"A privi moartea ca fiind sfarsitul vietii este ca si cum am privi orizontul ca fiind sfarsitul oceanului."

Depinde de cintarul folosit....

Eu zic că unii au mai mult suflet (sunt mai sufletişti), alţii mai puţin...

a

Uite o chestie interesanta...
Secretul viselor de dincolo de moarte

Jacqueline Prager
Duminica, 24 Iulie 2005


Viziunile celor care isi traiesc ultimele clipe, poarta catre seninatate
In cei zece ani de cand slujeste drept capelan la un spital californian, reverendul Patricia Bulkley s-a confruntat de multe ori cu angoasele muribunzilor, chinuiti de spaima sfarsitului ce se apropie cu repeziciune, grija pentru cei pe care ii lasa in urma ori cu indoieli de natura religioasa inaintea intalnirii cu Creatorul. Observandu-i pe cei carora le-a fost alaturi in ultimele zile, ea a observat un lucru uimitor.....

http://www.evz.ro/externe/?news_id=192404

Si se pare ca nu-i singura care sustzine asa ceva...Poate ca ar merita discutat si aspectul asta - daca nu s-a discutat deja, ca nu mai stiu...

Asta sa o crezi tu.....
Asteapta sa vina thunder si-ti demonstreaza el cine stie mai multe....
Acu pe bune, tu chiar vrei sa le spulberi oamenilor si ultimele iluzii?

Nu vreau sa spulber iluzii.Chiar in medicina se recunoaste faptul ca in momentul mortii apare o tulburara de gandire numita hipermnezie trecatoare sub forma de viziune panoramica, in care bolnavul isi rememoreaza intreaga viata, cu bune si rele.
Stiinta care studiaza aceste fenomene se numeste tanatologie (Tanatos=zeul mortii)in cadrul medicinei legale.

Pana la urma,pentru cei mai multi dintre noi,moartea e...viitorul nostru,dupa cum am auzit recent de la un calugar de la Neamt!Firesc e sa credem ca acest viitor exista si sa traim in asa fel incat el sa fie cat mai in...rai!

Existenta mortii nu ma face decat sa vreau sa traiesc cat mai intens fiecare zi si sa nu uit sa ma bucur de cele mai marunte intamplari din viata mea. Teama de moarte ma face sa vreau sa opresc uneori timpul in loc si sa nu ajung niciodata in acel....moment de sfarsit!

Flori,
Tu din doua trei cazuri, gata, ai facut o regula.....

Citesc acum "Puterea prezentului" de Eckhart Tolle. Esenta acestei carti am expus-o la topicul "Recomandari de la hangii" (sau asa ceva, nu mai stiu exact titlul topicului-cred ca undeva pe la Filosofie). Pe scurt,autorul sustine o teorie revolutionara in ceea ce priveste timpul (pe care il socoteste a fi de doua feluri : cronologic si psihologic, referindu-se la faptul ca omul se lasa guvernat de timpul psihologic, avand tendinta sa traiasca in trecut si cu gandul la viitor, pierzand din vedere Clipa prezenta) si mintea omului. Una dintre conceptiile sale este ca orice problema este o iluzie a mintii, care ne guverneaza viata. In acest sens, autorul sustine ca exita un "sine" fals al fiecaruia dintre noi, guvernat de minte si un sine adevarat, guvernat de suflet si de Clipa prezenta, iar omul va descoperi acest lucru cel mai tarziu in momentul mortii. Moartea ia cu ea tot ceea ce nu suntem, acel sine fals amintit mai sus. "Secretul vietii este sa 'mori inainte de a muri' si sa descoperi ca nu exista moarte" - iata unde vroiam sa ajung. Pentru mine este fascinanta aceasta idee !

