Intr-un ziar de ieri a aparut articolul Vecinul meu, Nichita Stanescu

De prin articol ...

Pe 13 decembrie se implinesc 24 de ani de cand poetul Nichita Stanescu a parasit aceasta lume. O placa maronie anunta, de cum te indrepti din Piata Amzei spre Calea Victoriei: „Intr-un apartament din acest bloc a locuit si creat in ultimii ani de viata poetul Nichita Stanescu”.
[...]
„Nichita gasea oricui cate ceva ca sa-l incurajeze. Nu stiu cum il percepeau ei pe el. Nichita era colectionar, avea diverse lucruri pe care le strangea, inclusiv monede. Dar, pentru ca era atat de generos, daca cineva spunea ca-i place ceva, ii daruia acel lucru. Fiecare intalnire cu el era speciala. De asta multi spun ca l-au cunoscut pe Nichita. Fiecare pare a avea un Nichita al lui, „de colectie”„, spune sotia poetului.
[...]
Administratorul din vremea cand poetul a locuit la bloc isi aminteste de Nichita Stanescu ca de „un om extraordinar, cu o anumita jena fata de oameni”.

Merita citit tot, zice eu, foarte rar apare ceva despre acest poet ... si om ... atat de special.

Super, Calfa! Zece puncte pentru această informaţie!

Un moment de liniste, o lacrima de frumos intr-un ocean de mizerie.
Multumesc, Calfa.

Am fost in apartamentul ala.
Era loc de pelerinaj pentru studenti bucuresteni constienti ai acelor vremuri.
Nichita era intr-adevar primitor si ospitalier...Dora insa....
Multi spuneau ca daca nu ar fi avut-o pe Dora care sa ii mai tempereze excesele, cu Nichita ar fi iesit rau de tot..

Noi ne-am dus ca mocofanii cu o sticla de vodca care sa ne justifice prezenta.
Usa era larg deschisa, dar Nichita ne-a facut sa ne simtim mizerabil pentru darul nostru.
In fine ne-a vorbit si chiar ne-a recitat ceva, apoi brusc si-a pierdut interesul si s-a intors catre alta persoana cu care a continuat sa polemizeze mai bine de o ora fara sa ne mai bage in seama.

Am plecat neobservati de maestru.


Imi mai amintesc si de o intamplare de la libraria Eminescu.
Eu alegeam o carte, si cand s-a deschis usa in vacarm si erau strigate si chicoteli. In cadrul usii a aparut Nichita.
Era mult mai mic, mai slab si mai tanar decat il vazusem la tevereu. Vorbea tare si se certa cu Fanus Neagu, si erau amandoi muci.

Ii striga: "Uite batrane...Lumea cauta librariile, nu e cum spui tu..Lumea e dornica de frumos. Demonul meu nu ma minte niciodata batrane.." declama deja.
Au iesit asa cum au intrat, lasandu-ne nauci...fara sa stim daca fusese o intamplare aevea sau doar o alta plasmuire printre atatea carti.


Am fost si la inmormantare.
Era in costum. Un costum cumparat din banii pe un premiu literar castigat, ne-a explicat prietenul lui poetul Tomozei


Nu sunt singurul care il considera cel mai mare poet roman al tuturor timpurilor, si nu spun asta de convenienta. Sa se vada aici si topicurile cu Eminescu unde am afirmat la fel..

Good night, sweet prince


In zadar vei incerca sa ne uiti de vreme ce noi iti pastram amintirea..."Netarmuit Nichita, ne lasa necuvinte..."

Imi place Nichita. Il iubesc pe poetul Nichita de cand eram copil, pentru ca omul Nichita a murit cu doi ani inainte sa ma nasc eu. Regret ca m-am nascut tarziu, si ca Nichita a murit prea tanar. Cand am venit la facultate, in primele zile am fost sa vad mormantul lui. Este de o simplitate care ii era carateristica. Dar Nichita acolo este foarte singur, si uitat. Oamenii care il iubesc nu se duc sa-i lase o floare pe mormant. Si asta ma intristeaza. S-a jucat cu sensul cuvintelor si le-a depasit. Mi se pare inutil sa spun ceva despre poezia lui. Fiecare vers in parte vorbeste singur...

Aici gasiti un pic de Nichita: http://rapidshare. com/files/ 131645921/ Nichita_Stanescu -Editie_De_ Colectie_ _Jurnalul_ National_ .rar.html

Si asta este mormantul lui Nichita, la cimitirul Belu din Bucuresti (pt cei care nu l-au vazut):





Din pacate articolul din Evenimentul nu se deschide....