Am auzit cu stupoare astazi trecerea in lumea celor drepti al lui Paler.. unul dintre marii maestri ai culturii romane.
Am primit adineuri reprosuri ca as fi gresit postand ultimele sale reflectii pe topicul politica.
Oare el ce-ar fi spus???
Nu dorea el sa fie evocat acolo unde se simtea cel mai in masura sa spuna o frantura din inima sa..iubirea neamului romanesc???
Am sa incerc sa aduc aici o mica particica din opera sa si cu sprijinul vostru sa facem cunoscuta minunata sa gandire si delicatete a scrisului.
Va multumesc anticipat si sper ca norul acela sa te tina in paza maestre!!!
Versiune completa:Octavian Paler Si Neamul Sau?
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Odaia Dezbaterilor: Stiinta si Cultura > Odăi in Dialog - Dezbaterile Hanului
Notez aceste reflectii intr-un spital. Adica intr-un loc unde suferinta arunca in derizoriu orice alta idee in afara de aceea ca viata e un mister vulnerabil si perisabil. Ecourile care ajung aici din circul politic sunt, pur si simplu, triviale. Si nu le poti percepe decat cu un suras trist. Ce va ramane din ele peste zece sau douazeci de ani?
Pentru a fi indiferent, as avea nevoie de un suflet mai puternic decat al meu. Asa ca in timp ce ma uit cum lumina glorioasa a primaverii capata penumbre lovindu-se de fereastra spitalului, ma gandesc la „noutatea“ cea mai stranie din aceste zile: au ajuns strainii sa-i roage pe politicienii romani sa se gandeasca si la Romania!!!
Dar cine sa o faca? Basescu, de pilda? Lipsit si de onoare, cum a demonstrat santajul, falimentat, cu „demisia“, Traian Basescu stie doar sa joace, cu mijloace de cabotin si de demagog populist, un rol fals de „salvator al neamului“. Anti-barbat de stat prin structura, el sta cu spatele la tara si cu fata la oglinda. Si repeta ca o flasneta ca fara el ne ia dracul. Ca fara el se vor prabusi peste Romania toate grozaviile Apocalipsei. Ceea ce mi-a adus aminte de un roman sud-american pe care, probabil, unii cititori il cunosc: „Eu, Supremul“.
Se impun cateva precizari. Prima. Pluralul „romanii m-au ales“, folosit de Basescu, e ipocrit. Pe Basescu l-a ales un sfert de romani in decembrie 2004 (in care intrau si simpatizantii liberalilor, si votantii negativi, si poate o parte din cei ai PRM-ului). L-au ales ca sa se comporte ca un „presedinte al tuturor romanilor“. Ceea ce Basescu e incapabil, insa, sa fie.
A doua precizare. „Eu, Supremul“ nu a aflat oare ca pentru multi romani el a devenit in ultimii doi ani, din pricina scandalurilor, insuportabil? Sau cei care il dispretuiesc nu mai sunt romani? Noi care l-am votat pe Basescu, acum doi ani si jumatate, luand in serios (vai!) tapajul demagogic, pe care-l facea in campania electorala, pe tema „sistemului ticalosit“, dar vedem astazi cu rusine ca am gresit, nu mai suntem romani? Nu facem parte din popor? Noi care nu suntem nici oligarhi, nici amatori de oligarhi, dar ne e sila sa mai auzim exponentul unei categorii de oligarhi tunand si fulgerand fatarnic impotriva altor oligarhi, nu suntem romani? Noi care il socotim pe Traian Basescu „mogulul“ securismului din postcomunism nu suntem romani?
Habar n-am cati suntem cei care gandim astfel. O va arata, poate, referendumul. Dar atunci, n-ar fi cazul ca Traian Basescu sa nu-si mai bata gura ca el, doar el, reprezinta „poporul“? Mai ales ca stim cate dezastre au rezultat din populism.
Revin la o distinctie pe care am mai facut-o: aceea dintre un „stat“ si o „tara“. Un stat poti sa il dispretuiesti si sa-l contesti. O tara, nu. Statul mi l-a dat istoria. Tara mi-a dat-o destinul.
Cata vreme sunt cetatean al unui stat, sunt obligat, evident, sa tin cont si de legile, si de politia lui. Dar nimic nu-mi poate impune sa fac mai mult decat atat. De iubit, imi iubesc numai tara. Ea inseamna viata mea, iubirile mele, fiul meu, multe. Si chiar si esecurile ei.
Ei bine, referendumul va decide ce vrea tara mea.
Vrea Romania un presedinte care nu face nici o deosebire intre Palatul Cotroceni si o crasma?
Vrea Romania un presedinte in stare sa fie doar instigator la scandaluri?
Vrea Romania un presedinte cu apucaturi paranoide?
Vrea Romania un presedinte toxic?
Daca vrea, nimeni nu o poate impiedica sa vrea.
E dreptul ei istoric de a agoniza si de a-si juca destinul la ruleta.
Ca simplu individ, nu voi avea incotro: va trebui sa ma supun. Dar ceva nu-mi poate impune nici tara. Sa respect ceea ce dispretuiesc. Nu ma cred nici o clipa mai putin roman, recunoscand ca nu voi mai putea vedea niciodata in Traian Basescu pe presedintele tarii mele. Daca va ramane la Cotroceni, voi vedea in el doar pe seful statului.
Iar dispretul meu pentru acest soi de sef de stat imi lumineaza pana in adancuri dragostea pe care o port nefericitei mele tari.
P.S. Daca mi se va spune ca aceste ganduri sunt prea „personale“, voi recunoaste.
Asa e. Dar un spital nu e un loc potrivit pentru seninatate.
Pentru a fi indiferent, as avea nevoie de un suflet mai puternic decat al meu. Asa ca in timp ce ma uit cum lumina glorioasa a primaverii capata penumbre lovindu-se de fereastra spitalului, ma gandesc la „noutatea“ cea mai stranie din aceste zile: au ajuns strainii sa-i roage pe politicienii romani sa se gandeasca si la Romania!!!
Dar cine sa o faca? Basescu, de pilda? Lipsit si de onoare, cum a demonstrat santajul, falimentat, cu „demisia“, Traian Basescu stie doar sa joace, cu mijloace de cabotin si de demagog populist, un rol fals de „salvator al neamului“. Anti-barbat de stat prin structura, el sta cu spatele la tara si cu fata la oglinda. Si repeta ca o flasneta ca fara el ne ia dracul. Ca fara el se vor prabusi peste Romania toate grozaviile Apocalipsei. Ceea ce mi-a adus aminte de un roman sud-american pe care, probabil, unii cititori il cunosc: „Eu, Supremul“.
Se impun cateva precizari. Prima. Pluralul „romanii m-au ales“, folosit de Basescu, e ipocrit. Pe Basescu l-a ales un sfert de romani in decembrie 2004 (in care intrau si simpatizantii liberalilor, si votantii negativi, si poate o parte din cei ai PRM-ului). L-au ales ca sa se comporte ca un „presedinte al tuturor romanilor“. Ceea ce Basescu e incapabil, insa, sa fie.
A doua precizare. „Eu, Supremul“ nu a aflat oare ca pentru multi romani el a devenit in ultimii doi ani, din pricina scandalurilor, insuportabil? Sau cei care il dispretuiesc nu mai sunt romani? Noi care l-am votat pe Basescu, acum doi ani si jumatate, luand in serios (vai!) tapajul demagogic, pe care-l facea in campania electorala, pe tema „sistemului ticalosit“, dar vedem astazi cu rusine ca am gresit, nu mai suntem romani? Nu facem parte din popor? Noi care nu suntem nici oligarhi, nici amatori de oligarhi, dar ne e sila sa mai auzim exponentul unei categorii de oligarhi tunand si fulgerand fatarnic impotriva altor oligarhi, nu suntem romani? Noi care il socotim pe Traian Basescu „mogulul“ securismului din postcomunism nu suntem romani?
Habar n-am cati suntem cei care gandim astfel. O va arata, poate, referendumul. Dar atunci, n-ar fi cazul ca Traian Basescu sa nu-si mai bata gura ca el, doar el, reprezinta „poporul“? Mai ales ca stim cate dezastre au rezultat din populism.
