră, cuvântul, pofta, dorinţa, mânia, cu un cuvânt, această întreagă creaţie, căci voia să dea fiinţă tuturor vieţuitoarelor.
26. Pentru a stabili o deosebire între fapte, el deosebi dreptul de nedrept şi supuse făpturile simţitoare plăcerii şi durerii şi celorlalte stări sufleteşti potrivnice între ele.
27. Din esenţele elementare corespunzătoare celor cinci stihii (elemente), s-a făcut treptat tot ce este.
28. Suveranul Stăpân a hotărât de la început fiecărei fiinţe o îndeletnicire oarecare şi fiinţa o îndeplineşte de sine ori de câte ori vine în lume.
29. Oricare ar fi însuşirea ce I-a dat ca moştenire în clipa creării: răutate sau bunătate, blândeţe sau asprime, virtute sau viciu, iubire de adevăr sau strâmbătate, acea însuşire o va găsi de la sine în vieţile următoare.
30. Precum anotimpurile, în revenirea lor periodică, iau în chip firesc însuşirile ce le sunt proprii, tot astfel îşi reiau îndeletnicirile şi făpturile însufleţite.
31. Pentru înmulţirea neamului omenesc, el făcu din gura, din braţul, din coapsa şi din piciorul său pe brahman, pe kşatrya, vaisya şi pe sudra.

- va urma -

Sf. Treime este o treime ,,masculină". Desigur, există o mare adoraţie pt. Sf. Fecioară, dar ea e exclusă din semnul crucii şi din ternarul creştin fundamental. Insistenţa pe aspectul ,,masculin" nu se referă la misoginie şi inegalitate între bărbat şi femeie aşa cum au pretins istoriciştii ci este o chestiune de simbolism sacru. Tradiţia creştină a avut menirea să renoveze lumea mai bine zis o parte a sa. În toate tradiţiile ortodoxe, simbolic, polul superior este masculin, iar cel inferior feminin, deoarece pământul susţine şi cerul acoperă. Una dintre caracteristicile decăderii lumii este uitarea poluui masculin şi FEMINIZARE EXISTENŢEI la fel ca în basmul ,,Punguţa cu doi bani" în care găina cânta nu cocoşul. O astfel de feminizare a existenţei are loc în zilele noastre şi deşi pare că că femeile în obsesiva lor strădanie de a fi egale cu bărbaţii, s-au masculinizat, în realitate e pe dos deoarece ,,feminizarea" trebuie înţeleasă în primul rând în relaţie cu Yin din tradiţia extrem-orietală. Când creştinismul s-a constituit din tradiţia exoterică una dintre operaţii a fost reinstaurarea domniei lui Yang, adică a polului masculin, şi având în vedere momentul ciclic nefavorabil, această reinstaurare trebuia bine accentuată. Cu toate acestea, pentru a împlini societatea creştină occidentală, a trebuit să se ţină cont de carcaterul ei mai mult regal decât sacerdotal (de precizat că Iisus e din casta regală şi nu sacerdotală). Şi aici a intervenit rolul Fecioarei, ca o completare la Sf. Treime. Adorarea Sf. Fecioare a corespuns unui aspect bhakti, foarte specific pentru lumea occidentală, şi care trebuia luat în considerare şi canalizat spre un ţel sacru.

Dacă prin Nefiinţă nu se înţelege decît purul neant, e inutil să se mai vorbească despre ea, căci ce se poate spune despre ceea ce este nimic? Dar e cu totul altceva dacă se consideră Nefiinţa ca POSIBILITATE DE A FI, Fiinţa este menifestarea Nefiinţei astfel înţeleasă, fiind cuprinsă în stare potenţială în Nefiinţă.
Raportul Nefiinţei cu Fiinţa este raportul non-manifestatului cu manifestatul, non-manifestatul fiind superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conţine în potenţă tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost şi nu va fi niciodată manifestat. Este imposibil să se vorbească despre o distincţie reală, deoarece manifestatul este conţinut principial în non-manifestat, această distincţie există DOAR pentru noi.
În cazul Dualităţii sub aspectul distincţiei între Fiinţă şi Nefiinţă, e la fel, şi cu atît mai mult pentru celelalte aspecte ale Dualităţii. Distincţia dintre Spirit şi Materie este iluzorie. Dualitatea nu poate exista fără Ternar, deoarece dacă Principiul suprem, diferenţiindu-se, dă naştere la două elemente, care de altfel nu sunt distincte decît în măsura în care le considerăm ca atare, aceste două elemente şi Principiul lor comun formează un Ternar, deci în realitate, Ternarul şi nu Binarul este cel imediat produs prin prima diferenţiere a Unităţii primordiale.
Fiinţa nu este realmente distinctă de NeFiinţă, această distincţie nu există decît în măsura în care o creăm noi înşine, pentru că noi nu putem concepe NeFiinţa decît prin Fiinţă, nemanifestatul decît prin manifestat, diferenţierea Absolutului în Fiinţă şi NeFiinţă nu exprimă decît modul în care ne reprezentăm noi lucrurile. Absolutul din acest punct de vedere este principiul comun al Fiinţei şi NeFiinţei, al manifestatului şi al nemanifestatului, deşi în realitate el se confundă cu NeFiinţa, deoarece aceasta este principiul Fiinţei, care la rîndul ei este principiul prim al oricărei manifestări. Dacă se vrea a lua în considerare aici Binarul, ne vom găsi în prezenţa Ternarului, dar pentru a exista cu adevărat un Ternar, adică deja o manifestare, ar trebui ca Absolutul să fie Unitatea primordială, iar Unitatea reprezintă de fapt Fiinţa, afirmarea Absolutului. Această Fiinţă-Unitate e cea care se va manifesta în multiplicitatea indefinită a numerelor, conţinîndu-le pe toate în potenţă şi emanîndu-le ca subunităţi, şi toate numerele sunt cuprinse în Denar, realizat prin parcurgerea ciclului manifestării totale a Fiinţei.
Dualitatea se naşte prin distincţia între două principii, nicidecum contrare ci COMPLEMENTARE, activ şi pasiv, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin. Însă aceste două principii coexistă în Unitate iar indivizibila lor dualitate este ea însăşi o unitate secundară, un reflex al Unităţii primordiale, astfel împreună cu Unitatea care le conţine, cele două elemente complementare constituie Ternarul, care este prima manifestare a Unităţii, deoarece doi-ul, fiind născut de unu, nu poate exista fără ca trei-ul să nu rezulte imediat prin chiar acest fapt: 1+2=3.
La fel cum nu putem concepe NeFiinţa decît prin Fiinţă, nu putem concepe nici Fiinţa-Unitate decît prin manifestarea sa ternară, consecinţă necesară şi imediată a diferenţiereii sau a polarizării pe care intelectul nostru o creează în Unitate. Această manifestare ternară, oricare ar fi aspectul sub care este luată în considerare, este întotdeauna o indisolubilă TRINITATE, adică o TRI-UNITATE, deoarece termenii săi nu sunt realmente distincţi, ei nefiind decît aceeaşi Unitate ce conţine în ea însăşi cei doi poli prin care se va produce orice manifestare.

În Exodul (III, 14) Moise primeşte răspuns la întrebarea care e numele lui Dzeu, citez ,,Eheieh asher Eheieh" (adică ,,Eu sunt Cel ce sunt/este" - în ebraică). Dar cea mai exactă semnificaţie este: ,,Fiinţa este Fiinţa".

Această formulare se poate analiza în moduri:
1. 1a) Eheieh - ,,Fiinţa"
1b) Eheieh asher - ,,Fiinţa este"
1c) Eheieh asher Eheieh - ,,Fiinţa este Fiinţa"
Cu alte cuvinte, Fiinţa fiind dată, ceea ce se poate spune despre ea (şi ceea ce nu se poate spune despre ea) este mai întâi că Ea este, apoi că Ea este Fiinţa.

2. aceeaşi formulare ,,Eheieh asher Eheieh" poate fi examinată şi astfel: punînd mai întâi Eheieh, apoi al doilea reflex al primului într-o oglindă (imagine a contemplării Fiinţei de către ea însăşi) iar pe al treilea loc punînd ,,asher" care se situează între cei doi termeni ,,Eheieh" ca o legătură care exprimă relaţia lor reciprocă.
Asta înseamnă că punctul, mai întâi unic, se dedublează apoi printr-o polarizare care este de asemenea o reflexie, iar relaţia de distanţă (reciprocă) se stabileşte între cele două puncte prin chiar faptul situării lor unul în faţa celuilalt.

Eminescu (Scrisoarea I):
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie, genune, fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!…”

,,EHEIEH ASHER EHEIEH"

Această expresie poate fi tălmăcită astfel:
Fiinţa este Fiinţa, ceea ce desemnează exact ontologia rugului de foc
simbolimul matematic permite şi următoarea interpretare:
Punctul ascuns (Gândul) doreşte (Kama, Eros) să se facă vizibil, cunoscut şi, preintr-o determinare primordială, îşi atribuie sieşi existenţă, afirmându-se prin atributul de fiinţă, de punct unic, acest punct este Cuvântul, Albul, Fiinţa, şi el produce Existenţa universală, al cărei principiu este, prin dedublare: unul îşi opune un alt unu, dublul său, punctul îşi opune un alt punct, Fiinţa îşi opune Fiinţa (Existenţa universală). A spune ,,Fiinţa este Fiinţa" înseamnă a defini procesul cosmogonic precum şi suprema cunoaştere, cunoaşterea metafizică, când Fiinţa (Cel ce cunoaşte) şi Fiinţa (Ceea ce este cunoscut) sunt identice, adică ,,Fiinţa se cunoaşte Ea însăşi prin Sine însăşi".

Brahma, Principiul, este ,,fără dualitate", infinit, totalitate absolută, cuprinzând toate posibilităţile, nefiind nimic în afara Lui; deci Lumea, manifestarea universală, nu este distinctă de Brahma (decât în mod iluzoriu), în schimb Brahma este absolut distinct de Lume, nici un atribut sau calitate a acesteia neaplicându-i-se, şi manifestarea universală este riguros nulă, pur neant, în raport cu infinitatea sa. De aceea nu poate fi vorba de panteism, de aceea formula ,,Fiinţa este Fiinţa" în tradiţia hindusă se expreimă prin ,,Ayam atma Brahman" (,,acesr Âtmâ e Brahma"), aceasta arată că Fiinţa (Existenţa universală) este Fiinţa (Fiinţa Pură, Brahma saguna).Eu (ca Sine nemuritor şi nu ca ego perisabil) sunt Principiul, şi nu Principiul este ceva sau altceva.
În diverse tradiţii Principiul suprem este zugrăvit ca Tenebre supraluminoase şi orbitoare, ceea ce poate fi numită NeFiinţă şi nemanifestare.
Din punct de vedere lumesc şi prakritian, noaptea şi tenebrele se referă la haos şi la domeniul infernal dar din punct de vedere principial şi purushan, întunericul şi noaptea simbolizează Lumina absolută, Dumnezeirea (în sensul definit de Dionisie Areopagitul şi Meister Eckhart), Lumina aceasta fiind atât de strălucitoare încât orbeşte, este imposibil de văzut, cosmogonia apărând ca o ,,ologire" a Luminii absolute şi infinite, ca un Fiat Umbra. Aceasta este prima hotîrnicire a NeFiinţei, o ,,ologire" prin care se dezvăluie Fiinţa Pură, Unul, care va produce mai apoi Existenţa universală prin hotărniciri (,,ologiri") tot mai accentuate. Este trecerea de la nemanifestare la manifestare, de la noapte la zi şi numai în sensul îngust al perspectivei lumeşti se poate spune că este o trecere de la haos la cosmos.
Deci, Fiat Lux este de fapt un Fiat Umbra, o ,,ologire" a NeFiinţei, o obscurantizare, Fiinţa Pură şi apoi Existenţa universală se nasc în urma unui şir de determinaţii şi limitări, hotărniciri, o libertate tot mai schiloadă.
Producerea manifestării universale nu este o operaţie arbitrară ci conformă cu Voinţa divină, deoarece în ultimă instanţă Principiul suprem ca să fie infinit trebuie să fie nu numai nemanifestare dar şi manifestare.
Facerea Lumii şi creaţia Cosmosului nu estet în sine ceva păcătos ci este un SACRIFICIU adică ,,FACERE DE SACRU", adică o ,,tăiere", prin care se întemeiază Lumea ca loc sacru şi binecuvântat.
Producerea manifestării universale a însemnat un Fiat Lux, o extragere a Luminii din Tenebre, nu degeaba Dumnezeu s-a arătat lui Moise ca Lumină, rugul de foc marcând explozia naşterii Fiinţei (Albul, Lumina) din NeFiinţă (Tenebre, Horeb).
Pentru Biserica creştină Sfânta Fecioară este în primul rând Theotokos adică ,,mamă de Dumnezeu", Paternităţii Tatălui din Ceruri îi corespunde maternitatea Mamei de Dumnezeu, Theotokos, în domeniul uman. De aceea simbolismul Fecioarei negre se referă în primul rând la Prakriti. Tradiţia creştină , neconsiderând distinct aspectul <<matern>> în Principiul însuşi, nu se poate, cel puţin explicit, plasa, referitor la concepţia sa despre Theotokos decât în punctul de vedere prakritian.
Cele două puncte de vedere sunt:
1. Fecioara privită ca Şakti (Natura naturans, Fecioara neagră ca tenebre superioare)
2. Fecioara privită ca Prakriti (Natura Naturata, Fecioara neagră ca materia prima)
Biseric Ortodoxă a Occidentului Apropiat, deşi priveşte şi ea Fecioara ca Theotokos, ca Prakriti, preţuieşte chiar mai mult Fecioara ca Sfânta Sofia, adică ca Şakti, ca Fecioară neagră a Tenebrelor supra-luminoase. Şakti ca ,,artă" divină sălăşluind în Principiu, se identifică şi cu Înţelepciunea Sophia, în care caz este mamă celestă de avatâra. Şi numai ca Sfântă Sofia, Fecioara este aceeşi cu Iisus, aşa cum Şekinah este cu Mesia.
man e vorba despre Paternitatea Tatălui din Ceruri căruia îi corespunde maternitatea Mamei de Dumnezeu... cine a zis că Dumnezeu e barbat sau femeie? Era vorba de nişte aspecte: paternitatea şi maternitatea... dar mai e ceva aici:
Caracterul feminin atribuit de unii Sf. Duh nu se acordă deloc cu rolul, esenţialmente masculin şi ,,patern", care este al Sf. Duh în naşterea lui Hristos.

Pe de altă parte, în Evanghelia după Toma, la final, Petru cere: ,,Maria să plece, căci femeile nu merită viaţă [veşnică]". Iar Iisus replică: ,,Eu însumi o voi călăuzi pentru a o face bărbat, astfel ca şi ea să devină spirit veşnic viu, asemenea bărbaţilor. Pentru că orice femeie ce se va face bărbat va intra în împărăţia ceurilor." (Nag Hammadi)
Aici nu e vorba de misoginie şi nici măcar de superioritatea bărbatului în lume. Schimbarea femeii în bărbat se referă la ,,INVERSAREA POLILOR", aplicată microcosmic, adică femeia ce se realizează spiritual ajunge în polul superior care, simbolic e masculin, deoarece am spus mai sus că pământul susţine şi cerul acoperă.

Definiţie:
Potrivit Crezului atanasian, există trei Persoane divine (Tatăl, Fiul şi Spiritul sau Duhul Sfânt), fiecare dintre aceştia fiind etern, atotputernic, fără început şi fără sfârşit, nici mai mare, nici mai mic unul decât celălalt; fiecare este Dumnezeu şi totuşi nu formează decât un singu Dumnezeu, de fapt, trei manifestări ale aceleiaşi esenţe divine.

New Catholic Encyclopedia:
„Înainte de sfârşitul secolulului al IV-lea, formula UN SINGUR DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE nu era atestată în mod categoric şi cu certitudine nu fusese asimilată în viaţa creştină în profesiunea ei de credinţă... Printre Părinţii Apostolici nu a existat nimic care să se apropie, fie chiar şi pe departe de o asemenea mentalitate sau punct de vedere.“ - vol. XIV, p. 299.

Opinii şi constatări pertinente bazate pe Scripturi:

"Eu şi Tatăl una suntem." - Ioan 10:30.

