Labirint Lui Flori, pentru prietenia noastra de ATUNCI Motto: Nu ai cum fura copilaria cuiva care nu a avut-o niciodata. Incerc sa scormonesc trecutul si sa gasesc momentul cand am cunoscut-o, dar tot ceea ce imi amintesc este un buchet imens de liliac alb, pe care mi l-a daruit.
Probabil ca eram printr-a-ntaia, si ea intr-a doua.
Era singura din sat care avea liliac alb in curte. Si rosu. Un rosu spre mov, o culoare pe care nu o mai vazusem pana atunci.
M-am aburcat peste gardul ros de vreme si am rugat-o sa imi dea cateva crengute.
"Eu sunt Florentina", mi-a spus. "Toata lumea imi spune Flori. Poti sa imi spui si tu asa".
"Multumesc pentru liliac. Chiar acum il voi duce mamei, se va bucura mult."
Locuia impreuna cu mama ei, o femeie inalta, dura, care nu zambea aproape niciodata, iar cand o facea, zambetul ii era batjocoritor. Tatal ei avea un suflet bun, insa era bolnav, schiopata si in loc de bratul stang avea doar un ciot. Insa mereu ii intampina pe toti cu o gluma, in loc de "Buna ziua". In casa lor mai locuia si bunica lui Flori, mama mamei ei, care era mereu in plus acolo. Era bolnava, batjocorita si plangea mai mereu in spatele casei, fiindca nu trebuia sa stie lumea ca ea duce asa o viata si ca cea care ar fi trebuit sa o ingrijeasca, o batea.
Locuiau intr-o casuta mica, modesta, dar ingrijita. Aveau si o gradinita in spatele casei, care ii ajuta sa isi duca zilele. In fata casei aveau un nuc batran, un mar si un caine prapadit.
Flori era o fata mai degraba uratica, slabuta, tunsa baieteste. Purta mai mereu niste pantaloni negri. Era un copil trist, chiar speriat si nu zambea aproape niciodata. Probabil mostenise asta de la mama ei. Insa in ochii ei caprui erau niste luminite care nu isi gasisera calea sa se exteriorizeze altfel.
La inceput ma privea cu reticenta. Ea nu avusese pana atunci prieteni. Nici nu prea ar fi fost posibil, pentru ca nu avea timp de joaca.
"Flori, treci la treaba". "Cred ca stii ca ai de mers la camp, da ?", "Pe unde ai umblat atat?" "Ea nu are timp sa vina cu tine" erau replicile taioase ale mamei ei, insotite si de priviri pe masura. Privirea lui Flori devenea dintr-o data plina de cea mai adanca tristete, de cea mai pura frica, insa niciodata nu plangea. Cel putin, nu de fata cu mine.
Probabil ca lua si bataie de la mama ei. Insa nu mi-a spus asta niciodata.
Cu toate acestea, au existat si momente frumoase.
Ea m-a invatat ca ploaia nu e un motiv sa stam in casa, ci sa ne udam pana la piele si sa alergam prin cele mai adanci baltoace, chiar daca urma morala de rigoare acasa. M-a invatat sa plantez liliac alb la mine in gradina. Sa altoiesc ciresii. Sa privesc firele de iarba, care se invart dupa soare. Sa alerg pana la epuizare pe imasul verde. Sa sap dupa radacini de brusturi. Sa nu imi fie frica de caini si sa vorbesc cu ei. Sa scot apa din fantana fara frica. Nici acum nu inteleg cum putea cara doua galeti de apa, de 10 litri fiecare... de cate 4-5 ori la rand, ca sa ude gradina...
