Ajutor - Cauta - Forumisti - Calendar
Versiune completa:Timpul In Literatura Sf
HanuAncutei.com - ARTA de a conversa > Odaia Dezbaterilor: Stiinta si Cultura > Universul Cartilor
vitalic sprinceana
am putea vorbi si despre timpul literar in general...

Paradoxurile timpului
în science-fiction (1)

Cornel Robu



Când, cu doi ani în urmă, propuneam celor interesaţi de domeniu O cheie pentru science-fiction (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2004), un întreg capitol era rezervat modului în care timpul, percepţia sa intuitivă şi reprezentarea sa ficţională, generează „sense of wonder", aşadar plăcere estetică, plăcerea şi emoţia estetică a sublimului, în science-fiction. În acest context mai larg, aşa-numitele „paradoxuri ale timpului" constituie doar un caz particular, un sub-domeniu oarecum „specializat", şi — în consecinţă — le era iniţial rezervat doar un sub-capitol, în mod corespunzător proporţionat. Fără voia — şi aproape fără ştirea — autorului, s-a întâmplat în realitate altfel : odată „intrat pe rol", succintul subcapitol avut iniţial în vedere a prins o dinamică proprie, autonomă, „s-a umflat" în pagini şi a luat asemenea proporţii încât n-a mai „încăput" între copertele, şi aşa suprasolicitate, ale volumului „de bază", din care totuşi rămâne parte integrantă; am marcat însă acolo locul rămas gol, locul unde s-ar cuveni intercalat, la o eventuală (şi binevoitoare) lectură, pentru ca atât partea cât şi întregul să-şi păstreze coerenţa şi inteligibilitatea (scontate, cel puţin, dacă nu şi efectiv atinse). Cititorul îngăduitor este, aşadar, rugat să scuze disconfortul şi dislocarea, operând totodată re-integrarea.

Principalul filon de „sense of wonder" în sf-ul pe tema timpului, cum spuneam pe larg cu ocazia amintită, decurge din „contravenţia" ficţională la binecunoscutele şi aprioricele atribute ale timpului — la „curgerea" sa spontan percepută ca fiind instopabilă, infinită, inepuizabilă, unidirecţională, ireversibilă, dar mai ales izocronă, egală cu sine pe tot parcursul fără început şi fără sfârşit al „curgerii" timpului. Operând ficţional subite şi imense dislocări de scală în durata izocronă a timpului; juxtapunând în pagină „scara umană" a timpului cu „scara cosmică", o efemeră „viaţă de om" cu „eternitatea" Universului; antrenând în reprezentare marile durate cosmice, aneantizante pentru duratele mici (individuale) şi chiar pentru cele medii (istorice); adoptând o „granulaţie mare" a timpului în detrimentul „granulaţiei mici" sau „medii" din literatura generală („mainstream"); dispunând duratele şi segmentele de timp astfel rezultate „în gradienţi" temporali care „încetinesc" sau „accelerează" curgerea timpului, gradienţi care „creează adâncime" şi în reprezentarea timpului, nu numai în cea a spaţiului; creând astfel efecte de „tunel al timpului" sau de „fântână"/"puţ" fără fund ş.a.m.d., ş.a.m.d. — literatura sf atinge acel prag critic al „covârşirii" umanului, de nelipsit şi de neocolit ca declanşator al emoţiei sublimului, emoţie sau plăcere estetică specific „gustată" în science-fiction ca „senzaţie de uimire şi miracol", ca „sense of wonder". Pentru producerea unor astfel de decalaje şi alterări ficţionale în durata timpului, în izocronie, dar şi în alte atribute ale acestuia, s-au consacrat empiric în science-fiction şi câteva soluţii-standard, câteva situaţii particulare care, prin forţa lor de atracţie şi prin relativa lor frecvenţă decurgând de aici, au ajuns a prinde consistenţă generică, cristalizându-se ca „motive" tematice. Acestea sunt faimoasele „paradoxuri temporale" sau „paradoxuri ale timpului" („time paradoxes") ce asigură substanţa şi furnizează materia primă pentru un vast şi spectaculos capitol tematic din science-fiction.

