Cool subiect.
Felul cum ne comportam ca indivizi este determinat, cred, nu de realitatea din jur, ci de modul cum noi o percepem. Mod care trece dincolo de instincte primare, chiar daca, poate, acestea stau la baza.
1. Cred ca asteptarile sunt, totusi, parte a naturii umane, pentru ca ele sunt interiorizari de experiente, de modele, implica gandire, limbaj, motivatie, educatie. Ceea ce depaseste sfera instinctelor animale.
Poate ca am putea vorbi, insa, de altceva: de reflexe conditionate (desi poate ca e putin exagerat..). Imitarea comportamentelor celor din jur, in copilarie, corelata cu raspunsul la interdictiile parintilor determina conturarea primelor modele de "asteptari". Daca i se spune unui copil, in mod repetat, ca "asta nu e bine", fara a i se da explicatii, el va actiona in cele din urma asa cum vor parintii, insa la randul lui va avea asteptari de la ceilalti sa reactioneze la fel intr-o situatie asemanatoare, fara a sti sa explice de ce. Daca, insa, i se
explica unui copil de ce nu e bine sa faca un anumit lucru, el va accepta si va putea explica in viitor altora, asteptand de la ei un comportament identic si fiind, cu ajutorul argumentelor, mult mai credibil.
Eu cred in teoria social-cognitiva, asa ca eu cred ca, in timp, asteptarile se interiorizeaza si se rafineaza, un rol foarte important avandu-l, cred, educatia si mediul. Mai putin ereditatea.
2. Desigur ca suntem conditionati de asteptarile noastre. In general, ne dinamizeaza. Se spune ca o "asteptare" cu o motivatie foarte puternica poate creste foarte mult doza de efort pentru indeplinirea acelei asteptari. Insa, de multe ori, ne limiteaza, in sensul rigidizarii care poate duce la conflicte cu cei din jur, caci, nu-i asa, suntem fiinte sociale.
Niste asteptari realiste, in acord cu coeziunea externa,
vor fi mereu dinamizatoare.
De asemenea, asteptarile nerealiste pot sa ne demoralizeze intr-atat, incat sa nu putem sa indeplinim nici 1% din acea asteptare. Asta eu o numesc tot limitare.
3. Hm. Greu de raspuns. Sunt oameni care cred in controlul lor (nu total, dar intr-o mare masura) asupra evenimentelor, lucru care le da incredere in ei insisi si nu resimt "neasteptatul" ca pe un stres enorm. Se adapteaza din mers la schimbari, sunt flexibili si isi pot stabili alte asteptari cu usurinta.
Sunt, insa, si oamenii resemnati, care cred ca evenimentele sunt determinate de destin sau de puterea altora. Acestia vor avea asteptari reduse ca insemnatate si orice lucru neasteptat le va provoca mari probleme.
Sunt si oameni care incep prin a fi resemnati si ajung sa devina increzatori in controlul lor, prin "neasteptari repetate" socante. Insa e nevoie de un mare echilibru emotional si afectiv pentru asta.
4. Putem spune oricand care sunt asteptarile noastre "constiente"
. Daca refularile sunt asteptari nerealizate, atunci am putea vorbi si de asteptari de care nu (mai) suntem constienti sau le negam.
Aici e iarasi, foarte important, termenul de "asteptare realista", care, pana la urma, inseamna raportare la mediu, la social.
5.Am si eu doua intrebari, pe langa comentariile pe care le ASTEPT
de la voi in legatura cu ce am scris:
Cum vedeti posibila rezolvarea de conflicte intre doi (mai multi) oameni care au asteptari diferite unul de la celalalt, dar care sunt obligati de circumstante sa traiasca /lucreze impreuna ?Cum comentati proiectiile asteptarilor cuiva in cei din jur ? Sau, mai pe romaneste: parintii nu si-au implinit asteptarile proprii (si tin mortis ca al lor copil sa faca gimnastica, pentru ca ei nu au putut sa faca asta), insa copilul TREBUIE sa faca ce ei nu au reusit ?Sper ca nu m-am exprimat prea aiurea, inca nu am baut cafeaua.