am putea vorbi si despre timpul literar in general...
Paradoxurile timpului
în science-fiction (1)
Cornel Robu
Când, cu doi ani în urmă, propuneam celor interesaţi de domeniu O cheie pentru science-fiction (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004), un întreg capitol era rezervat modului în care timpul, percepţia sa intuitivă şi reprezentarea sa ficţională, generează „sense of wonder", aşadar plăcere estetică, plăcerea şi emoţia estetică a sublimului, în science-fiction. În acest context mai larg, aşa-numitele „paradoxuri ale timpului" constituie doar un caz particular, un sub-domeniu oarecum „specializat", şi — în consecinţă — le era iniţial rezervat doar un sub-capitol, în mod corespunzător proporţionat. Fără voia — şi aproape fără ştirea — autorului, s-a întâmplat în realitate altfel : odată „intrat pe rol", succintul subcapitol avut iniţial în vedere a prins o dinamică proprie, autonomă, „s-a umflat" în pagini şi a luat asemenea proporţii încât n-a mai „încăput" între copertele, şi aşa suprasolicitate, ale volumului „de bază", din care totuşi rămâne parte integrantă; am marcat însă acolo locul rămas gol, locul unde s-ar cuveni intercalat, la o eventuală (şi binevoitoare) lectură, pentru ca atât partea cât şi întregul să-şi păstreze coerenţa şi inteligibilitatea (scontate, cel puţin, dacă nu şi efectiv atinse). Cititorul îngăduitor este, aşadar, rugat să scuze disconfortul şi dislocarea, operând totodată re-integrarea.
Principalul filon de „sense of wonder" în sf-ul pe tema timpului, cum spuneam pe larg cu ocazia amintită, decurge din „contravenţia" ficţională la binecunoscutele şi aprioricele atribute ale timpului — la „curgerea" sa spontan percepută ca fiind instopabilă, infinită, inepuizabilă, unidirecţională, ireversibilă, dar mai ales izocronă, egală cu sine pe tot parcursul fără început şi fără sfârşit al „curgerii" timpului. Operând ficţional subite şi imense dislocări de scală în durata izocronă a timpului; juxtapunând în pagină „scara umană" a timpului cu „scara cosmică", o efemeră „viaţă de om" cu „eternitatea" Universului; antrenând în reprezentare marile durate cosmice, aneantizante pentru duratele mici (individuale) şi chiar pentru cele medii (istorice); adoptând o „granulaţie mare" a timpului în detrimentul „granulaţiei mici" sau „medii" din literatura generală („mainstream"); dispunând duratele şi segmentele de timp astfel rezultate „în gradienţi" temporali care „încetinesc" sau „accelerează" curgerea timpului, gradienţi care „creează adâncime" şi în reprezentarea timpului, nu numai în cea a spaţiului; creând astfel efecte de „tunel al timpului" sau de „fântână"/"puţ" fără fund ş.a.m.d., ş.a.m.d. — literatura sf atinge acel prag critic al „covârşirii" umanului, de nelipsit şi de neocolit ca declanşator al emoţiei sublimului, emoţie sau plăcere estetică specific „gustată" în science-fiction ca „senzaţie de uimire şi miracol", ca „sense of wonder". Pentru producerea unor astfel de decalaje şi alterări ficţionale în durata timpului, în izocronie, dar şi în alte atribute ale acestuia, s-au consacrat empiric în science-fiction şi câteva soluţii-standard, câteva situaţii particulare care, prin forţa lor de atracţie şi prin relativa lor frecvenţă decurgând de aici, au ajuns a prinde consistenţă generică, cristalizându-se ca „motive" tematice. Acestea sunt faimoasele „paradoxuri temporale" sau „paradoxuri ale timpului" („time paradoxes") ce asigură substanţa şi furnizează materia primă pentru un vast şi spectaculos capitol tematic din science-fiction.
„Paradoxurile timpului ocupă o nişă foarte specializată printre temele sf" — constată Malcolm J.Edwards, în articolul aferent din prima ediţie (l979) a Enciclopediei lui Peter Nicholls şi John Clute.1 „Atracţia lor rezidă în ingeniozitatea cu care autorii ştiu deriva din regulile foarte stricte ale paradoxului temporal mereu alte şi alte variante, tot mai complicate şi mai alambicate: sub acest aspect, s-ar putea spune că istoriile pe tema paradoxurilor timpului constituie un echivalent, în plan sf, al romanelor poliţiste pe tema crimei comise într-o cameră încuiată pe dinăuntru („the locked-room mystery"). Multe povestiri din această categorie vin cu pretenţia de-a oferi o versiune dezinvoltă a străvechilor controverse filosofice cu privire la libertate şi necesitate, la determinism şi liberul arbitru, dar de obicei nu pentru aşa ceva, nu pentru profunzimea lor metafizică se ţin ele minte, ci mai degrabă pentru ingeniozitatea şi agerimea lor."
Ca posibili termeni de comparaţie, mutatis mutandis, s-ar mai putea adăuga la „enigma camerei încuiate" din romanul poliţist, şi „formele fixe" din poezie (sonet, rondel, gazel, glossa etc.), partiturile „de virtuozitate" sau „de coloratură" din muzică sau „exerciţiile fixe" pe care unele sporturi (gimnastica, patinajul etc.) le prevăd în concurs (deşi, pe de altă parte, inventivitatea şi originalitatea, amprenta personală şi ambiţia ineditului le-ar apropia tocmai de „exerciţiile" sau „probele liber alese" prevăzute în programul aceloraşi concursuri: orice comparaţie şchioapătă...). Dar poate că tocmai această comparaţie sportivă este mai adecvată pentru ambiţia, gratuitatea şi pitorescul „competiţiei" nedeclarate în care tacit s-au înscris, mai ales în anii '50 ai trecutului secol, când „moda" şi-a atins apogeul (dar şi performanţele cele mai memorabile), scriitorii de science-fiction care şi-au încercat forţele în aceste probe de virtuozitate care sunt paradoxurile timpului.
