Nici acum nu pot să mă abţin să mă gândesc la copilărie, când văd nişte puşti ce cred ei, poartă un mare secret şi vor să-l ţină neapărat tăinuit.
Când credeam în Moş Crăciun (bineînţeles nu recunoşteam în faţă spunând mereu că părinţii fac totul) lucrurile erau atât de simple. De exemplu, nu pot să uit cât de repede ne împăcam noi copiii. De fiecare dată când, dintr-un motiv banal mă certam cu cineva, ne împăcam cu o simplă strângere de mână. Astăzi facem mofturi, nu putem suporat gândul că cineva ne-a jignit şi ne purtăm de parcă am fi nişte ambasadori plictisiţi de meseria lor. Păcat.
La noi la bloc scara A şi scara B erau rivale. Ne băteam cu pietre. Destul de periculos dacă stau bine să mă gândesc acum, dar la vremea aceea nu ne gândeam. Eram prea absorbiţi în luptă. Mhm, şi acum ţin minte când i-am spart unuia dintre inamici capul. Aşteptasem să se aplece după piatră şi POC! drag de pietroi în cap. Întotdeauna bătălia se încheia când cineva şi spărgea capul.
Mai ştiu că aveam planuri atât de imposibile acum, dar atât de realizabile în copilărie. Vroiam să ne facem casă sub pământ, să ne fcem maşini de curse etc. Umblasem o zi întreagă după fiare vechi necesare pentru a ne construi un ditamai OZN-ul.
Focul era ceva interzis. De fiecare dată când făceam “accidental” un foc ne chinuiam să ne scoatem fumul din haine. Atâtea de spus…
Copiii de azi joacă toată ziua Counter. Ce ştiu ei de “Sticluţă cu otravă”, “Telefonul fără fir”, “Stană de piatră”, “Omul negru” sau De-a v-aţi ascunselea… “Flori, Fete şi Băieţi” era preferatul meu. Era singurul mijloc al copilului timid de atunci să se bage în seamă cu o altă fată.
Întotdeauna când mă gândesc la copilărie, prima imagine pe care o văd e o privelişte însorită. Aşa mi-a rămas întipărită copilăria. Toate zilele însorite. Ce vremuri…

Ai dreptate, copiii mei n-o sa aiba voie sa joace pe calculator, o sa-i trimit cu forta afara Eventual cu tata lor