Revin la o distinctie pe care am mai facut-o: aceea dintre un „stat“ si o „tara“. Un stat poti sa il dispretuiesti si sa-l contesti. O tara, nu. Statul mi l-a dat istoria. Tara mi-a dat-o destinul.
Cata vreme sunt cetatean al unui stat, sunt obligat, evident, sa tin cont si de legile, si de politia lui. Dar nimic nu-mi poate impune sa fac mai mult decat atat. De iubit, imi iubesc numai tara. Ea inseamna viata mea, iubirile mele, fiul meu, multe. Si chiar si esecurile ei.
Ei bine, referendumul va decide ce vrea tara mea.
Vrea Romania un presedinte care nu face nici o deosebire intre Palatul Cotroceni si o crasma?
Vrea Romania un presedinte in stare sa fie doar instigator la scandaluri?
Vrea Romania un presedinte cu apucaturi paranoide?
Vrea Romania un presedinte toxic?
Daca vrea, nimeni nu o poate impiedica sa vrea.
E dreptul ei istoric de a agoniza si de a-si juca destinul la ruleta.
Ca simplu individ, nu voi avea incotro: va trebui sa ma supun. Dar ceva nu-mi poate impune nici tara. Sa respect ceea ce dispretuiesc. Nu ma cred nici o clipa mai putin roman, recunoscand ca nu voi mai putea vedea niciodata in Traian Basescu pe presedintele tarii mele. Daca va ramane la Cotroceni, voi vedea in el doar pe seful statului.
Iar dispretul meu pentru acest soi de sef de stat imi lumineaza pana in adancuri dragostea pe care o port nefericitei mele tari.
P.S. Daca mi se va spune ca aceste ganduri sunt prea „personale“, voi recunoaste.
Asa e. Dar un spital nu e un loc potrivit pentru seninatate.
Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.
Octavian Paler - Paradoxul vremurilor noastre
Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri
mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi,
dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe
accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai
putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa
medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesabuit, radem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am invatat cum sa ne castigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata.
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pana la luna si inapoi dar avem probleme cand trebuie sa traversam strada sa
facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si
pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul,dar nu si
prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar invatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata,dar comunicam din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
incete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor
rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care iti induc orice stare de la bucurie la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri in care sunt prea multe vitrine, dar nimic in interior. Vremuri in care tehnologia iti poate aduce aceasta scrisoare si in care poti decide fie sa impartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi acest mesaj.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,pentru
ca nu vor fi langa tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te venereaza, pentru ca acel copil va creste curand si va pleca de langa tine.
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC" partenerului si persoanelor pe care le indragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti
acel moment pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati!”
Paradoxul vremurilor noastre in istorie este ca avem cladiri
mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi,
dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe
accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai
putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa
medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesabuit, radem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si uram prea des. Am invatat cum sa ne castigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata.
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pana la luna si inapoi dar avem probleme cand trebuie sa traversam strada sa
facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si
pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul,dar nu si
prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar invatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am invatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata,dar comunicam din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
incete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor
rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care iti induc orice stare de la bucurie la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri in care sunt prea multe vitrine, dar nimic in interior. Vremuri in care tehnologia iti poate aduce aceasta scrisoare si in care poti decide fie sa impartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi acest mesaj.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,pentru
ca nu vor fi langa tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te venereaza, pentru ca acel copil va creste curand si va pleca de langa tine.
Aminteste-ti sa-l imbratisezi cu dragoste pe cel de langa tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC" partenerului si persoanelor pe care le indragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o imbratisare vor alina durerea atunci cand sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mana si sa pretuiesti
acel moment pentru ca intr-o zi acea persoana nu va mai fi langa tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa impartasesti gandurile pretioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati!”
Ultimul sau articol de la Cotidianul
Exprim aici nu o certitudine, ci o teama. Ne asteapta surprize urite?
Julien Green se referea la Germania nazista cind a remarcat in „Jurnalul“ sau: „Nimic nu-i mai plicticos decit o dictatura. Toata lumea in uniforma si in cadenta!“ Dar nici dictatura comunista n-a fost mai „distractiva“. Aceleasi ipocrizii, aceleasi lasitati, aceleasi potemkiniade si, mai ales, aceeasi frica, baza psihilogica a oricarei dictaturi. Cei mai in virsta pot confirma, insa, ca a existat si ceva care se impotrivea „plictiselii“: convingerea ca, sub ea, exista o presimtire a unei solidaritati negative, datorita careia nu eram, de fapt, singuri nici cind eram singuri.
„Democratia“ dubioasa de azi (cu autoritatea tuturor institutiilor compromisa!) nu e deloc plicticoasa. Produce scandaluri zilnic si, uneori, chiar de mai multe ori pe zi, cu ajutorul televiziunilor, interesate doar de rating. In schimb, despre ce solidaritate mai putem vorbi? Despre ce ideal comun? Despre ce asteptare a tuturor? Am vazut batrini ofiliti de mizerie, inghesuindu-se sa-l „atinga“ pe Basescu. Ce-i facea sa fie atit de sensibili la demagogie? Sa fie la noi lehamitea atit de aproape de nevoia de mesianism? Am vazut tineri pentru care a fi cineva „cool“ tine loc de ideal national. Si cum sa-mi explic usurinta cu care flecarim pe teme grave? Oare nu ne putem ridica nici in momentele de cumpana deasupra defectului de a nu lua aproape nimic in serios? Chiar nu ne dam seama ce poate iesi din „razboiul civil psihologic“care sfisie azi Romania?
Pe unii precum Boc sau pe unul precum Stolojan ii inteleg. Fara Basescu, ar fi, politiceste, niste nimeni. Ii inteleg si pe cei care joaca acum cartea anti-Basescu. Se tem pentru carierele lor. Dar noi care sustinem ca am vrea sa traim intr-o Romanie normala, ce scuza avem?
Nu sint nici eu deloc incintat de cum arata actualul Parlament care include, pe linga oameni onorabili, nu putine nulitati si persoane banuite de coruptie sau disponibile. E aiuritor, totusi, sa-l auzi pe pedistul Radu Berceanu facind insistent la televizor, pentru a-i trage o limba lui Basescu, teoria ca „nu orice majoritate are dreptate“. Sigur, si eu stiu ca Hitler a ajuns la putere prin vointa suverana a poporului german. In plus, cred ca pasul facut de Parlament prin suspendarea lui Basescu a fost pripit. Dar daca „majoritatea nu are intotdeauna dreptate“, ce autoritate mai au legile votate in Parlament? Si, de vreme ce sint invitat de un personaj (care ar fi vrut sa ajunga presedintele Senatului!) sa nu tin cont de „autoritatea majoritatii“, nu sint inivitat, implicit, sa ma indrept spre anarhie? In fond, ce ar vrea garda pretoriana a lui Basescu batind moneda pe ceea ce ea numeste „despotismul“ Parlamentului? Ar vrea sa ne intoarcem in 1938, cind Carol al II-lea a abolit regimul parlamentar?
Iata, deci, care e teama mea. Retorica de care face uz acum Basescu: acuzarea intregii clase politice, „mesianizarea“ sa, cu un tot mai pronuntat iz fascistoid, aminteste de cea care a dus la ascensiunea extremei drepte in Romania interbelica. Las la o parte ridicolul pretentiei lui Basescu, ca el ar fi altfel decit ceilalti politicieni, ca el ar fi, vezi Doamne, un misionar al anticoruptiei si ca el n-ar proveni, in linie directa (cum provine!) din „sistemul ticalosit“. Ma marginesc sa spun doar atit: ca inflamarea demagogiei populiste intr-o atmosfera plina de materii inflamabile e un joc, iresponsabil, cu focul. Ea poate activa, din cauza mizeriei, derutelor, frustrarilor si exasperarilor, riscuri grave. Incit, daca va mai invirti flasneta populismului, Traian Basescu ameninta sa devina un pericol mult mai mare decit a fost pina acum.
Exprim aici nu o certitudine, ci o teama. Ne asteapta surprize urite?
Julien Green se referea la Germania nazista cind a remarcat in „Jurnalul“ sau: „Nimic nu-i mai plicticos decit o dictatura. Toata lumea in uniforma si in cadenta!“ Dar nici dictatura comunista n-a fost mai „distractiva“. Aceleasi ipocrizii, aceleasi lasitati, aceleasi potemkiniade si, mai ales, aceeasi frica, baza psihilogica a oricarei dictaturi. Cei mai in virsta pot confirma, insa, ca a existat si ceva care se impotrivea „plictiselii“: convingerea ca, sub ea, exista o presimtire a unei solidaritati negative, datorita careia nu eram, de fapt, singuri nici cind eram singuri.
