Detalii referitoare la Forumul "Creatii Pe O Tema Data"


Iata a cincea tema, pe baza careia va invit sa creati si sa trimiteti materialele dumneavoastra literare in cadrul acestui topic.
Incepand cu aceasta editie, avem si un partener: site-ul Intelepciune.info - Povestioare de Intelepciune.
Vor exista si premii, urmeaza sa anuntam care sunt acestea, pana la sfarsitul lunii.

Tema propusa de data aceasta provine dintr-un 'Dialog' realizat de Paula Romanescu. Asadar, sunteti invitati sa realizati un material literar avand ca tema urmatorul "Dialog".

===



- De ce-ai ivit omul - miez de lumina-n noapte?
- O, n-ai aflat ce-nseamna marea singuratate?



("Dialog", de Paula Romanescu - pasaje pe Intelepciune.info)

===


Va reamintesc ca, avand ca baza acest titlu, materialele pot fi orice tip de creatie literara, de la poezie si pana la parodie, de la epigrama, pana la roman. Puteti participa cu mai multe creatii trimise pentru aceeasi tema si totodata puteti participa la mai multe teme.
Materialele pot fi trimise pana pe data de 15 iulie.


Mult succes!

(Intrebarile sunt asteptat in cadrul acestui topic: http://www.hanuancutei.com/forum/index.php?showtopic=7832 )



(De data asta am trimis inainte temei propuse de Denise. )

Durere

Camera mare si goala,
Eram doar Eu...
Camera goala,
Gol imens care durea enorm
Eram Cuvintul, firav abia soptit, o mica scinteie in
imensa intunecime,
...Dragoste.
Am inceput sa cresc
Am devenit o uriasa Dragoste si trebuia sa ma daruiesc...
Dar cui?
Ceva lipsea, singuratea durea enorm...
In mine frica, indoiala si dor
Gindul meu te-a conturat...
Dupa chipul si asemanarea mea,
Si te-am scos de acolo
Cu o suflare
Te-am insufletit.
Dragostea mea pentru tine creste neincetat...
Eu te rog sa umpli aceasta camera,
Cu Viata,
Cu Dragoste...
Totusi tu ma ignori...urasti existenta mea.
Ma parasesti.
Ramin singur...
Inima mi se sfarima in nesfirsit pustiu...
Eu ma scufund...pier in eterna singuratate.
Imi las doar ochii sa te mai pot vedea,
Gura sa-ti pot sopti,
Bratele sa te ridice cind cazi.
Slab de tot, aud glasul tau indepartat
Iti cunosc vocea, iti cunosc inima...
Tu esti fericit...fericit fara mine.
Imi adun ultimele puteri, alerg catre usa,
Vreau sa te mai vad odata,
Tu nu ma vezi dar imi zimbesti in gind...
Pentru ultima data deschid ochii...
Te vad...vad ca zimbesti.
O ultima bataie de inima...
M-ai parasit!
Mor singur...mor in singuratate
Tu rizi.
Risul tau...cindva atit de frumos
Acum plin de dispret si ironie
Tu rizi zgomotos, mult prea zgomotos
Praf pe aripile vintului voi deveni
Nimeni nu-si va aminti de mine,
Nimeni nu va crede in mine
Nimeni...
Nimeni...
Mor in singuratate
Mor din cauza Iubirii mele pentru tine
Dragoste...Dragoste neimplinita
...Singuratate

Parem cu toti niste carabusi fara vlaga,pregatiti de campul de zbor.Unul deja isi incepe calatoria.Ceilalti il observa si nu-l pot opri captand o iluzie. Insa aceea iluzie nu este niciodata la fel numai cuvantul este acelasi.In afara lui pentru a pune in miscare masa de sange lenes in care nu mai colinda nimic avem nevoie de toxine devarsate pe maluri,care sa alunge pestii orgoliului,elegantei cat si zvarlugile sperantei..Am planuit impreuna apoi o astfel de calatorie dar pregatirile (preliminariile) au cheltuit mult timp...chinezariile de hartie,staniolul,penita stiloului atat de necesare pentru intretinerea fascinatiei ne erau straine.Iluzia unor...pasi care trec de la o usa la alta, bietele fotografii aseptice,gemeni stupizi care invadeaza aerul cu biplane din lemn silind randunelele sa aterizeze fortat ..tipetele fumurii speriate de un sarpe bland.. ne opreau de fiecare data!!!???