Novatian (cca. 200-258 e.n.): "De vreme ce El a spus 'un' lucru, ereticii trebuie să înţeleagă că nu a spus 'o' persoană. Pentru că UNA, plasat la neutru, exprimă intimitatea, concordia socială, nu unitatea personală . . . Mai mult, faptul că El spune UNA, se referă la o înţelegere, un acord şi la o identitate de a raţiona, la asocierea plină de iubire, căci Tatăl şi Fiul sunt în acord, în iubire şi afecţiune"- Tratat despre Trinitate, cap. 27.

"Tatăl E mai mare decât mine." - Ioan 14:28.

Irenaeus (cca. 130-200 e.n.): "Prin El [Cristos] învăţăm că Tatăl este peste toate lucrurile. Căci 'Tatăl', spune El, este mai mare decât mine. Prin urmare, Tatăl a fost declarat de Domnul nostru ca fiind demn prin excelenţă de cunoştinţa noastră." - Împotriva Ereziilor, cartea II, cap. 28.8.

"Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu." - Ioan 17:3.

Clement din Alexandria (cca. 150-215 e.n.): "A-l cunoaşte pe Dumnezeul etern, dătătorul eternităţii şi prin cunoaştere şi recunoaştere să devii posesorul lui Dumnezeu, care este întâiul, cel preaînalt şi unic şi bun... Mai apoi, trebuie să învăţăm măreţia Salvatorului ce este după El." - Cine este bogatul care va fi salvat? VII, VIII.

"Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi." - Efeseni 4:6.

Irenaeus: "Şi astfel, un singur Dumnezeu, Tatăl, este declarat într-adevăr mai presus de toţi şi Cap al lui Cristos" - Împotriva Ereziilor, cartea V, cap. 18.2.

Comentariul lui Petru:
Fapte, cap.2

22. Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;
23. pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.

32. Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai lui.
33. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.
34. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: "Domnul a zis Domnului meu: "Şezi la dreapta Mea,
35. până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale."
36. Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi."

Omul universal
Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).

Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.

Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod ung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”

Fie dat un Spectator, Omul Universal, ,,câmpul” este arena sau circul lumii. Poziţia Spectatorului, Omului Universal, este centrală şi la înălţime, iar privirea sa, ca de vultur, cuprinde întregul câmp (atât înainte cât şi după punerea în scenă a oricărui act), astfel că, din punctul său de vedere, toate evenimentele se petrec fără întrerupere. Pentru a putea vorbi dpdv al Spectatorului, noi trebui să mutăm conştiinţa noastră de a fi, din poziţia pe care o avem în câmp, unde jocurile se desfăşoară, în pavilionul unde Spectatorul, de care depinde întreaga piesă, stă în tihnă.
Să ne închipuim că liniile drepte ale vederii prin care Spectatorul este legat de fiecare interpret luat separat şi de-a lungul cărora fiecare interpret se poate uita în sus (adică în interior) spre Spectator, în cazul în care puterile vederii îi ajung acolo, sunt linii de forţă sau sforile prin intermediul cărora păpuşarul manevrează marionetele pentru el însuşi (păpuşarul reprezentând singurul public). Fiecare dintre marionetele executante este convinsă de propria existenţă independentă şi de ea însăşi ca una între celelalte, pe care le vede în mediul său apropiat şi pe care le deosebeşte prin nume, înfăţişare şi comportament.
Spectatorul NU VEDE şi NU POATE SĂ VADĂ EXECUTANŢII AŞA CUM, în mod imperfect, SE VĂD PE EI ÎNŞIŞI, dar CUNOAŞTE FIINŢA ADEVĂRATĂ A FIECĂRUIA – adică, nu doar din perspectiva unei poziţii particulare date, ci SIMULTAN DIN FIECARE PUNCT DE PE LINIA FORŢEI VIZUALE PRIN CARE MARIONETA ESTE LEGATĂ DE EL, şi mai ales, din acel punct ÎN CARE TOATE LINIILE CONVERG ŞI UNDE FIINŢA TUTUROR LUCRURILOR COINCIDE CU FIINŢA ÎN SINE. Acolo fiinţa marionetei dăinui ca raţiune eternă în intelectul etern – Soarele Divin, Lumină a luminilor, Spirit şi Adevăr.
Să presupunem acum că Spectatorul adoarme; când îşi închide ochii, universul dispare, urmând să reapară numai atunci când îi va redeschide. Deschiderea ochilor (,,Să fie lumină”), în religie, poartă numele de ACT AL CREAŢIEI. Închiderea ochilor, în religie, se numeşte ,,sfârşitul lumii”. Cu alte cuvinte, pentru noi există o alternare sau o evoluţie şi o involuţie. Dar pentru Spectatorul central nu există nici o succesiune de evenimente. El este întotdeauna treaz şi întotdeauna adormit. Spectatorul nostru stă şi gândeşte, şi nu gândeşte, acum-şi-pururea.
Acest „câmp” este împărţit în mai multe garduri concentrice ce pot fi gândite ca fiind în număr de 21. Spectatorul se situează astfel la cea de-a 21 despărţitură al celui mai dinafară gard prin care este definit mediul de faţă. Execuţia fiecărui jucător sau persoană de la sol este limitată la posibilităţile reprezentate de spaţiul dintre 2 garduri. Acolo se naşte şi acolo moare. Să luăm în considerare acum această fiinţă născută, cutare individ, aşa cum este în sine şi aşa cum crede că este - „un animal, raţional şi muritor, pe care îl cunosc şi care mărturisesc că sunt”, cum spune Boethius. Această fiinţă născută, cutare individ, se va numi de aici încolo Cutare. Să ne întoarcem: acel Cutare nu concepe că poate să se deplaseze după voie înainte şi înapoi, în timp şi spaţiu, dar ştie că îmbătrâneşte, în fiecare zi, chiar dacă îi place sau nu. În schimb, crede că, într-o măsură sau alta, poate să facă ce îi place, atât timp cât acest lucru nu este împiedicat de mediul înconjurător. Nu îşi dă seama că acest mediu al cărui parte este şi din care nu poate să scape, este un mediu cauzal determinat: face ceea ce face fiindcă s-a făcut ceea ce s-a făcut. Nu îşi dă seama că este ceea ce este şi face ceea ce face fiindcă alţii înaintea lui au fost ceea ce au fost şi au făcut ceea ce au făcut, şi toate astea fără vreun început imaginabil. Este practic un produs al circumstanţelor, un automat al cărui comportament ar putea fi prevăzut şi explicat în întregime printr-o cunoaştere adecvată a cauzelor din trecut, acum reprezentate de natura lucrurilor – din care şi natura sa face parte. Aceasta este binecunoscuta doctrină a karma, o doctrină a fatalităţii inerente, care este exprimată în Bhagavad Gita astfel:

,,Eşti legat de fapta (karma) născută din firea ta... ceea ce nu doreşti să înfăptuieşti vei făptui silit.” (B.G. XVIII.60).

Acel Cutare nu este altceva decât o verigă dintr-un lanţ cauzal căruia nu-i putem imagina un început sau un sfârşit. Nu se găseşte nici un lucru aici pe care chiar şi cel mai hotărât determinist ar putea să-l respingă. Existenţa unui lanţ cauzal presupune posibilitatea logică anterioară a acestei existenţe adică presupune o cauză primă ce nu poate fi gândită ca una dintre celelalte cauze intermediare fie că sunt în timp sau în spaţiu. Acum reîntorcându-ne la automatul nostru, Cutare, să vedem ce se întâmplă la moartea acestuia. Fiinţa compusă este dispersată în cosmos, nimic nu poate supravieţui sub forma unei conştiinţe a lui Cutare. Elementele entităţii psihofizice se risipesc şi sunt transmise altora sub forma unei moşteniri. Acesta este, într-adevăr, un proces ce a avut loc pe tot parcursul vieţii noastre de Cutare şi care poate fi clar observat în înmulţire, tradiţia indiană descriind-o în repetate rânduri ca „renaştere a tatălui în şi ca fiu.”. Cutare trăieşte în urmaşii săi direcţi şi indirecţi. Aceasta este aşa-numita doctrină a „reîncarnării”, aceeaşi cu doctrina grecească a metasomatozei şi a metempsihozei, aceeaşi cu doctrina creştină a preexistenţei noastre în Adam „asemenea substanţei trupeşti şi virtuţii seminale.”, fiind şi doctrina modernă a „reiterării trăsăturilor ancestrale.”. Doar acest adevăr, al transmiterii trăsăturilor psiho-fizice, poate să lămurească ceea ce în religie se cheamă măştenire a păcatului primar, în metafizică constituie moştenire a ignoranţei, iar pt. Filozof capacitatea înnăscută de a cunoaşte în termeni de subiect şi obiect.
Evident că în cele spuse mai sus nu este vorba de o doctrină a reîncarnării (observaţi că acum ghilimelele lipsesc). Nicio doctrină a reîncarnării – conform căreia fiinţa în sine a unei persoane umane ce a trăit pe pământ şi care acum a murit, urmează să renască într-o altă mamă de pe pământ – nu a fost învăţată niciodată în India, chiar şi în buddhism – ori în tradiţia neoplatonică sau în oricare altă tradiţie ortodoxă.
În Brahmane ca şi în Vechiul Testament se spune foarte clar că cei ce au părăsit această lume au părăsit-o pentru totdeauna şi nu vor mai fi văzuţi niciodată printre cei vii. Atât din punct de vedere indian cât şi platonic, tot ce se schimbă moare. Murim şi renaştem zilnic, în fiecare oră, iar moartea din clipa „când a sunat ceasul”, nu este decât u caz special. Deşi în India a existat o credinţă în reîncarnare, dar ea nu a apărut decât în urma răstălmăcirii populare a limbajului simbolic al textelor iar acceptarea acesteia din partea savanţilor şi teozofilor moderni nu constituie decât rezultatul unei interpretări la fel de naive şi de neinformate a textelor.

Exemplu:
Cuvintele Sf. Augustin şi Thoma De Aquino conform cărora noi eram în Adam „asemenea substanţei trupeşti seminale”; ,,trupul omenesc a preexistat în virtuţile cauzale ale lucrărilor anterioare”; „Dumnezeu nu guvernează lumea în mod direct, ci prin cauze intermediare, şi dacă nu ar fi aşa, lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”; „Aşa cum o mamă este însărcinată cu copilul nenăscut, la fel lumea în sine este însărcinată cu cauzele lucrurilor până acum nenăscute”; „Soarta sălăşluieşte chiar în cauzele create”. Dacă toate aceste texte ar fi fost extrase din Upanişade sau din buddhism, nu-i aşa că nu aţi fi văzut acolo doar ceea ce se găseşte cu adevărat, şi anume doctrina legată de karma, dar şi o doctrină a „reîncarnării”?
Prin „reîncarnare” înţelegând o renaştere în această lume a însăşi fiinţei şi persoanei celui decedat. Acest lucru este o imposibilitate, iar argumentele metafizice nu pot fi nicicum combătute. Principalul argument este: în măsura în care cosmosul se constituie dintr-o serie indefinită de posibilităţi, toate trebuind să fie realizate într-o durată tot la fel de indefinită, universul actual îşi va încheia cursul atunci când toate posibilităţile sale vor fi reduse la act (luaţi aminte cosmologi!) - tot aşa cum fiecare viaţă de om îşi va încheia cursul când toate posibilităţile acesteia se vor epuiza. Finalul unei perpetuităţi va fi atins fără să mai existe vreun loc pentru repetarea unor evenimente sau pentru o reiterare a condiţiilor trecute. Succesiune temporală înseamnă succesiune de lucruri diferite. Istoria se repetă în tipologii, ea nu se poate repeta la nivelul lucrurilor particulare. Se poate vorbi de „migrare” a „genelor”, numind-o renaştere a tipologiilor, dar această reîncarnare a caracterului lui Cutare trebuie deosebită de „transmigrarea” adevăratei persoane a lui Cutare.
În acest fel este viaţa şi moartea animalului cutare, raţional şi muritor. Dar când Boethius mărturiseşte că este doar un animal, Înţelepciunea răspunde că acest om, Cutare, a uitat cine este. Acesta este momentul când ne despărţim de viziunea materialistului” şi „senzorialistului” (ghilimele aici provin din faptul că „materia” este elementul „simţit”).
Definiţia dată de creştinism omului: „trup, suflet, duh”. Vedanta susţine că unica fiinţă adevărată a omului este cea spirituală şi că această fiinţă a sa nu este „în” Cutare sau în oricare „parte” a acestuia, ci este doar reflectată în el. Cu alte cuvinte Vedanta spune că această fiinţă nu se află în planul, sau nu este limitată de câmpul lui Cutare, ci se extinde de la acest câmp spre centrul lui, indiferent de gardurile prin care trece.
Prin urmare, la moarte, pe lângă distrugerea lui Cutare, are loc o retragere a spiritului din vehiculul fenomenal, a cărui „viaţă” a fost. În consecinţă, exprimarea care vorbeşte despre moarte ca o „dare a duhului” este foarte exactă, sau când spunem despre Cutare că „expiră” („moare”). „Duhul” nu este spirit în sensul în care îl înţelege spiritistul, nu este o ”personalitate supravieţuitoare”, ci un principiu pur intelectual, din care sunt făcute şi ideile; „duhul” este „spirit” în acelaşi sens în care Sfântul Duh este Sanctus Spiritus. Astfel, la moarte, ţărâna se întoarce în ţărână, iar spiritul la izvorul său.
Prin urmare se poate înţelege deja că moarte lui Cutare presupune 2 posibilităţi sugerate cu aproximaţie de expresiile familiare „mântuit” şi „pierdut”:
1. fie conştiinţa de a fi a lui Cutare a fost centrată în sine însăşi şi aceasta trebuie să dispară odată cu acest Cutare
2. fie conştiinţa lui Cutare a fost centrată în spirit, plecând în schimb cu spiritul.
Numai spiritul, când trupul şi sufletul sunt distruse ,,continuă să rămână”. De-abia acum iese la iveală noima profundă a Poruncii ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Presupunând conştiinţa noastră de a fi ca fiind centrată în spirit înainte de disoluţia trupului, cu cât mai mult am „devenit ceea ce suntem” sau ne-am „trezit”, cu atât mai aproape de centrul câmpului va avea loc următoarea noastră apariţie sau „renaştere”. La moarte, conştiinţa noastră de a fi nu se duce acolo unde nu este deja.
Există 21 de nivele de referinţă, paşi, garduri în ceea ce priveşte ”trezirea” conştiinţei. Dacă am făcut primul pas înainte de a muri – şi am trăit într-un anumit grad „în duh” şi nu doar ca animale raţionale – iar trupul şi sufletul au fost risipite în cosmos, se poate considera că am trecut de primul din cele 21 de garduri sau circumferinţe ce stau între noi şi Spectatorul central al tuturor lucrurilor, Soarele Divin, Spiritul, Adevărul. Vom lua fiinţă (observaţi şi meditaţi puţin la expresia A LUA FIINŢĂ, şi luând-o mot-a-mot) într-un nou mediu unde, de exemplu, ar putea să mai existe durată, dar nu o trecere a timpului aşa cum o înţelegem noi acum. Nu vom lua cu noi nimic din ceea ce ţine de aparatul psiho-fizic căruia ar putea să-i fie inerentă o memorie senzitivă. NUMAI „VIRTUŢILE INTELECTUALE” SUPRAVIEŢUIESC. Aceasta nu este o supravieţuire a „personalităţii”, ci a fiinţei neîntrerupte a persoanei adevărate a lui Cutare, ce nu mai este împovărată de grosolănia fostelor definiţii ale lui Cutare. Vom trece dincolo fără întreruperea conştiinţei de a fi.
În acest fel, printr-o succesiune de morţi şi renaşteri, toate gardurile vor fi traversate. Calea pe care o urmăm va fi aceea a razei spirituale ce ne leagă de Soarele central. Aceasta este singurul mod ce trece peste râul vieţii, ce desparte ţărmul acesta de cel de dincolo. Cuvântul „pod” aici vrea să semnifice, şi chiar semnifică acea „trecătoare mai ascuţită decât lama unui brici”, dacă vreţi podul Cinvat din Avesta, „aducătorul de spaimă”, un pod lung de lumină, consubstanţial cu sursa sa. Nu degeaba Hristos a zis: ,,Eu sunt Calea”. Exact la acest lucru se referea. Trecerea acestui pod constituie, prin stadii ce sunt definite de punctele de intersecţie ale acestuia cu cele 21 de circumferinţe ale noastre, ceea ce propriu-zis se numeşte transmigrare sau regenerare progresivă. Fiecare pas pe această cale a fost marcat de o moarte faţă de un „sine” anterior şi o „renaştere” consecventă şi imediată ca „alt om”.
Expresia ,,pas pe cale” traduce următorul aspect: există 2 direcţii de mişcare: una de circumferinţă şi determinată, cealaltă centripetă şi liberă, dar rezultanta lor care este „pasul pe cale” este de fapt rezultanta celor 2 direcţii: spirala.
Acuma sosit momentul pentru dărâmarea materialismului spaţial şi temporal al imaginii făurite de noi despre cosmos şi a pelerinajului omului de la circumferinţă spre centrul şi inima acestuia. Toate stările fiinţei, toţi acei Cutare pe care i-am gândit ca născându-se pe niveluri de referinţă suprapuse, toate acestea se află în interiorul tău, în aşteptarea recunoaşterii lor: toate morţile şi renaşterile antrenate aici sunt supranaturale – neînsemnând că sunt „împotriva Naturii”, ci exterioare posibilităţilor particulare ale unei stări de fiinţă date, de la care se consideră că are loc transmigrarea. Şi aici se poate spune că nici măcar un factor ce ţine de timp nu este implicat aici, din moment ce vicisitudinile timpului nu joacă nici un rol în viaţa spiritului, călătoria putând fi făcută mai degrabă în parte sau în întregime, fie înainte de evenimentul morţii naturale, fie la moarte sau chiar după aceea. Balconului Spectatorului este Împărăţia Cerurilor din interiorul tău, din „inimă” (în toate tradiţiile orientale şi antice, inima nu este doar un loc al voinţei, ci şi unul al intelectului pur, loc unde are loc unirea dintre Cer şi Pământ); contemplativul uman numai acolo poate să vadă Spectatorul – contemplativ a cărui privire este inversată, şi care astfel merge pe calea Razei ce leagă ochiul exterior de Ochiul lăuntric, suflarea de viaţă de Vârtejul Spiritului.
În Vede se spune: ,,Soarele primeşte ochiul tău, Vârtejul al tău spirit.” sau echivalentul din logosul „în mâinile Tale încredinţez duhul Meu.” sau cum spune Eckhart: ,,Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu şi care este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede; ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu, un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire.” sau Sf. Pavel: „este un duh.”