Acesta este intr-adevar un subiect aparte. Eu cred ca fiecare se teme de moarte si de posibilitatea pierderii persoanelor dragi. Eu una ma tem foarte mult. Cu toate ca am intalnit persoane care spuneau ca nu se tem de moarte, eu cred ca frica din acel moment nu poate fi stapanita. Poate fi numita frica de moarte sau frica de necunoscut. Sinuciderea nu este o solutie. Cred ca multe persoane au sau au avut intr-un moment al vietii o astfel de idee. Dar orice problema are o solutie si viata merita traita. Deci, sa ne bucuram de viata si sa petrecem cat mai multe momente placute alaturi de cei dragi.

Oare de ce oamenii credinciosi primesc moartea mai usor si intr-un mod mai fericit decit ceilalti? Spun ceilalti pentru ca intre timp am mai auzit povestiri despre moartea unor cunoscuti dar nu asa placute, unii se speriau, tipau vedeau lucruri ciudate pe care nu are rost sa le mai descriu! Cum se pot explica oare aceste diferente de comportament in timpul mortii? poate cineva sa raspunda?


Concluzia asta a ta se vrea o regula sau nu? Pt ca suna ca o regula....
Si ca sa fiu on-topic si sa iti arat ca nu e chiar asa, eu, datorita meseriei, am fost de foarte multe ori in apropierea mortii....dar am mers pe idea ca daca se intimpla, se intimpla si gata....normal ca-mi luam masuri de precautie, dar acel daca exista tot timpul.....si nu ma refe rla un fenomen natural....Cit despre moartea naturala, asta e, mai devreme sau mai tirziu tot o sa fie....nu vad de ce ar trebui sa ma tem de ea....e ceva firest, nu sint primul si nici ultimul...

Intr-adevar, moartea este ceva natural. Eu nu spun ca parerea mea este o regula Din ceea ce stiu eu, persoane care spuneau ca au trait destul, in varsta, se tem totusi de clipa mortii.

Dar exista moarte pana la urma, privind din perspectiva speciei? Moartea este pentru specie ceea ce este somnul pt individ (Schopenhauer). Adica moartea este un mic moment de fragmentare, (compensat de procesul regenerator al nasterii), din continuitatea existentei speciei...

"El contestă că această afirmaţie ar avea vreun sprijin statistic."

Amenhotep, nu stiu daca exista statistici in acest caz, s-ar putea sa fie, dar eu am scris doar din punctul meu de vedere.

Flori,
E bine ca amenhotep ti-a tradus spusele mele....
Cocluzia ta se bazeaza pe 2-3 exemple, insa asa cum ai spus-o prima data suna ca o generalizare...poate ai vrut sa sune asa....
Daca e punctul tau de vedere, la fel, nu trebuia sa-l generalizezi....sau sa induci ideea ca ar fi o parere general valabila...
asta era tot ce voiam sa spun....

actionmedia

moartea?sfarsitul existentei omului pe pamant si apoi...?Am in fata mea un munte de realitate,pe drumul inspre moartea pe care din pacate nu o pot lua ca pe o scapare.Cum frumos scria Mircea Ivanescu:viata e o mica crima perfecta.