Hohotele celor doua nuduri burduhanoase aplecate asupra cicatricelor din broderia obrajilor sifonierului cel mare insa ne indemnau ...sa continuam.

Pe scoarta inimilor noastre isi faceau din nou escala... fluturii... alungand carabusii ca o ploaie ce rascoleste,ca un soare figurant.O simpla ploaie de vara... pe care sub umbrela transparenta numai monstrii o puteau traversa, iesind la mal goi ,inveliti numai cu parazitii agatati de ei,impingandu-ne puisori cu botul spre bloc-starturi.INCET-INCET ,redevenim niste mici submersibile,ne agitam complet etansi ,pe dusumea...fara nici o noima prinsi de nisipul adanc si moale.

Sa nu stam insa cu sufletul la gura:ultimul val ne va trage pe toti inapoi si vom fi din nou impreuna...von strabate in doi SINGURATATEA...

O!! dar asta cat va mai dura????.. Intr-o zi va veni un camion de somn sa viseze pe perna noastra dubla zicandu-ne: hai sa ne amintim de toate cate-au fost....

(Incet-incet singuratatea ne aminteste de toate cate-au fost... )

FLAMENCO

Intuneric bezna, o pana de curent, camera e rece si pustie, mi-e lene sa aprind focul in semineu. Stau nemiscata in vechiul fotoliu, invelita cu pledul cel rosu...afarul vintul se aude suspinind bolnavicios. Prin geamul imens privesc dansul ametitor al frunzelor rotite de vint... As fi vrut sa fie fulgi de nea nu frunze, macar as fi avut revelatia unui inceput, fie el si al iernii. Imi vine in minte geneza, mai stii poate asa o fi fost cind s-a nascut universul. Si vintul asta sinistru...aici asa bate mereu...bate in geamuri, in munte in copaci. Parca a batut si in usa, eram gata sa deschid dar mi-a fost frica! Singura in satul asta uitat de lume, cu vintul nebun care vrea sa-mi intre in casa, sa se furiseze pina si in sufletul si gindurile mele ca un amant cu mintea ratacita.
-Vint nebun opreste-te! Oricum nu-ti voi deschide si daca totusi vei intra, ma voi lupta cu tine ca si cum m-as lupta cu mine insami. Asa am sa fac!
A continuat sa bata ca un cersetor in usa...dar s-a oprit cind a sunat lung telefonul... doar o scinteie si s-au aprins si televizorul si lumina...si focul!
Cine sa sune la ora asta? Privesc pendula veche cu o singura limba si-mi dau seama ca e destul de tarziu...dar ce conteaza? Ridic receptorul, ce am de pierdut?
-Da!
-Ce faci Mira?
Nu recunosc vocea...sa-i raspund? Sa-i spun ca-i o greseala? Sa inchid telefonul?... De ce?
-Bine! Tu?
Ciudat...conversez cu un necunoscut...si la urma urmei de ce nu? Poate el chiar ma cunoaste...Din vedere...Hm... pe intunericul asta!
-Ce ai de gind sa faci in seara asta, draga mea?
O...dac-ar fi dupa cum vreau eu...ce n-as face!!! Orice, numai sa-mi sting vapaia gindurilor care s-au aprins odata cu lemnele din semineu!
-Am doua bilete la concert!
-Ce concert?
-Flamenco iti place?
-Imi place la nebunie!
-Vezi, stiam eu!
Mda...da acum nu mai stiu eu...ce sa fac...
sa continuam...daca tot am intrat in joc!
-Cind?
-Peste jumatate de ora, la intrarea in Alhambra!
Jumatate de ora? Alhambra? Intrare?
Care intrare...? E doar una singura...dar eu nu gasesc iesirea...cum sa ies din satul asta parasit? Nu sint tramvaie...nici taxi, nici macar o caruta, astea nu mai circula demult pe aici.