„Paradoxurile timpului ocupă o nişă foarte specializată printre temele sf" — constată Malcolm J.Edwards, în articolul aferent din prima ediţie (l979) a Enciclopediei lui Peter Nicholls şi John Clute.1 „Atracţia lor rezidă în ingeniozitatea cu care autorii ştiu deriva din regulile foarte stricte ale paradoxului temporal mereu alte şi alte variante, tot mai complicate şi mai alambicate: sub acest aspect, s-ar putea spune că istoriile pe tema paradoxurilor timpului constituie un echivalent, în plan sf, al romanelor poliţiste pe tema crimei comise într-o cameră încuiată pe dinăuntru („the locked-room mystery"). Multe povestiri din această categorie vin cu pretenţia de-a oferi o versiune dezinvoltă a străvechilor controverse filosofice cu privire la libertate şi necesitate, la determinism şi liberul arbitru, dar de obicei nu pentru aşa ceva, nu pentru profunzimea lor metafizică se ţin ele minte, ci mai degrabă pentru ingeniozitatea şi agerimea lor."

Ca posibili termeni de comparaţie, mutatis mutandis, s-ar mai putea adăuga la „enigma camerei încuiate" din romanul poliţist, şi „formele fixe" din poezie (sonet, rondel, gazel, glossa etc.), partiturile „de virtuozitate" sau „de coloratură" din muzică sau „exerciţiile fixe" pe care unele sporturi (gimnastica, patinajul etc.) le prevăd în concurs (deşi, pe de altă parte, inventivitatea şi originalitatea, amprenta personală şi ambiţia ineditului le-ar apropia tocmai de „exerciţiile" sau „probele liber alese" prevăzute în programul aceloraşi concursuri: orice comparaţie şchioapătă...). Dar poate că tocmai această comparaţie sportivă este mai adecvată pentru ambiţia, gratuitatea şi pitorescul „competiţiei" nedeclarate în care tacit s-au înscris, mai ales în anii '50 ai trecutului secol, când „moda" şi-a atins apogeul (dar şi performanţele cele mai memorabile), scriitorii de science-fiction care şi-au încercat forţele în aceste probe de virtuozitate care sunt paradoxurile timpului.

Paradoxuri fiind, natura lor este fireşte logică, şi anume — ele rezultă din implicaţiile, din contradicţiile şi impasurile, din blocările şi dereglările, nu o dată aporetice, pe care ideea sau ipoteza deplasării în timp („cronomoţia") le aduce inerent cu sine în modul coerent, dar inextricabil, „aprioric", în care mintea umană concepe şi percepe timpul şi atributele acestuia. „Probă" în care acest imperfect dar inegalabil dispozitiv de procesare a informaţiei, cel mai performant din întregul univers cunoscut, îşi cunoaşte şi propriile-i limite, ia act de ele prin însuşi faptul că „le forţează" (şi numai în acest fel!), le cunoaşte dar implicit le şi recunoaşte:



„Potrivit viziunii lui Einstein asupra lumii, spaţiul-timp poate fi configurat ca un continuum cvadridimensional solid, temporalitatea fiind pură iluzie" — constata Ioan Petru Culianu în ultima-i carte antumă, Călătorii în lumea de dincolo (Out of This World, l99l).2 „Nu este deloc limpede de ce timpul curge numai într-o singură direcţie. Şi nu este nici un motiv categoric ca cineva să nu se poată mişca înainte şi înapoi prin continuum, în orice punct din spaţiul-timp ar dori. Cu alte cuvinte, se pare că multe dintre limitele noastre sunt mai dificil de explicat decât unele dintre libertăţile noastre."
Şi n-am avea de unde şti până unde se întind aceste libertăţi dacă nu ne-am lovi de acele limite, n-am avea de unde şti ce înălţime avem dacă nu ne-am lovi cu capul (literalmente!) de pragul de sus al uşii sau de plafonul prea scund al închisorii noastre terestre. Plafon care, totuşi, rămâne fatalmente (şi până la proba contrarie: puţin optimism n-are cum strica) cel mai înalt nivel complexional cunoscut în univers (sau din universul cunoscut), din tot ce cunoaştem şi ştim cu certitudine (deşi, vai!, tot prin intermediul aceluiaşi fragil şi distorsionant dispozitiv biologic). „Şi numai pe tine te am, trecătorul meu creier..." — dacă se poate parafraza astfel un celebru vers al lui Lucian Blaga.3 Dar măcar tot e ceva şi-atâta: că avem un plafon de care să dăm cu capul şi, mai ales, un cap cu care să dăm de plafon.

