Am impresia ca tocmai ti-am raspuns la întrebarea asta.
Si înca ceva. As spune ca autonomia discursului nu înseamna pâna la urma gratuitate, contingenta sau lipsa a sensului, etc., ci tocmai obiectivitate maxima, înaintarea la nivelul principiului, axiomatizarea limbajului. Numai sa nu fie o autonomie doar declarata, în numele careia se considera permise orice constructii si de-constructii, orice abateri de la regulile formale si de la logica ce confera unitatea unui discurs. Daca, în numele autonomiei, se face rabat de la acestea, discursul nu mai e discurs.

Cine-i ofera însa aceste reguli de formare? Ele nu se sustin singure, ci trebuie validate dinafara. Un discurs absolut autonom, care s-a lepadat de subiect, ar fi numai acela care s-ar sprijini pe reguli autoconsistente. Ori, un asemenea discurs înca nu exista, iar daca ar exista, ar fi chiar discursul filosofic prin excelenta, discursul despre Fiinta, care ar recupera dintr-o data întreaga realitate, cu subiect cu tot.

Jocul cuvintelor cuprinde retorica adevarului. Fara el, realul ar adormi in sine insusi, inexprimabil si de neinteles. Nu filosofia se pierde, gandul rataceste pana isi gaseste expresia potrivita. Cine nu si-a absolutizat boala, n-are sansa s-o intalneasca.

Mai departe ma bag mai tarziu.

Nu ca as face o gluma, dar cred ca de pe pozitia lui Foucault s-ar putea pune urmatoarea intrebare: si daca discursul vorbeste prin subiect? Foucault observa (ca asta face un arheolog, descrie arhiva) ca discursul epistemei clasice (de la Descartes la Kant) se organizeaza conform unor reguli: reguli date de o tendinta a filosofilor, botanistilor, filologilor de a prinde lumea, plantele, limbile intr-o schema universala si fixa, atemporala. Acest miez al epistemei clasice (tendinta de a prinde orice intr-o schema fixa) duce catre o anumita organizare a discursului. Am putea spune, cred, ca acel nucleu al perioadei clasice e un soi de prejudecata ce functioneaza la toate nivelele de discurs (politic, filosofic, medical etc) dintr-o perioada data. Foucault mai observa ca discursul (politic, filosofic, medical) se intercoreleaza: exista anumite decizii politice care influenteaza modul de enuntare sau de organizare a discursului medical (vedeti Cuvintele si Lucrurile). Pe scurt, discursul se organizeaza conform unor reguli pe care Foucault le descrie cercetand arhivele. Mai mult, in Istoria Nebuniei Foucault incearca sa arate cum practicile discursive se articuleaza pe anumite formatiuni non-ndiscursive (cum meditatiile carteziene se articuleaza pe ceea ce putem numi nasterea spitalului de nebuni). Impresia pe care o ai e ca discursul poseda o autonomie in care rolul subiectului este diminuat la minimun. Intrebare, asadar: ce rol mai are subiectul sau ce statut ii putem oferi daca se tine cont de aceste practici discursive?

La Foucault nu este deloc asa. Sunt multe diferente. In Arheologia cunoasterii e discutata mai pe larg chestiunea asta.

Ce inseamna activitatea de a filosofa si de ce o pui pe acelasi nivel cu cercetarea intrumentelor de gandire? (daca asta ai vrut sa spui) Foucault nu suferea de boala crecetarii intrumentelor de cunoastere. Te rog sa fii mai clar.

Care clasici? Cum ar raspunde acestea la urmatoarele intrebari: cum s-a nascut clinica? cum s-a nascult inchisoarea? dar spitalul de nebuni? Caci astea sunt intrebarile care il intereseaza pe Foucault.

Pai vorbeam despre Foucault... La el stau altfel treburile.