Intotdeauna ma simt putin incurcat dinaintea unor subiecte prea vaste ca intindere si prea putin de inteles cu mijloacele mele inca rudimentare. Voi imprumuta si eu teme, idei, opinii spuse cand si cand pentru a construi cateva idei despre moarte. Inante de toate imi declar completa ignoranta in domeniu. Nu stiu prea bine nici ce este viata d-apoi moartea. Incerc sa vad pe unde as gasi raspunsuri. Explicatiile stiintifice se bazeaza pe anumite relativitati. Ele refera inainte de toate la un cadru teoretic prestabilit care reflecta o stare a ceea ce numim cunoastere stiintifica la un moment dat, apoi refera la o succesiune de repetitii constatate experimental sau obsevational. Teoriile se modifica tot timpul pentru ca noi date se adauga. Uneori zambim atunci cand citim cate absurditati erau sustinute cu tarie candva. Nu ma pot baza pana la capat pe ceea ce inca nu este incheiat si atunci prefer sa formulez cu precautie ipoteze. Credintele sunt atat de diverse incat cu greu ai putea gasi un raspuns unitar in vreo problema generala oarecare. Depinde de ce parte a baricadei te situezi. Filosofiile nu mai vorbesc. Nicaieri atata diversitate. Exista un domeniu mai nou in care se exerseaza filosofi, neurologi, psihologi etc numit filosofia mintii. Nenumarate dezbateri si contradictii. Unde sa gasesc un raspuns? Si atunci pot imprumuta cate un fragment pe care sa-l pot dezbate rapid in cateva cuvinte, pot arunca o idee oarecare pentru ca oricum pana una alta pe taramul nisipurilor miscatoare la urma-urmei pot afirma orice, e la fel de valabil ca si argumentul contrar. Poate voi mai reveni pe aici cu opinii mai putin sau mai mult pertinente cine stie de pe unde adunate si filtrate cat de cat de mine.
Deocamadata as vrea sa exprim doar o stare. O stare dinainte unui anume fel de a gandi moartea. Nu-mi cereti argumente e vorba doar de a descrie cateva nelamuriri si anumite trairi. E vorba de moartea ca disparitie definitiva a mea, a mea ca si constiinta- apropos ce e constiinta sau constiinta de sine?- a mea ca cel ce a simtit candva parfumul florilor, care a iubit o femeie sau mai multe, care a simtit racoarea diminetilor de toamna. Cum sa-mi imaginez propria disparitie. Cum sa-mi gandesc momentul in care nu voi mai fi, clipa unica si ireversibila a trecerii acea ultima suflare diferita de tot ce a precededat-o, diferita pana si de secunda dinaintea ei in care desi muribund inca eram? Cum sa-mi imaginez o dimineata insorita in care nu ma mai trezesc, o frunza care cade alungata din copacul pe care l-a servit de care nu-mi va mai parea rau. Sa nu mai fi nimic, nici macar un atom constient de sine adapostit intr-o piatra, ramas nemiscat dar cu un ochi care inca se mai poate bucura de frumusetile lumiii, nici macar un gand care mediteaza la propria nefericire, nici o durere si nici o bucurie...Neantul, un abis, un nimic nimicnicitor. Nici spaima care il face atat de infricosator sa nu mai fie...Moartea e pentru mine deocamdata singurul lucru care mi se pare de neimaginat. Din principiu. O poti gandi, o poti anticipa in trairi ce o anunta, te poate infricosa sau te poate lasa rece adapostit in carapacea cine stie carei necesitati intelese...dar paradoxal nu cred ca o poti imagina, decat poate precar si inadecvat. Cea mai libera dintre facultatile noastre ramane muta dinaintea mortii.

Cred ca poezia e singura ce mai poate infrunta moartea.Si surasul.Apropo,ce ziceti de un topic de poezie.Sigur ,printre altele aici vom gasi cele mai frumoase lucruri spuse despre moarte.

Ce s-ar intampla daca astazi as (am) muri?
Maine va zbura o pasare prin vazduh fara ca eu sa o mai pot vedea, tu vei zambi la fereastra si eu nu voi mai vedea zambetul tau, se va isca din nou vantul fara sa-i simt adierea, ploaia va uda lumea fara ca eu sa-i simt alunecarea pe la colturile gurii mele, soarele va straluci din nou, oamenii il vor privi veseli sau tristi - si totul va continua, se va petrece fara mine (fara noi), nimic nu-mi va mai apartine, voi fi smulsa de langa toate... DA, asa se va intampla!

"Speranta intr-o viata viitoare? Daca cineva poate crede ca va vedea, cand nu mai are ochi; ca va auzi, cand nu mai are urechi; ca va gandi cand nu mai are cap; ca va iubi cand nu mai are inima; ca va simti fara sa mai aiba simturi; ca va exista cand nu va mai fi nicaieri; daca cineva poate crede toate acestea, eu nu am nimic impotriva." D. Diderot

alfa ...
Citeste "Moartea si experienta muririi de Istvan Kiraly V."
In lucrarea lui trateaza problema mortii... dupa el, moartea nu este o chestiune vesnica si imuabila ci, dimpotriva, apare în mod necesar si organic o data cu nasterea si maturizarea fiecarei generatii. Specificitatea factuala a mortii este aceea ca, desi o cunoastem, noi nu o putem totusi gandi niciodata in mod actual.

