Scrieri, ganduri, amintiri din viata forumistei şoricuţa veti putea citi in cadrul acestui Jurnal.

Lectura placuta!

Nu am gustat niciodată plăcerea trezirii la 5 dimineata. E mult mai târziu si abia sunt în fata oglinzii... Privesc cum din inima-mi coboară un paianjen. De mi-ar anunta musafiri! Zâmbesc personajului cu ochii verzi–albastri. Nu cunosc încă pricina împacării neasteptate dintre inimă si minte.
Aseară mă contraziceam cu soarta. Incercam să-I explic (fară a astepta răspunsuri) că visele nu ne pot minti. Credeti că s-a lăsat convinsă? A început “aducerea la realitate”:
-Stai cu picioarele pe pămant!(ce vorbă prăfuită) Te îndepărtezi de cel ce erai dar si de cel ce esti, te cheamă amurgul în singurătate…
-Si ce să fac în singurătatea fiintei mele?
-Sunt toate lucrurile neîmplinite acolo!
-Să rămân întru mine? Incă exist...
M-a purtat soarta înspre cărări de strigoi înzeiti. Incerca să-mi arate că toată credinta mea se spulberase. Se juca mizerabil ducându-mă dinspre mine spre afară. Intr-un târziu mi-a arătat norii…
Nu mai stiu ce a fost…
Grădina mea-si chema sânzienele. Erau atâtea nuante de cer!
Zâmbesc proaspăt ivitei plăsmuiri. Inăuntru-mi sunt locuri negre, la tâmple am deja câteva fire argintii dar... pot evada către începutul de lumină

Luni

Liniile luminii v-au prins in dansul pur
buzele lui buzele tale
aproape zei muscati incet si vinovat de raze

Marti

s-au iluminat apele si s-au deschis florile
erai fluturele care se scalda pentru prima oara inocent
cu zborul din priviri si aripi de ganduri cu tot


Miercuri

stelele s-au retras in sine
calcand poteci fara de urme
schimbatoare cadente de placere si durere misca inima

Joi

Undeva gandul nu poate sa-si mai arate lumina
plumb este raza lunii
noaptea apasa umerii sufletului

Vineri

Plangeri cu aripi lungi acopera domul
vine noaptea cu buze arse cu pieptul in febre
vine culegatorul cu brate de bruma si nu-l poti opri

Sambata

Zburand spre miazanoapte
intrebi cerul:
luna in valea-i de gheata nu este singura?

Duminica

S-a intunecat
o stanca gazduieste somnul drumetului trudit
frig si caldura nu se mai intalnesc

Trebuie să existe Ceva care poate înlocui o idee cu o formă a ei, dar având un înveliş desăvârşit. Câte din părerile dinainte subzistă în prezent? Schimbăm cu uşurinţă opiniile între ele. Altă greşeală? Salvarea vine, uneori fără să vrem, de la acelaşi simpatic verbalism, al comunicării ce ţine loc unei păreri exacte. Cât de exacte?
Am băgat mâna adânc în buzunar, ploaia de sfaturi pe care le-am obţinut m-au udat până la piele, mi-a fost frig şi trezindu-mă, am băgat de seamă că e mai bine fără ele...

Vorbeam cu un amic, cu totul întâmplător (subiectul...), despre matematică şi... am râs. E un joc al probabilităţilor (tentant) să-l “păstrezi treaz" şi atent pe cel cu care vorbeşti, ferindu-te să-l aduci la piedicile reale ale vieţii. O figură geometrică cu o întrebuinţare fantezistă duce gândul spre noutate. Face literatură!
Puteam la fel de firesc să vorbim despre fizică pornind de la om şi construcţia lui atât de norocoasă de a vedea… înainte. Să ne învârtim deci prin oglinzi, să facem din defectele constructive ale instrumentului pretext fizic al reflexului ce seamănă cu părerea altora despre noi.
Printr-o îmbinare de idei, descoperim şi construim unele edificii de care apoi ne mirăm. Oricum, ele merg dupa un calcul al nostru. Poţi să scrii despre orice şi să râzi... sau să plângi. Realmente, stările de spirit nu au justificare. Ele există însă şi le numărăm cu titlu de inventar.
Râdem sau plângem… matematic?

Se întâmplă uneori, parcă te apasă prin somn, ai senzaţia că ceva nu e în regulă. Un sentiment mai puternic şi mai copleşitor decât raţiunea îţi dă nelinişte. Era mijlocul nopţii, între somn şi trezire încercam să-mi spun că e doar o frică absurdă. Transpiram îngheţat simţind o prezenţă în cameră, suprapunându-se peste umila mea respiraţie.
Precipitat, am ieşit din casă, era uşor răcoare, cerul incredibil (nu spălăceala, care se bolteşte deasupra Bucureştiului, ci o cupolă fermecătoare, stea lângă stea) Tăcerea aceea mută, parcă-mi usca cicatrici, cădea cu foşnet sec o crustă groasă care mă acoperea. Simţeam adevărata măreţie şi am râs, apoi râsul neaşteptat a îngheţat, a ramas o clipă agăţat şi a cazut în cioburi, înfundându-se în nisip. Obsedanta şi stăruitoarea răsuflarea care mă dăduse jos din patul cald, era a mării. Străveche şi nouă, născându-se şi murind cu fiecare val prelins pe plajă.
Cu paşii târşiţi, cu ochii lipiţi îmi spuneam că trebuie să profit de darul neaşteptat. Am închis cu grijă uşa după mine, nu avea rost să mă îmbrac, ar fi fost o profanare, până şi ce aveam pe mine însemna prea mult. Traversam desculţă pe fâşia de nisip care mă desparţea de apă, simţind cum îmi intră în carne bucăţi de scoici sparte. Ca într-un ritual păgân, amestecam sângele ce picura din tălpile zgâriate cu umezeala nisipului şi doar după câteva minute, am ridicat ochii şi am privit marea.
Bezna învaluia cald, rănile nu mă usturau, am înotat, aproape fără să scot capul din valuri, respirând oxigenul din apă prin piele, ca o avatică aducere-aminte.

***

Să ne învârtim... stăm şi fuge pădurea şi pomii se strâng de mâna să nu cadă... priveşte-te în oglinda fântânii să-ţi vezi gândurile şi aripile pe care dacă le întinzi zbori ca păsările ce ne privesc de sus... cât ne seamănă nu cumva ele înoată şi noi zburăm... ploaia aceasta leagă oamenii şi casele de pământ... luna nu uită drumul spre odaia noastră aducem greieri să o tragă aproape iar noi legănaţi de vioară adormim... a aprins bunicul candela şi ne-a împărţit la fiecare câte o umbră să o invităm seara să se joace cu noi... dacă mănânci tot şi ai grijă de tine şi promiţi să nu strănuţi îţi dau şi o păpădie.. nu sufla în ea ai adus vântul şi îmi e atât de frig... frig... frig

***

-Hopa, a spus întinzând o mână şi ajutându-mă să mă ridic. Am tras o spaimă, nu?
-Nu ştiu am zis. Dinţii îmi tremurau, dar de frig, şi întra-adevăr, nu eram sigură că avusesem timp să-mi fie frică.
-Ascultă, am spus clănţănind amarnic din dinţi, tu ai promis că apa nu-ţi va smulge niciodată pe cineva drag?
-Hai, du-te acasă, a zâmbit. Ţi-e frig!