Această aprioric plafonată percepţie, această inextricabil intuitivă reprezentare a timpului constituie, cum se ştie, o componentă esenţială a „experienţei realului", un „stâlp" central şi structiv în susţinerea a ceea ce se numeşte „simţul realului" şi, odată prăbuşit, sau numai clătinat, numai subminat acest stâlp, acest pilon ontologic, experienţa realului se simte agresiv contrariată, simţul realului intră într-o acută derută, în „stare de urgenţă" şi în lansări de S.O.S., însăşi ancorarea ontologică a fiinţei umane în real se vede ameninţată, desfiinţată, copleşită, covârşită: iar de-aici, cum sistematic şi paradigmatic se întâmplă în science-fiction, nici sublimul, travestit de circumstanţă în „sense of wonder", nu mai e departe.

Cu un surplus de „covârşire", în acest aparte caz al „paradoxurilor timpului", de natură a exacerba până la nec plus ultra potenţialul generator de emoţie, de furori, de „thrill", de frison intelectual mai întâi, dar şi de emoţie estetică în cele din urmă, când e cazul : dacă peste tot în sublim şi în science-fiction „covârşirea" ontologică este o condiţie sine qua non, dacă peste tot, pus în faţa „covârşirii" fizice fără posibilitate de ripostă fizică, „omul", eul generic uman reacţionează estetic apelând la intervenţia raţiunii sale — facultate ireductibilă la natura „covârşitoare" şi mai presus de ea —, de data aceasta covârşirea „atacă direct la cap", vizează însuşi sediul acelei ireductibile şi inexpugnabile facultăţi raţionale — mintea umană, pe care-o covârşeşte, o „întoarce pe dos" şi-o „face nod" prin propriile-i mijloace, prin propriile-i articulaţii şi circuite şi stereotipii logice, prin aporie şi paradox. De aceea şi sunt atât de frecventate, atât de atractive şi de fascinante, de frapante şi de frisonante, „paradoxurile timpului" în science-fiction, chiar şi cu riscul căderii în spectaculos şi în senzaţional gratuit, pe care n-ar fi nevoie să căutăm prea mult ca să-l găsim. Dar esenţialul rămâne intact: „întoarcerea pe dos" a minţii, stupefierea şi blocarea ei de moment prin aporie şi paradox, auto-blocarea tropismelor şi stereotipiilor logice prin propria lor inerţie de funcţionare, aducerea „simţului realului" în stare de perplexitate şi „siderare", de „astonishment", „wonderment" sau „bewilderment" — toate acestea participă eficient la acea „copleşire" sau „covârşire" a umanului care, cum se ştie încă de la Kant4 şi de la Schiller5, şi cum ne-o confirmă azi un secol de science-fiction, 6 constituie o premisă necesară a generării emoţiei sublimului, inclusiv în ipostaza acestuia de „sense of wonder".


http://proscris.port5.com/Ps35-36/robu35.htm
vitalic sprinceana
Paradoxurile timpului
în science-fiction (2)

Cornel Robu



(continuare din numărul trecut)

Istoriile pe tema paradoxurilor timpului constituie o subdiviziune a clasei istoriilor pe tema călătoriei în timp, diferenţiere ce rezultă din aparenta imposibilitate de a pune de acord călătoria de-a lungul timpului cu un principiu al cauzalităţii. Dacă această călătorie în timp este posibilă, atunci efectul poate fi anterior propriei cauze şi o poate el însuşi genera. (Malcolm J.Edwards, „TIME PARADOXES”, în The Encyclopedia of Science Fiction, ed.I, 1979) 7