Filozofie relativista

O vesnicie sa scurs inaintea noastra
si o vesnicie se va scurge dupa noi.
Viata noastra e tremurul unei clipe,
Cind inca bine nu a inceput
Demult este sfirsita.
Sintem relativi intr-o lume
Relativa.
Sintem o frintura de materie
ce cindva am fost energie,
si vom fi iarasi energie
noi ce astazi sintem materie.
Viata noastra e un cerc care
se inchide mereu,
desi noi simtim timpul
ca pe un sir de secunde irepetabile.
Pentru mine timpul e asemenea
foii acesteia de hirtie
si viata
asemenea frazelor acestora care umplu pagina.
Ele se sfirsesc
dar pagina alba exista
independent de cuvintele mele.
La fel vad timpul
independent de vietile noastre,
noi ce sintem incapabili
sa masuram nemurirea
si dintr-un adinc orgoliu
am inventat secundele
pentru a da un pret
trecerii noastre prin lume.

exergy33

ONE_LAST_DANCE
Moartea nu este o chestiune vesnica si imuabila….apare in mod necesar si organic odata cu nasterea si maturizarea fiecarei generatii.Imi ingadui sa-l contrazic pe Kiraly ba chiar sa spun ca nu inteleg pana la capat ce vrea sa spuna dar promit sa citesc cartea. Cum adica nu e vesnica? Pentru cine? Pentru mine cel care nu va mai fi niciodata? Pentru specia care se tot reproduce pana cand conditii nefavorabile, cand nu se va mai putea adapta suficient de bine la mediu, vor duce la extinctie? Pentru viata care ni se spune ca e o pura intamplare nascuta dintr-un capriciu chimic, poate irepetabil si oricand supusa pericolului unei totale disparitii daca nu stiu ce asteroid n-ar avea nimic mai bun de facut decat sa dea mana cu planeta albastra sau daca nu stiu ce transformari ar dilata peste cateva miliarde de ani soarele? Este interesant ca autorul pare sa foloseasca resurse stiintifice dar am impresia ca se serveste in definitia lui doar de un fragment, de un caz particular, vrea sa spuna ca specia supravietuieste individului. Dar nici specia nu dureaza la nesfarsit, vine o vreme cand nu va mai exista nici o noua generatie…Imi poate garanta cumva astazi stiinta ca intregul univers nu se afla cumva in colaps, ca nu se contracta continuu, ca nu merge catre disparitie? Ma pot increde in nu stiu ce teorie bazata pe observatii astronomice in nu stiu ce spectru? Poate vreo stiinta experimentala sau vreun formalism coerent articulat sa imi ofere vreo siguranta dinaintea neantului care e posibil candva sa acopere toate orizonturile? Cum sa gandesti nimicul si sa te pui la adapost de el?
De acord – nu o putem gandi actual. Sigur intotdeauna gandim actual, pentru ca noi cei ce gandim suntem aici ca datum concret iar gandul nostru este ceea ce producem in momentul de fata. Ideea mortii este insa una care trimite la potentialitate. Moartea, ca fapt de a fi, nu este niciodata actuala pentru cel ce o gandeste, actuala este doar ideea care descrie un fapt potential, ceva ce e mereu pe drum, ce stim ca va veni, ca ne va intampina la sfarsit acolo unde umbra noastra care a trecut o scurta vreme prin timp se va destrama.
Stiu ca atunci cand visez nu am ochi si totusi vad dar nu vreau sa traiesc din iluzii…Resping orice metafizica si religie care vrea sa-mi vindece nesiguranta. Vreau sa pipai si sa urlu: Este. Daca cineva imi va spune vreodata ca moartea sau suferinta au fost necesare lumii, ca fara ele nu se putea crea nimic, ii voi raspunde, desi eu nu sunt in stare sa ridic singur nici macar o casa, ca tare prost a mai fost creata lumea asta….Orgoliul si revolta se vor sfarama o data cu viata. Sunt inutile nu pot schimba nimic. Dar e tot ce ramane unei fiinte muritoare. Nu vreau consolari si constructii care sa ma linisteasca. Accept si imi accept moartea. Poate chiar voi pieri cu zambetul pe buze. Mai mult as vrea sa fiu lucid pana la capat, sa imi ascult ultima respiratie atunci cand ii voi primi imbratisarea. Dar de inteles ….nu voi intelege niciodata.
Chiar daca lumea asta e cea mai absurda dintre toate lumile posibile, nu ma voi sinucide. E primul si ultimul meu dans. E singurul lucru pe care il am, dincolo de care nu ma mai am nici pe mine si inteleg sa-i fiu fidel pana la capat. M-am indragostit pana si de imperfectiunile ei si atunci cand iubesti si neajunsurile celuilalt esti pierdut definitiv intr-o nesfarsita iubire. Daca vreo fiinta moare o lacrima trebuie varsata pentru ea. Daca o fiinta foarte draga moare zambetul meu trebuie sa apuna si el si nici un suras oriental consolator, din cine stie ce constructie frumos edificata, nu ma va putea impiedica sa vars un potop de lacrimi.