Ii placea mult sa invete, dar nu prea avea conditii. Invatam impreuna, cand mai furam ceva minute de "joaca". Invatam in podul casei ei, acolo unde ne ascundeam in fan si ii povesteam ce aflam si eu de la parinti, ca exista tari minunate pe care e posibil sa le vedem numai in poze. Am rasfoit impreuna cartea mea preferata, cea cu Laponia. I-am aratat si alte poze, cu peisaje si oameni din alte tari. I-am povestit ca sunt oameni care vorbesc si alte limbi si pe care nu ii intelegem daca nu invatam limba lor. Ii placeau mult atlasele zoologic si botanic ale tatalui meu, care erau nelipsite de la orele noastre de "scoala". Era, totusi, o eleva mediocra. Invata pe apucate. Dar ii placea mult la scoala.
Ii placeau mult bezelele pe care le facea mama mea. Chiar daca era la camp sau nu avea voie la joaca, aveam noi un loc secret unde faceam schimb de jucarii sau ii duceam prajituri. Ea imi dadea gutui sau dulceata de gutui cu o aroma naucitoare. Ii dadeam jucariile mele, fiindca ea nu prea avea. Ii placea, insa, sa colectioneze bucatele de staniol colorat de la gumele de mestecat si cioburi de sticla colorate, "colectii" pe care mi le prezenta si mie din cand in cand. Era foarte mandra de ele.
Mama ei era o femeie extrem de mandra si nu accepta "mila" nimanui. De aceea, era o adevarata aventura sa ii "donez" jucarii sau carti.
Nu ma invita la ea decat rar, cand era mama ei plecata de acasa. Nici acum nu stiu cate camere erau in total, fiindca ma ducea numai in camera "de zi", unde mai jucam din cand in cand Domino.
Mai era o camera "de curat", dar acolo am intrat numai o singura data, la ziua ei, cu indicatii stricte sa nu murdarim ceva. Erau niste camere mici, cu sobe de teracota, fiecare camera avand cu un recamier mare, acoperit de o cuvertura inflorata. Existau si nelipsitele bibelouri asezate cu minutiozitate pe niste mileuri de dantela, adevarate lucruri sacre pentru mama ei. In bucatarie nu am fost niciodata, nici in camerele pline de secrete din spatele casei. Probabil ca in total mai erau doua camere.
Imi mai amintesc clar doua momente: cand a purtat o rochita cu flori, de ziua ei, si cand a ras in hohote, intr-o iarna, la derdelus.
Era ca si cum luminitele acelea evadasera din ochii ei si ii umplusera intreaga fiinta. Mi s-a parut tare fericita.
Insa nu am sa uit niciodata cum entuziasmul meu a putut sa o umple de deznadejde, dar si de speranta: tocmai fusesem la mare si ii aratam poze. Incercam sa ii explic faptul ca marea e ca un iaz urias, cu valuri, cu nisip.... Se chinuia sa inteleaga. A inteles cu siguranta ca e un loc frumos, dar inaccesibil pentru ea.
"Eu nu am fost niciodata la mare, sper sa ajung vreodata.... " mi-a spus...
............................................................................................................................................................................
Intr-o zi, am aflat ca are timp liber mai mult. Mama ei era plecata toata ziua de acasa. Asa ca am invitat-o sa jucam un joc mai putin obisnuit, pe care nici eu nu il mai jucasem.
Trebuia sa iesim dintr-un labirint destul de complicat, doar ca de data asta labirintul nu era pe hartie, ci era unul real, cu pereti de piatra, mai inalti ca noi.
Am luat-o de mana si i-am spus: "parintii mei m-au sfatuit mai demult ca, daca voi intra in vreun labirint, sa merg mereu in partea stanga, la orice intersectie. Astfel, daca ma ratacesc, voi sti cum sa ma intorc. Sa nu uitam asta si nu cumva sa imi dai drumul la mana !"
Am mers asa pana s-a inserat. Ne-am afundat atat de mult in labirint, incat nu am fi avut timp sa ne intoarcem pana se intuneca. Asa ca am decis sa mergem mai departe, poate gasim vreo iesire...