Aici intr-adevar e mai complicat. Nu stiu cum as putea raspunde. I'm sorry. Ma mai gandesc

si

mie chestia asta imi aminteste de disputele pro si antimarxiste, de "existenta determina constiinta" si de "constiinta este este principiul care ordona si determina existenta". adica, iar metafizica...gandesc ca problema asta nu are o solutie "sau - sau", ci "si-si". altfel zis, nu putem afirma cu certitudine ca subiectul vorbeste prin discurs sau discursul vorbeste prin subiect. sunt chestii care nu pot fi masurate cu rigla...

chiar daca:

asta nu inseamna ca forma de organizare a discursului ne-a fost trimisa din cer ca lege sfanta, insusi faptul ca epistema clasica evolueaza, se schimba, absoarbe sau din contra, expulzeaza niste reguli e un semn ca discursul nu e un fapt supranatural, un nou soi de Decalog ci un artefact uman, supus unor reguli de schimbare si modificare. in fine, relatia subiect-discurs ar trebui sa fie una dubla, si reversibila , ca in unele reactii chimice. discursul nu exista fara subiect, din contra, subiectul (Maugli, de exemplu, poate exista si fara discurs, asta daca nu zicem ca behaitul este discurs sau epistema)...sunt de acord ca exista niste reguli de formare a discursului, uneori sunt foarte stabile, alterori sufera modificari impresionante in durate temporale relativ mici...nu sunt de acord cu moartea subiectului, asta imi aduce aminte de moartea idealismului propovaduit de marxisti...

Nu-i o gluma, discursul chiar vorbeste prin subiect, daca tinem seama de faptul ca fiecare subiect ia cunostinta de realitate nu doar nemijlocit, prin canalul intuitiv-senzorial, ci chiar într-o mai mare mãsura prin cel discursiv: învata în primul rând o limba, ce poarta un însemnat bagaj informational, se initiaza apoi în stiinte, matematici, filosofie ori psihiatrie, supunându-se temporar feluritelor forme de discurs. Totusi, la un moment dat, subiectul poate iesi din aceasta cusca a discursului gata fabricat, poate sã-i conteste regulile, si atunci devine el generator de discurs. Numai asa evolueazã discursul, prin concursul principiului activ, care nu poate fi decât subiectul. De fapt, între discurs si subiect existã o dubla determinare, cu diferite ipostaze în care unul sau altul din factori devine predominant, dar niciodatã nu putem spune cã discursul este absolut primordial. Sau, hai sã zicem cã discursul ar putea câstiga aceasta pozitie, dar numai ca finalitate ontologica, ca sfârsit al devenirii subiectului, nicidecum ca origine ontologica. Originea revine indiscutabil subiectului, iar decuplarea între origine si finalitate, între punctul de plecare si cel de sosire ar avea sens doar pe temeiul unei deveniri si nici chiar pe acesta, pentru ca o devenire completa în ce priveste raportul subiect - discurs ar presupune, asa cum aminteam în postul anterior, aparitia acelui discurs desavârsit, discursul despre Fiinta, ce ar putea lua definitiv în stapânire subiectul, dar cusca în care l-ar închide ar fi fara gratii, ar fi cusca libertatii, în care subiectul se afla dealtfel închis de la început, numai ca nu stia ca este închis. Moartea subiectului si dictatura discursului pe care o proclama Foucault (daca am înteles eu bine din ce-ai spus aici, fiindca nu l-am citit) ar putea surveni doar accidental, printr-un fel de blocare într-un anumit tip de discurs, cu reguli particulare. Si în acest blocaj esueaza oricine vrea sa absolutizeze tipul sau de discurs, sa-i dea aura o filosofica, numai de dragul de a face o altfel de filosofie.
În concluzie, discursul ar putea vobi prin subiect, nu-i nici o tragedie aici, chiar o face în cele mai multe conjuncturi istorice, dar ultimul cuvânt, în princioiu vorbind, tot subiectului trebuie sa apartina.

Ca sa ai o anumita organizare, oricare ar fi aceea si la orice s-ar referi ea (nu numai la discurs), trebuie sa ai niste reguli, iar pentru ca acestea sa poata purta numele de reguli, trebuie sa fie fixe. Aceasta paradigma a cunoasterii omenesti de a cauta reguli fixe nu este o paradigma ca oricare alta si nu poate fi atacata în felul în care a putut fi atacata o anumita paradigma stiintifica. Ea este însasi conditia de existenta a oricarei paradigme si nu duce catre o anumita organizare a discursului, ci doar confera cerinta minimala ca un discurs, sa poata fi organizat, indiferent cum. Înlaturarea acestei paradigme ar conduce la haos pur si ar anula orice discurs. Oare Foucault si postmodernistii n-au observat asta?
Pe de alta parte, daca e vorba de a cauta scheme fixe pe anumite niveluri de discurs, pe anumite domenii particulare, critica e îndreptatita, dar numai la nivel filosofic, deoarece stiintele nu pot lucra fara teren solid sub picioare. Exagerarea clasicilor poate fi aceea de a fi încercat sa dogmatizeze filosofia, absolutizând determinari particulare ale existentei ce ne este data, însa nu-i gasesc mai putin vinovati pe acesti teribilisti moderni, care vor sa pargurga drumul invers, catre de-dogmatizarea si disolutia particularului, în ce? Daca erau niste baieti mai rezervati si cu bun simt puteau sa ia calea fictiunii literare sau sa se întrebe, de pilda, ce parcela de cunoastere ar mai putea revendica filosofia în conditiile în care cunoasterea determinata, ce comporta acele scheme fixe, nu mai poate fi aburcata în cerul platonician, fiind sistematic invadata de hoardele oamenilor de stiinta?