Eu am o teorie foarte simpla legata de conceptul acesta. Moartea este capitolul de incheiere al vietii. Dureros, cand se intampla celor dragi, lipsit de importanta cand ti se intampla tie; mort fiind, este imposibil sa te mai doara ceva. Poate numai sufletul, si daca tu ca muritor, ai avut grija ca sufletul sa fie curat, sunt convinsa ca eliberarea lui nu poate decat sa fie un lucru bun. Important este sa credem ca exista, si sa fim buni.
Poate ca trebuie sa asteptam sa imbatranim un pic si atunci moartea va fi mai usor de inteles si de acceptat.

Mi-as dori si eu siguranta celor care inteleg in sens `bun` moartea. Mi-e teama ca nu vreau sa ma servesc cu iluzii doar de dragul de a ma consola. Nu vreau sa-mi ratez dreptul la revolta, dreptul la suferinta si la indignare doar pentru ca cineva imi spune povesti despre viata de apoi. Sa-mi explice mai degraba de ce trebuie sa moara copii nevinovati in chinuri groaznice. Sa-mi explice de ce ar trebui eu sa privesc cu seninatatea stingerea vietii unui om care pana mai ieri ma mangaia pe crestet ( nu-i vorba despre mine personal, vorbesc in general ). In numele vreunei religii care imi da sperante? Nu doresc fantezii ci explicatii atunci cand e vorba de lucruri grave si ultime. Si daca cineva crede ca procedeaza bine zambind dinaintea mortii si durerii doar pentru ca este posibil sa existe viata de apoi si cine stie ce dreptate universala care s-ar ingriji si de nimicnicia noastra si ne-ar pastra la sine nu are decat s-o faca. Eu insa voi plange atunci cand voi vedea moarte si suferinta tocmai pentru ca e posibil sa nu existe viata de apoi si nici cine stie ce dreptate universala care s-ar ingriji si de nimicnicia noastra ( sa mi se scuze repetitia ) si ne-ar pastra la sine si care ca sa nu se plictiseasca ne-a trecut prin spaima mortii si durerea suferintei ...asa... ca fapt divers.
Probabil ca tineretea este impetuoasa dar nu cred ca timpul va rezolva ceva. Aici nu e vorba de acceptare am spus ca o accept ci de intelegere. Cand si cum as putea intelege de ce a fost si de ce este necesara chiar in ipoteza vreunei metafizici care sa-mi garanteze viata de apoi?

Pe de alta parte va admir, sincer va spun pe toti cei care puteti sa sperati. Insa nu incercati sa ma convingeti, va rog frumos, nu mi-o luati in nume de rau, dar nu indraznesc sa visez acolo unde cred ca e cazul sa vars o lacrima. Nu pot rade si visa peste cadavre.