Faptul că, orientată înspre trecut, călătoria în timp dislocă tiparul dat al cauzalităţii, schimbând sau anulând fapte binecunoscute ca atare, ca fapt împlinit, n-a fost în măsură a cauza expulzarea istoriilor de acest fel din domeniul sf : dimpotrivă, a dus la expansiunea unui sub-gen în care astfel de istorii celebrează şi exaltă estetica particulară a unor astfel de paradoxuri - constată acelaşi Malcolm J.Edwards în cea de-a doua ediţie (1993) a amintitei Enciclopedii,8 de data aceasta unindu-şi semnătura cu cea a altui erudit exeget, Brian Stableford. Paradoxalitatea ce ţine de însăşi esenţa călătoriei în timp este adesea rezumată şi scenarizată în întrebarea: „Ce s-ar întâmpla cu mine dacă m-aş întoarce undeva înapoi în timp şi acolo mi-aş ucide propriul meu bunic?” -- o întrebare la care scriitorii de science-fiction au oferit multe şi diverse răspunsuri. O povestire pe tema paradoxurilor timpului de obicei duce fie la o bizar de plauzibilă reductio ad absurdum, fie la o abilă întorsătură literară ce reuşeşte să creeze aparenţa de a fi rezolvat paradoxul prin dizolvarea sau eludarea aparent inevitabilei contradicţii.

„Paradoxul bunicului” (ucis de nepot) este forma negativă, mai cunoscută, a unui „paradox al tatălui”, conform căruia, în variantă afirmativă, întorcându-se în trecut, fiul poate deveni propriul său tată (efectul poate deveni propria sa cauză) şi tatăl se poate trezi propriul să fiu (cauza poate fi cauzată de propriul ei efect); tot în urma „călătoriei în timp”, temerarul „călător” se poate trezi faţă-n faţă cu sine însuşi cel de altădată sau din viitor („paradoxul dublurii”); se poate întâlni cu oameni pe care i-a mai întâlnit / îi va întâlni cândva, dar pe care nu-i mai recunoaşte sau nu-l mai recunosc ei pe el („paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi” sau al „necunoscuţilor cunoscuţi”); poate fi aşteptat pe parcursul escapadei în viitor de utile instrucţiuni pe care el însuşi şi le-a trimis / şi le va trimite la post restant („paradoxul scrisorii auto-adresate”); poate primi, din eroare „poştală”, colete greşit expediate din viitor, conţinând obiecte necunoscute prezentului („missent parcels”); poate fi prins fără scăpare într-un flux temporal care-l poartă dinspre viitor înspre trecut („paradoxul timpului inversat” sau al „timpului curgând invers”); poate schimba cursul prezent şi viitor al istoriei prin bine calculate intervenţii „chirurgicale” operate în trecut („cronoplastia” şi „ucronia”, „istoria alternativă”, „paralelă” sau „contrafactuală”, subsumabile toate unui vast şi extrem de productiv „paradox al timpului vulnerabil”), dar poate descoperi cu exasperare şi că, orice ar face, nu poate schimba nimic („paradoxul timpului invulnerabil”). Singurul paradox „fizic” rătăcit printre aceste paradoxuri „logice” este „paradoxul fraţilor gemeni”, dintre care unul îmbătrâneşte firesc şi ajunge moşneag, iar celălalt rămâne flăcău în perpetuitate, graţie unor „efecte relativiste” prezumate ştiinţific a se produce la viteze apropiate de cea a luminii, deci în urma unei călătorii în spaţiu, nu în timp.

Totul începe, aşadar, de la călătoria în timp, de la „cronomoţie”, acreditată prin iluzie ficţională, prin „acea suspendare de bună voie pentru moment a neîncrederii” („that willing suspension of disbelief”) de care vorbea S.T.Coleridge9 : în momentul în care am acceptat că ne-am putea deplasa în timp, am acceptat ipso facto şi bulversarea cauzalităţii. Iar forma pe care cel mai des o ia această derută cauzală menită a „întoarce mintea pe dos” şi a crea astfel potenţial pentru generarea de „sense of wonder” este aporetica „buclă în timp”: Bucla închisă în timp („the closed loop in time”), în care un fapt întâmplat devine propria sa cauză, este forma narativă cea mai simplă practicată în istoriile pe tema paradoxurilor temporale (Malcolm J.Edwards).10