„Democratia“ dubioasa de azi (cu autoritatea tuturor institutiilor compromisa!) nu e deloc plicticoasa. Produce scandaluri zilnic si, uneori, chiar de mai multe ori pe zi, cu ajutorul televiziunilor, interesate doar de rating. In schimb, despre ce solidaritate mai putem vorbi? Despre ce ideal comun? Despre ce asteptare a tuturor? Am vazut batrini ofiliti de mizerie, inghesuindu-se sa-l „atinga“ pe Basescu. Ce-i facea sa fie atit de sensibili la demagogie? Sa fie la noi lehamitea atit de aproape de nevoia de mesianism? Am vazut tineri pentru care a fi cineva „cool“ tine loc de ideal national. Si cum sa-mi explic usurinta cu care flecarim pe teme grave? Oare nu ne putem ridica nici in momentele de cumpana deasupra defectului de a nu lua aproape nimic in serios? Chiar nu ne dam seama ce poate iesi din „razboiul civil psihologic“care sfisie azi Romania?
Pe unii precum Boc sau pe unul precum Stolojan ii inteleg. Fara Basescu, ar fi, politiceste, niste nimeni. Ii inteleg si pe cei care joaca acum cartea anti-Basescu. Se tem pentru carierele lor. Dar noi care sustinem ca am vrea sa traim intr-o Romanie normala, ce scuza avem?
Nu sint nici eu deloc incintat de cum arata actualul Parlament care include, pe linga oameni onorabili, nu putine nulitati si persoane banuite de coruptie sau disponibile. E aiuritor, totusi, sa-l auzi pe pedistul Radu Berceanu facind insistent la televizor, pentru a-i trage o limba lui Basescu, teoria ca „nu orice majoritate are dreptate“. Sigur, si eu stiu ca Hitler a ajuns la putere prin vointa suverana a poporului german. In plus, cred ca pasul facut de Parlament prin suspendarea lui Basescu a fost pripit. Dar daca „majoritatea nu are intotdeauna dreptate“, ce autoritate mai au legile votate in Parlament? Si, de vreme ce sint invitat de un personaj (care ar fi vrut sa ajunga presedintele Senatului!) sa nu tin cont de „autoritatea majoritatii“, nu sint inivitat, implicit, sa ma indrept spre anarhie? In fond, ce ar vrea garda pretoriana a lui Basescu batind moneda pe ceea ce ea numeste „despotismul“ Parlamentului? Ar vrea sa ne intoarcem in 1938, cind Carol al II-lea a abolit regimul parlamentar?
Iata, deci, care e teama mea. Retorica de care face uz acum Basescu: acuzarea intregii clase politice, „mesianizarea“ sa, cu un tot mai pronuntat iz fascistoid, aminteste de cea care a dus la ascensiunea extremei drepte in Romania interbelica. Las la o parte ridicolul pretentiei lui Basescu, ca el ar fi altfel decit ceilalti politicieni, ca el ar fi, vezi Doamne, un misionar al anticoruptiei si ca el n-ar proveni, in linie directa (cum provine!) din „sistemul ticalosit“. Ma marginesc sa spun doar atit: ca inflamarea demagogiei populiste intr-o atmosfera plina de materii inflamabile e un joc, iresponsabil, cu focul. Ea poate activa, din cauza mizeriei, derutelor, frustrarilor si exasperarilor, riscuri grave. Incit, daca va mai invirti flasneta populismului, Traian Basescu ameninta sa devina un pericol mult mai mare decit a fost pina acum.
Cartile sale-sufletul sau...
”Viata pe un peron”,
„Scrisori imaginare”,
„Apararea lui Galilei”,
„Mitologii subiective”,
„Caminante”,
„Autoportret intr-o oglinda sparta”,
„Un muzeu in labirint”,
„Eul detestabil”,
„Vremea intrebarilor“,
„Rugati-va sa nu va creasca aripi”,-superba.
„Don Quijote in est”,
„Polemici cordiale”.
”Viata pe un peron”,
„Scrisori imaginare”,
„Apararea lui Galilei”,
„Mitologii subiective”,
„Caminante”,
„Autoportret intr-o oglinda sparta”,
„Un muzeu in labirint”,
„Eul detestabil”,
„Vremea intrebarilor“,
„Rugati-va sa nu va creasca aripi”,-superba.
„Don Quijote in est”,
„Polemici cordiale”.
Aceasta traducere a fost afisata azi pe bordul sectiei de literatura a Universitatii din Teheran .
WE HAVE TIME
By Octavian Paller
(Romanian writer)
We have time for everything:
to sleep, to run from one place to another,
to regret having mistaken and to mistake again,
to judge the others and to forgive
ourselves,
we have time for reading and writing,
for making corrections to our texts, to regret ever having
written,
we have time to make projects and never
respect them,
we have time to make illusions and gamble
through their ashes later on.
We have time for ambitions and illnesses,
to blame it all on ambitions and details,
we have time to watch the clouds, advertisements or
some ordinary accident,
we have time to chase our wonders away
and to postpone the answers,
we have time to break a dream to pieces and then
to reinvent it,
we have time to make friends, lose them,
we have time to learn our lessons and then
forget them quickly afterwards,
we have time to be given gifts and not understand them.
We have time for them all.
But there is no time for just a drop of tenderness.
When we are about to get to that too we die.
I have learned some things during my lifetime,
experiences that I am now sharing with you!!
I have learned that you cannot make somebody
love you;
All you can do is be the beloved one.
Everything else depends on the others.
I have learned that, no matter how much I might care,
Others might not care at all.
I have learned that it could take years to earn somebodys confidence
And only a few seconds to lose it.,
I have learned that it is not WHAT you have in life,
But WHO is there for you to have.
I have learned that charms could be of use for only
About 15 minutes,
Afterwards, nevertheless, you had better know something.
I have learned that you should never compare yourself
to what others can do better than you,
but you what you can do yourself;
I have learned that what happens to the others is not as import as
what I can do to help;
I have learned that in whatever you might cut things,
They will always turn out to have two sides;
I have learned that when you have to depart from your dearest ones,
you should do it with the warmest words;
It could be the last time you see them.
I have learned that you could carry on for a long time
After stating you cannot take it anylonger;
I have learned that heroes are those who do what is right,
when the ought to,
regardless of the consequences;
I have that there are people who love you
But do not know how to show it;
I have learned that when I am upset I have
the RIGHT to be so
But I do not have the right to be mean as well;
I have learned that true friendship continues
to exist even when great distances are involved
And that goes for true love too.
I have learned that, if somebody does not love you
the way you might want to be loved,
It does not mean they do not love you with all their heart.
I have learned that no matter how good a friend might be to you,
They will inevitably hurt you from time to time
And you will have to forgive;
I have learned that it is not always enough to be
forgiven by others,
Sometimes you must learn how to forgive
your own self;
I have learned that, regardless of how much you might suffer,
The world will never cease running because of your pain.
I have learned that the past and circumstances
could alter your
personality,
But it is certainly YOU to be held responsible for what you become;
I have learned that, if two people argue, it does not mean
they do not love each other,
As well as their not arguing would not prove that they subsequently
are in love.
I have learned that you should sometimes put the person
in the first place
And not their deeds;
I have learned that two persons could be watching the very same thing
And perceive two totally different meanings;
I have learned that, in spite of any consequences,
Those who are fair and honest with themselves
reach higher peaks in life;
I have learned that ones life could be changed
in only a few hours time
By people who might have never even known them;
I have learned that when you believe there is
nothing more you could offer,
You will always find the strength to help a friend
who in need.
I have learned that writing,
Just like speaking,
Could soothe your inner pain.
I have learned that the ones you hold dearest
Are taken away from you far too soon
I have learned that it is far too difficult to realize
Where to draw the borders between kindness, not hurting the others
and firmly sustaining your ideas.
I have learned to love
In order to be loved in my turn.