O scurta precizare. Chiar daca voi accepta cu seninatate moartea o voi face numai pentru ca stiu ca n-am incotro. Acceptarea in sensul linistei interioare se poate obtine. Suntem fiinte care trec cu destula usurinta de la o stare la alta si nu este exclus sa ne consolam cu gandul ca ceva frumos ne asteapta dincolo sau macar ca daca tot n-ai incotro de ce sa n-o primesti in liniste...Dar exista nevoi mai adanci in noi...Nevoia de a intelege, de a stii, revolta in fata unei realitati absurde si crude, careia ii cad victima fiinte nevinovate etc. Desigur le putem usor-usor adormi si pe acestea incercand sa ne indepartam gandul de la ele sau folosind vreun calmant in genul unei religii a consolarii. Din cand in cand ma tem ca vor iesi la suprafata cand vreo intamplare oarecare, cand fascinatia unei priviri sau un amurg viu colorat ne vor reaminti de timpul scurt care ne poarta catre ea, singura in care ne obtinem vesnicia fara a mai fi.

@alfa

Nimeni nu a spus ca trebuie sa primesti moartea zambind ; nimeni nu-ti insira aici fantezii si nimeni nu-ti dadea expicatii cum ar trebui sa acceptam moartea; trebuie si atat; o poti opri? o poti stapani? simplu. O accepti si-ti vezi de tine..pana la final.
Lupti o viata pentru a trai asa cum crezi tu ca-ti este mai bine atingandu-ti scopurile..oferindu-ti speranta in ziua de maine
Nimeni nu a spus sa treci cu vederea moartea unei pers dragi(*sau nu) dar nici sa fim ipocriti sau ridicoli impotrivindu-ne imposibilului.
Suntem niste muritori; oameni toti; atat..nimic mai mult
Important este sa ne folosim de timpul ramas; adica de prezent si sa nu visam in viitor; pur si simplu sa evoluam si sa ne bucuram de clipa..


Viata e ca o clipa..trece si nu intreaba

Multumesc Iniya
Sunt perioade in viata cand traim cu moartea in suflet. Timpul s-a adunat prea repede intr-o durata prea scurta asupra noastra...Evenimente recente sau mai indepartate creeaza in noi premisa insinuarii unui univers de plumb, unui sentiment al sfarsitului care poate izbugni de la o simpla intalnire cu o privire...Sunt perioadele revoltei si durerii in care uitam sa ne mai traim clipa. Dar lucrurile se mai schimba . Tocmai m-au binedispus cateva randuri incat acum am alunecat intr-o placuta nostalgie...

Moartea ramane fie ca vrem fie ca nu vrem un mister pe care o sa ni l explicam odata ce il traim. Putem sa privim in diferite feluri acest fenomen, ca si ceva ce se itampla pur si simplu, noi neavand nici cea mai mica replica, sau putem sa privim lucrurile si putin teologic, adica moartea este aducatoarea dreptatii... ea aduce rasplata fiintei noastre pe acest pamant, moartea este cea care imi aduce meritul sau pedeapsa pentru viata pe care am avuto,posibil o viata insignifianta si plina de placeri.....
Asa consider eu, ca totusi nu putem sa nu ne temem de ea, este asteptare notei de dupa examen, dar tot ce zic eu este ca vazand lucrurile teologic, considerand moartea,da este trecerea pe un taram care ne asteapta de mult,dar daca acesta va fi taramul fagaduintei sau al pierzaniei urmeaza sa vedem.....