Ca o a doua ratiune a supravietuirii am învatat renuntarea... Mâna sta gata sa acopere sunetele tari. Aparent nu am nici un gând pentru taria ideilor. Vor trebui sa ramâna voalate. Nu contin zgomot, nu fac pe nimeni sa întoarca privirea...
Ma simt încurcata când unii pretind ca toate acestea sunt slabiciuni, iar altii ca reprezinta calcule tintite stângaci. Dar, îndulcind iritarea, poate fiecare s-ar putea întreba: de ce aceleasi actiuni nu pot fi rezolvate dizolvând cât de putin pasiunea? În acelasi mod: ce s-ar face lumea numai cu eroi? Unii ramân în miezul viselor si se apara cu îndârjire, sa nu fie tulburati. Îsi spun naiv ca cel mai suav elixir baut de om e armonia tonurilor adaugata viselor? Situatia trebuie privita de la tine înafara.

ating cu şoapte de linişte răsfirate vise de plop tremurând
vânt curge prin palmele mele acum lacrimi
nu-ţi intru în suflet
mă dor prea tare genunchii veşnic juliţi de amintirile tale
îmi place s-alerg risipindu-mă în fiecare gând
şi sunt bine
doar mâna mă doare de Cupidonii desenaţi pe un vis iluzie
din colţul tău de roman
la tine totul a rămas la fel chiar şi eu sunt o inimă
supravieţuind poate pentru ziua când îţi vor înflori
a doua oară caişii

A început într-o seară urâtă de iarnă... Un flăcău mi-a atras atenţia... Vorbea puţin dar avea vorba blândă. Ceva îmi spunea că rareori râdea.
Il întrebam diverse nimicuri, aşa... la întâmplare. Răspundea scurt şi respectos, în cuvinte avea din nevinovăţia unui copil. Mă atrăgea în mod ciudat şi... m-am hotărât să-l întreb mai multe.
Nu era genul răsfăţat crescut cu lapte şi miere... Ii plăcea să se plimbe printre pomii înfloriţi, cuminte, îngândurat (cum aveam să aflu mai târziu... fără a scoate mâinile din buzunare). Citea (în puţinul timp liber) şi se minuna cum pot unii să nu iubească cărţile.
Fericirea i-a zâmbit în clipe răzleţe, în inima lui visele dormeau iar gândurile erau încurcate şi răzvrătite.
I-am citit versurile... destăinuiri pioase, aduceri aminte sumbre... Intr-o zi mi-a spus că i-ar fi plăcut să primească în dar numai versuri. Iubea apele şi florile... m-am hotărât să creez o zeiţă pentru visele lui şi...
L-a admirat zeiţa asta cum pe zi ce trece înflorea roz... şi versul era altul... Acum a crescut, e atât de frumos...

La început, visul se numea Timişoara, cu teatrele, fântâna din centru, Bastion, Castelul Huniazilor, bulevarde, flori, cu Bega, tarabele sârbilor, oameni cu aer aristrocratic, copii cu hăinuţe de domnişori şi domnişoare... Se fălea că a fost la Timişoara deşi, acolo era puţin stingheră (prea o îmbrăca mama ca pe copii)
“Pentru mine nu prea contau astea. Mă uitam tot timpul la pavaj. Aveam ceva cu dungile, le priveam suspect”
Ce-ţi ziceau? Ce căutai în ele?
“nu ştiu, încercam să văd dincolo de ele. Nu mă mulţumea ce-i afară”
Să vezi? Ce sperai să vezi?
“erau suspecte, atât. Mă miram de ce numai eu le observ. Ceilalţi nu ştiau, nu vedeau nimic?“

Zâmbesc. Mă văd la vârsta aia minunându-mă de fetele frumoase. Am un fel de bluziţă- ai zice că-i rochie- şi pantalonaşi tricotaţi… Sar într-un picior admirând clădirile şi femeile drăguţe. Tu, mergi cu nasul în pământ şi mâinile în buzunare, îmi trimiţi câte un „da, da...“ dezinteresat admirând cute în obrazul pietrelor
“a nu, privesc şi oamenii, le privesc ochii”
Îl vezi pe nenea din colţ, cel care se sprijină în baston cu un aer de domn mare?
“surâde puţin amar iar ochii lui spun că le ştie pe toate”
Crezi? Ne priveşte de sus. Oare înţelege şi copiii?
“a pe ăla nu-l văd. Îl văd pe celălalt bun. Atât”
Unde te uiţi? Bun? Cum arată omul tău bun? Aş vrea să ştiu ce gândesc oamenii mari mari.
“la bătrânul ce stă pe bancă sprijinit în carjă şi mângâie uşor capul băiatului bălai. Vezi, zâmbeşte tuturor cu ochii puţin umezi“
Ăla e bunic! Doar bunicii şi uneori părinţii mai privesc frumos. Crezi ca are nepoţi?
“poate nu are. Poate ne aşteaptă”
Dacă fur o floare şi i-o dăm oare ne spune o poveste?
“îţi spune şi fără să-i dai o floare furată”
Ştiu, nu asta întrebam. Vreau eu să i-o dau. Pot să-i cer mamei să cumpere dar aşa nu este de la mine… şi de la tine. Vreau doar de la amandoi, îţi dau din floarea mea că l-ai găsit!
“o să privească mirat, o să ne întrebe ce vrem… apoi o să spună o mulţime de poveşti”
Ce bine! Ce poveste ai vrea să auzi?
“aceea cu copiluţul. Îţi spun mereu că nu-i ştiu finalul pentru că tata mă adoarme înante să-l spună”
Cea cu băiatul şi luna frumoasă ce se ascunde şi nu mai vezi culoarea din frunze?
“aceea, da”
Poate e o poveste fără sfârşit. Mi-a spus mie bunica o poveste în care se scriu poveşti şi nu se termină niciodată
„poate da, poate nu. Ii fac eu numai pentru mine, pentru noi“
E bine. Auzi: băiatul tău o să găsească luna?
“undeva o găseşte el, sau luna vine să-l găsească dar sigur se întâlnesc undeva”
Spunem povestea cu finalul tău şi apoi îmi dai mânuţa să vedem ce ne povesteşte bunicul!
„am cam uitat cum e. Copiluţul pleacă (asta e sigur)”
Da, vântul îl alintă în buclele negre... dar mai e până acolo
„se opreşte să vadă cum se joacă noaptea frunzele cu vântul. Imi amintesc: copilul doarme, cu buclele ravăşite pe perna micuţă. Luna ce-i stătea în faţă ca o ceaşcă mare de lapte proaspăt amestecat cu taine numai de el ştiute, acum e doar o geană subţire, subţire, un ochi abia mijit de dupa fumul negru al norilor...”
Pernuţa e tot mai moale şi deodată o simte cum se scufundă dincolo de pat şi devine un nouraş alb şi pufos. Copilul nu mai doarme pe ea, a făcut ochii mari şi pluteşte pe norişor
“iar el îl scoate afară şi-l lasă lângă un stejar maaare”
Oare de ce l-a lăsat tocmai aici?
“să mângâie frunzele astea în culori felurite. Unele sunt verzi-verzi, altele rugini, altele chiar roşi“
S-a facut toamnă şi-n poveşti, miroase a crizanteme şi a pământ umed. Oare cine a pictat vrunzele? Tu pictezi frumos? Eu am încercat un cer şi m-am speriat. Nu ştiu cum din pensula mea ies mereu balauri
“nu. Eu nu ştiu picta”
Eşti serios ca oamenii mari. Oare bunicul mângâie oameni mari?
“Asta nu. Oamenilor mari nu le place să-i mângâi pe creştet!“
Trebuie să facem ceva! Vreau să te mângâie şi pe tine. Tu nu eşti mare şi eu nu merg fără tine
„cine ştie... Mama spune mereu că-s prea mic, poate mă va crede şi bunicul“
Nu-l păcălim, e bun şi… doar copii visează culori şi lună
„păi... De unde ştii că eu nu visez?“
Tu eşti serios, nu pictezi. Copii ştiu toţi desena şi picta şi... şi nici nu-mi spui cine a pictat frunzele
„era un secret doar al meu. Frunzele le-a pictat tot un bătrân. Făcea icoane şi portrete în parc. Era bun şi avea ochii frumoşi“
Era mai senin ca bunicul?
„nu prea ştiu, purta mereu bască, lavalieră şi era mereu pătat pe degete”
Doar eu când pictez mă murdăresc pe nas
„de ce? Vrei să simţi norii?”
Poate -cum spune mama- pentru că nu ştiu să fac cercuri şi cred că năsucul îmi şopteşte. Buziţele tale desenează cercuri acum. Să le împrumut roşul?
“Lasă, am o acadea roşie şi perfect rotundă, cât un cerc mare”
Eu am avut una ca un curcubeu
„a mea e reală, o am!“
Are să-mi dea şi mie cineva. Ştiu că-mi dă
„cum să nu, îţi dau şi ţie“
Ştiam, doar că n-am vrut să spun cine-mi dă, am vrut să te aud zicând
„păi cine-ţi dă ?“
Ştiu eu.