Translated by Sorana Lucia Salomeia
WE HAVE TIME
By Octavian Paller
(Romanian writer)
We have time for everything:
to sleep, to run from one place to another,
to regret having mistaken and to mistake again,
to judge the others and to forgive
ourselves,
we have time for reading and writing,
for making corrections to our texts, to regret ever having
written,
we have time to make projects and never
respect them,
we have time to make illusions and gamble
through their ashes later on.
We have time for ambitions and illnesses,
to blame it all on ambitions and details,
we have time to watch the clouds, advertisements or
some ordinary accident,
we have time to chase our wonders away
and to postpone the answers,
we have time to break a dream to pieces and then
to reinvent it,
we have time to make friends, lose them,
we have time to learn our lessons and then
forget them quickly afterwards,
we have time to be given gifts and not understand them.
We have time for them all.
But there is no time for just a drop of tenderness.
When we are about to get to that too we die.
I have learned some things during my lifetime,
experiences that I am now sharing with you!!
I have learned that you cannot make somebody
love you;
All you can do is be the beloved one.
Everything else depends on the others.
I have learned that, no matter how much I might care,
Others might not care at all.
I have learned that it could take years to earn somebodys confidence
And only a few seconds to lose it.,
I have learned that it is not WHAT you have in life,
But WHO is there for you to have.
I have learned that charms could be of use for only
About 15 minutes,
Afterwards, nevertheless, you had better know something.
I have learned that you should never compare yourself
to what others can do better than you,
but you what you can do yourself;
I have learned that what happens to the others is not as import as
what I can do to help;
I have learned that in whatever you might cut things,
They will always turn out to have two sides;
I have learned that when you have to depart from your dearest ones,
you should do it with the warmest words;
It could be the last time you see them.
I have learned that you could carry on for a long time
After stating you cannot take it anylonger;
I have learned that heroes are those who do what is right,
when the ought to,
regardless of the consequences;
I have that there are people who love you
But do not know how to show it;
I have learned that when I am upset I have
the RIGHT to be so
But I do not have the right to be mean as well;
I have learned that true friendship continues
to exist even when great distances are involved
And that goes for true love too.
I have learned that, if somebody does not love you
the way you might want to be loved,
It does not mean they do not love you with all their heart.
I have learned that no matter how good a friend might be to you,
They will inevitably hurt you from time to time
And you will have to forgive;
I have learned that it is not always enough to be
forgiven by others,
Sometimes you must learn how to forgive
your own self;
I have learned that, regardless of how much you might suffer,
The world will never cease running because of your pain.
I have learned that the past and circumstances
could alter your
personality,
But it is certainly YOU to be held responsible for what you become;
I have learned that, if two people argue, it does not mean
they do not love each other,
As well as their not arguing would not prove that they subsequently
are in love.
I have learned that you should sometimes put the person
in the first place
And not their deeds;
I have learned that two persons could be watching the very same thing
And perceive two totally different meanings;
I have learned that, in spite of any consequences,
Those who are fair and honest with themselves
reach higher peaks in life;
I have learned that ones life could be changed
in only a few hours time
By people who might have never even known them;
I have learned that when you believe there is
nothing more you could offer,
You will always find the strength to help a friend
who in need.
I have learned that writing,
Just like speaking,
Could soothe your inner pain.
I have learned that the ones you hold dearest
Are taken away from you far too soon
I have learned that it is far too difficult to realize
Where to draw the borders between kindness, not hurting the others
and firmly sustaining your ideas.
I have learned to love
In order to be loved in my turn.
Translated by Sorana Lucia Salomeia
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit
Am invatat...
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit
Am invatat...
Autoprotret intr-o oglinda sparta...
“Când aveam posibilitatea sa-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama ca si pasiunile îmbatrânesc.
Nu stiu daca pot pretinde ca am stiut ce vreau de la viata. Nu mi-au lipsit tintele false si entuziasemele naive.
Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca niste haine roase de molii. Mi-ar fi greu sa numesc una intacta.
Nu exista fericire de care sa-ti amintesti fara tristete.
Am început sa-mi dau seama ca, din actor pe scena vietii, deveneam un figurant.
Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata.
O viata mediocra poate fi justificata. Mai ales într-o lume mediocra. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuza. Nimic nu ne opreste sa visam fara masura.
Forma cea mai subtila în care se poate înfatisa un mister este banalitatea.
Dumnezeu a creat lumea în asa fel încât sa regretam aproape totdeauna prea târziu.
A muri înseamna a te muta într-o stea.”
“Când aveam posibilitatea sa-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama ca si pasiunile îmbatrânesc.
Nu stiu daca pot pretinde ca am stiut ce vreau de la viata. Nu mi-au lipsit tintele false si entuziasemele naive.
Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca niste haine roase de molii. Mi-ar fi greu sa numesc una intacta.
Nu exista fericire de care sa-ti amintesti fara tristete.
Am început sa-mi dau seama ca, din actor pe scena vietii, deveneam un figurant.
Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata.
O viata mediocra poate fi justificata. Mai ales într-o lume mediocra. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuza. Nimic nu ne opreste sa visam fara masura.
Forma cea mai subtila în care se poate înfatisa un mister este banalitatea.
Dumnezeu a creat lumea în asa fel încât sa regretam aproape totdeauna prea târziu.
A muri înseamna a te muta într-o stea.”
| QUOTE (cocosel @ 7 May 2007, 10:29 PM) |
| Am auzit cu stupoare astazi trecerea in lumea celor drepti al lui Paler.. unul dintre marii maestri ai culturii romane. |
Cum "cu stupoare"? Nu se foloseste cuvantul asta intr-un astfel de context.
Nu stiu cat de mare om de cultura a fost, in fond eu nu l-am urmarit decat la batranete. Fara sa-l critic, cu atat mai mult cu cat abia a murit, o spun sincer ca nu m-a impresionat niciodata. Era doar unul dintre oamenii culti nascuti intr-o alta epoca, pentru care decadenta valorilor este ceva de neinteles.
Din punctul meu de vedere, chiar dac-ar fi mai numerosi cei ca Dl Paler, societatea tot nu-si va schimba directia. De ce? - pentru ca nu traim numai o "criza a valorilor", traim o criza a conceptiei. Ne place sau nu, conceptia culturala traditionala nu mai e in stare sa tina in frau interesul economic. Sunt idealuri care nu (ne) mai motiveaza.
Stiu ca personalitatile care ajung la batranete ca Octavian Paler au ceva impresionat, dar nu stiu daca asta e de ajuns pentru a fi un model social. Cu tot respectul o spun, dar cred ca e nevoie de mai mult decat nostalgia dupa viata de altadata. Totusi ceva mi s-a parut deosebit de interesant din ceea ce-a aparut zilele astea la televizor, si anume cuvintele "Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism." Mi se pare ca aceasta afirmatie merita mai multa atentie decat toate lucrurile pe care le-a spus despre politicieni etc.
| QUOTE |
| Cum "cu stupoare"? Nu se foloseste cuvantul asta intr-un astfel de context. |
Ba se foloseste pentru ca stupoare in limba noastra minunata are mai multe sensuri...acum daca vrei sa il ei pe acela care doresti io nu pot sa mai fac nimik.
| QUOTE |
| Era doar unul dintre oamenii culti nascuti intr-o alta epoca, pentru care decadenta valorilor este ceva de neinteles. |
Era mai mult decat atat...le-as dori tuturor de aici sa fi petrecut o clipa cu maestrul.A fost un monument de cultura...si placerea sa era sa vorbeasca cu cei tineri.Si nu folosea un limbaj iesit din comun ci te facea sa gandesti ca asa vor fi lucrurile.Era un om care vorbea extraordinar de sincer si poate de aici unii nu-l considera mare.
| QUOTE |
| Din punctul meu de vedere, chiar dac-ar fi mai numerosi cei ca Dl Paler, societatea tot nu-si va schimba directia. |
Perfect de acord niciodata nu se va schimba pentru ca unii vor copia un model ci daca vor invata sa judece asa cum facea el cu inima sa fara sa-i pese de ce spun ceilalti.
| QUOTE |
| "Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism." |
Nu este decat un model al gandirii sale care si-a recunoscut pana si greseala ca nu a fost alaturi de fiul sau ,ca si-a neglijat tatal..si desi parintele sau a murit in spital fara sa primesca ajutor de la medici pentru ca era impotriva comunistilor, Paler niciodata nu a vrut sa faca public numele acelor medici...de ce??? pentru ca asa cum spune "nimeni nu mi-l va aduce inapoi ce rost are...nu pot sa-i judec vor fi altii care o vor face."