O alta este „uzurparea” realului din partea virtualului, „contravenţia” la principiul antropic al timpului : rezultat la care duce fatal multiplicarea variantelor de prezent prin intervenţii în lanţul cauzalităţilor din trecut, variante sau prezenturi alternative dintre care „al nostru” -- prezentul din care „pleacă” în expediţia temporală călătorul sau exploratorul sau cuceritorul -- este relativizat şi „retrogradat” de la prerogativa de „real” şi „unic” la condiţia de „virtual” şi „alternativ”, implicit insolitat astfel, „văzut dinspre” acel prezent virtual care i-a fost substituit şi promovat ad hoc la rangul de „real”: am văzut, în acest sens, cazul povestirii Bubuit de tunet („A Sound of Thunder”, 1952) de Ray Bradbury,11 un alt caz ilustru fiind cel al romanului Omul din Castelul Înalt (The Man in the High Castle, 1962) de Philip K. Dick.12 Dar numărul exemplelor posibile este enorm, practic inepuizabil, tocmai pentru că frisonul, spectaculosul şi proba de ingeniozitate pe care le implică „paradoxurile temporale” au atras magnetic nenumăraţi scriitori. Care însă nu întotdeauna au ştiut evita riscul latent în exploatarea literară a acestor spectaculoase dar şi uşor degradabile paradoxuri.

Nenumăraţi „scriitori sf au exploatat extrem de prolific şi de ingenios paradoxurile timpului” - continuă Malcolm J.Edwards şi Brian Stableford - dar, deşi „istoriile pe tema paradoxurilor timpului au pus în faţa scriitorilor o atractivă provocare („challenge”), ele au totodată şi ceva din zădărnicia unei avuţii prea uşor irosite. Toate variaţiunile elementare pe această temă au fost încercate şi consumate, încât astăzi e nevoie de o considerabilă abilitate ca să mai găseşti o întorsătură nouă, sau fie şi numai ca să reiei una veche într-o manieră mai acută şi mai frapantă.”13

De unde această secătuire, această epuizare a resurselor, de unde acest risc, mai pronunţat în cazul „paradoxurilor temporale” decât în cazul altor „teme” şi „motive” sf , de a găsi recoltele de mult secerate şi consumate, de-a nu mai găsi de spus decât lucruri „de mult fumate”? Desigur, nu din vreo indigenţă sau din vreo perisabilitate intrinsecă a motivului, nu mai mult decât în alte cazuri, ci pentru că există aici, în plus, şi o autodevorare a „simţului logicii”, există o „pantă” mentală pe care aceste „paradoxuri ale timpului” pot lesne „derapa”, pot „aluneca” în efecte facile şi minore, în demonstraţii sau ostentaţii de ingeniozitate şi virtuozitate incitante în sine, sub raport logic, cerebral, dar gratuite şi sterile sub raport propriu-zis estetic, lipsite de acces la adevăratul „sense of wonder”. Plăcerea pur intelectuală (frisonul mental, „thrill”-ul cerebral etc.) este incontestabil şi ea o plăcere, dar atunci când ne este livrată „în locul” plăcerii propriu-zis estetice, ca substitut al acesteia, insatisfacţia în faţa surogatului şi-a mizei sublicitate nu poate fi ascunsă, decât, cel mult, temporar.

Genuine „manifestări ale jocului pur al intelectului” -- după cum observă Stanislaw Lem într-un acut eseu dedicat naraţiunilor despre călătoria în timp şi modurilor în care aceasta „alterează structura lumilor ficţionale” corelative14 - paradoxurile temporale, asemeni multor altor „motive”, „procedee” şi „idei sf”, pot fi deviate în spectaculosul facil, în convenţionalul şi senzaţionalul minor ale „acţiunii de aventuri” sau ale „deznodămintelor senzaţionale”, pot fi aşadar sub-licitate în superficialitatea şi perisabilul unor „focuri de artificii sau chiar de paie” ce „iau ochii” („ochii minţii”) pentru moment, dar nu sunt duse până la capăt, până la „sense of wonder”, până la atingerea mizei substanţiale şi majore care, în science-fiction, - precizează Stanislaw Lem -- este aceea de „a stimula gândirea prin implicaţiile ontologice create de desfăşurarea narativă percepută ca un întreg”.15 „Această alunecare înspre o intrigă facilă, senzaţională constituie un simptom indubitabil al degenerării acestei ramuri a literaturii” şi este o slabă consolare faptul că „în definitiv, aceeaşi opoziţie bipolară domneşte, în principiu, şi în literatura generală, care pendulează, şi ea, între melodrama ieftină şi istorii/naraţiuni cu cele mai înalte aspiraţii estetice şi cognitive”.16 Perspectiva acestei pante a „degenerării” şi „involuţiei” spre „polul senzaţionalului” poate stimula însă, prin refuz şi prin recul, exigenţele şi performanţele adevăratului science-fiction, unde „premisa conceptuală a unor inovaţii esenţiale în structura lumii obiective prezentate este centrală pentru o operă ştiinţificţională (în cazul călătoriilor în timp fiind implicată o schimbare a cauzalităţii, prin admiterea reversibilităţii a ceea ce noi astăzi considerăm a fi în mod universal şi comun ireversibil)”.17