Paradoxuri fiind, natura lor este fireşte logică, şi anume — ele rezultă din implicaţiile, din contradicţiile şi impasurile, din blocările şi dereglările, nu o dată aporetice, pe care ideea sau ipoteza deplasării în timp („cronomoţia") le aduce inerent cu sine în modul coerent, dar inextricabil, „aprioric", în care mintea umană concepe şi percepe timpul şi atributele acestuia. „Probă" în care acest imperfect dar inegalabil dispozitiv de procesare a informaţiei, cel mai performant din întregul univers cunoscut, îşi cunoaşte şi propriile-i limite, ia act de ele prin însuşi faptul că „le forţează" (şi numai în acest fel!), le cunoaşte dar implicit le şi recunoaşte:
„Potrivit viziunii lui Einstein asupra lumii, spaţiul-timp poate fi configurat ca un continuum cvadridimensional solid, temporalitatea fiind pură iluzie" — constata Ioan Petru Culianu în ultima-i carte antumă, Călătorii în lumea de dincolo (Out of This World, l99l).2 „Nu este deloc limpede de ce timpul curge numai într-o singură direcţie. Şi nu este nici un motiv categoric ca cineva să nu se poată mişca înainte şi înapoi prin continuum, în orice punct din spaţiul-timp ar dori. Cu alte cuvinte, se pare că multe dintre limitele noastre sunt mai dificil de explicat decât unele dintre libertăţile noastre."
Şi n-am avea de unde şti până unde se întind aceste libertăţi dacă nu ne-am lovi de acele limite, n-am avea de unde şti ce înălţime avem dacă nu ne-am lovi cu capul (literalmente!) de pragul de sus al uşii sau de plafonul prea scund al închisorii noastre terestre. Plafon care, totuşi, rămâne fatalmente (şi până la proba contrarie: puţin optimism n-are cum strica) cel mai înalt nivel complexional cunoscut în univers (sau din universul cunoscut), din tot ce cunoaştem şi ştim cu certitudine (deşi, vai!, tot prin intermediul aceluiaşi fragil şi distorsionant dispozitiv biologic). „Şi numai pe tine te am, trecătorul meu creier..." — dacă se poate parafraza astfel un celebru vers al lui Lucian Blaga.3 Dar măcar tot e ceva şi-atâta: că avem un plafon de care să dăm cu capul şi, mai ales, un cap cu care să dăm de plafon.
Această aprioric plafonată percepţie, această inextricabil intuitivă reprezentare a timpului constituie, cum se ştie, o componentă esenţială a „experienţei realului", un „stâlp" central şi structiv în susţinerea a ceea ce se numeşte „simţul realului" şi, odată prăbuşit, sau numai clătinat, numai subminat acest stâlp, acest pilon ontologic, experienţa realului se simte agresiv contrariată, simţul realului intră într-o acută derută, în „stare de urgenţă" şi în lansări de S.O.S., însăşi ancorarea ontologică a fiinţei umane în real se vede ameninţată, desfiinţată, copleşită, covârşită: iar de-aici, cum sistematic şi paradigmatic se întâmplă în science-fiction, nici sublimul, travestit de circumstanţă în „sense of wonder", nu mai e departe.
Cu un surplus de „covârşire", în acest aparte caz al „paradoxurilor timpului", de natură a exacerba până la nec plus ultra potenţialul generator de emoţie, de furori, de „thrill", de frison intelectual mai întâi, dar şi de emoţie estetică în cele din urmă, când e cazul : dacă peste tot în sublim şi în science-fiction „covârşirea" ontologică este o condiţie sine qua non, dacă peste tot, pus în faţa „covârşirii" fizice fără posibilitate de ripostă fizică, „omul", eul generic uman reacţionează estetic apelând la intervenţia raţiunii sale — facultate ireductibilă la natura „covârşitoare" şi mai presus de ea —, de data aceasta covârşirea „atacă direct la cap", vizează însuşi sediul acelei ireductibile şi inexpugnabile facultăţi raţionale — mintea umană, pe care-o covârşeşte, o „întoarce pe dos" şi-o „face nod" prin propriile-i mijloace, prin propriile-i articulaţii şi circuite şi stereotipii logice, prin aporie şi paradox. De aceea şi sunt atât de frecventate, atât de atractive şi de fascinante, de frapante şi de frisonante, „paradoxurile timpului" în science-fiction, chiar şi cu riscul căderii în spectaculos şi în senzaţional gratuit, pe care n-ar fi nevoie să căutăm prea mult ca să-l găsim. Dar esenţialul rămâne intact: „întoarcerea pe dos" a minţii, stupefierea şi blocarea ei de moment prin aporie şi paradox, auto-blocarea tropismelor şi stereotipiilor logice prin propria lor inerţie de funcţionare, aducerea „simţului realului" în stare de perplexitate şi „siderare", de „astonishment", „wonderment" sau „bewilderment" — toate acestea participă eficient la acea „copleşire" sau „covârşire" a umanului care, cum se ştie încă de la Kant4 şi de la Schiller5, şi cum ne-o confirmă azi un secol de science-fiction, 6 constituie o premisă necesară a generării emoţiei sublimului, inclusiv în ipostaza acestuia de „sense of wonder".
http://proscris.port5.com/Ps35-36/robu35.htm