O corectie - se scrie reîncarnare, e cuvant compus, de aceea se foloseşte î din i.

deci tu ai citit doar titlul topicului... am înţeles...

Mi-a atras atentia pe pagina principala si nu imi place sa vad oamenii in eroare.Recunosc ca in rest nu am mai citit un cuvintel din ce ai scris aici.

în eroare sunt doar cei ce nu citesc... nu cei care scriu...

Vreau sa te intreb ce este INTELIGENTA COSMICA??ca e folosita de 2 ori in text ...

Hiranyagarbha

DUMNEZEU – EXISTENŢĂ

Nimicul, o primă consecinţă a Unicului Dumnezeu, a lui Dumnezeu Cel Unic.

Nimicul care poate fi totul, şi Nimicul care nu poate şi nu va putea niciodată să fie.

Fiinţa-semn al lui Dumnezeu.

„Fiinţa-fără-rezervă” este Dumnezeu.

Fiinţa pătrunde.

Eternitatea Fiinţei şi cea a Neantului.

Dumnezeu Cel Real, Adevăratul Dumnezeu care şi-a dat numele şi sensul oricărei realităţi şi care face astfel încât realul este real şi ne garantează pentru el.

Inexprimabil Abis de Realitate, Prezent pretutindeni şi de-a pururi este Dumnezeu.

Dincolo de Dumnezeu nu este nimic. Şi nu este nimic decât dincolo de Dumnezeu. Şi numai Dumnezeu poate concepe în El acest nimic de dincolo de EI, pentru ca să facă ceva din el.

Cu Dumnezeu, se poate spune că ,,Totul” nu e niciodată tot; şi că nimicul nu există (nu e de conceput) doar ca fiind la dispoziţia Sa.

Numai pentru că Dumnezeu este, într-un mod atât de perfect atât de absolut atât de unic, Neantul nu este; iar, pe de altă parte, acesta nu poate fi negat ca alăturat lui Dumnezeu.

În Dumnezeu abstracţiunea e, cum s-ar spune, înlocuită cu transcendenta.

Dumnezeu e tot atât de departe de calcul cum e şi de hazard.

Pudoarea lui Dumnezeu e mare ca şi El.

E Sfera-invizibilă, şi invizibilă, prin esenţa ei.

Absenţele. Sau, ceea ce putem numi absenţele lui Dumnezeu. Sau, ceea ce poate fi forma unei absenţe de trecut sau de viitor (ori de prezent).

Gloria Absenţei.

O lume întreagă separă obiectul cel mai rar de obiectul unic (de obiectul care nu poate fi decât unic).

Satană, ,,Îţi voi dezvălui un mare secret: Cel despre care se spune că n-are început încă nici n-a început. Iar Cel despre care se spune că n-are sfârşit deja a şi sfârşit...”

Nu există altă necesitate absolută decât aceea de Dumnezeu.

Descrierea Ierusalimului celest în Apocalipsa lui Ioan:
,,Şi-n duh m-a dus pe un munte mare şi înalt , şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Luina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de mare preţ, a pietrei de iaspis. Şi avea zid mare şi înalt, şi avea 12 porţi, iar la porţi, 12 îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt ale celor 12 seminţii ale fiilor lui Israel. Şi spre răsărit, 3 porţi, şi spre miazănoapte, 3 porţi, şi spre apus, 3 porţi, şi spre miazăzi 3 porţi, iar zidul cetăţii avea 12 pietre de temelie, şi pe ele 12 nume, ale celor 12 apostoli ai Mielului. Şi cel care vorbea cu mine aavea o măsură, o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile şi zidul ei. Şi cetatea este în 4 colţuri, şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: 12 mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi i-a măsurat şi zidul: 144 de coţi, măsură a unui om, adică a unui înger. Şi plasma zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat asemenea sticlei curate. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia este de iaspis, a doua de safir, a treia de calcedoniu, a patra de smarald, a cincea de sardoniu, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopas, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. Şi cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare: fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, ca de sticlă străvezie...(Ap. 21:10-21). Şi mi-a arătat un râu al apei vieţii, strălucitor ca de cristal, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului. În mijlocul pieţei (cetăţii) şi de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii rodind de 12 ori, dându-şi roada-n fiecare lună, şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor." (Ap. 22:1-2)

Descrierea Paradisului Vaikuntha din Skanda Purana:
,,Priveşte Templul din pietre preţioase ce se înalţă pe insula albă înconjurată de Oceanul de Lapte. În mijlocul Oceanului de Lapte se află sala sacrificiilor, făcută din pietre preţioase. Ea este construită din cristal pur, este imuabilă. Interiorul Templului este mpărţit în de 12 ori 12 părţi şi luminat cu strălucirea fulgerătoarea a soarelui. El se sprijină pe 16 stâlpi făcuţi din smaralde şi are 12 porţi îndreptate spre cele 4 puncte cardinale. Nemurire (amrita), Beatitudie (ananda), creştere (puşti), fericire (tuşti), prosperitate (puşâ), bucurie (rati), stabilitate (dhriti), strălucire lunară (şaşinî), iluminare (candrikâ), splendoare (kânti), lumină celestă (jyoti), bogăţie (şri), acestea sunt numele celor 12 gardieni ai porţilor. Zidurile sanctuarelor secundare situate în cele 4 colţuri sunt din rubin şi au ferestre perforate cu 16 deschizături fiecare. Sunt deci 4 ori 16 porţi (kâla) ce dau numărul complet 64 kâla-şi. Prea frumoasa sală de sacrificii radiază o lumiă egală cu cea a unei miriade de sori şi această lumină va dura până la finalul tuturor kalpa-şilor (ciclurilor). În centru este Arborele imaculat înălţându-se din lotusul cu 100 de petale. Acoperişul este la 2 etaje şi acoperit cu ţigle de aur. Între etaje se află un zid împodobit cu mărgăritare. În vârful acoperişului se găseşte un frumos kalaşa, un vas de aur umplut cu laptele nemuririi. Catargul drapelului e din coral iar drapelul e imobil. Două păsări s-au cuibărit lângă kalaşa într-o tăcere perfectă. În acest sanctuar strălucitor, luminos prin el-însuşi, nici soarele nici luna nici stelele nu luminează. Aceasta este locuina lui Nârâyana, ce este dincolo de lumea schimbărilor [Existenţa universală] şi chiar dincolo de ce nu se schimbă [Fiinţa supremă, Işvara, Brahma saguna]. Îl ador pe acest Puruşottama, care n toate cele Trei Lumi (Tribhuvana) e cel mai dificl de atins."

Observaţie:
Împărţirea în 16 este întâlnită la unele mănăstiri româneşti, bolta pronaosului măn. Humor prezintă Fecioara cu Pruncul înconjuraţi de 16 (2x8) îngeri care la rândul lor sunt înconjuraţi de 24 (3x8) de profeţi, remarcându-se 3 incinte circulare (cea interioară ar trebui să corespundă lui 1x8). Bolta pronaosului măn. Moldoviţa arată 16 triunghiuri isoscele..

Cetatea divină aflată pe insula albă, trimite către un simbolim mineral, dar în acelaşi timp, Arborele vieţii se regăseşte în centru ca vestitor al noului ciclu şi al noului paradis. Apa vie din Ierusalimul celest este echivalentă cu laptele nemuririi din vasul ce reprezintă cheia sau piatra de boltă a templului Vaikuntha (dar în acelaşi timp se suprapune peste fântâna meşterului Manole). Vasul este Sf. Graal, narcând centrul, el coincide cu catargul drapelului şi cu Arborele. Cele 2 păsări sunt Âtmâ şi jivâtmâ, dar ele se raportează în acelaşi timp la păsările ce şi-au făcut cuiburile în copacul crescut din grăuntele de muştar semănat în centrul Împărăţiei cerului. Aurul, nestematele, mărgăritarele sunt pietre cu care ambele cetăţi au fost zidite şi ambele au câte 12 porţi. Ierusalimul celest este un cub, în timp ce paradisul Vaikuntha are n acoperiş cu vârf, cubul este cristalul incoruptibil, simbol al epuizării ciclice, al stabilităţii depline. Numere pomenite mai sus sunt în strânsă egătură cu doctrina ciclurilor cosmice ( 3^2x4^2=12^2=144, iar 9^2x4^2x10=12960 adică durata jumătăţii precesiei echinocţiilor şi a unui Mare An), aceste numere ciclice înscrise în proporţiile templelor, exprimă de fapt spaţializarea timpului adică sanctuarul este o imagine a Cosmosului nu numai prin forma sa spaţială, ci şi prin ,,solidificarea" legilor ciclurilor cosmice, proporţiile şi măsurile sale armoninzându-se organic cu perfecţiunea ritmurilor cosmice. În acest sens, orientarea templului este esenţală pentru desăvârşirea armoniei şi perfecţiunii. Orientarea reprezintă un rit prin care ,,intenţia" fiinţei se pune în acord cu Voinţa divină, iar sanctuarul cu Universul.

Ierusalimul Ceresc corespunde pătratului, fiind un oraş şi un sanctuar; Paradisul terestru, cu cele patru râuri ale sale, corespunde crucii. Paradisul islamic - „Grădina” (Jannah) – combină cele două imagini: pe de o parte este o lume şi un sanctuar, şi pe de altă parte cele patru râuri care izvorăsc din centrul său. Beatitudinea securităţii în primul caz, şi a radiaţiei în cel de-al doilea.

,,Tatăl nostru”, invocată adresată de Christos Tatălui său ceresc, a fost considerată din totdeauna drept una dintre cele mai esoterice rugăciuni creştine. Oricare ar fi adevărata origine a acestei rugăciuni, este destul de uşor să i se determine esenţa înalt iniţiatică printr-o analiză sumară care să aibă în vedere:
1. rugăciunea în sine
2. diviziunile pe care le înfăţişează
3. adaptările acestei rugăciuni după principiile analogiei.

Rugăciunea ,,Tatăl Nostru” cuprinde două părţi:
1. o parte exoterică, singura cunoscută de majoritatea catolicilor din Occident:
Tatăl nostru Care eşti în Ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie Împărăţia Ta,
Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
şi nu ne duce pe noi în ispită
şi ne izbăveşte de cel rău.

2. o parte esoterică, cunoscută de Bisericile Răsăritene şi a cărei enunţare este rezervată preoţilor.
Că a Ta este,
Împărăţia şi puterea şi slava
Acum şi pururea şi în vecii vecilor
Amin.

Partea exoterică cuprinde revelaţia forţelor care acţionează în cele trei lumi şi analiza mijloacelor lor de acţiune. Partea esoterică leagă aceste forţe de principiul lor prin revelarea misterelor Marii Arcane. Este sinteza învăţăturilor a căror analiză este conţinută în prima parte.
Se observă încă de la început că termenii folosiţi sunt foarte generali.
Tată, Nume, Împărăţie, Voie, Pământ, Cer.
Pâine, Iertare, Greşeli, Ispită, Rău.
Aceasta arată că este vorba de legi; cu alte cuvinte, după metoda scumpă celor din vechime, fiecare dintre aceste cuvinte este o cheie analogică ce permite adaptarea legii enunţate la o întreagă serie de realităţi.


Diviziunile rugăciunii ,,Tatăl Nostru”
Esoterismul, indiferent de vechime sau de şcoală, învaţă despre existenţa a 3 lumi:
1. Lumea divină
2. Lumea morală sau astrală
3. Lumea fizică

Primele 3 versete corespund Lumii divine caracterizată prin 3 termeni:
Tată, Nume, Împărăţie şi sintetizată de termenul Voie (Voinţă).
Pământ şi Cer servesc de legătură între cele două lumi.
Pâine, Iertare, Greşeală, corespund toate lumii Voinţei omeneşti.
Iar Ispită şi Rău se referă la trupul de carne şi la lumea fizică.

Lumea divină
Dumnezeu este analizat sub tripla lui manifestare:
Tatăl (Tatăl Nostru) este considerat ca existând în Ceruri, adică toate planurile în care idealul nostru se poate revela fie în fizic, în astral sau în divin.
Acest Tată se manifestă prin alte două aspecte:
- Verbul (numele Tău) a cărui adevărată cunoaştere trebuie să fie rezervată iniţiaţilor pentru a nu fi profanat (sfinţească-Se)
- Sfântul-Duh (Împărăţia Ta), realizarea vie a Divinităţii în toate întrupările sale şi pe care iniţiaţii o numesc încoronarea totală (vie)
În sfârşit Unitatea Divină apare în această misterioasă invo-evoluţie a Voinţei (voia Ta) al cărei curent de iubire străbate toată creaţia de la Materie (pământ) în toate planurile sale şi până la Spirit, Ideal (Cer) în toate ierarhiile sale.
Acest curent misterios este cel care leagă lumea divină de cea umană.

Lumea umană
În orice moment al vieţii noastre curentul de Iubire divină pătrunde în noi şi ne aduce Pâinea spirituală de care avem nevoie zilnic pentru a asimila influenţele benefice.
Dar cel mai adesea noi ne închidem sufletul în faţa acestui influx divin care, asemenea Soarelui luminând Pământul, nu poate pătrunde totuşi în fundul grotei pe care o săpăm în noi înşine, afundându-ne în materie în loc să evoluăm către Spirit.
Care este aşadar mijlocul de a deschide fiinţa Pâinii zilnice de spiritualitate?
Fiecare ofensă adusă Nemuririi noastre divine este o datorie pe care o contractăm în mod liber faţă de noi înşine şi pe care trebuie să o plătim prin suferinţele unei viitoare întrupări. Aşa cum spunea Pitagora, noi dăm naştere fără încetare viitorului nostru prin felul în care voinţa noastră foloseşte prezentul. Or, există un mijloc de a deschide rapid poarta cerului nostru interior: acela de a sacrifica puţin din egoismul nostru în favoarea unui pic din universalitatea noastră.


