QUOTE(Serenity @ 30 Nov 2008, 02:09 AM)
Sictiriti de chestia asta suntem cu totii... si cel mai sictirita sunt de oamenii aia care nu au nici cea mai mica farama de bun simt si cred ca absolut totul li se cuvine. Ma rog, eu, la cat de paranoica sunt sa nu se profite de bunatatea mea, nu prea am dat ocazia genului asta de oameni sa ma 'sictireasca'
dar fratele meu e genul de om care ajuta pe oricine, oricand, oriunde (sau, pe romaneste, e genul ala de "fraier"), care si-a luat-o in freza din cauza asta de mii de ori, fara sa se invete prea mult minte. E inca naiv si vede lumea prin prisma lui, a felului lui de-a fi, si evident ca sufera de fiecare data cand isi da seama ca x si y nu doar ca nu apreciaza deloc ce li s-a dat, dar vor din nou, de doua ori mai mult. De-aia sufar si eu odata cu el si de-aia imi stau atat de rau in gat oamenii de genul asta. Desi o mare parte din vina o are si el, i-am explicat de nenumarate ori, problema e ca ii cam sta in caracter chestia asta si nu stiu cat o poate schimba. Si maica-mea e la fel.
Stii cum e... el gandeste "de ce binele e rasplatit cu raul?", pe cand celalalt zice "prostia se plateste, dragul meu". Ambele parti sunt vinovate.
Sintem sictiriti din mai multe motive:
- facem binele din interes mascat: fie cu gandul, macar intr-un colt al inimii, de a ni se intoarce, fie pentru a compensa golul acela, carenta de care vorbeam intr-un topic mai vechi. In ultimul caz, din capriciu, care se transforma foarte usor in revolta, frustrare. Iti ajuti colegul, prietenul, vecinul, sau un strain pentru a avea un motiv de automultumire, de satisfactie, sa te lauzi in sinea ta "Ia uite, ma, ce mare branza am facut eu!, ce mare sunt, etc.". O forma de a ne gadila orgoliul, atat si nimic mai mult.
- de nenumarate ori vedem numai binele facut, omitand binele primit: din partea sociatatii, a familiei. Bine, in inteles material, moral, sufletesc. Uitam repejor ca ieri am primit o pleasca, o vorba buna, un sfat, o indrumare, o informatie pretioasa. Incepand de le viata pe care am primit-o. Mai sa fie, toti avem memorie selectiva, tinem minte numai ceea ce am oferit!
- normal, faptele bune capata o insemnatate atat de mare in ochii nostri, de parca am pus soarele pe cer, am creat aerul pe care il respira, mama, mama!
- nu o data suntem subiectivi sau hipersensibili cand ni se pare ca celalalt este profitor, are ganduri ascunse, samd, cand, de fapt, realitatea e cu totul alta. Ieri l-ai ajutat pe x, astazi te oftici ca nu-ti da un telefon sa te intrebe "- Mai fiinta, ce mai faci!", iar maine aflii ca are o problema serioasa, pe care nu le-o doresti nici dusmanilor. Mai bine sa ma ia de fraiera decat sa ratez o INTALNIRE.
- In foarte multe cazuri facem numai un bine aparent : clasic cazul cand vrei sa fii "colegial", "saritor", oferind sarmanului student o tigare, bani de bautura, facilitati pentru jocuri pe net; la viciu suntem solidari. Normal ca se obrazniceste si se invata la cascaval.
Acum, de ce primim bobarnace dupa ce facem bine? In primul rand, nu ne punem problema ca, nu de putine ori, ii "gratificam" si noi cu acelati tratament pe unii care ne-au facut bine, dar nu=i apreciem.
In al doilea rand, de aceea esti liber: pentru ca faci binele neconditionat, fara a te astepta la osanale. De asemenea, recunostinta este tot un rezultat al liberului arbitru. Bineinteles, n-are nici o valoare faptul de a intoarce un bine din calcul (normal, mai am nevoie de el!). Daca insa ajuti o persoana dezinteresat, iar aceasta isi aduce aminte de tine cand nu-i mai poti oferi nimic, ori n-o mai leaga nimic conjunctural de tine, avem de-a face cu minunea care se intampla o data-de doua ori in viata, sau niciodata: PRIETENIA.
Frumos spus.
. Sictirit de faptul ca, daca-i faci caruiva un bine, nici nu stie s-o aprecieze.
) 
a fost si taica-meu asa.
Ca nu am la ce sa ma astept..........