Dar ce te nerăbdăreşti aşa?
„trebuie să dormim. Mâine iar lucrez până târziu“
Uf şi bunicul? Şi finalul poveştii?
„ai avut dreptate: povestea asta se scrie mereu! Mâine, către seară, îmi aminteşti să fim copii?”

Sa-ti fie scrisul mult,
De inspiratii aproape !
Sa trec si sa ascult
la povestiri in soapte !

mulţumesc de urare. Te aştept mereu cu drag,
mâna ta
a încălzit
tărâmul
ierburilor
sufleteşti
o şoaptă şi încă una mereu cu drag pentru cei ce o clipă poposesc

Sărbători calde şi un zămbet... la fel de cald, Domniţă contraste!

într-o noapte de iarnă
s-a apopiat de mine pe furiş un vis
am întors capul fără voie
iar ochii prinseră în tremurul lor aburit
silueta unui zâmbet încurcat
-cineva se uită mereu în palme! i-am zis
şi am trecut mai departe zâmbind

"cine să se mai uite în palma mea...

apoi...
lumină
culoare
lumină
culoare
lumină
vis"

Nu-mi doream să rămân singură şi tocmai în preajma sărbatorilor aşa că m-am decis să apelez la o agenţie care să-mi aducă... un partener.
Marţi, înainte de Crăciun (pentru mine ziua de marţi e norocoasă), mi s-a spus că, visatul, aşa cum mi-l doream, cu parfumul lui aspru ca aerul de munte, va fi chiar la mine acasă
Eram atât de emoţionată (ştiu ei unii de ce îmi zic emotIna), nu îmi găseam locul. Am probat toalete, am încercat trei tipuri de machiaje şi până la urma am decis să rămân aşa, naturală, cum natural era el, dragul de el. Vroiam neapărat să ne potrivim... era un moment mare, dorit, visat.
Primul gând? Am eliberat sufrageria să putem valsa alături, să-i simt căldura şi mirosul unic...
Era 3, am început să ma uit când la ceas, când pe geam, doar-doar o să îl văd apărând şi... nu s-a lăsat aşteptat. Pe la 4 fără un sfert am auzit sunând la uşă.
M-am uitat fugar în oglindă, cu inima bătând să îmi spargă pieptul. Roşie de emoţie, m-am ridicat pe vârfuri să-l admir prin vizor.
Era el şi era perfect! Chiar aşa cum l-am visat, ba chiar mai frumos.
O clipă m-am temut ca e prea înalt. "Ei şi?" mi-am spus, liniştindu-mă, înlocuind gândul cu o bucurie copleşitoare.
"E al meu, e numai al meu! Câţi ne vor admira. Toate prietenele mele o să fie geloase iar bărbaţii vor păli, copleşiţi!"
Pot spune cu măna pe inimă că făcea faţă tuturor exigenţelor. Semeţ, ţinută măreaţă chiar, plete dese şi sălbatice, impecabil, tinerel dar bine mângâiat de mama natură, trasături regulate, frumuseţe clasică...
Stătea lângă mine si parfumul lui îmi gadila simţurile. L-am îmbrăţişat, abia putând să îl cuprind.
"Eşti al meu" îmi spuneam fericită, "n-am să te mai las să pleci ! Casa mea e şi a ta!"
- Semnaţi pentru primire! s-a auzit o voce din spatele lui.
Eram aşa grabită... am semnat toate hârtiile funcţionarului pe care apoi aproape l-am dat pe uşă afară.
Amandoi. În sfârşit împreună, în sfârşit singuri.
Am aprins lumânărelele în sufragerie, am pus muzica în surdină şi mi-am trecut uşor degetele prin pletele lui, zâmbindu-i.
"Sper că îţi plac colindele!" - i-am şoptit încet.
...Apoi m-am dus să aduc toporul.
În ciuda dorinţei mele… trebuia să renunţ la 70 de centimetri. Dragul de el era cel mai frumos brăduţ argintiu pe care l-am văzut dar avea nici mai mult nici mai puţin de 3 metri înălţime.

Misto scrii ... chiar am crezut ca e vorba de un gagiu. Scuze de intruziunea in jurnal.

Mă bucură popasul, vornice Fitzcarraldo. Textul e mai mult o filă de jurnal pentru cititori
"cu un pic de voinţă
mâna mea ar putea desena pe geamul îngheţat două puncte
în două cercuri
cu două linii arcuite deasupra
fără nici un efort aş putea mângâia geamul atât de uşor
încât nici să nu clipeşti, doar ochii tăi să zâmbească sub pleoape bănuindu-mi
atingerea
aş putea deschide apoi ochii privindu-te cum mă aduni clipă de clipă
din timpul acesta ce-l port fără a-mi fi fost hărăzit
aş putea …
aş putea să nu mai privesc niciodată înapoi
nici înainte
şi atunci
poate
nu am mai muri niciodată"

Adică doar am dat impresia că sunt?
Mulţumesc de popas şi urare. Un an frumos şi pentru voi, cu reuşite cât mai apropiate de ceea ce visaţi

Soarele-şi revarsă lumina peste decor. Nici o umbră. Privirea e atrasă doar de strălucirea câtorva pietre pe care deşertul încă nu le-a învins... Mă aplec şi le culeg pentru plăcerea de a le putea simţi, sub buricul degetelor, luciul sau asperitatea şi, fiind exclus să mă împovărez cu ceva ce nu-i esenţial, după câţiva metri le redau deşertului.

Peisajul e alb incandescent. Tălpile se afundă numai câţiva milimetri. Nimic spectaculos, însă dogoarea izvorâtă din nisipul dur, supraîncins tulbură văzul pe toată circumferinţa orizontului. Retina e nevoită să îndure această nemarginită dilatare a albului.
Trebuie să mă deprind a fixa depărtarea. Adesea neclare, tremurătoare, deformate de vibraţia căldurii, contururile se reconstruiesc ceva mai sus

...nisip
vânt
totul începe să danseze
alb-auriu
albastru-lăptos
se roteşte mă roteşte împrumutând în sarabandă nebună auriu alb alb privire sunet
fierbinte
creşte în lujer de nalbă sălbatică dănţuind în milioane de exemplare albe
continui
un pas şi încă un pas
o lume fără urme şi umbre
vârtejfloareretinaretinafloarevârtej
fum
altfel de fum
hora frenetică îmi lipeşte de obraji granule de nisip fierbinte...

Tai direct nesfârşita întindere de gigantice dune. Escaladez pante abrupte de nisip, cobor încordată, urmând meandrele. Mă pomenesc într-o căldare ai cărei pereţi sunt prea verticali să-i pot escalada. Sunt captiva dunelor.
Nisipul mi se pare din ce în ce mai moale. Vuiet, tunet, pustietate netedă. Tâmplele mi se zbat, iar în faţa ochilor încep să mi se rotească spirale de foc.

Nisipul se sfârşeşte pentru a face loc gresiei. Caravane de cămile vin şi pleacă.
Negustori bogaţi, prăvălii pline de mătăsuri, de obiecte din aur, potire cu perle. Fildeş şi pene, şofran şi boia, safire şi rubine, turbane purpurii şi bărbi negre, pânze în culori de curcubeu.
Fum... Un fum des şi alb... În mijlocul pieţei, un negustor trage din narghilea şi vinde apă...

Apă...

Apă... cioburile fostelor oale, pietre de moară preistorice... Printre degete alunecă nisipul fin.