Flori era de-a dreptul speriata. Se gandea ce tare o va certa mama ei si ii era frica. La un moment dat, s-a desprins de mana mea si a pornit, alergand, in alta directie. Am strigat dupa ea, am implorat-o sa se intoarca, dar nimic. "Stanga. Nu uita sa mergi in stanga!" parca ii auzeam pe parintii mei. Asa ca m-am oprit sa ma odihnesc. Oricum, pe intuneric, nu mai vedeam nimic.
Am adormit si i-am visat pe mama, pe tata, care ma priveau cu blandete si imi spuneau sa fiu linistita, ca atunci cand voi avea nevoie, ei vor fi acolo. Mi-au spus ca nu am cum sa ma ratacesc... trebuie doar sa continui drumul. Doar sa continui.
Nu stiu cate zile, cati ani au trecut, insa acest joc a devenit parte din viata mea. Imi placea, fiindca imi apareau mereu in fata ochilor acele orase minunate din albumele tatei, marea, oameni deosebiti, iar cand aveam nevoie de parinti, ei erau mereu acolo, aratandu-mi drumul. Invatasem si limbile pline de neintelesuri ale acelor oameni din albume.
Ma gandeam des la Flori. As fi vrut sa vada si ea minunatiile astea.... oare a gasit drumul spre casa?.... ma intrebam daca a certat-o mama... daca i-a placut jocul... Nu, cu siguranta nu i-a placut.
Trebuie doar sa continui drumul.
....................................................................................................
In dimineata aceea am simtit ca se va intampla ceva special, pana si razele soarelui se reflectau altfel pe ziduri....
Mi-a aparut in fata ochilor si nu stiam de ce imi e asa de familiara. Era casuta aceea modesta, mica, cu gard ros de vreme, cu liliac alb in curte. Era casa lui Flori.
Oare cat timp trecuse de cand nu o mai vazusem ?
Sufletul imi era atat de plin de emotie, incat am intrat val-vartej pe poarta si am strigat-o. Ma asteptam sa apara in prag, sa rada, cu gura pana la urechi, sa se bucure.
Au aparut, insa, o fetita si un baietel. Fetita era mai mare. Avea, probabil, vreo 4 ani. Ambii aveau acele luminite in ochisori, care nu reusisera sa se exteriorizeze altfel....
Ma priveau mirati. Nu am reusit sa spun nimic, pentru ca a aparut Flori. Parea imbatranita si ochii erau de un caprui mat, fara urma de stralucire.
"Buna", i-am spus. "Vad ca ai gasit drumul spre casa".
"Buna".
Atat. Sec. Cu o privire rece, intunecata, lipsita de orice urma de emotie, de bucurie, de tristete. O privire de sticla.
"Inteleg ca acestia sunt copiii tai", i-am spus, nestiind ce alta replica sa ii dau.
"Da. Ea e Petruta, iar el e Mihai". "Hai, fuga in casa, stiti ca nu aveti voie sa stati de vorba cu
strainii", le-a spus pe un ton poruncitor.
"Ce mai fac ai tai ? Mama, tata, bunica ?"
"Bunica a murit de mult. Tata, a murit si el acum vreo 2 ani. Mama e la camp."
"Nu trebuia sa imi dai drumul atunci la mana. Stii, am vazut lucruri minunate... as fi vrut sa le vezi si tu."
Nu a spus nimic. A disparut, pur si simplu, iar eu am ramas in prag, nestiind ce sa mai cred. Imi pare rau ca nu a vazut marea... i-ar fi placut.
Din acea zi nu am mai vazut-o. Uneori ma gandesc sa ma intorc din drum, de data asta mergand pe partea dreapta la fiecare intersectie... Am si incercat. Insa toate drumurile sunt inchise. Pentru totdeauna.
Asa ca nu imi ramane decat sa continui sa merg inainte. Sa continui.
3 octombrie 2006
La multi ani, draga Flori, oriunde te-ai afla !