Cel mai acut şi mai frapant rămân perceptibile aceste „inovaţii esenţiale” tocmai în cazul faimoaselor „paradoxuri ale timpului”, mai pe scurt sau mai pe larg trecute în revistă în cele ce urmează (pentru că nu toate sunt la fel de productive).

Mai întâi ceva despre natura lor intrinsecă şi ireductibilă, din care decurg firesc şi un anumit „regim” de abordare, un anumit „tratament” (ne)protocolar, o anumită dispoziţie de spirit, ba chiar şi un anumit registru stilistic al comentariului. Cu excepţia unuia singur („paradoxul fraţilor gemeni”), toate celelalte zece (câte am reuşit să număr, ca Pristanda steagurile) sunt paradoxuri pur logice, neavând nici o realitate fizică, fie şi una doar ipotetică, prezumată ştiinţific, matematic, nici măcar în regimul „ştiinţei imaginare”, cu tot ce decurge de aici sub raport ştiinţificţional. Fără a se reduce la nişte simple gratuităţi sau futilităţi, „paradoxurile timpului”, atât de gustate şi de frecventate în science-fiction, nu au deci „acoperire” ştiinţifică, şi cu atât mai puţin factuală, efectivă; nu au altă existenţă decât una pur mentală şi nu dau seama despre altceva decât despre mintea în care există, despre felul cum e constituit şi funcţionează, răsucindu-se şi înnodându-se în sine însuşi, în paradoxuri şi aporii, intelectul uman. De aceea, dacă mai e nevoie s-o spun, modul de abordare nu poate fi unul „realist”, „de bun simţ” sau „cu spirit de răspundere” morală ori socială, cu „conştiinţă civică” ş.a.m.d., ceea ce în cazul dat ar denota doar obtuzitate intelectuală, lipsă de humor şi inadecvare estetică; dacă nu cumva spaima „drobului de sare” din aceste nesărate precizări a şi denotat deja aceleaşi lucruri; să privim, aşadar, lucrurile cum grano salis.

Nu înainte, totuşi, de a mai spune un ultim cuvânt preliminar, ceva despre titulatura sub care sunt îndeobşte cunoscute şi vehiculate aceste „paradoxuri ale timpului” în science-fiction. Subtile şi „paradoxale” decalaje apar, în urma „călătoriei în timp”, şi în echivalarea dintre stadiile temporale şi stadiile complexionale prin care cele dintâi „prind trup”, dobândesc materialitate şi devin accesibile percepţiei prin simţuri, aşadar intuitiv perceptibile. De aceea, câteva dintre paradoxurile temporale din science-fiction se exprimă în termenii filiaţiei biologice: „paradoxul fraţilor gemeni”, „paradoxul tatălui”, „paradoxul bunicului” (la care se adaugă, aparent mai puţin „colorat” biologic, „paradoxul dublurii”); dar complexionalitatea, corporalitatea (imaginară, bineînţeles) care să le facă intuitiv perceptibile este necesarmente implicată în toate (în doze şi grade diferite, iarăşi bineînţeles).

Lăsând la o parte propuneri taxonomice şi terminologice mai puţin convingătoare („paradoxul sinuciderii prenatale”, „paradoxul acumulării temporale”, „paradoxul audienţei cumulative”, „paradoxul timpului plastic”, „paradoxul timpului elastic” etc.), să afişăm aşadar, înainte de-a intra efectiv în deliberări, ordinea de zi a „cauzelor” omologate şi supuse, în consecinţă, atenţiei onoratei instanţe a publicului cititor:


1. Paradoxul fraţilor gemeni

2. Paradoxul tatălui

3. Paradoxul bunicului

4. Paradoxul timpului vulnerabil (inclusiv cronoplastia şi ucronia, „istoria alternativă”, istoria contrafactuală, „istoria viitoare” sau „ficţiunea politică” etc.)