Lumea fizică
Această creaţie a păcatului, adică a răului pentru noi înşine, reprezintă cheia întrupării noastre în lumea cărnii, în această lume a Ispitei. Adam spiritual este cel care, prin dorinţa sa de a se uni cu materia în speranţa de a deveni mai tare decât Dumnezeu, a creat în moleculele sale, adică în noi, Ispita pentru lumea de jos.
Între două puteri – Ideea nudă şi fără forţă aparentă şi Banul în aparenţă atât de puternic ca pârghie universală – profanul recurge la ban şi nu întârzie să-şi dea seama că această putere nu este decât iluzorie şi că grămada de aur se micşorează pe măsură ce vrea să-şi răspândească influenţa asupra unui mare număr de fiinţe.
Din contră, ideea se multiplică prin numărul de fiinţe care o încarnează, creşte cu timpul.
Între Spirit, ideal subtil, şi Materie, manifestare imediată, Adam a ales-o pe ultima; de aici răul, păcatul, încarnarea pe care fiecare dintre moleculele adamice, adică fiecare fiinţă umană, trebuie să le ucidă făcâd apel la Unirea cu Ideea-Providenţă prin Sacrificiul progresiv al Materiei-Destin.
Cheia întregii evoluţii, a acestei posibile uniri a lui Dumnezeu cu omul, este cuprinsă într-un singur Principiu: Iertarea.
S-ar putea încheia aici ,,Tatăl Nostru” dacă nu s-ar poseda dacât primele două grade de iniţiere, dar unii vor merge mai departe şi vor evoca marele mister al alcătuirii divine.

Căci a Ta este
ÎMPĂRĂŢIA------------------------adică Principiul Tatălui
PUTEREA--------------------------adică Principiul Fiului
SLAVA-----------------------------adică Principiul Spiritului

Acum şi pururea şi în

VECII----------------------------adică Principii creatoare ale Cerului, ale
-------------------------------------------omului şi ale Pământului, adică a celor 3 lumi
VECILOR------------------------adică Manifestări ale Voinţei divine
------------------------------------------(Eonii corespund lui Elohim al lui Moise).

Un mic rezumat:

LUMEA DIVINĂ-----------------------------Tatăl nostru----------------------Tatăl
----------------------------------------------Care eşti în Ceruri
----------------------------------------------Sfinţească-Se numele Tău------Fiul
----------------------------------------------Vie Împărăţia Ta.----------------Sfântul Duh

INVO-EVOLUŢIE--------------------Facă-se voia Ta precum în------Trecerea
---------------------------------------------------------------------------de la Divin
--------------------------------------Cer aşa şi pe pământ------------La Moral

--------------------------------------Pâinea noastră cea spre---------Influenţa
---------------------------------------------------------------------------constantă a
---------------------------------------------------------------------------Prividenţei
--------------------------------------Fiinţă dă-ne-o nouă astăzi.------Asupra noastră.

LUMEA MORALĂ--------------------şi ne iartă nouă greşelile--------Autocreaţia
---------------------------------------------------------------------------viitorului
--------------------------------------Noastre precum şi noi------------nostru prin
---------------------------------------------------------------------------prezentul nostru.
--------------------------------------Iertăm greşiţilor noştri.

LUMEA FIZICĂ---------------------şi nu ne duce pe noi în -----------Distrugerea
---------------------------------------------------------------------------Răului
--------------------------------------Ispită, ci ne izbăveşte de--------prin legătura
---------------------------------------------------------------------------noastră
--------------------------------------cel rău.----------------------------Cu Dumnezeu.
SINTEZA----------------------------Că a Ta este împărăţia----------Partea esoterică
--------------------------------------şi puterea şi slava
--------------------------------------Acum şi pururea şi în-------------Cheia revelaţiei
--------------------------------------Veacul vecilor. Amin

Adaptarea kabbalistică a rugăciunii ,,Tatăl Nostru”:

O, Iod creator
Care eşti
În AIN-SOPH
Sfinţească-se
KETHER, Verbul Tău
Fie ca TIPHERETH, splendoarea Împărăţiei Tale;
Să-şi trimită razele,
Ca IAVE, legea Ta ciclică,
Să domnească în MALKUTH
Aşa cum domneşte în KETHER.
Dă azi lui NESCHAMAH
Iluminarea uneia din cele 50 de porţi ale lui BINAH
Opune Mila infinită a lui HESED
Zgurilor pe care le-am creat în imago
Atunci când, neştiind nici una din cele 32 de căi ale lui
HOCMAH
Am emanat rigoarea lui RUACH
Către fraţii mei.
Păzeşte-ne NESCHAMAH de atracţiile lui
NEPHESCH şi scapă-ne de
NAHASCH
Căci tu eşti
RESCH,------------------------sau EL--------------->În ELOHIM
Principiul
TIPHERETH,-------------------sau IOD------------->În ELOHIM
Splendoarea creatoare
YESOD,------------------------sau MEM------------>În ELOHIM
Matricea

În simbolismul tradiţiei hinduse, „Marele Zid” este muntele circular Lolaloka ce separă „cosmosul” (loka) de „tenebrele exterioare” (aloka). Oricât de departe ar fi împinsă „solidificarea” lumii sensibile, ea nu poate niciodată să fie un „sistem închis” cum îşi închipuie materialiştii, ea are limite impuse de însăşi natura lucrurilor, şi cu cât se apropie de aceste limite, cu atât starea pe care o reprezintă devine mai instabilă.
Punctul de corespunde maximului de „soliditate” a fost deja depăşit, şi această aparenţă de „sistem închis” nu mai poate acum să apară decât din ce în ce mai iluzorie şi mai neadecvată realităţii. Prin „fisurile” din „Marele Zid” pătrund şi vor pătrunde tot mai mult anumite forţe distructive („hoardele lui Gog şi Magog”). „Fisurile” sunt cele prin care vor pătrunde, în apropierea sfârşitului de ciclu (Apocalipsă), hoardele devastatoare ale lui Gog şi Magog. Aceste „fisuri” se produc în „Marele Zid” care împrejmuieşte lumea şi o protejează împotriva intruziunii influenţelor malefice din domeniul subtil inferior. Un zid constituie în acelaşi timp o protecţie şi o limitare; într-un anume sens, el are avantaje şi dezavantaje, dar, în măsura în care el este în mod esenţial destinat să asigure o apărare împotriva atacurilor venind de jos, avantajele sunt incomparabil mai mari şi contează mult mai mult pentru ceea ce se află conţinut în această incintă, ca zidul să fie limitat în partea sa inferioară decât să fie continuu expus ravagiilor duşmanului, sau chiar a unei distrugeri mai mult sau mai puţin complete.
Un zid nu este închis în partea de sus şi, în consecinţă, nu opreşte comunicarea cu domeniile superioare, iar aceasta corespunde stării normale a lucrurilor. În epoca modernă „cochilia” fără ieşire construită de materialism a închis această comunicare. Or, „coborârea” nefiind încă terminată, această „cochilie” nu poate să rămână intactă decât în partea unde lumea nu are nevoie de protecţie şi de unde nu poate primi decât influenţe benefice.
„Fisurile” nu se produc decât prin partea de jos, deci chiar prin partea de protecţie a zidului, iar forţele inferioare care pătrund pe aici întâlnesc o rezistenţă cu atât mai slabă cu cât, în aceste condiţii, nici o putere de ordin superior nu intervine pentru a i se opune în mod eficace. Astfel lumea este lăsată fără apărare în faţa atacurilor duşmanilor ei, cu atât mai mult cu cât, chiar datorită mentalităţii actuale, ea ignoră complet pericolele care o pasc.
Timpul nu poate fi măsurat decât în raport cu spaţiul. Ceea ce se măsoară nu este durata însăşi, ci spaţiul parcurs într-o anume durată, conform unei mişcări căreia i se cunoaşte legea. Această lege se prezintă ca relaţia dintre timp şi spaţiu.
Spre finalul ciclului cosmic timpul uzează spaţiul printr-un efect de contracţie. Dar timpul însuşi se derulează cu o viteză din ce în ce mai mare. Această acceleraţie a timpului devine mai vizibilă ca niciodată în epoca noastră, pentru că este în creştere în ultimele perioade ale ciclului (actualul Manvantara), deşi există constant de la început şi până la sfârşit. Contracţia temporală se reflectă şi în diminuarea progresivă a duratei vieţii umane. Atunci când contracţia temporală va ajunge la gradul ei extrem, timpul va fi redus la o clipă unică, moment în care durata va înceta să existe, deoarece este evident că în cadrul unei singure clipe nu va mai putea avea loc nici o succesiune. Atunci totul va avea loc simultan, timpul se va schimba în spaţiu – în momentul însuşi în care timpul va părea că devoră spaţiul, acesta din urmă va sfârşi prin a-l absorbi. Din punct de vedere simbolic, în momentul acela va avea loc revanşa lui Abel asupra lui Cain. Sfârşitul unui ciclu (Manvantara) precum cel al umanităţii actuale nu este sfârşitul lumii corporale înseşi decât într-un sens relativ, şi doar în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au sfârşit dezvoltarea în lumea corporală. În realitate, lumea corporală nu va fi distrusă, ci ,,transmutată”, primind o nouă existenţă, deoarece, dincolo de ,,punctul de sosire” corespunzând clipei unice în care timpul nu mai există, ,,roata reîncepe să se învârtă” pentru parcursul unui alt ciclu. Sfârşitul ciclului coincide cu restaurarea unei noi stări pimordiale.
Un fel de „prefigurare” a absorbţiei timpului de către spaţiu, se regăseşte în teoriile fizico-matematice care tratează complexul „spaţiu-timp” ca pe un ansamblu unic şi indivizibil. Însă acestor teorii se dă o interpretare inexactă şi anume că ele prezintă timpul ca pe o „a patra dimensiune” a spaţiului. Corect ar trebuie spus că aceste teorii de fapt privesc timpul ca pe ceva comparabil cu a „patra dimensiune”, în sensul în care, în execuţiile mişcării, timpul joacă rolul unei a patra COORDONATE ce se adaugă celorlalte trei care reprezintă cele trei dimensiuni ale spaţiului.
Aceasta corespunde reprezentării geometrice a timpului sub o formă rectilinie, reprezentare ineficientă din cauza caracterului pur cantitativ al teoriilor respective. Ceea ce joacă de fapt rolul celei de-a patra coordonate nu este timpul, ci ceea ce matematicienii numesc „timpul imaginar” (t radical din –1).
Această expresie, care nu e decât o particularitatea a limbajului ce provine din întrebuinţarea unei notaţii absolut „convenţionale”, capătă aici o semnificaţie neprevăzută: a spune că timpul trebuie să devină „imaginar” pentru a fi asimilat „celei de-a patra dimensiuni” a spaţiului nu este altceva decât a afirma că pentru aceasta el trebuie să înceteze să existe ca atare, adică transformarea timpului în spaţiu nu e propriu-zis realizabilă decât la „sfârşitul lumii”.
Este inutil a se căuta ceea ce ar reprezenta o „a patra dimensiune” a spaţiului în condiţiile lumii actuale. Spaţiul trebuie în mod natural să primească, într-un fel sau altul, o dilatare ridicându-i cumva indefinitatea la o putere superioară, având în vedere că tendinţa expansivă a spaţiului nu mai este contrazisă şi restrânsă de acţiunea tendinţei compresive a timpului.
Aici e vorba de ceva ce nu ar putea fi reprezentat prin nici o imagine preluată din domeniul corporal.
Timpul fiind o condiţie determinantă a existenţei corporale, din momentul în care el este suprimat, ne aflăm în afara acestei lumi, adică într-o prelungire extracorporală a aceleiaşi stări de existenţă individuală, pentru care lumea corporală nu reprezintă decât o simplă modalitate. Acest lucru arată că sfârşitul lumii corporale nu este nicidecum sfârşitul acestei stări considerate în întregul ei. Sfârşitul unui ciclu cum este cel al umanităţii actuale nu este propriu-zis sfârşitul lumii corporale însăşi decât într-un sens relativ şi numai în raport cu posibilităţile care, fiind incluse în acest ciclu, şi-au încheiat dezvoltarea corporală. Dar, în realitate, lumea corporală un este anihilată, ci „preschimbată”, primind de îndată o existenţă nouă deoarece, dincolo de „punctul de oprire” ce corespunde momentului unic în care timpul nu mai există, începe un alt ciclu de existenţă.

„SFÂRŞITUL LUMII” VA FI „SFÂRŞITUL TIMPULUI”

Dumnezeu - natura şi atributele sale

Dumnezeu nu e abstract şi nici abstracţiune. Abstractul se degajă dintr-un compus. Există diferenţă între degajat şi angajat. În Abisul creaţiei şi al analogiei.

Dumnezeu nu depinde decât de El-Însuşi în ceea ce face şi în ceea ce este.

Secretul Înţelepciunii se află chiar în natura lui Dumnezeu.

Profunzime şi joc al Libertăţii Divine se manifestă după voia Iubirii Sale.

Însăşi fiinţa lui Dumnezeu este o fiinţă a iubirii.

Dumnezeu e iubire. El nu este iubirea. Deoarece iubirea ar fi atunci Însuşi Dumnezeu, sau mai mult decât Dumnezeu.

Dumnezeu este iubire, El nu iubeşte numai. Dumnezeu este iubire; şi, atunci când iubeşte, El nu este numai Cineva care ne iubeşte.

Dumnezeu e gelos doar pentru iubirea Sa. În rest nu are nimic de invidiat sau de temut. Şi numai pentru noi este El gelos în acea iubire, şi ţine să fie aşa.

Dumnezeu, singurul cuvânt pe care nu-L uităm, nici chiar atunci când pe El Însuşi ÎI uităm.

Imensitatea Bunătăţii lui Dumnezeu are deopotrivă imensitatea naturii ei şi aceea a aplicării ei.

Singura mânie a Preamilostivului este atunci când voim să-L împiedicăm până şi Milostivirea.

Dumnezeu, iubindu-ne cu dragostea Sa pentru Sine, Se depăşeşte cu toată infinitatea Sa, şi tocmai prin Ea.

Îndurările şi Asprimile lui Dumnezeu sunt obiecte de scandal pentru imbecili.

Dumnezeu şi Dimensiunile.

Cu dimensiunile sale de miliarde de ani-lumină, Universul vizibil nu poate să servească nici măcar ca scară pentru a măsura statura lui Dumnezeu [1]

În ochii noştri, nemărginirea lui Dumnezeu ÎI face să pară că Se depăşeşte mereu în El şi în afara Lui.