Imi iau inima-n dinti si ies in bezna de afara...frigul este suportabil, vintul a devenit prietenos ba chiar m-a impins impins incetisor si m-a condus pina la intrare...am ajuns...si acuma ce fac? Nu vad pe nimeni.
-Intram?
Cine m-a intrebat? Nu vad pe nimeni..Aha...nu l-am vazut in viata mea!
Intram...ne asezam pe scari, chiar in fata scenei. Intuneric bezna...nici macar nu i-am vazut chipul, dar ce mai conteaza?
Pe scena intunecata in centrul conului de lumina, el si ea. Erau atit de aproape de parca le simtem si respiraþia!
Ea, o vapaie rosie, vie... Spatele fin si gol, o ispita dulce ca o semiluna se pierdea in involburarea transparenta de matase rosie a fustei! O ºuviþã subþire din pãrul negru lucios adunat in coc, se alinta leneºã pe linia delicata a gâtului. Capul usor aplecat, braþul delicat, rotund, arcuit în aer ca intr-o chemare!
El, avea grandoarea matadorului in timpul coridei. Sub camasa alba se vedea pieptul larg aramiu pina sub talia inalta conturata de centura lata, rosie, privirea umbrita si grea cata in jos spre glezna fina ascunsã cu dibãcie sub faldurile rosii! Mana lui cuminte si ferma abia atingea locul acela nepermis de ispititor unde linia serpuitoare a spatelui se pierde sub faldurile singerii!
De undeva din bezna, tacerea este intrerupta de acordurile dulci ale chitarei. Miscarile au început uºor, ca o adiere, în ritmul sacadat al castanietelor, picioarelor, chitarei, vocii care se tângia, se tânguia, mai tare, mai puternic, mai nebunesc! Mâna subþire a ridicat uºor rochia deasupra genunchilor rotunzi ºi respiraþia s-a oprit brusc! Chitara a tacut! Palmele au bãtut din ce în ce mai încet pânã ce nu s-au mai auzit, el a dispãrtut în umbra de dincolo de conul de luminã. A ramas doar ea...singura stapina a ritmului ametitor, nimicind sacadat realitatea inconjuratoare, o flacara rosie vie, mistuind cu patima, singuratatea, moartea, suferinta. Pe chipul ei firav se putea vedea o bucurie imposibil de descris...
Singele-mi pulsa în ritmul dansului dezlantuit, sub fruntea inrourata de transpiratia rece gindul meu se framinta a intelege cum...sub ritmul sacadat iubirea, disperarea, durerea, pasiunea, aºteptarea, dorinþa, se lãsau , biciuite, imblinzite si supuse.
S-a lasat incet tacerea si am clipit ametita de citeva ori.
-Asta e a soptit el din nou...
M-am uitat in jur...nimeni...
Fiecare obiect era la locul lui, dar nimic nu parea sa aiba un corespondent in lumea reala...masa cu vaza albastra, lampadarul schiop, pendula intr-o limba, nemiscate parca in aceaiasi uimire ca si mine...doar in fundal semineul...carbunii inrositi se conturau ca o faptura umana care abia se distingea, parea o fata cu un chip incintator, si chiar inainte de a privi mai atent la fiinta a carei brate pilpiiau ca niste aripi de foc, am banuit ca in pieptul ei ca si in inima mea am sa gasesc infipt un pumnal.

In intuneric
poem



Ce tine-ostatec duhul,
In intunericul din tine,
Daca nu inima-ncapatanata
Sa bata inca intr-o mortaciune?

Ce arde pana la cenusa mana
Plecata fara trup spre-un cersetor?
Daca nu arsita si focul
De-a te-arunca in gol...

De ce pana si soarele paleste
Si teme sa rasara mai devreme,
Daca nu spaima ca te-ai trezi'naintea
Visului tau ce inca geme?

Ce face sa traiasca-n juru-ti
Doar golul cel apasator si greu?
Daca nu gandu-i de a-ti sorbi
Din plamani,tot aerul tau.

