...Mã gândesc cã socialul controleazã viaþa ºi comportamentul indivizilor nu doar prin intermediul unor instituþii clare, vizibile ºi bine definite precum biserica, ºcoala, ierarhia socialã ºi profesionalã, justiþia, ci ºi prin intermediul unor pseudoinstituþii, care, deºi au o existenþã aparentã, sunt totuºi niºte pârghii extraordinare. Mã refer în primul rând la iluzii, vise, speranþe ºi la modul în care acestea pot fi programate sau impuse formal ºi informal indivizilor. Un exemplu: anul trecut, instituþia la care lucrez ºi-a schimbat ºefii. Noua conducere a propus tuturor angajaþilor sã scrie un eseu despre problemele instituþiei ºi modalitatea prin care am putea transforma organizaþia în una eficientã, modernã ºi transparentã (cã tot suntem autoritate publicã centralã). Ei bine, toþi angajaþii, inclusiv eu, am scris ditirambi ºi catastife care urmau cel puþin sã revoluþioneze instituþia ºi s-o transforme într-un veritabil model de autoguvernare ºi deschidere. Un fel de masochism intelectual gratuit: nimeni nu a scris nici un rând despre locul sãu în instituþie, despre salariul ºi perspectivele sale de avansare. Într-un cuvânt, am interiorizat logica instituþiei ºi am transferat instituþia din exterior în interiorul nostru, transformându-ne în piuliþe care viseazã ca maºinãria sã funcþioneze perfect... O gândire detaºatã ar fi spus: vreau sã fiu plãtit mai bine, mãcar la nivelul coºului minim de consum, sã fiu sprijinit în soluþionarea problemei locative, cãci închiriez o garsonierã pe care merge întreg salariul, vreau sã mi se dea calculator cu soft performant, licenþiat ºi profesionist, sã nu caut crack-uri ºi keygenuri la tot pasul etc. Nimeni din noi n-a scris despre asta, în schimb ne-a durut în fes sã plângem instituþia – unu la zero pentru ea. ªi pentru social, care a reuºit sã ne impunã problemele sale ca fiind ale noastre, eºecurile sale ca fiind ale noastre, tensiunile sale ca fiind ale noastre, în fine, ne-a obligat sã-i scriem declaraþii inutile de dragoste...
Al doilea punct la care aº vrea sã mã opresc þine de un aspect banal: politica ºi rolul ei. Mã rog, pentru politicieni ea este pâinea ºi cuþitul aºa cã le înþeleg apetitul enorm însoþit de isteria binecunoscutã. La fel ºi „proletarii muncii intelectuale” (Ilf ºi Petrov) sunt scuzabili din perspectiva cunoºtinþelor lor reduse despre domeniul politic, compensate însã din abundenþã de fantasme, masoni, conspiraþii etc. Inexplicabil este însã interesul intelectualilor pentru politicã, pasiunea lor mistuitoare pentru formele cele mai proaste ale politicului, dorinþa lor de a discuta, de a se implica, de a fi „în treabã”! Mai ales când vocea lor este doar una de faþadã, iar deciziile se iau în zone în care, de cele mai multe ori, elementul ideologic, exaltat de intelectuali, are un rol neglijabil. Un exemplu: alegerile primarului de Chiºinãu. Intelectualii s-au desfãcut în ºapte doar pentru a ne convinge ºi a se convinge pe sine cã candidatul X este mai bun, cã Y este anticomunist, al treilea – Z este „curat”... S-au adus atâtea argumente cã ajung pentru o întreagã teologie politicã, în eventualitatea cã s-ar scrie aºa ceva. Au fost justificate abuzuri, în numele victoriei forþelor democratice, minciuni – în numele schimbãrii, nereguli în adiministrarea bugetului municipal – în numele gospodarilor ce trebuie sã vinã, sau sã rãmânã, în fruntea oraºului. Algoritmul clasic, la o adicã: „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ?” (Raymond Aron).
Partea invizibilã a problemei rezidã în aderenþa tacitã a intelectualilor la platforme politice ºi râurile de venin, ode, blesteme, injurii ºi cântãri ale cântãrilor care au însoþit implicare lor în procesul politic. Ei, cei care pretind cã se ocupã de chestii de Dincolo, din altã lume, sunt prinºi, în virtutea unui mecanism psihologic misterios de realitatea de aici, de mizeriile lumii acestea. Socialul câºtigã dublu: pe de o parte, criticile pe care intelectualii le aduc ideologiilor adverse se echilibreazã reciproc, astfel cã politicul este ferit de ºocuri; pe de altã parte, intelectualii, acest potenþial subversiv, sunt þinuþi sub control. Un mecanism asemãnãtor celui descris în prima situaþie, dar cu mici modificãri: individul (în cazul nostru intelectualul) îºi asumã o falsã problemã ca fiind a sa proprie, niºte eºecuri sau promisiuni ca fiind ale sale proprii, ºi cel mai important – niºte angajamente strãine – ca fiind angajamentul sãu propriu. Cinic, concluzia ar putea fi rezumatã în modul urmãtor: dã-i unui intelectual o temã politicã de discuþie ºi va uita ºi de faptul cã nu are ce mânca, ºi de faptul cã trãieºte în garã etc. Este un mijloc eficient de control a unui strat social, cel mai imprevizibil. De aici ºi paradoxul: suntem vestitorii noii revoluþii eliberatoare, deºi propovãduim supunerea... Iluzia cã dezbaterea ideologicã este cea mai importantã, cã þine în mâini destinul a milioane de oameni, cã problema omenirii sau a unei bune pãrþi a ei stã în mâinile sale este unul dintre cele mai fine soluþii ale problemei revoltei ºi nesupunerii sociale.
Soluþia: o formã de ascetism, fie el ºi social: o atitudine raþionalã, acolo unde este posibil, ºi scepticism – în restul cazurilor.