5. Paradoxul timpului invulnerabil

6. Paradoxul dublurii

7. Paradoxul cunoscuţilor necunoscuţi (sau al necunoscuţilor cunoscuţi)

8. Paradoxul scrisorii auto-adresate

9. Paradoxul operei fără autor

10. Paradoxul coletelor greşit expediate („missent parcels”)

11. Paradoxul timpului inversat (sau paradoxul timpului curgând invers)


Note în text:

7. Malcolm J.Edwards, „TIME PARADOXES”, în Encyclopedia..., ed.I, 1979, p.605; pasaj omis în ed.II, 1993, în articolul scris împreună cu Brian Stableford (v. infra).(înapoi la text)

8. Malcolm J.Edwards and Brian Stableford, „TIME PARADOXES”, în The Encyclopedia of Science Fiction. Edited by John Clute and Peter Nicholls. Contributing editor Brian Stableford, An Orbit Book, Little, Brown and Company, London, 1993; St. Martin's Press, New York, 1993; pp.1225-1226.(înapoi la text)

9. Samuel Taylor Coleridge, Biographia Literaria (1817). Edited with his Aesthetical Essays by J. Shawcross, 2 volumes, Oxford University Press, London, 1965 (First Edition 1907), chapter XIV, vol.II. Datând de la începutul secolului al XIX-lea şi foarte frecvent invocată, mai ales în exegeza anglofonă, cum e şi firesc, -- celebra formulare a lui S.T.Coleridge surprinde esenţa iluziei ficţionale din artă şi literatură, pentru a cărei cristalizare, spunea Coleridge, ajunge „o aparenţă a adevărului suficientă pentru a procura acestor umbre ale imaginaţiei acea benevolă suspendare de moment a neîncrederii („that willing suspension of disbelief”) care constituie credinţa poetică” (op.cit., pag.6).(înapoi la text)

10. Malcolm J.Edwards, „TIME PARADOXES”, ibidem (v. supra, notele 1, 7).(înapoi la text)

11. Am comentat pe larg povestirea lui Ray Bradbury Bubuit de tunet („A Sound of Thunder”, 1952) în vol. O cheie pentru science-fiction, 2004, cap.V (Timpul), subcap. „Anacronismul ca gradient temporal”. În româneşte, povestirea poate fi găsită, sub titlul Detunătura, în vol. Aici sînt tigri (R is for Rocket, 1962), trad. rom. şi postfaţă de Petre Solomon, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, pp.79-94.(înapoi la text)

12. Voi comenta pe larg romanul lui Philip K.Dick Omul din Castelul Înalt (The Man in the High Castle, 1962) în volumul de faţă, cap.4 (Paradoxul timpului vulnerabil), subcap. „Ucronia şi principiul antropic al timpului”. În traducerea lui Mircea Ştefancu, romanul a apărut în 1995 la Editura Nemira din Bucureşti.(înapoi la text)

13. Malcolm J.Edwards and Brian Stableford, „TIME PARADOXES”, ibidem (v. supra, nota 8).(înapoi la text)

14. Stanislaw Lem, „The Time-Travel Story and Related Matters of SF Structuring” (1970), translated from the Polish by Thomas H.Hoisington and Darko Suvin, în Science-Fiction Studies, I, No.3, Spring 1974, pp.143-154; reluat în vol. Science Fiction. A Collection of Critical Essays. Edited by Mark Rose, A Spectrum Book, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1976, pp.72-88; reluat în vol. Stanislaw Lem, Microworlds: Writings on Science Fiction and Fantasy. Edited by Franz Rottensteiner, A Mandarin Paperback, Octopus Publishing Group, Harcourt Brace Jovanovich, Inc., London, 1984, 199l, pp. 136-160.(înapoi la text)

15. Stanislaw Lem, op.cit., p.86, respectiv 157.(înapoi la text)

16. Stanislaw Lem, op.cit., pp.86-87, respectiv 157.(înapoi la text)

17. Stanislaw Lem, op.cit., p.84, respectiv 153.(înapoi la text)

http://proscris.port5.com/Ps37-40/robu37.htm
Aceasta este o versiune "Text-Only" a continutului acestui forum. Pentru a vizualiza versiunea completa, cu mai multe informatii, formatari si imagini,click aici.
Invision Power Board © 2001-2024 Invision Power Services, Inc.