Un pas, doi...
Câteva cratiţe ruginite, un capăt de frânghie abandonat, capre, un pâlc de copaci, pături şi saci aruncaţi pe jos...

Umbrele se lungesc răcoros. Privirea se odihneşte în strălucirea câtorva pietre care au învins deşertul. Prin fanta unei busole, visez steaua cea mai strălucitoare şi mai apropiată de orizont şi pornesc direct spre ea.

Ascund în fiecare clipă trupul femeii înfiorat de neatingere
vânt curge prin palmele mele acum lacrimi
mă dor genunchii veşnic juliţi să se ceară acasă
ferecate sunt geamuri şi uşi
nu, nu-ţi mai intru în suflet
am s-alerg risipindu-mă în fiecare gând dincolo de noapte
am să fiu bine, sângele meu va curge ca ploaia
doar mâna poate o să doară de Cupidonii desenaţi pe un vis iluzie
din colţul tău de roman
la tine totul va rămâne la fel... chiar şi eu voi fi o inimă
supravieţuind pentru ziua când îţi vor înflori
a doua oară caişii

...e tarziu oricum si stiu ca nu voi trage o concluzie care sa aiba legatura cu mine, cu noi. Zambesc: noi? Zambet, e zambetul care nu-mi va fi si pe buze. Aiurez. O fac gradat. Iau calea dar mai intai imi leg sireturile. Pana acum ma aruncam in prapastie si mai apoi ma copleseam cu insusi faptul caderii. Nu, nu e vorba de distrugere sau de necontrol meu asupra mea. E un fel de "it's fun to lose" cand de fapt nu ma intereseaza sa pierd din moment ce am sarit in prapastie. Nu e nici "it's fun" si nu e nici "to lose". Jump-ul nu e un act de grandomanie. E ingrozitor cand saltul in prapastie e facut cu un scop. Scop? Zambesc, acelasi zambet idiot nici in inima nici pe buze. De unde am luat asta? M-as uita in poze sa vad cand a devenit zambetul grimasa. Nu, acum nu. Uite, frica, exista, explica-ti care a fost scopul. Simplu ingrozitoarea granita sau nesfarsitul dintre ce e frumos si ce doare, datorata negasirii. Si ce doare si mai tare e gasirea si impresia ca mai e ceva. Am recitit. Jurnalele astea electronice… iti contrazici pana si gandurile, le modifici. Bunaoara ieri ai avut un cosmar. Tu cosmar? Tu fiinta mereu vesela, sa ai un psihic indoielnic? Te superi si modifici. Dai “save” si cosmarul de ieri… Hocus pocus si ti-ai schimbat viata. Si atunci unde mai e jurnalul? Si mai ales de ce te doare? De ce doare atat de tare? De ce vrei prapastia asta? Si dac-ai fi pe marginea ei? Ani de zile ai privit in jos de pe munte fascinata. Te-a ametit cat era de frumos. Ai ridicat mainile sa cuprinzi dar nu in nebunia de a te arunca ci doar ai imbratisarea calda.
Oare ai citit undeva asta? Esti in cosmarul altcuiva si iti e bine? Bine, bine…Du-te si culca-te, raspunsuri nu ai cautat niciodata. Le stii
I wish to choose but it’s not my choice
I wish to scream but it’s not my voice
I wish to dream but I have no time
So I’ll put all my wishes in the tower.
The tower of hopes
I raised it in my heart
I wish to love but I don’t have whom
I wish to try but it could be you
I lied myself I will find my way
So I’ll put all my wishes in the tower
I raised my tower
From here I see the
Seas under cold wind
The wounds of the world are speaking
To me

Era acolo… Trebuia să spună ceva… O fi fost blazarea, sentimentul că poate nu merita sau o pudoare nedefinită? Ceva nu funcţiona… Dacă-şi scria jurnalul s-ar fi judecat pentru ceea ce nu spune.
Trupu-i semăna cu o colivie în care e închisă pasărea. Insă pasărea e mare iar colivia… A încercat să iasă, să dea din aripi, a încercat să se domesticească…
Dacă s-ar fi iniţiat în exorcism? Oricum era în transă. Ar fi găsit maestrul… Simţea sufletul vietii, avea vitalitatea.
Ştia… Sufletul numelui îl socotise de prisos iar acum acesta nu o mai proteja… Şi-ar fi dorit asemeni eschimoşilor să-şi alăture mai multe nume pentru a vibra de energii. Asistenţa cânta un fel de imn, foarte grav, foarte lent. Auzea voci, râsete, cuvinte nedesluşite şi apa… Ii era frică de apă. Mereu îi fusese frică de apă. Putea fi stăpânul furtunilor dar nu apa… Şi cuvintele acestea nedesluşite… Să vorbească despre sine… De ce nu despre... Descurajată şi obosită, decentă sau…
Rămânea în final "Cel ce nu spune nimic".

"Vine o vreme când, tot vorbind întruna, începi să vorbeşti de tine. Atunci, se întâmplă rar să nu spui prostii"(Alain)

Incep o agendă nouă. Pe prima pagină vreau să scriu cel mai important lucru pe care-l fac de azi:

DE AZI, m-am hotărât să nu mai mor din prima.

Las o semnătură grăbită şi deschid către sfârşitul agendei cu scopul precis de a-mi continua gândul. Dimineaţă mi-am pipăit încet ridurile. Unu, două… Aşa s-a născut acest “m-am hotărât să nu mai mor din prima”.
Nu-mi iubesc moartea dar dacă este femeie garantat e dizgraţioasă. Prea mult a mâncat din mine şi sigur e supraponderată. De azi am să cântăresc fiecare bucăţică.
Pentru început îi scriu Lui. Lui, care în nici o dimineaţă nu s-a ostenit cu gestul mărunt de a-mi adresa un cuvânt oarecare, să tresar fericită că se gâdeşte la mine. Lui, care niciodată nu mi-a atins umărul în mulţime spre încurajare. Lui, căruia i-am dăruit vis şi n-a putut sub semnătura acestuia să scrie “mulţumesc”.

Deci:
Domnul meu, sufletul meu, de azi zâmbesc. Poţi uita “buna dimineaţa”, “ce mai faci”… Nu-mi mai pasă. Nu mai vreau “bun venit”, acolo, printre prietenii tăi (necunoscuţi pentru mine). Iar visul, visul meu a avut aripa frântă. Mă iartă că ţi-am cerut să-l priveşti.

Cu un deget ating uşor fruntea, simt cum s-a descreţit o cută… E bine pentru început! Obeza mea moarte azi va mânca mai puţin.
Imi spun: bună dimineaţa, bun găsit... şi-mi mulţumesc.
(s04)

Marti
Cu o intarziere de o saptamana plec spre Grecia. Dimineata nu aveam certitudinea ca o sa ies azi din tara asa ca pluteau nori in zona mea. E in jur de 10 p.m. si dupa o coada de 2 ore parasim vama Giurgiu. Pana in Grecia sunt cam 500 de km.

