Dupa o lunga absenta de la Han, ma intorc cu forte proaspete si cu tema facuta (chiar daca cu o intirziere considerabila). Asadar, impresiile mele despre ultima carte de Umberto Eco pe care am citit-o: Cinci scrieri morale, (Bompiani Milano 1997, Humanitas 2005). Pentru mai multa cursivitate, o sa impart "recenzia" mea cam stufoasa in 5 posturi diferite, cite unul pentru fiecare capitol.

Cartea (de fapt o cartulie de 100 de pagini) este o colectie de 5 scrieri care, zice autorul in introducere, "in ciuda diversitatii tematice, au un caracter etic, referindu-se adica la ceea ce ar fi bine sa facem, la ceea ce n-ar trebui, sau la ceea ce nu se poate face nici in ruptul capului". Daca cititi printre rinduri, asta inseamna ca cele 5 "scrieri" (doua articole, doua conferinte si un colaj de articole si conferinte) n-au nici in clin nici in mineca una cu alta, fiind adunate intr-un volum pentru ca probabil nu-si gaseau locul in alta parte. Si pentru ca era totusi nevoie de un numitor comun care sa justifice gruparea impreuna a acestor scrieri si nu a altora, iar Eco e maestru in gasirea de conexiuni si semnificatii ascunse, s-a hotarit ca avem de-a face cu cinci scrieri morale, adica despre etica, desi la fel de bine puteau fi "cinci scrieri despre viata", "cinci scrieri despre societate si relatii interumane" sau "cinci cestiuni arzatoare la ordinea zilei", caci toate aceste notiuni sint suficient de generoase si ambigue incit sa cuprinda toate temele tratate in cele cinci articole. Nu ma intelegeti gresit, tot acest "colaj de colaje" nu stirbeste cu nimic calitatea si consistenta argumentelor, stilul lui Eco e la fel de proaspat si de viu ca si in celelalte lucrari ale sale, doar coerenta are un pic de suferit... dar cine mai cauta coerenta in plin postmodernism?

Sa luam asadar pe rind cele cinci scrieri:

Prima, "Ginduri despre razboi", este un articol publicat in 1991 in timpul primului razboi din Golf. Inainte de a intra in tema principala, Eco vorbeste putin despre conditia intelectualului si atitudinea pe care acesta ar trebui s-o adopte in fata razboiului. Pozitia lui Eco este una nuantata (ca intelectual de stinga, nu putea sa fie pro-razboi, dar in conflictul din Golf din '91 era greu sa se pronunte impotriva coalitiei anti-irakiene conduse de americani). Totusi, Eco anticipeaza surprinzator de bine tendintele pe care aveau sa le urmeze conflictele armate din anii urmatori: improbabilitatea unui razboi nuclear, relativizarea taberelor si implicarea mass-media ca participant direct, importanta noilor tehnologii informationale (internetul nu aparuse inca, blogurile - nici atit!), toate acestea ducind la constituirea unor retele difuze ale puterii, o multime de centre care actioneaza autonom in apararea propriilor interese, spre deosebire de tiparul clasic, al confruntarii dintre doua tabere monolitice. Urmarea, crede Eco, este ca nici un participant nu va putea conduce ostilitatile si nici nu va putea prevedea finalul conflictului. Mai mult, "sfirsitul probabil al unui razboi este o confuzie generala". Daca ne uitam la ce se petrece astazi in Irak, nu putem decit sa ne inclinam in fata profetiei lui Eco, facuta acum mai bine de 16 ani. Solutia pe care o propune Eco este declararea razboiului ca tabu de catre societate, eliminarea cu totul a razboiului ca optiune: "Este o indatorire intelectuala sa proclamam absurditatea razboiului".