Copilă fiind, la poarta casei mele bătea nea Alioşa cu peştele. Cānd bătea, bătea şi aducea ceva bun şi proaspăt. Altă dată, trosnea cu pumnul, puţin ciupit, şi aducea un monstru mare, iar cānd Mau ieşea şi-l īntreba de ce bate aşa tare, el spunea că a dat peştele cu coada-n poartă ! Că de, atāt era de mare şi de proaspăt!
Şi venea el din Pisc, ieşind din mahalaua "Īntre craci" - două braţe de apă - purtānd de-a umere sacul mişcător şi puticios. Deşerta pe la clienţi, mai se oprea prin colţ de străzi, la fiecare, bea cāte un ţoi de vodcă. Că de, om muncit de cu noapte cu lotca pe unde. De la curul dimineţii cu năvoadele-n lung, lat şi curmeziş. Cu māinile bătucite şi noduroase, ca sălciile cărora le lua coaja de-o fierbea si mesteca atunci cānd īl dureau oasele de umezeala apei.
- Nenea Alioşa, mă iei cu matale? Vreau să merg la pescuit şi eu !
- Hīhīm !?!
Şi-mi făcea cu ochiul, care se aprindea beculeţ scānteietor şi albastru la dorinţa mea.
- Data viitoare, că māine plouă şi nu merg nici eu !
- Dar matale, de unde ştii dumneata?!? - īl īncolţea Mau.
- Apa spune...
Apa are semnele ei tainice, este adevărat. Numai ea ştie cum să te īnhaţe şi să te subjuge, să-ţi spună tainele, să-ţi spele visele negre, să ţi le poarte pe cele albe. Ea īţi dă să mănānci, ea te poartă, ea te-ngroapă. Dar te leagă de ea, cu nevăzute legături de spume.
Ultima dată, nea Alioşa ne-a adus un monstru mare si negru, un somn. Eram destul de mare crescută (nu bine !) şi am decretat eu văzāndu-l cu peştele :
- Iau cuţitele şi le ascut să vină pisicile să mănānce şi ele !
- Vai, vai, vai! Hāc! Domnişoară ! Zi-i lu' mă-ta mare să-mi dea o vodcă, şi, dacă n-are, spirt !
- Aşa de dimineaţă ? se stropseşte Mau.
- Aşa... Ţi-oi spune..
- Ia du-te şi cheamă pisicile !
Eu, ţuşti īn grădină după miorlăite. Ei şi-au continuat spusa. De taină. Cred că apele i-au destăinuit că va muri curānd... Cum? Cānd? Nu ştiu. El ştia. Nu am mai vorbit niciodata in casă despre această zi.
Cu un cortegiu mieunător după mine, mă īntorc triumfătoare: mi-am īndeplinit misiunea !
Nea Alioşa bea un pahar mare de vişinată.
- Dă-mi un spirt acuma, cucoană !
- Dar cum, spirt?!?
- Da !
Şi scoate din buzunar tacticos o bucată de cārpă morcelită, cu pretenţii de batistă. Ceva gălbui īntr-ānsa. Lut. Ca filtru.
- Ia toarnă coană-mare spirtul, să vezi matale domnişoară, hambārlai !
M-a bufnit rāsul la auzul acestui cuvant. Am rās cu poftă, am plecat ţopăind şi rāzānd:
- Hambārlai! Hambārlai !
Ce ecran protector acest cuvānt ! Ce-aş mai fi jelit şi-aş fi bocit, copil simţitor şi ataşat ce eram daca aş fi īnţeles, la acea vārstă că nea Alioşa aşa inţelegea el să īşi ia rămas bun de la viaţă şi lume!
Nici pānă azi nu ştiu ce boală a avut, cānd a murit, cum, unde, dacă s-a mai gāndit la mine.
Astăzi īmi amintesc de matale, nea Alioşa, acum sunt mare şi ştiu ce īnseamnă acest cuvānt. Īl īnţeleg.
Hambārlai, nea Alioşa, hambārlai. Că ţi-a spus apa.
Şi trec. Sunt o lotcă pe unde de vise.
Superb. De fapt mi-a placut de cand am citit-o prima oara. 
. 