O tema, un dialog, un cuvant ce de secole se joaca, tremura si stapaneste pe buzele celor mari si celor mici, celor Mari si celor Mici: Singuratate.
Un raspuns mergand pe logica dialogului, as zice: daca si Domnul s-a simtit singur, de ce sa lupt eu cu ceea ce si in El insusi a existat.. (exista)? Oare nu e o risipa de energie!? ( Si energia se pastreaza daca tin lumina stinsa. Zicea cineva ca astfel se solutioneaza si problema caldurii...ca tot murim de cald pe strada .. iar daca se nimereste sa fii singur... mori pentru ca nu e nimeni sa iti dea o palma si o cana cu apa/ un calciu... dupa caz.)
Daca punctul de lumina in noapte L-a facut sa nu fie singur(oare?), probabil este adevarata si credinta populara prin care moartea unui om este asociata cu o stea cazatoare. Oare vrea El, din marea-i singuratate, sa ia toate stelele? De ce? Sa fie lumina doar pentru cel care a creat-o? Oare avea nevoie si de Lumina?
Atunci, hai, na de-aici inca una.... o limina singura vine spre o Lumina si mai singura.... poate nesatula.... sau poate Singura Singuratate cunoscatoare a Misterului Singuratatii...


P.S. Era un cantec cu nu-mi rupeti stelele, parca.. sau asa ceva. Singuratate, imi dai voie sa pastrez pentru mine Steaua Mea?

PICUR!!
- sonorizată -

Picură stele-n clepsidra Universului...
Şşştt!...
Să le-ascultăm căderea, să le-ascultăm cântecul scurgerii-n timp, să privim plutirea uşoară a strălucirii lor.
Clipesc!... Se sting!
Sclipesc, apoi iar se sting!
Un licăr ici, un licăr colo - dantelă de-ntuneric peste un tot nemărginit.
Şşştt!
Să nu-ncercăm să rupem apăsătoarea tăcere, semn al liniştii depline, ce înconjoară imensitatea, ce oferă echilibru haoticului mental...
Şşştt!
Deschid ochii, ridic privirea...
Un licăr ici, un licăr colo, simple prezenţe ce deosebesc întunericul din spatelor pleoapelor închise de nemărginirea de dincolo de ochii mari deschişi! Fluturi de noapte prinşi în plasa întunericului Universului, praf lucitor căzut de pe aripile nopţii pe genele încărcate de timp.
De după cortină, se conturează un pumn imens cu degetele strânse. În ritmul apăsător al liniştii se deschide încet. Un deget, apoi altul... O sclipire, apoi alta... O rază!... Un om... UN OM!!!
Privesc în jur... Eu, o voce... În rest, nimic! Eu, o voce şi-un trup... El, un trup... Un trup şi-o aură, pe-o palmă imensă, creatoare, întinsă...
- De ce-ai ivit omul - miez de lumina-n noapte?... întreb lăsând capul uşor pe umărul stâng şi privind la uriaşa mână încă întinsă.
- Colinzi nemărginirea pe-alei bătute-n stele, doar tu cu tine-n gându-ţi în marea imensitate şi-ntrebi de ce ivit-am omul?... O, n-ai aflat ce-nseamnă marea singuratate?
Şşştt!
Tăcere!
De-aici!?... De-acolo!?... De unde-ncepe??

Singuratatea. Ah, ce diadema, ce stigmat tatuat pe fruntea frumosilor nebuni....Sub ea, stralucesc ochii care au vazut toate vazutele si nevazutele lumii, obrajii ce cunosc lacrimile fericirii si ale durerii, buzele care au sarutat asemenea ingerilor si au blestemat mai cumplit decat eternii proscrisi.
Ah, singuratatea, dulcele exil al celor calatoriti pana dincolo de stele ducand stropi de nectar in causul palmelor sa potoleasca setea celor vesnic arzand, ah singuratatea, demon interzis si cu atat mai venerat in taina, ah singuratatea, armura pe care nimeni nu are curajul sa o stapunga.
Sa-mi smulg inima si sa ofer ultima zbatere aceluia ce-mi va saruta privirea in intaia dimineata.

Va invit sa va exprimati nominalizarile: http://www.hanuancutei.com/forum/index.php?showtopic=9032