Nu mai credea in democratie romanesca nu in aceea democratie pentru care a deschis Ideile in dialog...
| QUOTE |
| Stiu ca personalitatile care ajung la batranete ca Octavian Paler au ceva impresionat |
Nu vorbesc de Paler aflat la batranete ci de opera sa care te asigur ca daca o vei citi iti vei pune un semn de intrebare de ce nu am facut-o pana acum...merita.
Interviu cu Dumnezeu....
Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamp la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muri
niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc.....și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și ca pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
- Mulțumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici,
întotdeauna .
Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamp la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muri
niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc.....și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și ca pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
- Mulțumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici,
întotdeauna .
Rugati-va sa nu va creasca aripi...
Frati Siamezi
E amiază, e vară, suntem la seceriș și ne odihnim pe răzor, în umbra unui măceș. Alături, tata s-a lăsat pe spate, să ațipească puțin. Mama privește grâul în tăcere. Poartă o pălărie de pai, înnegrită de ploi, cu șnurul trecut pe sub bărbie, și are obișnuita ei expresie gravă, pe care nimic n-o tulbură și nimic n-o îndulcește. Își acoperă gura cu palma, simbolic parcă. Mama a tăcut mai mult decăt a vorbit. De căte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi în toată viața. Și toate aveau același înțeles: să fac numai ceea ce se cuvine. Dar ce se cuvine ? Sunt lucruri pe care altădată le-am dorit pentru ca după aceea să mă rușinez, dacă nu de dorințe, atunci de modul cum le-am împlinit. Uneori, gesturile puerile aveau o scuză. Vârsta. În primii ani de liceu, mi-am dorit foarte mult o pereche de pantaloni scurți. Cănd mi-am văzut, în sfărșit, împlinită dorința, era, din nenorocire, iarnă. Tocmai începea vacanța. Și am plecat în miez de noapte de decembrie, pe un ger de crăpau pietrele, în pantaloni scurți. Trenul în care m-am dus era atât de aglomerat încât n-am avut loc decât pe coridor lângă scara. În gară unde coboram de obicei, cănd m-a zarit, tata s-a speriat deoarece aveam picioarele roșii ca flacăra din pricina frigului… Dar scuza vârstei are limitele ei. Mai târziu mi-am dorit o bicicletă. N-am avut-o când am dorit. Mi-am cumpărat-o cănd trecusem de douăzeci și cinci de ani și nu se mai cuvenea să-mi pierd, cum mi-am pierdut, după-amieze întregi gonind cu bicicleta pe șosea, spre Giurgiu ori spre Ploiesti. Am intrat mai târziu într-o sală de concert și, lipsit de măsură, câtiva ani am ascultat până la saturație, șapte, opt ore zilnic, discuri cu muzică simfonică. Apoi, mi-am lăsat pick-up-ul să se prăfuiască. Nu se cuvenea. Am făcut-o totuși. Cum am făcut atâtea altele care nu se cuveneau. Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Mi-am găsit justificări când nu aveam nici una. M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii si golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri de vis, ceea ce ar explica în parte contradicțiile mele. Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rațional percepe fragmentar, între anumite limite, viața să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legați unul de altul ca doi frați siamezi. Nu se pot despărți în aceeasi masură în care nu se pot înțelege. Cel mult se pot tolera. Omul rațional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului rațional grimasa sceptică. Poate că existența "celuilalt" este pentru fiecare un preț ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristețile cu o mare nevoie de a iubi, și îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni.
Frati Siamezi
E amiază, e vară, suntem la seceriș și ne odihnim pe răzor, în umbra unui măceș. Alături, tata s-a lăsat pe spate, să ațipească puțin. Mama privește grâul în tăcere. Poartă o pălărie de pai, înnegrită de ploi, cu șnurul trecut pe sub bărbie, și are obișnuita ei expresie gravă, pe care nimic n-o tulbură și nimic n-o îndulcește. Își acoperă gura cu palma, simbolic parcă. Mama a tăcut mai mult decăt a vorbit. De căte ori mă gândesc la ea, îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul. Nu cred că mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi în toată viața. Și toate aveau același înțeles: să fac numai ceea ce se cuvine. Dar ce se cuvine ? Sunt lucruri pe care altădată le-am dorit pentru ca după aceea să mă rușinez, dacă nu de dorințe, atunci de modul cum le-am împlinit. Uneori, gesturile puerile aveau o scuză. Vârsta. În primii ani de liceu, mi-am dorit foarte mult o pereche de pantaloni scurți. Cănd mi-am văzut, în sfărșit, împlinită dorința, era, din nenorocire, iarnă. Tocmai începea vacanța. Și am plecat în miez de noapte de decembrie, pe un ger de crăpau pietrele, în pantaloni scurți. Trenul în care m-am dus era atât de aglomerat încât n-am avut loc decât pe coridor lângă scara. În gară unde coboram de obicei, cănd m-a zarit, tata s-a speriat deoarece aveam picioarele roșii ca flacăra din pricina frigului… Dar scuza vârstei are limitele ei. Mai târziu mi-am dorit o bicicletă. N-am avut-o când am dorit. Mi-am cumpărat-o cănd trecusem de douăzeci și cinci de ani și nu se mai cuvenea să-mi pierd, cum mi-am pierdut, după-amieze întregi gonind cu bicicleta pe șosea, spre Giurgiu ori spre Ploiesti. Am intrat mai târziu într-o sală de concert și, lipsit de măsură, câtiva ani am ascultat până la saturație, șapte, opt ore zilnic, discuri cu muzică simfonică. Apoi, mi-am lăsat pick-up-ul să se prăfuiască. Nu se cuvenea. Am făcut-o totuși. Cum am făcut atâtea altele care nu se cuveneau. Am tăcut uneori când trebuia să vorbesc. Mi-am găsit justificări când nu aveam nici una. M-am călăuzit o vreme după principiul foarte discutabil că orice fericire e bună, numai fiindcă e superioară plictiselii si golului. Uneori, am impresia că amestec în realitate reziduuri de vis, ceea ce ar explica în parte contradicțiile mele. Am terminat prin a mă resemna cu faptul că în calitatea mea de om rațional nu mă pot înțelege cu mine în calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rațional percepe fragmentar, între anumite limite, viața să zicem, omul afectiv e gata să iubească fără rezerve. Cei doi sunt legați unul de altul ca doi frați siamezi. Nu se pot despărți în aceeasi masură în care nu se pot înțelege. Cel mult se pot tolera. Omul rațional îi tolerează omului afectiv inexplicabila lui lăcomie. Omul afectiv îi tolerează omului rațional grimasa sceptică. Poate că existența "celuilalt" este pentru fiecare un preț ce trebuie plătit echilibrului. Îmi răscumpăr tristețile cu o mare nevoie de a iubi, și îmi plătesc faptul că sunt deschis spre orice bucurie posibilă cu amărăciunea că nu mă pot opri la atât. Poate că mă aflu mereu în altă parte decât s-ar cuveni.
Ultimele ganduri
Paler: Daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni
Octavian Paler credea in puterea cuvantului si nici macar boala nu l-a putut indeparta de fila de hartie. Ultimul lui raspuns, din cartea de convorbiri pe care am lucrat-o din noiembrie 2005 si pana saptamana trecuta, are accente premonitorii, spune criticul Daniel Cristea-Enache. Adio, domnule Octavian Paler! O sa ne lipsiti foarte, foarte mult.
Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie, cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. (...) Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari.
(...) Si e o primavara afara care-mi pare prin lumina ei glorioasa si prin cerul ei usor neurastenic aproape o ironie.
28 aprilie
Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. (...)
Transcriu din Maeterlinck: N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire.
(...) Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
29 aprilie (duminica)
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi.
Paler: Daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni
Octavian Paler credea in puterea cuvantului si nici macar boala nu l-a putut indeparta de fila de hartie. Ultimul lui raspuns, din cartea de convorbiri pe care am lucrat-o din noiembrie 2005 si pana saptamana trecuta, are accente premonitorii, spune criticul Daniel Cristea-Enache. Adio, domnule Octavian Paler! O sa ne lipsiti foarte, foarte mult.
Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie, cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. (...) Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari.
(...) Si e o primavara afara care-mi pare prin lumina ei glorioasa si prin cerul ei usor neurastenic aproape o ironie.
28 aprilie
Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. (...)
Transcriu din Maeterlinck: N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire.
(...) Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
29 aprilie (duminica)
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi.
Perplexitate...
Tu spui, liniștit, „adevăr”
Ei se uită la tine și tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educați
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăți mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
și, nedumeriți, dau să plece.
Tu alergi și le spui: „speranță”.
Politicoși, ei se opresc și te întreabă
încă o dată: „Cât costă?”
Iar tu nu ști ce valoare are aperanța. Și taci.
Impostura...
Ceilalți lupi m-ar sfâșâia dacă ar ști că urletul meu e în realitate un plâns...
Pasul Absent..
Doar un pas ne desparte.
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
si intre noi curge noaptea.
Ca sa ajungem atat de aproape
ca sa ramanem atat de departe
doar un pas ne desparte
si intre noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Tu spui, liniștit, „adevăr”
Ei se uită la tine și tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educați
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăți mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
și, nedumeriți, dau să plece.
Tu alergi și le spui: „speranță”.
Politicoși, ei se opresc și te întreabă
încă o dată: „Cât costă?”
Iar tu nu ști ce valoare are aperanța. Și taci.
Impostura...
Ceilalți lupi m-ar sfâșâia dacă ar ști că urletul meu e în realitate un plâns...
Pasul Absent..
Doar un pas ne desparte.
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
si intre noi curge noaptea.
Ca sa ajungem atat de aproape
ca sa ramanem atat de departe
doar un pas ne desparte
si intre noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.
Poti da fara iubire, dar nu poti iubi fara daruire… · Iubirea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul… ; Iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata… prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavarsita… ; O iubire pe care esti nevoit s-o pazesti nu reprezinta nimic. ; Dar tocmai asta n-au sa inteleaga niciodata oamenii cu adevarat gelosi. ; Gelozia ia nastere odata cu dragostea, dar nu moare odata cu ea… ; Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte…; Nu uita: langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii…; Fericirea nu inseamna sa ai ceea ce doresti, ci sa doresti ceea ce ai. ; Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane… ; Sa nu crezi ca poti stabili cursul iubirii, caci ea, daca te considera vrednic, iti va indrepta ea cursul!…
Intr-o gara-Rugati-va sa nu va creasca aripi
Dimineața e abia presimțită și totuși sunt destui călători care vin și călători care pleacă. De ce vin? De ce pleacă? Dar e prea devreme să întreb. Filosofii, istoricii, profeții și toti ceilalți care se ocupă cu sensul existenței dorm încă. Au citit până noaptea târziu și nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită. Există și călători care stau și așteaptă, bineințeles în sala de așteptare, cuminți, dar și pe peroane. Ce așteaptă? Dorm însă și psihologii sau cum se mai cheamă cei care știu câte lucruri poate să aștepte un om și, în general, ce rol are așteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiți, extenuați de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineața aceasta, care nu e încă dimineață, e jumătate noapte, nu știu de ce stau oamenii prin salile de așteptare ale veacului. Unii au renunțat să aștepte. Au ațipit, pur și simplu, între doua țipete de locomotivă. Au uitat de veniri, au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău? Nu știu.Cei care explică astfel de lucruri complicate dorm și ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări și ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicații în timp ce inexplicabilul crește ca o noapte imensă sau ca o dimineață imensă, încât, stau mai departe în această jumatate de mirare și jumatate de spaimă, prudent, să nu fac vreo gafă care să atragă atenția celorlalți asupra mea. Ar intoarce toți capul. Ce caută ăsta aici, intr-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin și pleacă, așteaptă sau moțăie, dar nimeni, absolut nimeni nu-și permite să pună întrebari. Deci, mă strecor din gară tiptil și plec să umblu pe străzi. E mai bine. Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu știu la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeții, psihologii și cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare nu știu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi. Și nici nu pot să întreb trecătorii. Risc să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior și să rădă: "Nu știai? Ne-am hotărăt să venim, să plecăm, să așteptăm și chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?" Mai bine nu întreb. Tac și mă uit la ferestre.
Dimineața e abia presimțită și totuși sunt destui călători care vin și călători care pleacă. De ce vin? De ce pleacă? Dar e prea devreme să întreb. Filosofii, istoricii, profeții și toti ceilalți care se ocupă cu sensul existenței dorm încă. Au citit până noaptea târziu și nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită. Există și călători care stau și așteaptă, bineințeles în sala de așteptare, cuminți, dar și pe peroane. Ce așteaptă? Dorm însă și psihologii sau cum se mai cheamă cei care știu câte lucruri poate să aștepte un om și, în general, ce rol are așteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiți, extenuați de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineața aceasta, care nu e încă dimineață, e jumătate noapte, nu știu de ce stau oamenii prin salile de așteptare ale veacului. Unii au renunțat să aștepte. Au ațipit, pur și simplu, între doua țipete de locomotivă. Au uitat de veniri, au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară. E bine? E rău? Nu știu.Cei care explică astfel de lucruri complicate dorm și ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe întrebări și ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicații în timp ce inexplicabilul crește ca o noapte imensă sau ca o dimineață imensă, încât, stau mai departe în această jumatate de mirare și jumatate de spaimă, prudent, să nu fac vreo gafă care să atragă atenția celorlalți asupra mea. Ar intoarce toți capul. Ce caută ăsta aici, intr-o gară, cu întrebările lui? Aici nu e oracolul din Delfi. Aici oamenii vin și pleacă, așteaptă sau moțăie, dar nimeni, absolut nimeni nu-și permite să pună întrebari. Deci, mă strecor din gară tiptil și plec să umblu pe străzi. E mai bine. Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu știu la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeții, psihologii și cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare nu știu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi. Și nici nu pot să întreb trecătorii. Risc să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior și să rădă: "Nu știai? Ne-am hotărăt să venim, să plecăm, să așteptăm și chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea de ce. Lumea s-a transformat într-o gară, nu vezi?" Mai bine nu întreb. Tac și mă uit la ferestre.
Cum n-am internet (si nici nu doresc sa am, fiind eu, din punct de vedere tehnic, un om al secolului trecut), nu sunt la curent cu reactiile pe care le provoaca pe „forum“ articolele mele. Aud de la prieteni ca sunt injurat uneori pentru incapacitatea mea de a-l pretui pe Traian Basescu, de a vedea in el presedintele de care are nevoie Romania azi. Dar ce pot face? Tot ce pot incerca e sa ma conving ca viata adevarata e dincolo de politic. Si ca, deci, orice infamie e trecatoare.
De altfel, am ceva experienta in privinta modului in care se intelege la noi democratia. Insultele de care am avut parte prin ’90-’91, pentru ca nu nutream sentimente pioase fata de FSN si d-l Iliescu, precum si diatribele „incasate“ prin ’97-’99 pentru ca mi-am marturisit deceptiile datorate administratiei Constantinescu au reprezentat lectii foarte instructive. Ele mi-au dat prilejul sa-mi aprofundez cunostintele despre psihologia poporului din care, cu modestie, fac parte.
Cineva care are Internet s-a gandit, totusi, sa ma puna la incercare. Mi-a dat transcrierea unei „replici“ la articolul meu de martea trecuta, zicandu-mi ca in ea mi se punea o intrebare interesanta.
„Ei – mi-a zis -, ai curajul sa raspunzi?“
Transcriu provocarea d-lui M. Negrescu.