Lucrarea iniţiatică este un proces activ şi cu adevărat interior, în sensul că toate posibilităţile celorlalte stări, individuale şi supraindividuale, sunt cuprinse în personalitatea ce se manifestă ca fiinţă umană şi atunci prin opera iniţiatica se realizează efectiv toate aceste stări, printr-un efort esenţialmente interior, spre deosebire de mistic care, chiar dacă ajunge să comunice cu îngerii, adică atinge stări supraindividuale, el nu le va realiza efectiv, ci „iese din sine”, se „extazează” fără ca dualitatea jivatma-Atma să fie depăşită. Scopul suprem şi autentic al iniţierii efective este tocmai Identitatea supremă, realizarea Omului universal, chintesenţa a stărilor atât individuale cât şi supraindividuale, existând o diferenţă calitativă şi ierarhică fundamentală între ţelul iniţierii şi cel al religiei creştine de pildă (deci a misticului), în primul caz fiind vorba de Eliberare, iar în al doilea caz de „mântuirea sufletului”, Eliberarea raportându-se la domeniul spiritual şi al intelectului pur, iar mântuirea la domeniul subtil, deci individual. În cel mai bun caz religia conduce individul spre Paradisul terestru, spre starea edenică, dar „Paradisul este o închisoare”, căci cel care a dobândit mântuirea este încă înlănţuit în individualitatea umană pentru o durată nedefinită şi numai Paradisul celest, ţel al iniţierii efective, permite „eliberarea” reală; în Paradisul celest Adevărul este contemplat în mod direct, fiinţa vorbeşte faţă în faţă cu Dumnezeu, privind Soarele cu ochiul inimii imediat, în vreme ce în Paradisul terestru contemplarea Adevărului se face indirect, Soarele este văzut mediat, reflectat în apă, pentru contemplarea directă „alesul” înălţându-se prin opera interioară în domeniul realităţilor spirituale, în timp ce pentru contemplarea indirectă individul deschizându-se ca un receptacul, ca un rezervor de ape în care se reflectă realităţile superioare.
Paradisul terestru şi Paradisul celest sunt cele două etape fundamentale ale drumului iniţiatic şi ele corespund Micilor mistere şi Marilor mistere din antichitatea greacă; Micile mistere cuprind tot ce se raportează la dezvoltarea posibilităţilor stării umane privită în integralitatea ei, având ca scop final restaurarea stării primordiale, edenice; Marile mistere se referă la realizarea stărilor supraindividuale, având ca ţel suprem Eliberarea finală, Identitatea supremă. Micile mistere, corespunzând unei realizări „orizontale”, „terestre”, „fizice„ sau „naturale”, conduc „alesul” în punctul central al stării umane, numai din acest punct fiind posibilă comunicarea cu stările superioare, de-a lungul axei verticale, şi deci, Micile mistere reprezintă o etapa indispensabilă prin care orice iniţiat trebuie sa treacă obligatoriu înainte de a încerca să depăşească starea individuală; realizând Micile mistere, iniţiatul devine el-Insan el-qadim, omul primordial al tradiţiei islamice, sau tchenn-jen, omul veritabil al tradiţiei extrem-orientale, sau Roza-Cruce al tradiţiei occidentale, sau „omul bun” al tradiţiei valache, realizarea sa spirituală corespunzând iniţierii regale. Marile mistere, reprezentând o realizare „verticală”, celestă, metafizică sau supranaturală, conduc „alesul” într-o ascensiune celestă, prin stările supraindividuale ale fiinţei, în final obţinându-se starea de el-Insan al-kamil, Om universal, Sufi, Yogi, de om transcendent, cheun-jen, realizarea spirituală corespunzând iniţierii sacerdotale. Omul veritabil este vestigium pedis, urma omului transcendent, fiind centrul, punctul central al stării de existenţă considerată, în vreme ce omul transcendent este axa, locul geometric al centrelor tuturor stărilor, pentru cei din starea respectivă omul veritabil confundându-se cu cel transcendent căci axa nu poate fi percepută decât prin urma sa aflată la nivelul stării. În tradiţia extrem-orientală se menţionează o ierarhie taoistă compusă din trei grade corespunzând unor etape ale Micilor mistere şi care sunt în ordine ascendentă „omul înţelept” (cheng-jen), „omul calificat” (tcheu-jen) şi „omul Căii” (Tao-jen), etape precedate de trepte exoterice confucianiste: „omul citit” (cheu-jen), „savantul” (hien-jen), „înţeleptul” (cheng-jen), spunându-se că „cheu priveşte (ca model) pe hien, hien pe cheng, iar cheng priveste Cerul”; într-adevăr, odatăa intrat pe cale, iniţiatul nu realizează dintr-o data Micile mistere, ci lucrarea interioară, asemenea unui drum, este efectuată treptat, etapă cu etapă, existând o multitudine indefinită de astfel de trepte iniţiatice, prezentate în mod simbolic ca fiind în număr de 3, sau de 7, sau de 9; în privinţa Marilor mistere, adesea etapele intermediare nu sunt menţionate căci pentru omul obişnuit tot ce depăşeşte domeniul individual apare ca „indiscernabil” şi „indescriptibil”. Desigur, depinde de calificarea şi de posibilităţile fiecăruia ca drumul să fie parcurs mai repede sau mai încet, în mai multe sau mai puţine etape, dar este important de remarcat că aceste etape sunt stadii spirituale ale realizării interioare, formând o adevărată ierarhie iniţiatică bazată pe gradul de cunoaştere al „alesului”, gradul suprem fiind acela de „adept”. În basme şi în alte mituri iniţiatice etapele căii sunt simbolizate prin diverse „obstacole”, „încercări”, sau „probe”, pe care „alesul” trebuie să le depăşească, dar aici nu confundat sensul simbolic cu obiectul în sine, căci aceste obstacole pot fi comparate numai aparent cu „încercările vieţii”; în realitate, niciodată „drumul vieţii” presărat cu diverse „greutăţi” nu se identifică cu drumul iniţiatic şi niciodată învingerea greutăţilor inerente vieţii nu va însemna iniţiere şi realizare spirituală, dar se obişnuieste - şi este normal să fie aşa, ca viaţa şi evenimentele ei să fie folosite câteodată la simbolizarea procesului iniţiatic, naşterea, moartea, nunta etc. fiind elemente simbolice pe care le regăsim în cadrul realizării spirituale, deoarece viaţa obişnuită reflectă, ca şi întreaga natură, realităţile principiale şi intr-o societate tradiţională toate evenimentele vieţii repetau ceea ce făcuseră zeii la începutul lumii. Probele iniţiatice sunt în general rituri purificatorii, simbolizate adesea prin călătorii raportate la elementele grosiere (bhutas), această purificare prin elemente permiţând realizarea stării de simplicitate, de puritate de copil, despuiată de cojile lumii profane şi, în general, de „combinaţiile” şi „complicaţiile” lumeşti, dar purificarea fundamentală este distrugerea ignoranţei (avidya) şi deci riturile purificatorii trebuie privite în esenţa lor ca o curăţare de ignoranţă şi de iluminare întru cunoaştere, „spălarea” de „murdăriile” lumeşti echivalând cu devoalarea cunoaşterii spirituale; „Şi din lacrimile neîncetate sufletul primeşte pacea gândurilor. Iar din pacea gândurilor el se înalţă la curăţia minţii. Iar prin curăţia minţii omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu” zice doctrina isihastă. Simplitatea „alesului” este echivalentă cu starea de El-Faqru din tradiţia islamică. O fiinţă contingentă nu-şi are raţiunea de a fi suficientă în ea însăşi şi nimic din ceea ce este nu-i aparţine de fapt, fiinţa umană, ca individ, fiind nulă în raport cu Principiul; fiinţele, umane sau altele, în orice stare a Existenţei universale s-ar afla, sunt într-o dependenţă totală faţă de Principiu din care îşi trag întreaga realitate şi „în afara căruia nu exista nimic, absolut nimic” (Ibn 'Arabi), or a fi conştient de această subordonare esenţială înseamnă a poseda „sărăcia spirituală”, starea de El-Faqru prin care, în acelaşi timp cu realizarea efectivă a dependenţei totale de Principiu, se produce „eliberarea”, detaşarea de toate lanţurile lumeşti, ieşirea din „curentul formelor”, fiind depăşită alternanţa viaţă-moarte, solve-coagula, „alesul” ajungând de pe circumferinţă în centrul roţii cosmice, unde domneşte „vidul ce uneşte razele şi face roata” (Lao-tseu); „Cel care a ajuns la supremul vid, acela va fi fixat solid în linişte” (Lao-tseu); „Pacea în vid este o stare inefabilă” (Lie-tseu). „Simplitatea”, expresie a unificării tuturor puterilor fiinţei, careacterizează reîntoarcerea la starea primordială, este starea de copil; „simplitate”, „micime”, sunt expresii echivalente cu cea de „sărăcie” înţeleasă în sens evanghelic: „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei V, 2). Aceasta „sărăcie” (el-faqru) conduce, conform esoterismului musulman la El-fana, la extincţia eului, a lui jivatma, obţinându-se „staţia divină” (El maqamul-ilahi), unde, după cum zice Tchoang-tseu, se rezolvă toate opoziţiile. Cel care nu se opune nimănui, nimic nu poate să i se opună, opoziţia fiind în mod necesar o relaţie reciprocă; lipsa oricărei opoziţii înseamnă lipsa dualităţii, înseamnă lipsa fricii, a durerii, sau, cu alte cuvinte, înseamnă distrugerea ignoranţei şi dobândirea cunoaşterii metafizice. „Dacă prostia ar durea, spitalele ar fi pline de bolnavi” zice o vorbă de duh, însă, în afara sensului imediat al cugetării respective, există unul mai profund raportat la relaţia prostie-durere: durerea sau suferinţa din domeniul fizic este reflectarea ignoranţei şi a dizarmoniei din domeniul metafizic, în diverse tradiţii „suferinţa” fiind un simbol al „ignoranţei antimetafizice”. Alături de durere, o alta consecinţă a ignoranţei în lumea sensibilă este frica şi nu întâmplător proba iniţiatică prin care Harap Alb a fost validat ca „ales”, fiindu-i recunoscute calificările iniţiatice, a implicat frica: ursul-tată păzeşte podul şi fraţii mai mari vor fi „înfricoşaţi” de el şi nu vor îndrăzni să „intre” pe cale, să treacă podul (poarta), în vreme ce Harap Alb, fără frică, se va avânta şi va fi admis să urmeze drumul iniţiatic. Neliniştea, angoasa, frica sunt trăsături specifice epocii moderne, sumbre (Kali-yuga), ale lumii profane, datorită dezechilibrului, dezordinei şi ignoranţei ce predomină perioada actuală a ciclului, căci omul este înfricoşat numai de ceea ce nu cunoaşte, de ceea ce nu înţelege, de ceea ce nu asimilează, ajungând chiar să urască „necunoscutul”; disiparea ignoranţei înseamnă dispariţia fricii, frica fiind incompatibilă cu cunoaşterea: se poate vorbi deci în acest sens, nu de o „angoasă metafizică”, ci de o „angoasă antimetafizică”, jucând oarecum rolul unui veritabil „gardian al pragului” (ursul-tată) după expresia hermetiştilor şi interzicând omului accesul la domeniul cunoaşterii metafizice. Drumul cunoaşterii metafizice este dificil, ignoranţa fiind disipată treptat, fiecare treaptă corespunzând unei probe iniţiatice interioare prin care se dizolvă, se sacrifică o parte a eului, în acelaşi timp coagulându-se şi înviind o parte a Sinelui, fiinţa dobândind un grad de cunoaştere şi deci, de puritate, tot mai înalt. Cu fiecare etapă a drumului are loc o moarte iniţiatică urmată de o renaştere (regenerare), diada moarte-renaştere însemnând de fapt o transformare a fiinţei şi, sintetic, se vorbeste de prima şi de a doua moarte iniţiatică, de a doua şi de a treia naştere, aşa cum, etapele iniţierii deşi pot fi o multitudine indefinită, sunt sintetizate în câteva trepte reprezentative. Fiecare renaştere se asociază cu o schimbare de nume, schimbarea drastică având loc o dată cu iniţierea virtuală când numele ce oglindeşte individul profan este înlocuit cu un „nume iniţiatic” ce descrie noua stare, de natură sacră, şi de remarcat ca numele „Harap Alb” eroul basmului îl primeşte odată cu „intrarea” în fântână, adică pe poarta iniţierii.

„Păcatul” înseamnă separare de Centrul Divin, separare care se vede în atitudine şi faptă, esenţa păcatului e de a uita Absolutul. Păcatul exprimă o atitudine a inimii. Copacul interzis din Biblie era acela discernământului între „bine” şi „rău”, dar acum, acest discernământ, sau diferenţă, ţine de chiar natura Fiinţei, adică sursa sa nu este în creatură. Însă, a revendica acest discernământ pentru creatura însăşi înseamnă a dori să fim egali cu Creatorul, şi asta e chiar rădăcina păcatului, a întregului păcat. Păcătosul decide ce e bine, în funcţie de natura lucrurilor, se amăgeşte cu privire la lucruri şi pe el însuşi, de aici căderea, care nu este altceva decât reacţia realităţii.
Păcatul poate fi definit ca un act care, mai întâi, este opus Naturii divine într-una sau alta dintre formele sau modurile sale (mă refer la calităţile divine şi virtuţile intrinseci care le reflectă), şi care, în al doilea rând duce la suferinţă, o face astfel „în principiu”, dar nu în fapt, pentru că regretul şi actele pozitive pe de-o parte şi Mila divină pe de alta, şterg păcatele, sau le pot şterge.

Spiritul posedă două aspecte:

1. este de aceeşi natură cu Porunca divină care este increată, deoarece prin aceasta Dzeu a creat toate lucrurile

2. purcede din Porunca divină, sub acest aspect Spiritul situându-se pe o treaptă imediat inferioară dpdv ontologic Poruncii divine

Spiritul este mediator Fiinţa divină şi universul condiţionat. Spiritul este increat în esenţa sa imuabilă dar este şi creat ca primă entitate cosmică. Spiritul înglobează toată Ştiinţa divină privitoare la lucrurile create, el fiind Adevărul adevărurilor sau Realitatea realităţilor dar şi manifestarea imediată a acesteia, în funcţie de perspectiva luată.

- Esenţa increată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Puruşa sau Puruşottama
- natura creată a Spiritului corespunde cu ceea ce hinduşii numesc Buddhi sau Lumina intelectuală (a Intelectului).

Buddhi este prima producţie a lui Prakriti - Substanţa „plastică”, Materia prima, Substanţa universală din care a purces universul manifestat prin ieşire din indeterminare. Buddhi este comun tuturor vietăţilor şi este de natură supra-individuală, el este „creat”, orice creatură participând la pasivitatea Substanţei universale.
Substanţa universală poate fi considerată prntr-o figură de stil ca fiind un „praf fin” ce pluteşte în aer şi este fizibil numai în razele de lumină pe care le reflectă. Acest simbolism al Substanţei universale (Prakriti) ilustrează dubla natură a Spiritului: Spiritul luminează Substanţa universală, deoarece el corespunde razei care se reflectă pe pulberea fină, aceasta nedevenind vizibilă decât în măsura în care reflectă lumina, iar raza neapărând astfel decât prin „ecranul” pulberii.

- Lumina nediferenţiată simbolizează Spiritul increat
- Lumina determinată ca rază simbolizează Spiritul creat care este „dirijat” oarecum ca o rază.

Praful fin simbolizat de Substanţa universală (Prakriti) este un principiu de diferenţiere invizibil ca atare, care conform simbolismului luminii, semnifică că Substanţa universală nu are existenţă proprie şi nu poate fi sesizată decât prin efectele sale, dintre care cel mai grosier este manifestarea modului cantitativ, mod „figurat” de mulţimea firelor de praf.
„Praful fin” luminat de rază este de fapt cosmosul.