Miercuri
15 euro dati sub denumirea “traditie colega” si pasim in Grecia. E 15.45 am dormit doar 3 ore in masina (cat am stationat) dar acum fac ochii mari am intrat in Promachonas. Intrarea este incantatoare… coaste stancoase imbracate in verdele maslinilor salbatici. In dreapta granita cu Macedonia. Mergem pe acelasi E79 care ne-a insotit plin de gropi pe perioada traversarii Bulgariei (la capitolul asta concureaza cu centurile Bucurestiului). Incerc sa-mi fac o idee despre distante: Kilkis 77 km, Thessalonic 123… Intram in prima localitate Vironea (celelalte le-am stabatut pe centura). Strazi inguste si cotite gen ulite... Privesc casutele ingrijite avand inevitabilul cazan de inox pentru incalzirea apei pe acoperis si curtile cu mult verde, roz si alb. La iesirea din localitate sau poate doar intre curti admir primii maslini ingrijiti. Sunt 2 plantatii: una tanara prin care serpuiesc furtune de irigatii la nivelul solului si una cu pomi maturi care par legati intre ei cu acelasi tip de furtun dar la 1,5-2 m inaltime. Urmeaza alte cateva case fara curti dar cu balcoanele imbracate in flori.
Peisajul se schimba in mers… pe stanga apare un fel de delta: apa, insule de vegetatie pasari de balta… Nu stiu despre ce curs este vorba dar dincolo de intinderea asta, in zare, la cel mult 2 km sunt piscuri imbracate in brad si maslin. Imi vine in minte Jurilovca incadrata de munti si… albastrel (oare Paul si-o poate imagina asa?)
Peisajul dispare dupa un perete stancos… Zaresc intr-o curticica un imens hibiscus (rosa) de un rosu aprins. Are atatea flori pe crengute incat nu realizez cum de sunt si petale in jurul lui… Ca in toate localitatile de pana acum la intrare este un imens panou cu harta zonei si stradutele localitatii.
Soarele arde pe masura ce inaintam dandu-mi senzatia ca si un tricou este prea mult. Acum nici 2 ore am facut o poza prin geamul acoperit de ploaie al masinii iar afara erau in jur de 10 grade (la Sandansckoi-Bulgaria). Peisajul are un calm salbatic care iti atrage privirea sa “cotrobai” in fiecare cotlon…
Am schimbat directia spre Kilkis si avem Macedonia in NE. Verdele campului contrasteaza cu zapada de pe munte. Cerul are nuante total diferite: in stanga imbraca muntii ca o ceata albastra (dar fara a ascunde din detalii… este doar o parere ca un voal transparent) care se scurge pana-n sosea dandu-i si acesteia o tenta albastruie in timp ce, spre dreapta, sunt tonuri de bej pana la maroniu si te impiedica aproape sa vezi muntii. Nu am vazut inca un cer asa ciudat delimitat. Digitalul nu surprinde detaliile datorita distantei dar cred ca si fotografiata cu un obiectiv adecvat imaginea ar parea un trucaj. Coborand privirea, pamantul e acoperit cu petale albe… copacii isi scutura deja florile… ninsoare de primavera.
Mergem inca vreo 3 km si soseaua este incadrata de padure. Florile si arborii imi sunt necunoscuti (doar ici colo cate un tufis cu flori galbene imi aminteste de campurile noastre). Am vazut doua vulpite, iepuri, un arici mic a trecut strada si am incetinit sa-l lasam sa-si continue drumul iar acum pur si simplu am oprit cateva secunde sa admiram un bursucel. Pozitia nu mi-a permis sa-l fotografiez dar l-am privit (n-am vazut bursuci pana azi) si m-am gandit la lizuca apoi la muscatica… Mi-am promis sa fac de data asta insemnari sa o plimb (cu gandul macar) si pe muscata. Zambesc… as fi adus tot hanul cu mine, pe lizuca, albastrel si mai ales pe luceafar. Daca-mi amintesc exact hermes stie greceste si naia banuiesc ca a fost constiincioasa (sper ca nu sughiti copila draga).
O crescatorie de struti cu jocul lor imi intrerupe pentru cateva clipe gandurile. Dealurile care urmeaza sunt numai terenuri agricole… un peisaj comun.
S-au aprins luminile si privesc doar autostrada. E ca si cum as numara luminitele… Cat am ascultat si privit padurea notand cate ceva m-am gandit ca lipseau doar licuricii. Zambesc…
Continui drumul catre Karini aflat la 66 km de aici. Ma rezum la citit panouri. S-a terminat practic ziua. Inoptam la Motel Platamon… maine-l fotografiez (e o placere sa locuiesti acolo)

Joi
Am facut cateva poze asa cum am promis. Aseara am dormit 8-9 ore si sunt dornica de “inghitit “ imagini.
O luam catre defileu mergand spre Larissa. Peisajul isi recapata farmecul. Pret de cateva secunde am zarit si marea printre crestele muntilor. Sunt 19+20 de grade iar muntii inzapeziti par nefiresti in decor. Defileul: stanca, maslini salbatici, dafini, migdali infloriti (e atata roz in flori ca gandul s-a oprit la… luceafar). O luam catre Sfanta Paraschiva. Fiind sarbatoare trebuie sa fim rapizi… grecii sunt categorici: nu se circula pe autostrada si nu lucreaza nimeni azi (exceptand benzinariile). Dupa ora 15 nici intrarea in Grecia pana la ora 0 nu mai este permisa. Sunt ghinionista… se repara podetul suspendat care duce la manastire. Sper sa se remedieze pana la intoarcere…
Continuam drumul. Am iesit din defileu, pe piscuri sunt acum terenuri agricole. Pentru a le transforma in utile din loc in loc au fost adunati bolovanii si acum formeaza gramezi ciudate in mijlocul verdelui campului care seamana cu musuroaie de cartita avand 3-4 metri diametru.
E aproape 14, privesc in voie marea incadrata de crestele inzapezite… La Stilida daca circuli pe sens invers (stanga) poti cobora din masina la 1 m de mare. Localitatea are un aer modern dar si aglomerat: cladiri una langa alta, palmieri inalti, maslini, leandrii. Casutele albe cu 1-2 etaje au o arhitectura fara pretentii si, in majoritate, etajele au cedat o treime din spatiu teraselor. Ca si Karanomylos prin care trecem acum, Stilida a fost puternic afectata de zapezile din ultimele 2 ierni. Palmieri uriasi sunt uscati dand zonei un aspect de toamna in ciuda celor 20 de grade si a ierbii de un verde crud. Am trecut pe langa o pepiniera de aproximativ 2 km cu palmieri distrusa mai mult de 90% de frig si zapada. Se pare ca singuri maslinii si dafinii reusesc sa se refaca
Am ajuns in Thermopile unde vom si stationa astazi. Chiar aveam chef de o balaceala pe malul “garlei”. N-am reusit sa stau la baza izvorului datorita temperaturii prea ridicate a apei dar la aproximativ 1 km este perfect. Ma chinui putin sa fac poze… trebuie sa vin spre autostrada fiind si multi nudisti. Izvorul se varsa direct in mare dar la construirea autostrazii i s-a modificat putin albia si acum, captat, trece pe sub aceasta inainte de varsare. Zona este nisipoasa, in apropierea izvorului langa site-ul arheologic e un camp plin cu flori roz-violet. Au multe petale si imi vine in minte margaretele: ma iubeste, nu ma iubeste… (s-au terminat petalele la ma iubeste! Floarea m-am indurat doar sa o fotografiez…ca si parte din camp)
200 km pana-n Athina (asa apare notata pe indicatoarele lor). Vom ajunge maine la pranz acolo. Intre timp cu picioarele in garla mi-am facut cateva insemnari. Cred ca m-a prins putin si soarele (pistruiata sunt bine). Fug catre mare.
E soare si cald, marea e inca rece dar atat de frumoasa. Are un albastru aproape alb si este linistita ca da senzatia ca-s pe malul unui lac.
Se insereaza. Voi mai zabovii aici: noapte buna muscatei si carcotasului, noapte buna luceafarului drag…!