„Ei dar iata ca acum am sa pun si eu - cu tot respectul - o intrebare d-lui Paler, la care ma tem nu doar ca nu mai poate raspunde, ci chiar se.... va recunoaste invins. Domnule Paler, ce va faceti daca Basescu practica populismul lui ordinar avand in vedere o singura tinta: prostimea de la tara - si nicidecum pe dumneavoastra sau pe mine etc., etc.!? Care prostime-i multa si... proasta. Si ce va faceti daca toate populismele astea marinaresti sunt exact ceea ce cere respectiva prostime („populatiunea“ de care ne-ati vorbit chiar dumneavoastra de atatea ori!)? Nu credeti ca a interveni in acest amor pervers e exact acelasi lucru cu a te baga intre doi soti mahalagii care se paruiesc - si care drept rasplata (pentru interventia impaciuitoare) il iau la bataie chiar pe... impaciuitor?!“
Domnule Negrescu, ati intuit bine: ma recunosc invins! Doar o precizare as tine sa fac. Si eu vin din „prostimea de la tara“, la care va referiti. Si nu numai ca vin din ea. Tot ce exista, cat de cat, temeinic in mine - daca exista ceva - o datorez acelei „prostimi“. Ea mi-a dat mai mult decat toate diplomele mele inutile. Mi-a dat cei „sapte ani de-acasa“, singurii din care nu am nici un regret, pentru ca nu fac parte din biografia mea, ci din mitologia mea. Dar stiti ceva, domnule Negrescu? Ma tem ca acea „prostime“ care a descoperit si metafizica, instinctiv (a se vedea „Miorita“) inainte de a avea noi profesori de metafizica, nu mai exista. A disparut. Si n-o spun ca sa polemizez cu dumneavoastra, ci ca sa explic de ce ma exaspereaza ce se intampla azi. Evident, stiu ca „prostimea“ din care provin eu era condamnata de istorie! Atasata prea mult de traditii, se acomoda greu cu progresul. Numai ca dincolo de toate pacatele ei, de clasa prea conservatoare, aproape reactionara, avea o calitate, pierduta azi (si, mai ales, pierduta de „destepti“). Nu avea nevoie de vorbe ca sa-si exprime patriotismul! Ea n-a facut niciodata demagogie. Nici nu intelegea, de fapt, demagogia. Si, in fond, ce rost are sa faci galagie pe seama unor sentimente nefacultative? Iata unul dintre motivele pentru care eu am oroare de populism.
In plus, oare tot „prostimea de la tara“ e incantata de Vanghelie si-l crede „produsul“ ei?
Oricum, admit ca traiesc cu senzatia ca ne aflam intr-un fel de anticamera a inevitabilului, unde zarurile cad fara sa vedem ce anunta ele. Dar nu ne pasa, se pare. Ne satisface „amorul pervers“. Risc, ziceti, sa fiu „luat la bataie“? Fie. Cauza resemnarii mele e ca nu pot confunda „prostimea“ din care provin nici cu fanii d-lui Basescu, nici cu cei ai lui Gigi Becali sau ai lui Vanghelie. Imi e imposibil. Cel mult, imi mai pun niste intrebari.
Ca de pilda: Romania de azi mai are un stat? Mai exista vreo institutie credibila, acum, la noi? Vad ca intre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria s-a ridicat o cortina de fier. Presedintia si Parlamentul se lovesc cu pietre. Justitia e contestata. In guvern, liberalii ii detesta pe democrati, democratii ii detesta pe liberali, iar UDMR se gandeste doar la sine. Practic, intreaga administratie seamana cu un musuroi isterizat. Mai are cineva timp pentru interesul public?
Alta intrebare e atat de penibila, incat aproape ma tem s-o formulez. Romania mai are, oare, un „popor“?
Nu ma refer la „poporul“ de care face caz Traian Basescu. Acela, ca in toate spusele demagogilor, e un simplu „pretext“. Ma gandesc la ceea ce inseamna, cred eu, un popor: o comunitate care recunoaste ca, deasupra tuturor intereselor egoiste, exista un interes comun. Ei bine, ce ne mai solidarizeaza azi? Exista vreun ideal care sa ne lege pe toti, sa ne faca sa privim in aceeasi directie, chiar daca nu ne iubim unii pe altii? Mai exista vreo valoare pe care s-o respectam? Mai exista ceva neatins de ura, de disolutie, ceva care sa nu te faca sa te simti insuportabil de singur?
In final, ma recunosc - inca o data - invins. Unica mea speranta e sa fiu injurat, daca se poate, cu talent si inteligenta.
De altfel, am ceva experienta in privinta modului in care se intelege la noi democratia. Insultele de care am avut parte prin ’90-’91, pentru ca nu nutream sentimente pioase fata de FSN si d-l Iliescu, precum si diatribele „incasate“ prin ’97-’99 pentru ca mi-am marturisit deceptiile datorate administratiei Constantinescu au reprezentat lectii foarte instructive. Ele mi-au dat prilejul sa-mi aprofundez cunostintele despre psihologia poporului din care, cu modestie, fac parte.
Cineva care are Internet s-a gandit, totusi, sa ma puna la incercare. Mi-a dat transcrierea unei „replici“ la articolul meu de martea trecuta, zicandu-mi ca in ea mi se punea o intrebare interesanta.
„Ei – mi-a zis -, ai curajul sa raspunzi?“
Transcriu provocarea d-lui M. Negrescu.
„Ei dar iata ca acum am sa pun si eu - cu tot respectul - o intrebare d-lui Paler, la care ma tem nu doar ca nu mai poate raspunde, ci chiar se.... va recunoaste invins. Domnule Paler, ce va faceti daca Basescu practica populismul lui ordinar avand in vedere o singura tinta: prostimea de la tara - si nicidecum pe dumneavoastra sau pe mine etc., etc.!? Care prostime-i multa si... proasta. Si ce va faceti daca toate populismele astea marinaresti sunt exact ceea ce cere respectiva prostime („populatiunea“ de care ne-ati vorbit chiar dumneavoastra de atatea ori!)? Nu credeti ca a interveni in acest amor pervers e exact acelasi lucru cu a te baga intre doi soti mahalagii care se paruiesc - si care drept rasplata (pentru interventia impaciuitoare) il iau la bataie chiar pe... impaciuitor?!“
Domnule Negrescu, ati intuit bine: ma recunosc invins! Doar o precizare as tine sa fac. Si eu vin din „prostimea de la tara“, la care va referiti. Si nu numai ca vin din ea. Tot ce exista, cat de cat, temeinic in mine - daca exista ceva - o datorez acelei „prostimi“. Ea mi-a dat mai mult decat toate diplomele mele inutile. Mi-a dat cei „sapte ani de-acasa“, singurii din care nu am nici un regret, pentru ca nu fac parte din biografia mea, ci din mitologia mea. Dar stiti ceva, domnule Negrescu? Ma tem ca acea „prostime“ care a descoperit si metafizica, instinctiv (a se vedea „Miorita“) inainte de a avea noi profesori de metafizica, nu mai exista. A disparut. Si n-o spun ca sa polemizez cu dumneavoastra, ci ca sa explic de ce ma exaspereaza ce se intampla azi. Evident, stiu ca „prostimea“ din care provin eu era condamnata de istorie! Atasata prea mult de traditii, se acomoda greu cu progresul. Numai ca dincolo de toate pacatele ei, de clasa prea conservatoare, aproape reactionara, avea o calitate, pierduta azi (si, mai ales, pierduta de „destepti“). Nu avea nevoie de vorbe ca sa-si exprime patriotismul! Ea n-a facut niciodata demagogie. Nici nu intelegea, de fapt, demagogia. Si, in fond, ce rost are sa faci galagie pe seama unor sentimente nefacultative? Iata unul dintre motivele pentru care eu am oroare de populism.
In plus, oare tot „prostimea de la tara“ e incantata de Vanghelie si-l crede „produsul“ ei?
Oricum, admit ca traiesc cu senzatia ca ne aflam intr-un fel de anticamera a inevitabilului, unde zarurile cad fara sa vedem ce anunta ele. Dar nu ne pasa, se pare. Ne satisface „amorul pervers“. Risc, ziceti, sa fiu „luat la bataie“? Fie. Cauza resemnarii mele e ca nu pot confunda „prostimea“ din care provin nici cu fanii d-lui Basescu, nici cu cei ai lui Gigi Becali sau ai lui Vanghelie. Imi e imposibil. Cel mult, imi mai pun niste intrebari.
Ca de pilda: Romania de azi mai are un stat? Mai exista vreo institutie credibila, acum, la noi? Vad ca intre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria s-a ridicat o cortina de fier. Presedintia si Parlamentul se lovesc cu pietre. Justitia e contestata. In guvern, liberalii ii detesta pe democrati, democratii ii detesta pe liberali, iar UDMR se gandeste doar la sine. Practic, intreaga administratie seamana cu un musuroi isterizat. Mai are cineva timp pentru interesul public?