Cuvântul „esenţă” se poate aplica în mai multe moduri în funcţie de „nivelurile” de realitate la care ne raportăm.
În calitate de corelativ al „substanţei”, cuvântul „esenţă” desemnează, în mod propriu, dpdv al manifestării universale, pe Puruşa considerat în raport cu Prakriti. Dar cuv. „esenţă” atunci când se face o transpunere dincolo de dualitatea Puruşa-Prakriti, se referă la „Esenţa divină” (Atma), adică dincolo de Fiinţa pură.
În cazul unei unei fiinţe, se poate vorbi de esenţa acesteia ca fiind complementară substanţei sale, dar se poate desemna ca esenţă şi ceea ce constituie realitatea ultimă, imuabilă, necondiţionată a acestei fiinţe. Primul fel de raportare a esenţei (ca şi complement al substanţei) se referă la expresia celei de-a doua dpdv al manifestării, adică aspectul fiinţei ce ţine de esenţa sa imuabilă, necondiţionată. Astfel, spiritul unei fiinţe este acelaşi lucru cu esenţa sa. Astfel că spiritul poate fi înţeles similar în funcţie de cele două moduri ca în cazul esenţei. Dpdv al realităţii absolute, spiritul sau esenţa sunt Atma.
Atma, cuprinzând în sine şi în mod principial, întreaga realitate, nu poate intra în corelaţie cu nimic. În cazul principiilor constitutive ale unei fiinţe în stările sale condiţionate, ceea ce se consideră drept spirit din ternarul „spirit, suflet, corp”, nu este Atma necondiţionat, ci ceea ce-l reprezintă, într-o oarecare măsură, în modul cel mai direct în cadrul manifestării: BUDDHI. În acest caz, spiritul u se mai identifică cu esenţa corelativă substanţei, deoarece dacă este adevărat că esenţa trebuie considerată în raport cu manifestarea, ea nu aparţine, manifestării. În acest caz, spiritul nu poate fi aşadar decât primul şi cel mai elevat dintre toate principiile manifestate, adică BUDDHI.
Dpdv al unei stări de manifestare ca cea individuală umană, trebuie luată o chestiune de „perspectivă”: când se vorbeşte de universal distingându-l de individual, trebuie în mod obligatoriu înţeles nu numai non-manifestatul, ci şi tot ceea ce în manifestarea însăşi este de ordin supra-individual (adică manifestarea informală, căreia Buddhi îi aparţine în mod esenţial). La fel, individualitatea ca atare cuprinzând ansamblul elementelor psihice şi corporale, nu se pot desemna decât ca spirituale principiile transcendente în raport cu această individualitate, exact ca în cazul lui Buddhi sau intelectului. Intelectualitatea pură şi spiritualitatea sunt sinonime deci.
Deşi gunele (sattva, rajas, tamas) sunt inerente lui Prakriti, guna sattva nu poate fi privită decât ca o tendinţă spirituală (sau „spiritualizantă”), pt. Că ea este tendinţa ce orienteză fiinţa spre stările superioare. Stările supra-individuale sunt trepte intermediare între starea umană şi starea necondiţionată a lui Atma, deşi între această stare necondiţionată şi o stare condiţionată oarecare, chiar şi cea mai elevată, nu există nicio măsură comună.
Intelectul pur este de natură supra-individuală, doar ceea ce aparţine acestui ordin este cu adevărat „transcendent”, termen care nu se poate aplica decât la ceea ce este dincolo de domeniul individual. Intelectul nu este nicioadată individualizat. Dpdv al lumii corporale, spiritul nu este niciodată realmente „încarnat”. De aici rezultă că distincţia ce există între spirit şi elementele de ordin individual este mult mai profundă decât distincţiile ce se pot stabili între acestea din urmă, şi mai ales elementele psihice şi cele corporale, adică între elementele ce aparţin manifestării subtile şi respectiv celei grosiere, care sunt de fapt nişte modalităţi ale manifestării formale.
Astfel, pentru o rigoare strictă, omul nu poate vorbi de „spiritul său” aşa cum vorbeşte de „sufletul său” sau „trupul său”, posesivul implicând faptul că este vorba de un element ce aparţine în mod propriu „eului”, adică de ordin individual.
În diviziunea ternară a elementelor fiinţei, individul ca atare este compus din suflet şi trup, în timp ce spiritul (fără de care n-ar putea să existe în nici un fel) este transcendent în raport cu el.
Nu numai că Buddhi, ca prima dintre producţiile lui Prakriti, constituie legătura între toate stările manifestării, dar, pe de altă parte, dacă se iau în considerare lucrurile pornind de la ordinul principial, ea apare ca raza luminoasă emanată de-a dreptul de Soarele spiritual, care ste Atma însuşi. Buddhi este în egală măsură prima manifestare a lui Atma, deşi în sine, acesta neputând fi afectat sau modificat de nioco contingenţă, rămâne totdeauna non-manifestat. Or, lumina este în esenţă una şi nu are o natură diferită în Soare şi în razele sale, ce nu se disting de acesta decât în mod iluzoriu (cu toate că această distincţie nu este mai puţin reală pentru ochiul care percepe aceste raze, ochi ce reprezintă aici fiinţa situată în manifestare). Buddhi nu este în fond decât însăşi expresia lui Atma în cadrul manifestării.
Această rază luminoasă ce uneşte toate stările între ele este reprezentată simbolic şi ca „suflul” prin care aceste stări subzistă, ceee ce, e în strictă conformitate cu sensul etimologic al cuvintelor ce desemnează spiritul: latinescul spiritus sau grecescul pneuma. „Suflul” este în mod propriu sutratma, ceea ce mai înseamnă că el este în realitate Atma însuşi sau mai precis, aparenţa pe care o ia Atma îndată ce, în loc de a considera doar Principiul suprem (ce ar fi reprezentat în acest caz prin Soarele care-şi conţine toate razele în stare „indistinctă”), se iau în considerare şi stările manifestării. Această aparenţă pe care o ia Atma, nefiind astfel, încât să pară a da razei o existenţă distinctă de sursa sa, decât din punctul de vedere al fiinţelor ce sunt situate în aceste stări, deoarece este evident că „exterioritatea” acestora în raport cu Principiul nu poate fi decât iluzorie.

Concluzie:
Atâta timp cât fiinţa este, nu doar în starea umană, ci într-o stare manifestată oarecare, individuală sau supra-individuală, nu poate exista pentru ea nicio o diferenţă efectivă între spirit şi intelect, nici, în consecinţă, între spiritualitatea şi intelectualitatea veritabile. Altfel spus: pentru a atinge scopul suprem şi final, nu există altă cale pentru această fiinţă decât chiar raza prin care este unită cu Soarele spiritual; oricare ar fi diversitatea aparentă a căilor ce există în punctul e plecare, ele trebuie să se unifice toate, mai devreme sau mai târziu, în această singură cale „axială”; şi, când o fiinţă o va urma pe aceasta până la capăt, „va intra în propriul său Sine”, în afara căruia nu s-a aflat niciodată decât în mod iluzoriu, deoarece acest „Sine”, fie că e numit în mod analogic spirit, esenţă sau altfel, este identic cu realitatea absolută în care este cuprins totul, adică cu Atma suprem şi necondiţionat.
Cu privire la asimilarea spiritului cu intelectul făcută mai sus, trebuie remarcat că nu există o dificultate în a se vorbi de „Intelectul divin”, ceea ce implică în mod evident o transpunere a acestui termen dincolo de domeniul manifestării. Fundamentul asimilării spirit-intelect rezidă în această transpunere, astfel ne putem situa pe niveluri diferite, în funcţie de decizia de a ne opri la considerarea Fiinţei sau de a trece dincolo de ea. Se înţelege de la sine că atunci când teologii iau în considerare Intelectul divin sau Verbul ca „loc al posibilelor”, ei nu au în vedere decât posibilităţile manifestării, care, ca atare, sunt cuprinse în Fiinţă; transpunerea ce permite trecerea de la aceasta la Principiul suprem nu mai este relevată de domeniul teologiei, ci doar de cel al metafizicii pure.
Aici se poate pune întrebarea dacă există identitate între această concepţia Intelectului divin şi cea a „lumii inteligibile” a lui Platon, sau, altfel spus, dacă „ideile” înţelese în sens platonician sunt acelaşi lucru cu cele conţinute veşnic în Verb. În ambele cazuri este vorba de „arhetipurile” fiinţelor manifestate; totuşi, la prima vedere cel puţin, poate părea că „lumea inteligibilă” corespunde mai mult ordinului manifestării informale decât celui al Fiinţei pure, adică, conform terminologiei hinduse, că ea ar fi Buddhi, considerat în plan Universal, mai curând decât Atma, chiar cu restricţia pe care o implică pentru aceasta faptul de a se ţine seama doar de Fiinţă.
Aceste două puncte de vedere sunt, în egală măsură, perfect legitime; totuşi, „ideile” platoniciene nu pot fi numite în mod propriu eterne, deoarece acest cuvânt nu poate fi aplicat la nimic din ceea ce aparţine manifestării, fie aceasta pe treapta sa cea mai înaltă şi mai apropiată de Principiu, pe când „ideile” cuprinse în Verb sunt în mod necesar eterne ca şi el, tot ceea ce este de ordin principial fiind cu desăvârşire permanent, imuabil, şi neadmiţând nici un fel de succesiune. Aici nu se face nici o distincţie între domeniul Fiinţei şi ceea ce este dincolo de ea, deoarece este evident că posibilităţile de manifestare inerente Verbului, de vreme ce sunt cuprinse, împreună cu celelalte, în Posibilitatea totală; diferenţa constă doar în punctul de vedere sau „nivelul” în care ne situăm, după cum luăm în considerare sau nu raportul acestor posibilităţi cu manifestarea însăşi.
„Ideea” (sau „arhetipul”) considerată în ordinul manifestării informale şi în raport cu orice fiinţă, corespunde, deşi sub o formă diferită de expresie, concepţiei catolice despre „îngerul păzitor”.