Bun, acceptam ca asta-i impresia, subiectul a fost închis într-o schema fixa de discurs. Raspuns: rolul lui de-abia acum începe si este acela de a destabiliza aceasta schema, de a evada din închisoare, spre beneficiul discursului, în final, fiindca evadarea sa furnizeaza mâna de lucru pentru constructia unei închisori mai sigure, din care se va evada mai greu, s.a.m.d., pâna se va construi închisoarea de maxima siguranta ale carei ziduri vor fi limitele subiectului însusi si unde detinutul va fi totodata si gardian.

Pâna la urma o sa-mi fac timp sa citesc macar o carte de Foucault. Unde-si exprima cel mai clar ideile?

Vorbeam de activitatea de a meta-filosofa, adica de a cerceta discursul filosofic si nu obiectul acestui discurs. În acest sens vorbeam despre cercetarea instrumentelor de cunoastere, pe care nu o pun deloc pe acelasi nivel cu activitatea de a filosofa pur si simplu. Dar a cerceta discursul înseamna implicit a cerceta instrumentul de cunoastere, desigur, daca nu acorzi discursului autonomie din capul locului. Poate de aceea afirmi ca Foucault nu este interesat de aceasta cercetare, pentru ca discursul devenit autonom nu mai joaca rolul unui instrument de cunoastere (desi asa-numita cunoastere discursiva, metoda analitica, se misca pe suportul unui discurs cu reguli date, se bazeaza pe supunerea supunerea subiectului în raport cu discursul, este activitatea sa din timpul detentiei, etc.)

Pe ei nici nu i-a interesat astfel de chestiuni, fiindca au vrut sa pastreze spiritul pur al filosofiei. Pe Foucault l-ar fi putut interesa mai mult în calitate de medic sau de sociolog. Faptul ca le-ar fi îmbracat într-o aura metafizica nu înseamna ca aceste întrebari o si au cu adevarat.

Pai daca nu-si pune astfel de întrebari, de ce mai e considerat filosof? Sa fie din cauza faptului ca filosofia a intrat într-o lunga criza si nu-si mai regaseste obiectul de studiu?

Cu conditia ca jocul cuvintelor sa nu devina el însusi de neînteles, sacrificând adevarul pe altarul retoricii. Gândul nu trebuie sa rataceasca de dragul de a hoinari, iar daca e necesar s-o faca uneori, ca sa-si caute îmbracamintea potrivita pentru a iesi în lume, nu e deloc necesar s-o faca în vazul lumii. Asta ar fi doar un soi de exhibitionism.

Aici se ajunge mai mereu: trecerea în metafizic te obliga cumva sa suprimi una din laturile raportului, absolutizând-o pe cealalta. Întrebare: cum s-ar putea face metafizia fara sa recurgi la aceasta procedura incorecta? S-a vazut ca pâna si dialectica hegeliana a cazut în acest pacat.

Pai am vazut ca; ridicai, de la început, urmatoarea problema: "de pe ce pozitii putem critica acest concept de autonomie a discursului?". Eu am vrut doar sa indic o posibila pozitie, indiferent de pozitia pe care se plaseaza Foucault si indiferent de faptul ca o cunosc sau nu. Daca e vorba însa de subiectul si discursul la Foucault, care n-ar avea nici în clin nici în mâneca cu alte sensuri, mai largi, ale acestor concepte, îmi cer scuze c-am intrat în discutie. Desi, la drept vorbint, în acst caz nici Foucault n-ar avea ce cauta pe forumul de filosofie.