Exista mai multe moduri in care poti muri...
N-am putut respira in lumea care mi-a fost un zid necrutator al intalnirii cu propriul neant decat prin visul tau. Am ajuns in insula fericirii langa tine si am fost o vreme insotit de invaluirea chipului tau odihnitor. Ochii clipind atat de dulce, buzele fragede si surasul neuitat cu care inca ma chemi in amintirile mele. M-am lasat purtat de comorile stranse ghemotoc in tine si bine tainuite pe care cu truda le scoteam la iveala.
Timpul s-a scurs necrutator in prapastia rupturii si a crescut ca o durere intre noi. Insemni la fel de mult in neprezenta pentru mine. Ce-ar fi fost noptile de azi, in care am invatat sa ascult fosnetul consolator al copacilor daca as fi uitat vreo clipa sa adorm cu tine in suflet? Ce-ar fi fost plimbarile prin parcul singuratic al zilei, daca n-as fi regasit parfumul tau in fiecare floare intalnita?
Astazi altcineva infloreste bijuteria unui suflet care se dezvaluie sfios si in alte maini primesti mangaiere. Dar am decupat si eu o bucatica din viata ta si am pastrat-o pentru mine, ca lucrul cel mai pretios pe care il mai am, fara sa-ti cer voie. Sa nu ma certi. In spatiul care se aduna tot mai apasator, mai greu si mai intunecat in jurul meu e singura palpaire care imi reaminteste ca ceva in mine mai traieste: Tu.

Wow...e ceva poezie in spusele tale, Alfa. Remarcasem asta mai demult.

Intr-o zi frumoasa de toamna ca asta, simti ca nu mai esti TU... ar trebui sa fii linistit, fericit si lipsit de griji, ca atunci cand te plimbi intr-o padure, dar NU... incepi sa-ti pierzi mintile...
Te cuprinde o asemenea melancolie incat iti vine sa mori... iti doresti sa fii foarte indragostit, sa te afunzi in padure cu persoana iubita, s-o strangi la piept, s-o saruti pana la sufocare si apoi... sa mori.
Da... melancolia mortii, asa e... incepi sa-ti doresti ca in viata ta sa intervina ceva zguduitor... care sa-ti spulbere nostalgia aceea vaga si fara culoare ce te invaluie cu mii de fire invizibile, te cuprinde cu tentaculele ei si te lasa vlaguit.

NU!... eu n-am sa pot sa aleg moartea decat atunci cand ma voi dezbraca de orice urma de sentiment.
La mine toamna e de vina...

V-ati dorit vreodata sa muriti? Poate ca nu...eu da. Si acum dar sunt prea las sa mor...Doar oamenii curajosi isi pot apropia destinul. In rest ce face...in noaptea asta sunt cinic...am mancat oua stricate la pranz...unul ca mine...Supravietuieste ca mine. Se gandeste la anii multi pe care ii mai are de trait si asculta cu simturile decazute in platitudinea monotoniei ticaitul trecerii vremii, se lasa purtat de ireversibilul unei curgeri fara sens, unui drum prestabilit catre disparitie... ( despre mine )preferi sa traversezi toate secundele absurde nascute din vreo intamplare a unor atomi care au luat-o razna, in loc sa te prabuseasti de la bun inceput pentru a nu da motiv naturii sa-ti rada in nas: speri degeaba, simti degeaba, mananci degeaba, iti faci planuri degeaba, iubesti degeaba, razi degeaba, plangi degeaba, scrii degeaba, vizitezi forumuri degeaba, suferi degeaba, etc degeaba.... totul se naruie ca o gluma proasta intr-o disparitie fara urma. Nu vezi ca parca lumea asta e un banc stupid facut de unul lipsit complet de umor?

@alfa, nu-i cam pesimist sau fatalist ce spui tu acolo ? Sau imi scapa mie ceva ?
@sebyshoru :

Sunt un om normal Bolt, n-am motive mai multe decat altii sa ma plang. Poate ceva esecuri prin care cu totii trecem.Despre altceva e vorba aici. Nu despre mine, ci despre viata, despre moarte, despre noi toti..... Am vorbit la persoana intai pentru ca in mine pentru putin timp a plans absurdul vietii.