Schema realizării iniţiatice
Separaţiunea fundamentală dintre Cer şi Pământ, în realizarea noastră, trebuie să preceadă separaţiunea celor 3 gune, cum se întâmplă şi ontologic – macrocosmic. Înainte de asta e o învălmăşeală care este aceea a indistincţiunii lui Prakriti, deci înaintea ruperii exhilibrului celor 3 gune în ea. Pentru ca aceasta să se poată efectua, trebuie, mai întâi, ca Fiinţa, Işwara să se polarizeze în Puruşa (Esenţa, Actul Pur) şi Prakriti (Substanţa, Putere pură), numai cei doi poli odată actualizaţi, sub influenţa de prezenţă a lui Puruşa, potenţialităţile lui Prakriti se pot actualiza, după ce însă, în prealabil, s-a produs, tot sub adumbrirea lui Puruşa, ruperea echilibrului celor 3 gune.
Toată realizarea iniţiatică e în această schemă.
Determinarea unui punct critic în jurul căruia, prin coordonate de simbolism spaţial, se organizează haosul în cosmos, implică aceaşi scheamă iniţiatică. Punctul fixat e Principiul, Cerul, care e actualizat prin determinarea lui în mijlocul Haosului; şi atunci în Haosul înconjurător se produce o ruptură de echilibru, centralizarea celor 3 gune, expansiunea lor în direcţiile care le sunt proprii şi aşa mai departe.
Înainte de toate aceste operaţii, trebuie să existe suscitarea în noi a unui martor care priveşte şi înregistrează toate operaţiunile, un martor care nu e exact cerul dar care-l reprezintă şi care apare, simbolic şi sensibil totodată, în dosul nostru, ceva mai sus.
Prakriti e existenţială, nu intelectuală; când prin influenţa de prezenţă a lui Puruşa i se smulg potenţialităţile pentru a fi transformate în acte, ea nu înţelege perfecţiunea, minunea operaţiunei. Ea simte numai golurile ce rămân în ea, abisurile ce se deschid în ea când potenţialităţile ei o părăsesc, deoarece devenite act, e o contradicţie în termen să le imaginezi lucrând încă în ea. Şi acest abis devine o formă insaţiabilă, o aviditate devorantă, în care, nu numai oamenii, dar şi zeii pot fi înghiţiţi.
Dar două lucruri nu poate pricepe Prakriti, şi asta prin instituţie divină: că produsele ei au şi un element solar, căci ea concepe de la Puruşa, fără ca măcar să-i ştie existenţa. Prin urmare, când partea substanţială a copiilor ei e distrusă, e pentru ea ca şi cum ar fi fost distrus întregul; transformarea lor o vede ca o distrugere; în al doilea rând, trăsnirea titanilor de către Zeus e în realitate o redempţionare. Cum poate să vadă Gaia asta când, pentru ea, însuşi Zeus, în esenţialitatea lui, este inexistent? Ea vede Cerul numai în măsura în care acesta intră în luptă cu ea, adică în măsura în care se substanţializează. Vede în el numai un simplu duşman, nu un Principiu. Cerul, la rândul lui, nu poate lupta cu Prakriti, decât luând înfăţişări materiale. De unde pasiunile şi tribulaţiile Zeilor.
Angoasa e o consecinţă nesăţioasă, de natură pur prakritiană, neinteligentă şi care, neputând „devora” lumina, se devorează pe ea însăşi. Intensitatea angoasei dă omului iluzia de plenitudine. De aceea ea aşa de căutată de omul de astăzi, atât de vid şi de inconsistent.
Angoasa e instrumentul Gaiei, e substitutul satanic al asentimentului. Acesta este o presimţire a Universalului prin similitudinea, prin năzuinţa de reunire a unor elemente asemănătoare despărţite. Angoasa e reacţiunea lui Prakriti care nu poate înţelege intelecţiunile, dar care trebuie să le suporte şi să reacţioneze. Cum? Prin parturienţe numeroase, laborioase, dureroase. Neputând distruge intelecţiunile, pentru ea inconceptibile, constatând totuşi eficacitatea lor, deoarece prin ele e fecundată şi produce, Prakriti caută prin Angoasă să-şi deterioreze aparatul conceptiv, să-şi sterilizeze matricea.
Şehina cuprinde şi Binele şi Răul sau, cu alţi termeni, Pozitivul şi Negativul, dar Răul nu ca pe o substanţă de sine stătătoare, ci ca Tron al lui Dumnezeu. Acest „Tron”, în lumea noastră, nu este altceva decât Rădăcina lumilor sau, principiul de sesizabilitate care „fixează” pe Dumnezeu pe Tronul Său, dar asta cu o condiţie: să nu desparţi Tronul de Dumnezeu, căci abia atunci devine Răul, Diavolul. Trebuie să considerăm pe Dumnezeu ca o prelungire a Tronului, o continuitate a lui; ca tulpina, floarea şi fructul rădăcinii tenebroase; ca să aşezăm pe Dumnezeu pe tronul Lui în noi, e deajuns ca pe întunecimile noastre, pe părţile noastre opace, să suprapunem o dimensiune intelectuală; adică să suprapunem angoasei hudur-ul care o transformă în dragoste, căldură, lumină. Păcatul cel mai mare e să producem prin opacităţi o întrerupere a circulaţiei în vasele sanguine ale Universului, o discontinuitate, prin scleroze, în circuitul vibratoriu al Vortexului Sferic Universal (Vortex Sferic Universal = propagarea indefinită, plecând dintr-un centru, a unei mişcări vibratorii în toată întinderea cu trei dimensiuni; simbol spaţial al Posibilităţii Universale).
Satan a dat lui Adam iluzia a doi Dumnezeu egali. I-a dat această iluzie pentru că o avea şi el. Toată acţiunea lui Satan se explică aşa, căci sincer credea că Dumnezeu e numai o forţă antagonistă care numai prin împrejurări favorabile excepţionale a luat o preponderenţă abuzivă. Satan care apare în Biblia şi în celelalte tradiţii nu-I deloc, nu numai Demiurgul, dar nici măcar regentul lui Tamas. Lucifer, în sensul cel mai înalt este acela care dinamizează Fiat-ul divin, dându-I o stridenţă, o forţă explozivă, lucrând ca o dinamită în sânul lui Prakriti. El dă agenţilor cosmici iluzia de autonomie, care singură le dă virulenţa necesară pentru a produce lumea, muncă prin excelenţă, de sfâşiere, de exaltaţiune separatistă.
Dacă situăm pe Lucifer înainte de Creaţiune, atunci el devine, în Intelectul Divin, intenţia lui Dumnezeu de a crea lumea, sinteza şi ansamblul posibilităţilor de manifestare din Principiu. Expresia „Îngerul Feţii” dată lui Metatron, se aplică părţii luminoase a acestuia. Dar Samael? Faţă tenebroasă. Dar printr-o inversare de raporturi, pur metafizică, faţa tenebroasă a lui Metatron este în Principiu ansamblul posibilităţilor de non-manifestare, iar Faţa luminoasă, Mikael („care e ca Dumnezeu”), posibilităţile de manifestare, manifestate. Căci negaţiunea radicală a lui Lucifer în lume devine cu totul altceva în Principiu. Devine o posibilitate de determinaţiune negativă. O determinaţiune negativă nu se manifestă, dar umbra ei în lume devine Satan.
Chiar numele lui Mikael: „Care e ca Dumnezeu”, convine numai Fiinţei, din cauza lui „e”. Din cauza acestui „e”, Mikael e tot ce este pozitiv, constructiv în lume. Samael, care e un reflex al determinaţiunilor negative, nu are nici un loc în lume, cu care e incompatibil. De aceea o distruge, caută s-o pulverizeze, pentru că nu admite elementul limitativ din ea, element aflător din cauza caracterului ei de Fiinţă, adică de ceea ce este.
De aici, anumite tradiţii din esoterismul musulman, în privinţa revoltei lui Iblis: „n-am ascultat pe Allah când a poruncit să ador pe Adam, pentru că nu admit limitaţiunea care a vrut să şi-o dea”. Dumnezeu, când poruncea îngerilor să se prosterneze în faţa lui Adam, vorbea ca Fiinţă, Iblis, când refuza vorbea în numele ei, ca Nefiinţă.
Îngerul Feţii, ca atare, şi cum i-o arată şi numele, e un Intermediar (aşa i se şi spune) între Dumnezeu şi Creaţiune. Dar dacă e un intermediar e şi un barzach prin care se refractează în lume, odată cu crearea lumii, Principiul în Manifestare; or, sunt două lucruri de reţinut aici: Principiul e ansamblul posibilităţilor de Non-manifestare şi Manifestare; refractarea inversează raportul lucrurilor, inversează imaginea planului superior pe planul inferior. Această refractare e simplă la Fiinţă: posibilităţile ei nemanifestate, prin refractare, devin manifestate; dar posibilităţile de non-manifestare, prin definiţie, nu se pot manifesta, totuşi realitatea lor trebuie să se reflecteze, determinaţiunile negative trebuie să aibă un reflex pe planul inferior, şi acest reflex este forţa care neagă, adică forţa satanică; privită în Suprem, această forţă neagă limitaţiunile.
Şi deci, cum spune Goethe: „şi totuşi face Binele”. Acest Bine trebuie luat ca o mărturisire prin determinaţiuni negative, a Supremului, a Absolutului, a Nelimitatului, indiferent de ce personificaţiuni secundare se detaşează din această manifestare fundamentală. Samael îl neagă pe Mikael ca Lumină, iar aceasta îl respinge la marginea Cosmosului, spre Materia Prima (Prakriti), în aspectul ei inferior (nediferenţiere) , dar realitatea îl „exilează” din nou în Suprem, spunându-i cu bună dreptate: „locul tău nu e în lume”.
Tot în tradiţiile musulmane, Iblis spune lui Moise: „Când Allah ţi-a spus: „nu mă vei privi”, pe Muntele Sinai, „ci priveşte Muntele”, şi când Moise a privit Muntele, acesta s-a pulverizat”. Perfect, trebuia să se pulverizeze, pentru că era lume. Dar trebuie să închizi ochii şi apoi să-l priveşti, şi atunci l-ai fi văzut. Ce înseamnă asta? Că Allah îi spune lui Moise: „nu mă limita; nu mă privi ca Fiinţă; ci priveşte cum pulverizez Muntele, adică priveşte-mă ca Nefiinţă care reduce în cenuşă Manifestarea”. Şi trebuie să închizi ochii, adică intrând în Non-Manifestare, s-o contempli direct, nu într-atât cât desfiinţează lumea.
Orice ordin al lui Dumnezeu e ambiguu: trebuie să priveşti în El ce se întâmplă dacă-L asculţi, ce se întâmplă dacă nu-L asculţi. Dar trebuie să simţi că ceea ce se interzice pe un plan, e o realitate eminamente pe planul superior, o apofază. „Să faci Binele”, adică; „Să nu faci rău”, dar transcendent: „să nu faci răul, să faci Binele limitativ”, adică neraportându-l imediat la Acel, care fiind deasupra oricărei determinaţiuni, e şi deasupra Binelui, adică, vorbind teologic: „orice faptă bună pe care nu o faceţi în Numele Meu e nulă”.
Satan a dat cu atât mai uşor lui Adam iluzia că există doi Dumnezei, cu cât aparenţa e adevărată la nivelul cosmic. Trebuie să depăşeşti cosmosul pentru ca Unitatea Divină să devie evidentă. Fapt elementar. Cel dintâi pogorământ (Kenosis) al lui Dumnezeu a fost când a consimţit ca Metatron să se polarizeze în Mikael şi Samael. Aceştia doi, pe nivelul lor, sunt pe plan de egalitate, şi de aici vicisitudinile luptei lor. De ce a vrut Dumnezeu asta? Pentru că Universul nu putea ieşi decât dintr-o ordalie. Ca un complementarism să dea nota lui justă, trebuie să fie mai întâi un antagosism. Numai o luptă teribilă între doi termeni opuşi poate crea limita suavă, infeabilă dintre opoziţii, acea limită care este Unicitatea, Sutratma („firul” spiritual care leagă lumile), şi ţese toate Universurile între ele. Lupta între forţele antagoniste poate fi cu atât mai sălbatică, fără cruţare, cu cât în fundal este Dumnezeu, cuprinzând în El eminamente toţi termenii luptei; nu e risc niciodată ca unul din antagonişti să învingă total, definitiv, pe bunul motiv că partea nu poate fi totul.
Dar primejdia ca omul şi celelalte ale Naturii să considere ca egali cei doi termeni e firească şi ea, atâta vreme cât prin Cunoaştere nu s-a realizat rezolvarea opoziţiei în complementar mai întâi, apoi în Unitate. Cea mai mare primejdie de prăbuşire a omului e aceea de a extinde adevărul unui plan, nu numai la un plan superior, dar şi la unul inferior, adică e fatală nu numai confundarea unui relativ cu Adevărul Absolut, dar şi inversul. Este strict interzis, e mortal să confunzi pe Fiinţă cu Mikael sau chiar cu Metatron. Trebuie văzut în ei numai anumite Atribute Divine, delegate unor reprezentanţi.
Abilitatea lui Satan a fost că în acelaşi timp cu faptul că l-a făcut să creadă că există doi dumnezei, i-a sugerat lui Adam convingerea ditheistă şi dorinţa de a apuca funcţiunile creatoare, ceea ce e o contradictio in terminis, un cuplu complementar necreând ca atare, ci prin Principiul Unitar în care se rezolvă şi din care proced prin polarizare.
Proba e copilul care reunifică ce a fost despărţit. Nu poţi să uzurpezi forţele creatoare după ce ai mâncat din Pomul Cunoştinţei Binelui şi a Răului; trebuie cules fructul Arborelui Vieţii. Rezultatul a fost că; intercalat, fără un principiu unitar asimilat prealabil în el, între pietrele de moară ale Binelui şi Răului, Adam a fost zdrobit, măcinat, redus în morfisme nenumărate, care au alimentat şi alimentează perpetuu Binele şi Răul din tot Cosmosul.
Recuperarea bucăţilor sfâşiate revine lui Hristos, într-o primă etapă virtual şi în a doua efectiv. Mai mult, Adam, insinuîndu-se în Cosmos într-o proastă manieră (contrariu lui Hristos ce se coboară în Lume ca Unitate, în Principiu patibil), adică nu numai fiind Dualitate dar şi mărturisind-o ca atare, nu reuşeşte decât să suscite în Cosmos o forţă tenebroasă de materie, adică minimul de viaţă necesară pentru susţinerea lui Prakriti, fără însă să insinueze în ea fulguraţiile de intelectualitate care, singure, i-ar putea actualiza potenţialităţile. Cum ar putea Adam să dea fulguraţiuni de Unitate, când a mâncat din Pomul Dualităţii? E deci înghiţit de Abisul substanţial, care îşi întăreşte existenţa prin mistuirea lui. Recuperarea lui Adam nu o va putea face decât Noul Adam, care va putea efectua o justă catabasis.
Microcosmic şi metodic, răscumpărarea morfismelor lui Adam, mistuite de substanţa noastră obscură, nu se poate face decât prin elemente de sinteză, prin facultăţi unitive, cu e contemplaţia Unităţii, şi chiar cu elemente mai puţin înalte dar avântate spre globalism, cum este uimirea, nu numai în sensul înalt platonician, dar şi la nivelul cosmologic, acela pe care-l sugerează Goethe: „cel mai înalt punct la care poate ajunge omul este mirarea şi când un Fenomen primordial îl pune în stază de mirare, să fie liniştit atunci, nu poate atinge ceva mai înalt şi nu trebuie să caute ceva mai înalt după aceea; aici este graniţa”.
Mirarea, deci, în sensul goethean, este acea facultate care îl face pe om să ajungă până la suprafaţa planului de reflexiune, ceea ce e o sinteză provizorie, deoarece toată fiinţa omului, la acest punct, poate primi în simultaneitate lumina cerului, a Soarelui, a Stelelor; mirarea transformă pe om într-o oglindă globală. Ceea ce este esenţial de înţeles e că mirarea face să se manifeste la suprafaţă toate facultăţile omului, fără nici o excepţie, şi le pune faţă de Soarele Spiritual într-o situaţie de perfectă simultaneitate şi spaţială şi temporală.
Ce se întâmplă atunci? Toate aceste elemente ale omului, actualizate pe un plan uniform şi omogen şi egal, printr-o disociere, care e o separaţiune, numai prin faptul existenţei lui Eros se restructurează apoi într-un sistem vibratoriu, deocamdată plan, după schema Omului Primordial, într-un punct care e central şi pentru el şi pentru lume.
Cine nu vrea să înceapă cu mirarea şi cu admiraţia acela nu poate găsi intrarea în Sanctuarul interior. Lucrul e obligatoriu, pentru că altfel rămânem într-un cerc fatal, vicios, din care nu este ieşire: în faţa fiecărei „porţi” se află un înger care păzeşte intrarea şi care nu lasă pe nimeni să intre până nu pronunţă cuvântul de pasă. Dar cuvântul nu-l ştii decât după ce ai trecut poarta. Atunci, situaţia e fără ieşire. Intervine însă un al treilea termen: să te comporţi ca şi cum ai fi trecut prin uşă, ca şi cum ai fi deja dincolo. Asta nu se poate decât prin asimţire, prin intuiţie depărtată, cu ajutorul lui Eros Kosmogonos.
Atunci se întâmplă: sau poarta se topeşte, sau se topeşte Îngerul sau te topeşti tu; nu mai ai atunci de trecut printr-un punct geometric, ci să te transversezi printr-un întreg plan devenit poros. Căci asimţirea supraspaţialului şi a supratemporalului topeşte poarta care e într-un punct pe un moment de succesiune. Punctul se identifică nemijlocit cu întregul plan şi atunci nu mai e barzach. Şi Îngerul te lasă să treci, căci el are consemn să interzică intrarea unei entităţi bine definite, bine închegată, individuală.
Şi o santinelă nu te poate opri să te uiţi cu ochi de linx dicolo de zidul în faţa căruia stă de gardă. Pe el îl interesează persoana ta fizică. Cum să fie un obstacol ceva care se topeşte? Căci, aplicând analogia în sens invers, pentru cineva care asimte Universalul, piatra devine abur, uşa devine cer, punctul circumferinţă. Mirarea, cutremurul, admiraţiunea sunt zorile, albul luminii de dincolo, al Luminii neînserate.
O imprimare a unui picior pe o stâncă se produce nu printr-o violentare a unei legi a naturii, ci pentru că, prin inversiune, solidul devine plasmă pentru planul imediat superior şi, natural, pentru fiinţa care-l însumează. Miracolul este infuzarea unui plan superior în planul inferior, nu intervine absurdul, ci o lege e însumată de o altă lege superioară care i se substituie. Tot aşa, deşteptarea unui centru în organismul subtil al omului se produce numai în măsura în care centrul resoarbe omul. Privit din afară, de cineva care nu participă la operaţiune, se pare că omul resoarbe centrul. În realitate, procesul e invers, şi un Enoch, un Ilie s-au resorbit cu corpul în centrii lor subtili.
În realizarea spirituală, nu serveşte la nimic să te concentrezi pe punctul corporal care suportă simbolic un centru subtil. Corpul compact nu-i suportă expansiunea. Dar prin resimţirea aspectului, a contrapărţii subtile a corpului, acesta se transformă mai mult sau mai puţin într-o masă vibratorie de spire concentrice, care duce infailibil, dacă avem deja asimţirea, parfumul „amintirii” centrului, ca un fir al Ariadnei, până la punctul central, până la chakra pe care vrem s-o deşteptăm. Odată ajunşi acolo, printr-o mişcare centripetă, centrul se poate răspândi în corpul făcut subtil, în corpul devenit Vortex de vibraţiuni, şi poate să devie întregul corp, şi atunci expresii cum ar fi centru, corp, punct, circumferinţă, devin inutile, îşi pierd rostul.
Când se spune că Lucifer se complăcea în frumuseţea şi puterea lui, pe care le primise de la Dumnezeu, asta înseamnă cu alte cuvinte că „tăiase rădăcinile”, căci a te complace în tine şi a tăia rădăcinile din Principiu sunt sinonime. Dar ca să facă asta, înseanmă că avea această putere în el. Şi această putere nu este altceva decât principiul de individuaţiune, care e formula care-l cuprinde cel mai mult pe Lucifer. Dar acest principiu de individuaţiune este un principiu de separaţiune, deci de negaţiune. Şi prin analogie în sens invers, ceea ce e negaţiune pe planul imediat devine determinaţiune negativă pe planul superior. Pe scurt, Lucifer în sensul cel mai înalt, însumează în lumea noastră ansamblul determinaţiunilor negative. Formulată astfel, fraza conţine o absurditate, căci o determinaţiune negativă nu se poate manifesta, dar poate crea „vestigii” în ea. Şi aceste vestigii sunt pozitive şi negative. Sunt pozitive când sunt determinaţiuni negative care desemnează Supremul, ca Tăcerea, Vidul, Tenebrele, dar sunt vestigii şi în sensul rezidual, şi atunci devin „sinistre”.
Satan neagă lumea; trebuie să-i opui o afirmaţiune, care o salvează în sensul religios al cuvântului; cu alte cuvinte, nu putem mântui lumea de negaţiunea lui Satan decât adăugându-i o dimensiune metafizică, prin contemplaţie şi prin rit; acesta este un proces catafatic.