Alta intrebare e atat de penibila, incat aproape ma tem s-o formulez. Romania mai are, oare, un „popor“?
Nu ma refer la „poporul“ de care face caz Traian Basescu. Acela, ca in toate spusele demagogilor, e un simplu „pretext“. Ma gandesc la ceea ce inseamna, cred eu, un popor: o comunitate care recunoaste ca, deasupra tuturor intereselor egoiste, exista un interes comun. Ei bine, ce ne mai solidarizeaza azi? Exista vreun ideal care sa ne lege pe toti, sa ne faca sa privim in aceeasi directie, chiar daca nu ne iubim unii pe altii? Mai exista vreo valoare pe care s-o respectam? Mai exista ceva neatins de ura, de disolutie, ceva care sa nu te faca sa te simti insuportabil de singur?
In final, ma recunosc - inca o data - invins. Unica mea speranta e sa fiu injurat, daca se poate, cu talent si inteligenta.
Draga,
Domnule Paler,in aceste zile in care ne-ati parasit,ati fost mai prezent in viata noastra ca atunci cand ne erati contemporan.De cateva ori pe zi,imi aglomeram inboxul cu "certitudinile dumneavoastra" ca "AVEM TIMP".Tocmai de aceea,ma veti intelege de ce nu va voi scrie acum toate cele pe care as vrea sa vi le trimit pe adresa din Cer,de ce nu va voi omagia acum, de ce nu ma voi certa pentru dorinta mea de-a va intervieva inainte de acest sfarsit de care ma temeam in fiecare zi,dorinta,iata,nerealizata...Ma veti ierta si veti astepta acel timp in care va voi scrie SI EU cat de mult v-am iubit!!Pana atunci,ma uit la stele,cautand-o pe aceea in care v-ati mutat...sau poate ati devenit Cerul si cu mii de ochi priviti spre noi veghindu-ne.
F.J.
Multumesc draga Floriana si sper ca ruga ta se va indeplini si ca odata ajunsi cu totii acolo sa putem vorbi cu maestrul ...pentru ca stim ca stelele l-au primit cu bratele deschise.
Domnule Paler,in aceste zile in care ne-ati parasit,ati fost mai prezent in viata noastra ca atunci cand ne erati contemporan.De cateva ori pe zi,imi aglomeram inboxul cu "certitudinile dumneavoastra" ca "AVEM TIMP".Tocmai de aceea,ma veti intelege de ce nu va voi scrie acum toate cele pe care as vrea sa vi le trimit pe adresa din Cer,de ce nu va voi omagia acum, de ce nu ma voi certa pentru dorinta mea de-a va intervieva inainte de acest sfarsit de care ma temeam in fiecare zi,dorinta,iata,nerealizata...Ma veti ierta si veti astepta acel timp in care va voi scrie SI EU cat de mult v-am iubit!!Pana atunci,ma uit la stele,cautand-o pe aceea in care v-ati mutat...sau poate ati devenit Cerul si cu mii de ochi priviti spre noi veghindu-ne.
F.J.
Multumesc draga Floriana si sper ca ruga ta se va indeplini si ca odata ajunsi cu totii acolo sa putem vorbi cu maestrul ...pentru ca stim ca stelele l-au primit cu bratele deschise.
Ca sa nu devieze discutia in offtopic pe threadul destinad religiei, vreau sa continuam aici, daca se poate, urmatoarea idee:
| QUOTE |
| Octavian Paler si-a declarat ateismul insa in adancul sufletului era un om credincios..o dovedeste "Interviu cu Dumnezeu" si reflexiile sale asupra crestinismului si religiei in general. |
Daca este asa, ce l-a facut pe Paler sa se declare ateu?
Faptul ca mama sa era o persoana incredibil de credincioasa..la fel si comunitatea din care provenea..
Cel mai important momentul asa il consider cel putin este momentul cand al sau parinte tatal este luat de pe aceasta lume si el neputincios asista fara sa poata face nimic chiar daca cere ajutor providentei.
Filosofia iti deschide unele porti pe care religia ti le inchide voit pentru a te tine alaturi de credinta.
A vrut sa fie ateu si a declarat asta dar in speta cei care sunt necredinciosi au un dram in a cunoaste credinta celorlalti si devin inevitabil marcati si influentati.A crezut in Dumnezeu dar nu intotdeauna l-a ajutat si astfel s-a inchis si a inchis si lumea aceea. A deschis-o apoi spre batranete cand a inceput sa inteleaga de ce taranii romani cat si familia sa din Lita au aceasta trasatura mostenita din generatii in generatii.Nu poti sa ignori credinta mai ales asa cum era El .
A fost insa marcat de faptul ca dragostea parinteasca nu a fost asa cum sunt in alte familii si chiar El spunea "desi il iubeam nespus pe tatal meu singura imbratisare era dimineata cand isi freca barba de obrazul meu".
A vrut sa desfaca un voal al intelegerii si sa poata sa descopere prin cunostiinte puterea divina...si graitor ii stau acele cateva pagini pe care si-a asternut mahnirea.Nu a mai vrut sa vada in Providenta un mijloc de ajutorare si astfel a evitat sa o caute.A descoperit-o insa opera sa,frazele sale,cuvintele sale care raman marturie timpurilor ce vor veni....
Cel mai important momentul asa il consider cel putin este momentul cand al sau parinte tatal este luat de pe aceasta lume si el neputincios asista fara sa poata face nimic chiar daca cere ajutor providentei.
Filosofia iti deschide unele porti pe care religia ti le inchide voit pentru a te tine alaturi de credinta.
A vrut sa fie ateu si a declarat asta dar in speta cei care sunt necredinciosi au un dram in a cunoaste credinta celorlalti si devin inevitabil marcati si influentati.A crezut in Dumnezeu dar nu intotdeauna l-a ajutat si astfel s-a inchis si a inchis si lumea aceea. A deschis-o apoi spre batranete cand a inceput sa inteleaga de ce taranii romani cat si familia sa din Lita au aceasta trasatura mostenita din generatii in generatii.Nu poti sa ignori credinta mai ales asa cum era El .
A fost insa marcat de faptul ca dragostea parinteasca nu a fost asa cum sunt in alte familii si chiar El spunea "desi il iubeam nespus pe tatal meu singura imbratisare era dimineata cand isi freca barba de obrazul meu".
A vrut sa desfaca un voal al intelegerii si sa poata sa descopere prin cunostiinte puterea divina...si graitor ii stau acele cateva pagini pe care si-a asternut mahnirea.Nu a mai vrut sa vada in Providenta un mijloc de ajutorare si astfel a evitat sa o caute.A descoperit-o insa opera sa,frazele sale,cuvintele sale care raman marturie timpurilor ce vor veni....
Infarctul mi-a lămurit, cel puțin, două lucruri. Pe de o parte, am înțeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranța că voi depăși cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înțeleg eșecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaște că destinul meu a fost decis de defectele mele.
Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape "metafizic", cu praf adus de vânt dintr-un deșert misterios, și visând o mare unde ar fi fost aruncată - se zice - cenușa zeilor morți. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficțiune într-o realitate paralelă. Am renunțat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un momentdat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, "eu"?
E posibilă și altă explicație. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieți relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Și alta pe care - în lipsa unei formule mai bune - aș numi-o "secretă". Prin "viață secretă" înțelegând nu ceea ce ascundem de ceilalți, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control - cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconștientul - și unde nu ne putem minți. În viața publică și în viața particulară, am găsit o soluție defensivă, fie și rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poți apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această "viață de dincolo de oglindă" e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.
24 AUGUST 2000
Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape "metafizic", cu praf adus de vânt dintr-un deșert misterios, și visând o mare unde ar fi fost aruncată - se zice - cenușa zeilor morți. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficțiune într-o realitate paralelă. Am renunțat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un momentdat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, "eu"?
E posibilă și altă explicație. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieți relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Și alta pe care - în lipsa unei formule mai bune - aș numi-o "secretă". Prin "viață secretă" înțelegând nu ceea ce ascundem de ceilalți, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control - cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconștientul - și unde nu ne putem minți. În viața publică și în viața particulară, am găsit o soluție defensivă, fie și rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poți apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această "viață de dincolo de oglindă" e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.
24 AUGUST 2000
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.