Vineri
De data asta am ajuns in zone turistice cochete imbracate in verdeata. La fiecare vila sau motel sunt palmieri imensi. Terasele au copertine galbene, portocalii sau bej, pe fiecare etaj sunt sezlonguri si ghivece cu flori inalte. E multa marmura. Privesc marea ascunsa (ca si muntele) in spatele unei cete alb-albastrui.
Vom stationa la Thiva pana-si fac TIR-urile vama apoi insotiti de 3 din ele vom continua calatoria. Desi e soare si cald acum e un vant care ne zboara de pe sosea. Privesc marea si daca inchid ochii sunt cu barca. Peisajul se schimba si el… aduce a “vest salbatic”. Muntii abia daca-s acoperiti cu tufe razlete. Piatra galben-rosiatica, nisip si vantul asta… Am ajuns la Thiva. Suntem intampinati de corturi rromesti care nu-mi pot imagina cum stau in picioare pe vantul asta.
Vama e o curticica pustie in care abia sa incapa 15 TIR-uri asezate ordonat. Numar 9 si… pare plina. Langa vama e o baraca darapanata de cel mult 2 camarute (ca suprafata) in care stau 4 romani. Au venit acum 2 ani la cules portocale. Au inghetat livezile si nu au avut nici bani dar nici n-au vrut sa se intoarca in tara. Lucreaza ocazional in agricultura si mai tot timpul n-au ce manca.. Baietii zic ca-s de incredere… le dau cateva tigari in schimbul pazei masinilor. Au strans cam 3 pachete… Ma uit la ei si incerc sa-i inteleg. Cel mai tanar n-are 22 de ani. Ce-l tine aici? Ce naivitate-l face sa spere ca o sa fie altfel?
E 11, plecam din vama pe niste stradute intortocheate… Oprim la un magazine de jucarii (Jumbo). Amplasat cu un turn pe dreapta si unul pe stanga celor 4 benzi (pe sens) ale autostrazii. Avand un culoar de legatura undeva la nivelul 2 are un aer elegant si da senzatia ca poti gasii orice… Nu m-a impresionat in mod deosebit decat ideea arhitectului. Incantata am fost de o sera micuta de unde mi-am luat un dafin si un trandafir pitic cu flori liliachii.
Autostrada…Atena 38, 37, …
Imi spun ca se circula usor in Bucuresti. Aici nu cred sa se respecte nici o regula sau sa existe una pe care sa nu o incalce soferii. Zeci de Yamaha iti taie fata, masinile ajung de pe prima pe a treia banda intr-o clipa. Incerc sa ma relaxez privind palmierii dintre sensuri. Si totusi e un gen de politete: ai semnalizat poti sa te si incadrezi. Mai ca-mi place la volan! Cat priveste cladirile… imi este confirmata prima impresie: Atena se dezvolta pe verticala! Majoritatea constructiilor se consolideaza si li se adauga 2-4 etaje (chiar mai mult). E drept ca si piscurile care inconjoara orasul sunt remodelate si se construiesc cladiri noi moderne. Momentan nu pot sa mai fac poze. Maine colind la pas.

Sambata
Am o durere de cap insuportabila datorita zgomotului. E cam 9 dimineata si sunt 17 grade, un soare puternic ma face sa uit. Trag nadejde ca o sa fie o zi frumoasa. Voi vizita portul si imprejurimile. La Monastirion (Akropolis) ajung duminica.
S-a inserat. Nu fac decat 2-3 insemnari in rest o sa adaug poze in jurnal. A fost cald. Cred ca era si zapuseala datorata poluarii. N-am bagat degetul in mare dar era asa frumoasa si limpede! Am colindat printre barci, am ajuns la terminalele feriboturilor. Visam sa ajungem pana la Petra si apoi spre insule dar nu mai erau locuri la cursele de dimineata… asa ca am colindat pe stradute si printre pescarii. Am in nari mirosul atat de puternic incat nu cred sa pot gusta pestele cateva zile… (am uitat de miros la capitolul calamar). Sper sa-mi iasa pozele. E aproape 22. Am urat somn usor luceafarului si cred ca in ciuda muzicii la un volum cam mare o sa dorm si eu. Dulce vine dinspre mare somnul…

Vine somnul dar si zgomotul… Nu pot sa dorm asa ca scriu insemnari…la rece.
Marea inconjurata de munti stancosi era calma si ondulata din cand in cand de o usoara briza.
M-am oprit pret de cateva minute in fata unui Polaris de agrement cu profil indraznet si a unor multicoci de 15-18m In larg se zareau veliere si un yacht. In lipsa cunostintelor legate de “barcute” ma rezum sa afirm ca erau o multime de nave pe care le-am admirat fara a putea spune din ce categorie fac parte.
In jur de 2…2.30 am plecat catre pescarie. Vantul sulfa usor iar albastrul m-a retinut inmarmurita inca multe minute.
Dupa o alta ora in care m-am invartit printre barci pescaresti am inceput colindatul pe stradutele mici si inguste cu pante abrupte intentionand sa ajung la gara Pireu. Am facut cateva poze cucerita de curtile in care stateau alaturi o masina sau motoreta si…o salupa.
Zona e incadrata de palmieri, portocali, leandri. Casutele cochete sunt in majoritate colorate vesel. La fiecare colt de strada una, doua masute unde poti savura lichide dupa gust. Trebuie sa dorm: maine e ziua cea mare: vad Atena!

(26fev. 2004)

Este minunat jurnalul tau, mai ales amintirile despre calatoria in Grecia!

cat ma bucur ca ti-a placut, domnita. revedeam acea calatorie in imagini si mi s-a facut atat de dor de Grecia, de legendele ei, de stradutele in panta, de istorie... imi doream sa ma insoteasca cineva si... am adus aceste imagini

Bunicii locuiau într-un mic orasel minier din Banat, într-o casa înaltă, lângă o livadă de peri si ciresi târzii. Casa, construită de părintii bunicului initial, era asezată la baza dealului astfel încât, în spate, acoperisul era la o palmă de pământ iar noi, copii fiind, exploram lumea de pe vârful pantei si ne vedeam adevarati giganti privind oamenii ce treceau pe ulită. In bucătăria bunicilor era un cuptor de pâine. Incă-mi amintesc că pe vremea aceea nu exista să cumpărăm pâine din brutărie, pâinea se făcea în casă, făina o scotea bunicul din lada de zestre a bunicii (care atunci când era închisă devenea masă mare de 8-10 persoane).
Avea multe camere casa bunicii. Cea de toată ziua era lungă cu pământ bătătorit pe jos fără nici un fel de tol care să-l acopere si totdeauna albă. Geamul era la nivelul scării care ducea în spatele casei. Imi plăcea să sar pe geam si... să ajung în curte. O parte din casă era zavorâtă, bunica zicea că: "alea-s odăile bune…" Toate aveau covoare frumoase, dusumele lustruite si peretii zugrăviti în motive geometrice. Perdelele erau lucrate de bunica si mai frumoase nu a făcut niciodată desi ani buni tot migalea diverse modele care apoi le vindea la sârbi.
Una din odăile bune se deschidea în fiecare an când ajungeam la bunici. Era… “Odaia Olteanului” (asa-i zicea bunica tatei desi acesta este ardelean sută la sută). O alta era odaia care găzduia cornuletele umplute si multele feluri de prăjituri pe care le pregătea bunica… pentru fată. In vorba bunicii “fata” nu era mama, care parcă dispăruse când a aparut…nepoata, eu, “cel mai cuminte copil pe care l-a întâlnit bunica vreodata”.
Pentru mine si vară-mea, a doua mezina a familiei (care nu avea privilegiul de a fi cea mai cuminte ci doar… Nicoleta), casa bunicilor avea ceva magic. Ne duceam în pod si colindand printre lucruri vechi si netrebuincioase, asteptând ca vorbele rostite cu saptezei-optzeci de ani în urmă să răzbată până la noi. După ani buni încă mai îmi zic că le aud.
Bunica purta părul lung… mi-o amintesc despletind cozile făcute peste zi un fel de coc în vârful capului, pe care le pieptena înfăsurând părul pe degetul arătător. O vedeam o craiasă bună si frumoasă si eram sigură că tot ce-i fermecat în casa aia bunicii îi este datorat. O coadă, taiată pe când era fată mare, bunica o păstra în învelis de hârtie de mătase, în cufărul din podul casei. Tot noi mezinele am descoperit-o si… ni s-a părut că emite o lumină palidă în întunericul din cufăr.
Eram vesele si neastâmpărate, în ciuda părerii bunicii si dornice de noi si noi aventuri.
Bunicul avea altfel de farmec pentru naparstoace. El era cel care dadea in mintea copiilor. Ne urca pe spinarea calului si acesta o lua la goană cu noi până când, plictisit de tipete, ne făcea cunostintă cu iarba umedă a pajistii. Ne curgeau lacrimi pe obraz dar râdeam cât puteam de tare Rare ori, să scape de grija noastra, mosu' (cum îi spuneau toti ai casei) ne urca în doi piersici pitici si ne aducea mure în sapca veche si ponosită. Se amăgea cu gandul că cel putin asa nu mai ajungem urzicate si zgâriate la bunica. Spun se amăgea că după fiecare drum la grădină bunica-l apostrofa, deloc blând, că a dat în mintea copiilor, mai rău decat noi, dacă ne-a lăsat să ne umplem de sânge si băsici în asa hal… Abia când ne spăla observa si vânatăile. Incă nu-mi dau seama dacă din răzbunare pentru că ne exila în pom (mie mi-a fost mereu frică să sar) sau în graba de a fugii spre tufele cu mure coborârea era mereu soră cu vânătaia.
Dând timpul înapoi, cu câtiva ani, îmi amintesc că o singură dată m-a certat bunica. Am plecat la “Uminita”. Stiam drumul asa că o trăgeam dupa mine si pe Nicoleta. Aveam putin peste patru ani iar vară-mea se apropia de trei. Nu-mi amintesc multe… dar vorbele bunicii m-au urmărit multi ani. Bunicul ne-a căutat prin fiecare cotlon, s-a dus în pod, în grajd, a făcut înconjurul curtii de câteva ori… Nimic necercetat… In fata casei, ascunsă de tulpinile daliilor, dar închisă, era fântâna… asa că a coborât pe lant să caute fetele… Cred ca a ajuns aproape de apa când a venit Petrică, un prâslea din zonă, să-i spună bunicii cât este de supărat că am coborât râpa la Luminita si nu l-am luat si pe el. Dupa o oră bunica ne-a adus calmă acasă, fară să spună cuiva că nu a stiut de plecarea noastră. M-a urcat cu fundul pe sobă si… m-a certat. Vorbele ei imi spuneau că sunt mare si nu a vrut să mă facă de rusine la sat că plec fără să spun. Am fost asa incantată că bunica mă vede mare si... nu m-a facut de rusine… N-am mai plecat niciodată fără stirea bunicii.
Era o alta lume… E posibil să reconstruiesc din faptele acelei vârste dar nu si emotiile ei (în orice caz, nu cu exactitate). Totul era posibil, la bunici nu aveam voie să fiu tristă.
Dupa ani îsi aminteau cam toate năzbâtiile noastre… Bunica zâmbea mereu si totusi… o dată, o singura dată, când spunem că nu ne lipsea nimic, cu o luminită în coltul ochilor a soptit: ”o pereche de gumari- 15 ouă, o sticlă de lampă- 2 litri de lapte…“
O singură dată… La bunica fiecare lucru era privit grav... o singură dată