Vitalic, recunosc in discursul tau elemente utilizate si de sociologi (de ex. institutiile, interiorizare, ascetism social, atitudine rationala). Pe de alta parte, observ ca le folosesti oarecum dezorganizat. De exemplu institutie pare a fi o data folosit cu sensul sociologic si alta data cu sensul limbajului comun (de organizatie). Deci ti-as raspunde dar mi-e greu sa te apuc de undeva. Nu stiu daca sa iti raspund sociologic sau la nivelul simtului comun.

In fine... avand de ales, o sa prefer un raspuns sociologic la problema ta. Eu sintetizez mesajul tau in: institutiile sociale ne controleaza viata si chiar si intelectualii, care ar trebui sa fi trecut cumva dincolo de conditionarea sociala, de fapt cad prada iluziilor si mijloacelor de control "subversive". Dar asta nu e un lucru nou. Intelectualii (mai ales cei nesociologi) sunt de multe ori nepregatiti de contactul cu realitatea inconjuratoare. Pe vremea cand imperiul bizantin cadea rapus de otomani, filosofii si ideologii crestini isi petreceau vremea discutand despre cati ingeri incap pe varful unui ac, lasand societatea oarecum la voia intamplarii, mai exact in voia curentelor sociale ale timpului. Aceasta este viziunea mea asupra societatii: un ocean prin care circula curenti, uneori extrem de puternici si schimbatori de la un anotimp la altul. Ce-are in plus intelectualul fata de ceilalti? are o viziune mai larga, nimic mai mult. E pe un vapor, nu pe o barcuta. Eventual a mai auzit si despre alte mari si rupe si putina astronomie. Cunostintele sale ii dau posibilitatea sa navigheze un pic mai bine decat restul oamenilor care dau la vasle ca nebunii. Insa ramane o problema esentiala de rezolvat: incotro navigam? intelectualul (din nou, ma refer in special la nesociologi) stie sa indrepte carma in directia potrivita dar de multe ori nu intelege (si nu are cum sa inteleaga) care este directia potrivita. Si atunci o indreapta oarecum aleator. Cum fiecare intelectual indreapta oarecum aleator, un observator extern va percepe tot doar influenta curentului. Cei care merg de-a lungul curentului ajung mereu mai departe decat ceilalti. Sau, in fine, nu mereu, dar statistic ajung mai departe.

Deci eu zic ca nu e niciun mecanism psihologic misterios, doar miscarea browniana naturala a oamenilor care stiu sa navigheze dar habar n-au incotro. Fiecare merge intr-o directie, si, per total, tara va merge tot cu curentul (adica in sensul dictat de institutiile sociale). Interesul intelectualilor pentru politica nu este inexplicabil. Pur si simplu unii intelectuali sunt interesati, altii nu. De cei care nu sunt nu ai auzit niciodata, doar de ceilalti.

Solutia, cum o vad eu: cei care stiu incotro e pamantul au o responsabilitate mai mare decat cei care stiu doar sa navigheze navele si trebuie sa faca tot ce pot pentru a transmite un mesaj unitar. Din pacate, pe aceste meleaguri, sociologia este intr-un stadiu de sub-dezvoltare din cauza faptului ca in timpul comunismului a fost desfiintata. Va trebui sa mai treaca o generatie pana cand sa avem sociologia unitara care sa ne indice directia in mod eficient.

Cataline, iti sunt recunoscator pentru analiza pertinenta. In parte sunt de acord cu obiectiile tale, mai mult, sunt de acord si eu ca intelectualul este doar o parte mai specifica din multime, dar totusi multime, este o altfel de masa, dar totusi masa, altfel de gloata, dar totusi gloata… analiza mea nu s-a dorit pur sociologica, de asta si conceptualistica schioapa...m-am surprins gandindu-ma ca si idealistul poate fi manipulat, si insusi idealismul ca pozitie sociala sau politica, culturala sau economica , ca atitudine vizavi de o realitate este manipulabil. Intrebarea care trebuie pusa si reluata, este aceeasi veche problema a libertatii umane, nu fata de Dumnezeu, sau Natura, ci fata de social, de societate. In ce masura autonomia presupusa a intelectualului este o distanta reala fata de societate, sau este o iluzie comoda, intretinuta de societate pentru a atenua sau anihila tensiunea sociala…la sigur pot fi construite abordari mai inteligente, poate si exista deja, eu nu am stire de ele.