Un început de epopee



Am aşternut în muguri de-orhidee
un gând prăpăstios, însă neclar,
zărind în pragul celei ce-a fost idee
un strop din arta gustului bizar.
Şi îngeri descompuşi, covoare
de spini ce fără frunze au căzut,
lăsând parfumul fad, fără culoare,
să cânte o legendă de demult.
Degeaba-au aripile frânte
şi cărţi umplute, scrijelite
când toţi eroii s-ar ascunde,
sub scuturi ce par oţelite.
Dar n-au unde.
Doar vântul va mai bate-n urmă
prin mugurii de orhidee,
când veşnic va scurma-n ţărână
la început de epopee.

Iluzii II



Mergând distrat
pe alei întortocheate
căutam o ieşire
din singurătate.
Am văzut însă
uşa pe unde se intra;
era făcută din oglinzi
şi reflecta un joc de umbre
în timp ce mă apropiam.
Apoi mi-am vazut imaginea în ea.
Când am atins clanţa rece
am crezut că mi se pare
dar mi-am vazut imaginea
întorcându-se şi plecând
în cealaltă parte.

Priviri răstălmăcite



Nu te uita la ceas.
Timpul nu se opreşte,
nu e unde-a rămas
o clipă doar, priveşte.
Joc de cuvinte pentru noi,
joc de secunde, pentru ceas.
Nici versul nostru-n ritm vioi
nu este unde a rămas.

Priviri răstălmăcite



Nu te uita la ceas.
Timpul nu se opreşte,
nu e unde-a rămas
o clipă doar, priveşte.
Joc de cuvinte pentru noi,
joc de secunde, pentru ceas.
Nici versul nostru-n ritm vioi
nu este unde a rămas.

Renunţare



Aş vrea să nu mai ştiu
al vieţii sens,
să fiu baladă fără vers.
Vreau să mă nasc din nou
şi să învaţ din mers.

Un semn de carte



Ascunşi, închişi în noi,
ca semnul într-o carte,
cu gândurile strânse roi
departe aruncate,
tânjim un vis amar
în orizontul nostru mic.
Tot încercãm un zbor hoinar
şi nu mai aşteptãm nimic.

Istoric



Vechimea atârnă peste cetate
ca un strai îndoliat,
iar oamenii îşi înseamna lumile cu ruine.

Aş vrea



Aş vrea să fiu un conţinut,
nu o prefaţă din cartea unei mari iubiri.
Să ştiu că viaţa mă răsfaţă.

Cuprinsul nu mă prinde
şi sar câte-un capitol.
Sună sec.
Ating însă finalul nebunesc.

Templul părăsit



Coloanele de piatră aşteaptă nemurirea
când păsări răpitoare îşi fac pe vârf lăcaş,
altarul s-a pierdut şi nu are urmaş
căci vântul i-a adus pieirea.
Coloanele de piatră îndură frig şi-ngheţuri
şi soare arzător şi ploi vijelioase,
coloanele aşteaptă cu marginile roase
să se ascundă-n ceţuri.

Soldatul



Acele mâini, acele braţe
împrăştiate ici şi colo,
pe câmpul bătăliei le poţi găsi
răpuse de gloanţele hoaţe.
Una strângând o puşcă,
mânerul unei grenade
sau… o iconiţă.
Şi toate astea le poţi vedea
în timpul unei promenade.
Mulţi tineri au murit, cu mîna
la inimă. Seceraţi
pe culmea unei baricade.

Câte-un soldat ramâne-ntins
cu ochii larg deschişi
şi se întreabă, trist:
-Eu pentru cine oare m-am stins?
Nimeni nu se apleacă asupra lui,
ca să-i audă ultimul suspin
şi să-i culeagă cuvintele
murmurate dintr-o suflare.

Generale...



Cedezi impulsului precar
din arta gustului bizar,
sub duritatea aparentă
de armură consecventă.
Eşti ca un fir de păpădie,
răsfirat, în vânt ce-adie
printre arome de război
pierdute-n cioburi de noroi.
Iluzia victoriei te-aşteaptă
la un final de toamnă coaptă.
Dar uiţi că ce faci e o crimă
nu este simplu joc de scrimă
şi totul, pentru o bătălie
ce-ţi va aduce o melodie
printre arome de noroi
rătăcite-n cioburi de ploi.

Căutătorul de comori



Încătuşarea viselor rulate în torente,
în veştejirea ultimei petale de dispreţ
se poticneşte în stânci şi valuri, violente
la malul ce a fost cuprins de un îngheţ.
Se desluşesc şi destrămatele cochilii
ce-au tânguit, odată, foşnetul adânc.
Acum, doar cioburi zac pe plajă însă zorii
le-mbrăţişează ca şi când cântă unui prunc.
Valul aruncă haine sfâşiate, descărnate-aduse
din larg şi trupuri ce au căutat,
comori şi frumuseţi odată-apuse.
Un ultim trup de val e aruncat.

Nisipul ca de ceară, urlă în sunet surd,
o agonie ca de lemn în foc, acum cenuşă,
extatic îl poartă în spirale de vânt crunt.
Şi se îneacă în ochiul rece de păpuşă.
Bărbatul se ridică privind în jur, mirat,
scrutează orizontul cu cer de obsidian
ce sfâşiat de umbre, pare îndepărtat.
Un alt val muşcă ţărmul iar el aşteaptă-n van.
Tenebrele din noapte se-nlănţuie pe rând,
unindu-se sub hramul, ce pare muritor,
al ultimei speranţe, al ultimului gând
sub luciul aurului hăituit. Se vrea nemuritor.

Oglinda nevăzută, arată chip străin şi hăituit,
al omului în căutare de fiori.
A vrut să afle străluciri de aur tăinuit.
Sărmanul căutător de comori...