Astazi vorbesc fara patima, fara culoare...sec si la obiect. Ati vazut si cealalta latura? Repetita, monotonia, zi de zi acelasi lucru: scoala ( sau servici ), acasa, somn, scoala ( servici ) , acasa, somn etc. Si ceva relaxare in timpul liber.
Ati vazut de la distanta gesturile absurde ale unui om, atunci cand nu il auzi ce spune cand ii vezi doar miscarile fara sens?
Ati simtit cum ne imbatam cu frumusetile trecatoare ale lumii pentru a uita de noi, pentru a ne stingea setea dorintei dureroase si amintirile care ne rod pe dinauntru?
Ati simtit cum dupa o vreme reluarea unui mereu acelasi ne indeparteaza pana si sansa drogului care ne ajuta sa ne suportam? Cum o floare e tot mai putin frumoasa pe masura ce o privesti mai mult. Cum in absenta inoirii ochiul se plictiseste pana si de cea mai atragatoare dintre flori? Iar floarea se ofileste lacrimand atat de trist la gandul ca nici un ochi nu o mai priveste? Ce poate fi mai rau decat sa vezi monotonia vietii cum usuca florile cele mai atragatoare, ce poate fi mai rau decat tristetea unei flori care moare vestejita uitata de soarele care candva o mangaia cu caldura ochilor lui ?
Ati simtit moartea ranjind in spatele oricarei frumuseti?
Putina matematica acum: Stiti cat traieste un om ? Daca iau o medie de 70 de ani ( mult prea ridicata cel putin pentru Romania ) vreo 25 500 de zile. Vreo 7300 de zile dureaza fiecare interval de cate 20 de ani ( 0-20,20-40,40-60 etc) Vi se pare mult? La vreo 20 ..7300. Cat mai ai ? Pai vreo 18 000 din care doar vreo jumate spre batranete....Sa mai comentez si celelalte varste? Poate am uitat ca suntem cu totii bolnavi incurabili de moarte, care poate sosi firesc pe la 70 sau intamplator ( boli, accidente etc ) mai devreme fara sa-ti dai seama ca maine pentru tine nu mai e nimic...Poate se intampla chiar acum...Un cutremur de exemplu. Vi se pare imposibil? Sa fiti norocosi!

Alfa, m-ai facut sa zambesc. Sigur toate aceste ganduri si-au gasit loc la un moment dat si in mintea mea si in mintea altora. Totusi mai sunt si alte ganduri care completeaza ceea ce tocmai ai spus. De exemplu citind evolutia, sau mai degraba involutia florii din gandurile tale mi-a venit imediat in minte faptul ca soarele mangaie asa cum stie el, fara diferente, si floarea imbobocita, si floarea inflorita, dar si pe cea ofilita, si pe cea moarta chiar. Sunt aspecte ale vietii comune oricarei vietati. Imi pare ca sunt parte a unui mare intreg, care e aceasta lume cu universul ei infinit in marime si infinit in micime. De copila inca simteam infinitul ca pe ceva inspaimantator si mult timp am continuat sa-l simt la fel. Dar mai nou acest infinit, prin puterea lui de a se face neinteles mintii omenesti, imi inspira ideea ca noi oamenii, atat de mici in fata unui infinit atat de necuprins, atat de multi si totusi atat de neputinciosi in dezlegarea lui, nu suntem decat o parte minunata a unui mecanism minunat. Nu e dat mintii omenesti sa inteleaga infinitul, infinitul acesta care ne cuprinde si ne naste, pe multi la fel, pe multi diferiti, si totusi egali in fata mortii.

Imi pare ca daca azi voi muri, maine ma voi naste floarea ce va creste pe mormantul meu.

Si cateodata imi e frica de moarte. De multe ori.

Si de multe ori astept moartea ca pe o izbavire. Imi imaginez cateodata ca as fi nemuritoare si atunci simt ca m-as plictisi ingrozitor, as vrea cu siguranta conditia de muritor. Caci vine imediat intrebarea: si ce fac eu o infinitate de ani? ce fac si anul asta, ce-am facut si anul trecut? E la fel de greu de suportat ideea nemuririi ca si gandul mortii.

Iar cateodata imi creste uriasa o curiozitate despre momentul mortii, cum mica fiind visam cat de libera voi fi la 18 ani si nu puteam sub nici o forma sa mai vad ceva mai departe de aceasta varsta.