S-a dus acum si bunica
se zbate incet
un ocean de nuante
vântul suieră
de instrăinarea mea
nimic mai intristător

Ah ce ma incinta amintirile tale despre bunici parca le si traiesc...nu-i asa ca bunicii sint cele mai minunate fiinte de pe pamint?

Flori, cand ma gandesc la bunici o lacrima se prelinge mereu pe obraz si simt parca mirosul painii din vatra, al cozonacului aburind, al merelor si gutuilor coapte, al cartofilor copti in coaja... vad ciresul din gradina, parul cu fructe mici si zemoase... Bunicii sunt mereu farmec, copilarie, ras in hohote...

Locuia în singura zonă de blocuri cu patru etaje a târguşorului pretenţios botezat municipiu. Nu ştia de de ani buni ce înseamnă apă caldă decât dacă era de el încălzită („ăştia noii!” - spunea mereu cu năduf) dar era oarecum mulţumit de viaţă. Bune sau rele, satisfacţii şi insatisfacţii, se compensau.
Împlinea 51 de ani, tolănit pe fotoliu cu ţigarea în mână îşi aştepta fetiţa.
“Mocuţa tatii, anul acesta termină facultatea. Cum trec anii!”
Deschise corespondenţa şi reacţii contradictorii se citeau pe faţa sa. Genunchii i se înmuiaseră.
“Ce e viaţa! Până mai ieri erai bărbat în puterea vârstei şi acum, uite!”
Gândurile îi zburau. Afară ploua cu stropi mari, prin fereastra uşor întredeschisă, se prelingeau pe pervaz picăturile. Trebuia s-o închidă dar... nu făcea nimic. Se uita atent aşteptând cumva să crească apa, să plutească, să nu mai fie nevoit să se sprijine pe picioare.
“Te culci bărbat şi te trezesti moş încălţat în pâslari. Mergi încet, cu paşi ca de pinguin, cu precauţie ca şi cum terenul ascunde mii de ameninţări şi nu uiţi niciodată fularul din jurul gâtului”
Se simţea bătrân, sfrijit şi adus de umeri ca un semn de întrebare. Îi apăru în faţă imaginea ştearsă şi carenţa de energie a unui molfăitor de proteză puţin strâmbe pe gingii. Pentru câteva secunde chiar plescăii din gură tuşind la senzaţia că obiectul amintit îi va aluneca pe gât. Îi dădură lacrimile, bărbia îi tremura.
“În compania celor tineri, batrânii mai mult tac. Cât am să tac şi eu de azi…”

Un strigăt vioi în liniştea ce-i părea de acum nefirească, îl aduse la realitate.
“A venit pussycat, fetiţa mea dragă! Ce prostii mi-au mai trecut prin cap. Ce dacă a venit decizia asta de pensionare? Sunt tătic tânăr.”

voiajor in afara eului inca ma tem sa-mi aud glasul
de partea linistii fara zambet un demon scormoneste in vintre
scuipand si vociferand in timp ce briciul mangaie vena vietii

trec podul vechi ascultand cum picura celulele sparte
sangele molatic se strecoara printre alge
frica imi tortureaza diagramele mainilor

cineva mi-a calcat drept in pupile
aud plansul lucrand in propria-mi structura
si frigul umplandu-mi nervurile

ma-ngrop in mine inabusit de albastrul privirii tale
pana cand tacerea isi materializeaza tipatul
si aud hohotele cuvintelor suras in noaptea luminii prelungi:

"ora unu a sosit
Omul Negru n-a venit
ora doua…"

Groparul îşi fixează pe gură un zâmbet privind atent ţeasta lui Yorik
În sat se coc piersicii şi ici-colo dintr-un pom cade un slogan
Goangele încă scuipă ouă de aur iar unii îşi pun întrebări asupra existenţei
Alţii nu se mai întreabă ce distanţă au parcurs sau de ce au ales un drum
Visele nu mai ajung pentru garnitură fripturii s-au scâlciat pantofii şi soarta
Stimulul jocului: presupunerea că adversarul va pierde

Groparul îşi fixează pe gură ironicul şi enigmaticul zâmbet...

firesc, într-o zi
am ridicat aripile
şi atunci am observat
că sunt pasărea fără zbor
pentru că tu
m-ai poleit cu aur

gest orgolios de a avea
un smochin în deşert?

gand care isi cauta stapanul intr-un colt uitat de lume
las urme pe zapada in speranta ca si el se va uita dupa mine
ma asez pe marginea lacului unde odinioara imi zambea
acum... nu mai sunt licurici
borcanul in care a vrut sa adune lumina lor sta aruncat printre putrede ierburi
as vrea sa i-l umplu eu dar sunt gol pe dinauntru
as vrea sa-i sarut ochii din recunostinta ca intr-o zi m-a creat
mi-a aratat zapada si mi-a impletit cuvinte prin care frigul nu putea sa patrunda
eram atat de fericit incat reuseam sa prind fulgii

eu eram “acasa”... asa-mi spunea
eram gandul in care cei din jur il strangeau in brate... copiii il strigau “tata“
era fericit si nu trebuie decat sa iubeasca la randul sau
ma scufund in asfalt
e iarna si intr-un colt uitat de lume
las urme pe zapada