Satan neagă lumea: trebuie să-l supralicităm, să împingem negaţiunea la superlativ şi atunci dispare şi Lumea şi Satan; rămâne din el ceva care se transformă în determinaţie negativă; procesul e apofatic.
Anumite procedee de realizare, în hasidism de exemplu şi la Quakeri, când corpul e pus într-o agitaţie continuă în timpul rugăciunii, îşi au rostul pentru o unificare a tuturor senzaţiilor, a tuturor simţurilor şi membrelor în unitatea rugăciunii. Pentru că funcţiunile cele mai inferioare, în membrele periferice ale omului se reflectă intelecţiuni, şi cu cât intelecţiunile sunt mai înalte, cu atât se oglindesc şi animă părţile cele mai inferioare ale sufletului şi ale trupului. Astfel instinctele reflectă cu mult mai mult intelectul pur, stările angelice, prin omogenitatea lor şi prin imediatitatea lor, decât mentalul, care iremediabil e sortit lumii intermediare, chiar când i se dă întrebuinţarea cea mai justă, tradiţională. Rămâne totdeauna un intermediar.
Dansurile în mutacawwuf, procesiunile bahice, au tocmai rostul să evertueze, să actualizeze paroxistic funcţiunile cele mai joase din om, pentru ca să atragă corespondentul lor ceres, care e de cea mai mare calitate. Se produce un catharsis al instinctelor, chiar al corpului omului, al cărui rezultat final e o continuitate omogenă de la cele mai de jos la cele mai de sus. Aplicaţiune tantrică: „ale Tale dintru ale Tale; Ţie aducem de toate pentru toate”. Nu există obstacol mai mare în realizarea iniţiatică decât dispreţul de gens de lettres, confucianist, al părţilor sumbre din om, prejudecată intelectualistă contra elementelor fundamentale din om; tocmai pentru că sunt cele mai ininteligibile, pentru că stau ex parte materiae (de partea substanţei), sunt susceptibile să fie actualizate de către Intelect în stări angelice, în scheme geometrice transcendente.
Vârful creionului e punctul în lume; tot ce scrie se înscrie, şi anume pe ţesutul cosmic universal: în vibraţiunea indefinită a Vortexului cosmic. Deci, prin analogie inversă faţă de ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, dincolo au mai mare importanţă literele decât cuvintele, fraza şi sensul ei. Din punctul de vedere al simbolismului de mai sus, e indiferent ce scrii, ori un text metafizic ori o listă de bucate. Şi calitatea textului poate interveni, dar din altă perspectivă, aceea a Intelectului Divin, oglindindu-se în amploarea lumii. E de ajuns să ne gândim că numai cu simplul aranjament schimbat al unui prospect comercial, se pot obţine formule de valoare intelectuală şi iniţiatică formidabilă. Noi nu ştim care, dar Dumnezeu ştie şi acesta este singurul lucru important.
Să ne închipuim la fiecare nod al Vortexului Sferic Universal o literă. Pe fiecare punct în succesiune putem plasa cuvântul sau fraza pe care o vrem, indiferent de calitatea ei. Fiecare literă din frază, privită din alt punct, din altă perspectivă a Vortexului, intră în combinaţie cu alte litere decât cu cele cu care s-a înşirat când am scris-o noi şi alcătuieşte formule cu totul noi, rămânând totuşi în fraza primitivă. Aşa că orice blasfemie, orice inepţie poate fi privită din altă perspectivă, astfel încât să dea o frază sacră, rituală, fără să-şi piardă locul în aranjamentul vechi.
Orice faptă, gând, intenţie, voliţiune a noastră, indiferent de ce calitate e, poate fi promovată, răscumpărată, restructurată de ochiul divin care priveşte totul în simultaneitate, ba chiar în omniprezenţă. Ne este permis; Dumnezeu ne îngăduie să substituim ochiul inimii noastre, Ochiului Divin. Şi atunci putem răscumpăra orice.
Lucifer complăcându-se în frumuseţea şi puterea sa, ipso facto, a tăiat rădăcina plantelor prin actul lui de narcisism. Dar o suprimare reală a lui faţă de ceea ce este Principiul oricărei făpturi e o pură imposibilitate. De aici, următoarele: Lucifer taie rădăcina plantelor fără să-şi poată tăia raţiunea suficientă ontologică ce-l leagă de Creatorul său. Dumnezeu poate fi negat printr-o formulaţiune, dar nu e xistenţial, pentru că Verbul şi Existenţa nu coincid decât atunci când se exprimă unul prin altul. Naentul nu există, ori negaţiunea lui Lucifer are în mod necesar ca ultimă concluzie Neantul, căci numai Neantul stă în afara Posibilităţii Totale, şi tocami asta e imposibil.
Deci Infernul nu e Neantul, ci afirmaţia Neantului, care în timpul vieţii se face verbal, prin gând, prin fapte, dar nu poate cuprinde toată fiinţa omului, căci existenţa e pozitivă şi condamnă mut pe cel care-o neagă. Dar după moarte, negaţiunea devine existenţială, din cauză că, postum, toate vorbele, gândurile, actele omului devin fiinţe obiective, care încolăcesc pe autorul lor, ca şerpii lui Laocoon, şi-l integrează într-o completă pasivitate, într-un sistem vegetal sau mineral de negaţiune.
Deci Lucifer, afirmându-se îşi neagă Autorul, care, la rândul lui, îi neagă negaţiunea, şi asta îi pricinuieşte căderea în centrul tuturor lucrurilor. Dumnezeu neagă negaţiunea lui Lucifer, dar nu-i poate nega existenţa, şi de aceea e nevoit să-l situeze undeva unde şi existenţa şi negaţiunea lui să-şi aibă locul adecvat, dharmic; cu alte cuvinte, Dumnezeu nu-l poate aşeza pe Lucifer decât în Ininteligibil, la rădăcina oricărei manifestări. Dacă Lucifer se află la rădăcina Infernului, nu-i ca într-o închisoare în care a fost băgat cu de-a sila, ci pentru că, exact, Dumnezeu nu-l poate pune în altă parte.
Prin această cădere a fost produs Haosul din care fu creată lumea, în al cărei centru este exilat Lucifer. Mai exact, Lucifer a produs Haosul, carne din carnea lui, substanţă din substanţa lui. Prin revolta lui, optând pentru ininteligibil, creează ininteligibilul şi-l regenerează, şi orice tendinţă de narcisism a noastră ne pune în umbra Satelitului Sumbru. Orice veleitate de autonomie, orice iluzie de existenţă independentă ne pune în realitatea lui, care e cu atât mai insidioasă, mai greu de detectat, cu cât măguleşte ininteligibilul din noi, elementele instinctuale, existenţiale. Primejdia de moarte a ispitei diavoleşti este că îmbracă un neant cu o haină de fiinţă, deci pozitivă prin natura ei. Negativul se altoieşte pe pozitiv, îi devine parazitar, nu-l poate transforma în Neant, pentru că neantul nu există, dar îl poate disocia în componenţa lui atomică, şi astfel se întâmplă acea tragedie divină, la capătul procesului, când Dumnezeu e nevoit să constituie o nouă fiinţă din materialele astfel disociate. Forţa lui Lucifer este teribilă şi nimeni nu i se poate sustrage prin mijloace voluntare sau prin constrângeri morale, căci în constrângerea morală cea mai riguroasă se află Lucifer. Se face negat pentru că ştie că negarea lui atinge şi pe aceea a Făcătorului său, care l-a exilat într-un just exil.
Nu există decât un singur mijloc de a-i scăpa, dar un mijloc suveran; adăugarea peste deficitele, păcatele, prostiile noastre, a unei dimensiuni intelectuale în care, în mod necesar, totul, inclusiv Lucifer, îşi reia locul, îşi recapătă dharma (legea perenă, ordinea universală), deci pozitivitatea; căci ce putere, ce ac mai poate avea un Demon pe care-l cunoşti în rostul lui cel mai adânc?
Dimensiunea intelectuală adăugată, suprapusă de noi lui Lucifer, îi ia ininteligibilitatea, prin urmare îl răscumpără, pentru că Lucifer plus Intelectul nu mai e Satan. Compătimirea, comiseraţiunea, pentru Lucifer căzut duce direct în ghiarele lui, dar înţelegerea lui îi topeşte toate elementele nocive, aspectul negativ. Nu poate să existe caritate cosmică mai mare şi care răscumpără nu numai pe om, dar făptura întreagă.
Sentimentul de prezenţă este semnul cel mai bun că Intelecţiunea e adevărată. Numai la o prezenţă Lucifer este reductibil; raţionamentul, demonstraţia sunt fără eficacitate. Intelecţiunea adevărată este rezultatul unei intuiţiuni directe, informale, susţinută, având drept temelii elemente existenţaile, adică acele elemente abscure din noi care sunt reflexul invers a Supremului în fiinţa noastră; aceste elemente devin un suport, un tron pentru hudur (arb. Prezenţa reală a divinităţii) şi numai din cauza suportului Lucifer e accesibil, vulnerabil, căci e o afinitate între el şi aceste suporturi; şi este un suport în calitate de rădăcină tenebroasă a întregii manifestaţiuni. Satan e dezarmat prin similitudini, un suport se infuzează în alt suport care crede că asimilează, devorează suportul superior şi se trezeşte tras în sus ca şi cu o undiţă; şi atunci ce a mai rămas din el?
Deasupra lumii fizice este alta mai înaltă: lumea spirituală, unde omul se poate căţăra, până ajunge la punctul unde atracţia lumii acesteia nu i se mai atârnă de picioare. Odată ajuns în lumea pneumatică, sunt alte dimensiuni, căci acolo ceea ce e sus e şi locul unde ne sunt rădăcinile. Asta nu se poate decât pentru o entitate care în toată fiinţa ei este numai văz şi ochi, şi în care contemplaţia este însăşi substanţa fiinţei. E deasupra lui sattva însăşi, căci o tendinţă este sattva numai faţă de alte tendinţe expansive şi descendente, rajas şi tamas. Or, în „locul” unde sattva devine fixantă, cum e tamas pentru lumea noastră, nu mai există sistem de raporturi, ci pură conformitate, deci omogenitate cu Fiinţa.
Între lumea pneumatică şi a noastră mai este o lume, intermediară, unde se dă în adevăr bătălia destinului nostru, căci în lumea noastră nu e bătălie, încătuşaţi fiind cu totul de greutate; solicitările contrarii nu pot surveni decât acolo, la punctul care se află la egală distanţă între ele, deci în lumea intermediară, psihică. Acolo e primejdia mare, mai ales în ce priveşte înşelăciunea, decât de cădere; din cădere te mai poţi ridica dar înşelăciunea te ţine vrăjit eoni întregi de existenţă. În lumea intermediară sunt ultimele limite ale domeniului Principelui Întunericului; mai sus nu se poate ridica; acolo e porticul templului exterior. Primejdia mare constă în faptul că nu atât Principele Întunericului este primejdios, căci se rezolvă într-un simulacru de neant, într-o iluzie, ci în fascinaţia pe care o exercită, vertijul pe care-l dă. Lumea subtilă nu e „locul” entităţilor spirituale, dar ele îşi pot lăsa o urmă, un vestigiu, un reflex rezidual în ele; cules de Înşelător, ca o smântână, acest reflex rezidual poate fi uzurpat ca o mască de iluzie; aici este primejdia cea mare. E ca şi cum ne-am duce spre o stea după imaginea ei într-o apă. Nu atingem Cerul, ci noroiul din fundul mlaştinii. Principele Întunericului caută să dea fiecărei raze oglindite pe suprafaţa apelor mijlocii, o direcţie contrară, falsă. Nu este posibil să scăpăm de aceste năluciri de lumină, decât prin intuiţie directă, intelectuală, căci Vrăjmaşul poate uzurpa reflexul, imaginea oglindită a unui Înger, dar nu este esenţialitatea lui. Desrobirea, plenitudinea lucidă pe care ne-o dă contemplarea Ideilor, nu se găseşte în reflex, care cel mult ne poate da o beţie, o uitare, un vertij, şi asta ne dă posibilitatea să detectăm duşmanul în dosul măştii.
Lucifer, Îngerul rebel, nu este numai puterea care operează crearea lumii. Însăşi concepţia căderii lui Lucifer e limitată, pentru că face din creaţiune o operă de revoltă, contrarie voinţei lui Dumnezeu. Or, Lucifer însumează o tendinţă voit descendentă care evertuează posibilităţile de creaţie din indistincţiunea lor, voinţă care poate fi aceea a unui Principiu luminos, lucrând din voinţa lui Dumnezeu şi privită, numai foarte din afară, din perspectivă religioasă, misiunea sa apare ca o revoltă. Şi e drept ca toată drama să apară ca o revoltă în religie, care e făcută absolut pentru toţi oamenii, căci realitatea faptului e incomprehensibilă pentru ei; ar trebui să se ajungă din explicaţie în explicaţie la concepţia apofatică a lui Dumnezeu, a Principiului nelimitat, care se neagă pe el însuşi ca urmare a Infinităţii lui şi pentru asta creează Lumea, dând misiune lui Lucifer „s-o moşească” printr-o aşa-zisă revoltă care e de fapt o ruptură de echilibru.
Lucifer are şi un caracter metafizic nu doar cosmologic, în plan cosmologic Lucifer ia o altă înfăţişare decât în cel metafizic, căci, existenţial, reflexul obiectului pe un plan inferior nu e aidoma cu obiectul în realitate. Prea ar fi simplu. Imaginea obiectului pe alt plan intră în alt sistem de coordonate decât acela ale planului principial şi, în speţă, în lumea noastră intervine legea dualităţilor care complică problema.
Lucifer nu este numai imanent lumii noastre. Or, nu e posibil Imanent fără Transcendent, a cărui oglindire este. Lucifer e primul din spiritele interioare şi cel mai absolut necesar operei de creaţiune. Lucifer e principiul care produce ruptura echilibrului celor trei gune în Prakriti, deci e deasupra nu numai a lui Tamas, dar şi a lui Rajas şi a lui Sattva. Fiat-ul care produce această ruptură de echilibru e un Verb divin, e o Apofază, care numai în reflexele ei periferice are un aspect de negaţiune. Una e negaţiunea lui Dumnezeu de către un agent subaltern şi alta e negaţiunea oricărei limitaţiuni care ar părea să se prindă ca o pojghiţă pe Faţa divină, negaţiune care salvagardează Absoluitatea divină.
Lucifer nu e numai Şarpele, care e o specificaţie cosmică a lui, o ardoare cupidă, invidioasă, interesată, egoistă, care şerpuieşte în inima omului şi o învăluie în reţeaua ei. Lucifer, tăiat de rădăcinile lui cereşti, de lumină, rămâne numai foc, care nemaifiind solicitat de o atractivitate de sus, se roade pe el însuşi, se hrăneşte din propria lui substanţă; dar chiar faptul că e numai şarpele, că şerpuieşte în inima omului, arată că tot pe spirala Vortex-ului Sferic Universal se înscrie; care conţine în ţesutul lui totul, inclusiv pe Adversar; numai că în cazul Şarpelui, aceste spire, văduvite de lumină, desţesute s-ar putea spune, cad cao pulbere radioactivă pe ele însele şi pe lume, maleficiind-o.
Şarpele cere identitatea; lipsit de ea, sustras din căile ei, se devorează pe el, îşi devorează coada, devine Uroboros; căci ste şi un aspect sinistru al acestuia: în sensul pozitiv, Uroboros-ul care-şi muşcă coada arată că purcede din Principiu şi se întoarce în el; în lume, cercul pe care-l formează e o spiră a Vortexului şi, ca atare, revine la punctul de plecare cu un pas de elice mai sus, sfârşitul unei spire fiind punctul de plecare al spirei imediat superioare. Dar în cazul aspectului negativ, lipsind „Atracţia Cerului”, aceea care face ca spirele să fie în realitate paşi de elice spre Zenith – şarpele îşi muşcă realmente coada, se face un scurtcircuit, şi planul pe care-l delimitează se preface în cenuşă. Nu mai rămâne, în adevăr, decât o ardoare cupidă, pentru că e nepotolită, o conflagraţiune, o explozie neputând fi un aliment, invidioasă pe tot ce e în afară de ea, şerpuind în inima omului ca în jurul oricărei conştiinţe care crede că-şi are raţiunea suficientă în ea însăşi, în care se manifestă Principium Individuationis.

Ti l-am mutat la topicul cu metafizica pe care l-ai deschis. De fapt doream sa-l mut la "Dincolo de ratiune", insa dupa ce mi-ai dat de lucru cu vreo 20 de topicuri si mai bine, a ajuns aici, unde intr-adevar nu-si avea locul, ca aici nu ne ocupam cu filosofia si nici cu metafizica care este tot o ramura a filosofiei chit ca unii poate nu vor sa recunoasca acest lucru.
Ar fi mai bine sa te uiti inainte de a scrie un mesaj daca este la subforumul potrivit...

Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-i făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
I-am dat următorul răspuns Stăpânului Universului: „Dacă eşti mulţumit de mine, îngăduie-mi să-ţi înţeleg Mâyâ.”
„Ce poţi face tu cu înţelegerea Mâyei mele?” răspunde Zeul. „Îţi voi da mai degrabă îmbelşugare în viaţă, împlinirea datoriilor şi misiunilor tale obşteşti, toate bogăţiile, sănătate şi plăcere ca şi fii eroici.”
„Tocmai de lucrurile acestea”, spusei eu, „doresc să fiu scăpat şi să trec dincolo de ele.”
Zeul continuă: „Nimeni nu-mi poate înţelege Mâyâ. Nimeni nu mi-a înţeles-o vreodată. Nu va exista nicicând cineva în stare să-I pătrundă taina. Demult, tare demult, trăia un profet asemănător zeilor, pe nume Nârada, şi el era un fiu bun al zeului Brahmâ însuşi, şi era plin de evlavie fierbinte faţă de mine. Ca şi tine, el şi-a atras bunăvoinţa mea şi eu I-am apărut aşa cum îţi apar şi ţie acum. I-am făgăduit împlinirea unei dorinţe, şi el a dat glas dorinţei căreia şi tu I-ai dat glas. Apoi, deşi l-am prevenit să nu cerceteze mai departe taina Mâyei mele, el a stăruit, întocmai ca şi tine. Şi atunci I-am spus: „Aruncă-te în apa de colo şi vei trăi taina Mâyei mele.” Nârada s-a aruncat în iaz. A ieşit din nou la suprafaţă sub forma unei fete.
Nârada a păşit pe uscat din apă ca Sushilâ, „cea virtuoasă”, fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei I-o dădu de nevastă fiului regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul ce sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită.
După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-I mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: „Fiule, fiule!”, iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilâ în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nârada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar.
După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nârada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Mâyâ mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahmâ cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra şi nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai TU ai putea cunoaşte acest lucru de necunoscut?”
Nârada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evlavie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină un loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.
„Ţi-am spus această poveste”, încheie Vishnu, înainte de a se retrage tot astfel din faţa ascetului, „ca să te învăţ că secretul Mâyei mele e de nepătruns şi nu poate fi cunoscut. Dacă doreşti, poţi şi tu să te arunci în apă, şi vei şti de ce anume lucrurile stau aşa cum îţi spun.”
După care Sutapas (sau prinţul Kâmadamana în penultima sa întrupare) plonjă în apa iazului. Ca şi Nârada, el ieşi la suprafaţă sub înfăţişarea unei fete, fiind astfel învăluit în ţesătura altei vieţi.”

Mitul Potopului este mai vechi decit crestinismul.
Este mai vechi si relativ la iudaism.
Pina si indienii americani l-au cunoscut si doar ei au plecat la america de mult timp.

De fapt acest "M I T" a fost un cataclism natural - formarea Marii Negre, pe acolo locuiau mai toti cei 10.000 de homo-sapiens, supravietuitorii marelui inghet.

Si iata ce a devenit legea a I-a a decalogului.
Domage!

reset - postare dubla