(gand inspirat...din gandurile altcuiva)

Astazi mi-am amintit cu aproximatie vorbele cuiva: pana si copilul care s-a saturat de o jucarie tipa cand cineva vrea sa i-o ia... iti inchipui ce scandal face cand vrea sa pastreze jucaria numai pentru el? Nu-mi trecea prin minte asta daca un prieten nu ar fi facut totul sa ma aduca inapoi... dupa care, fericit, aproape a uitat de existenta mea
Ce scorpie sunt! Am omis ca mi-a rezervat 15 minute din viata lui sa-mi spuna ce grea e munca si... mi-a dat liber pana maine (ca tot e sambata)

Mâine începe săptămâna mea cu schimbarea statutului.... Nume, buletin, bla bla... Dar gândul de azi e... îndoiala. Îmi vine să ţip: vreau să fiu mămică! Dar... nu o să fie aşa. Îmi plac mult copiii. Aş vrea toţi copiii să fie ai mei... şi mai ales aş vrea să rămână mici, să mă bucur de fiecare gest... să nu crească la vârsta în care-ţi e frică de cine ştie ce vicii. E... dar nu o să fie multe aşa...
"Unde s-au dus ? Când au apus
Anii de sus ai gloriei lor ?
Unde-s pistoalele ? Unde-s pumnalele,
Caii şi flintele haiducilor ?"
De ce bâzâi? Ia uite: sunt haiduc! Într-o zi o să mă urc pe cal alături de greieraş, am să-l strâng tare în braţe şi n-am să-i mai dau drumul. Luăm împreună calea codrului, o să facem plozi frumoşi ca noi (modestia ştiu) şi nu o să ne mai pese de nimic. Iar dacă acolo sus e cineva atunci ştie că dincolo de toate jurămintele lumii am să fiu mereu a greieraşului. Ia uite ce copilă visătoare m-am făcut. Jurnalul mă iartă că la vârsta asta sunt aşa... Ştie el ceva....
Şi greieraşul? Ştie câte îndoieli am azi? Of, mă vedea liniştită şi senină, mi-a urat vise dulci, dulci... Mi-a spus cu încredere în inimioară că de mâine vom schimba câte ceva...

Noapte bună, greieraş! Vom schimba... atât de multe se schimbă zilnic, putere să avem să ne păstrăm inimile de copii, iubirea şi încrederea că vom rămâne mereu împreună.

"Aseară
ziua s-a căţărat pe masa de lucru,
a sorbit adânc din sticla de vin
şi mi-a spus:
Mâine va fi noapte."

Vise albe si reci si totusi... atat de vise

inger

zbor

Ce zici, jurnalule? Azi scriem telenovele? Aha, una de 24 februarie. Uite un dialog cu ea si...constiinta. Text cu puncte de suspensie

Hei fata, treaca-ti furia... Si ce daca e 4 dimineata?... Plangi in batista?... Sa-ti fie rusine! Ti-a spus cineva ca-n vremea asta dumnealui sforaie linistit in pilotina?... Aha, nu sforaie... Bine, bine, toarce si el si pisica... Doreai sa te stranga in brate?... Nu te sfii, spune repede ce mai vrei!... Da stiu, dragostea nu-i vulgara. Ba uite ca este, unele vise sunt destrabalate rau... Visele tale nu?... Iti e frig? Fa bine si imbraca-te mai gros si lasa omul sa doarma! Te miri ca sughite in somn... Da, da e 4.30... Of, bine va mai facea cand incepeati schimbul la 6! Acum nu mai aveai timp de scris tampenii, erai franta, injurai dar nu te gandeai la cai verzi pe pereti. Uita-te si tu la oamenii astia: deja sunt in bucatarie, gandesc ce sa puna pe masa copiilor... A, tu n-ai copii... N-ai ca n-ai fost in stare. Daca femeia vrea. Dar tu, tu erai mereu puternica, il protejai, nu-i cereai sa fie salvatorul pe cal alb. Esti o morsa!... Lasa lacrimile, se face ziua si nici urma de stele de numarat. Fugi in oglinda, oi afla niscai fire de par alb!... Gata, gata ca nu te-am trimis sa vezi riduri... Dormi, dormi macar doua ore bleago!... "Drogobetele saruta fetele".... Tu?Tu dormi, esti prea batrana!

Se spune ca nou-nascutii sunt ingeri care au visat sa ajunga pe pamant. Inainte de a se naste isi insotesc nevazuti viitoarea mama si asteapta intruparea. Femeile fara copii sunt insotite de ingeri nenascuti. La un moment dat se vor intalni, aici sau dincolo. Dar cel mai probabil aici. Rabdare ...

... multumesc, denise.

"... batand
la usa fara copii-
n-aude nimeni.

in casa asta-asculta
numai jucariile!

Aceeasi sare-
in ocenul Pacific
si-n lacrima..."

(din scoici fara perle - S. Codrin)

Oare chiar am reusit? Oare chiar va fi asa frumos?... Ce mai: party!
Mai e pana miercuri dar cred ca... ma mut pe malul marii, Marii Nordului
... sunt atat de dulci lacrimile de fericire! Doctorat in Germania.... te-ai scos fata!

Nu plâng, nu râd! Deschid doar ochii să văd ce se întâmplă, iar....cuvinte se-ofilesc în lungi tăceri
"Mai bine cerşeşti
cu mâinile întinse
la o răscruce –
cerul să îţi arunce
în palme ploaie şi vânt", suflete! Din bătălia aceasta iar nu ai ieşit învigătoare...
Cu ochii în întuneric, cu gândul pierdut printre fulgii viscoliţi, simt aspra durere a albului. E ca o foaie din care lipseşte iar şi iar sufletul tau... De ce nu e în mintea omului tihnă?

Doar în pădurea uitată
cărările sunt îmbrăcate
fără zgârcenie în aur

Azi a fost ziua în care n-am putut să privesc zăpada cu ochi de copil, n-am putut să mă întind fericită şi să desenez îngeri.

Aş fi vrut să joc şotron, aş fi vrut să întorc timpul în loc şi sa fug (aşa murdară de cretă cum eram) pentru totdeauna... De ce, de ce m-ai rugat să rămân când ştiai că nu vei putea să mă păstrezi? Am să fug în lume aşa cum ne-am dorit, să fiu tare încă o dată... tare, tare singură de data asta

....de azi nu mai sunt zeiţa M, nu mai pot. Imi e ruşine şi cu acest haiduc care se lamentează. Curând o să piară toate urmele

Astăzi umerii mi-au fost sfâşiaţi într-o armată de greieri epileptici
şi brusc am simţit nevoia să mă retrag într-un loc
unde plouă mereu; să fac o groapă adâncă,
şi să pătrund în gura Pământului care să mă mestece
până-mi cresc aripi.

Muşchii fetei mi se contractă involuntar tulburaţi de zborul libelulelor,
Luna îmi mânjeste încheieturile de sticlă cu lumina
rămasă în jurul leului înaripat ce şi-a abandonat scheletul
păstrând în el doar stelele scuturate de Dumnezeu
peste aureolele boreale.

Mă gândesc că aş fi putut fi pasărea
care să-i ciuguleasca Pământului stelele din cerul gurii,
îngerii mi-ar fi exilat zborul fără vreun motiv anume
şi-as fi rămas acelaşi om mergând rătăcit
în respiraţia cerului.
(Aleksandar Stoicovici)

pulsul meu a renunţat la secunde
când umbra-mi adie spre apus
mă strămut în pântecul liniştii
tăcându-ţi nădejdea din urmă

de gândul tău cu respiraţie de lavă
se va prelinge rugăciune ochilor mei
într-un fel dulce şi tăinuit am să ştiu
că a venit noptea în care te locuiesc

"De fapt, cine esti tu? [...] De-atatea ori mi te-ai infatisat asa cum esti, de-atatea ori mi-ai spus ce simti cu adevarat, de-atatea si atatea ori mi-ai pus sufletul in palma, dar oare te-am vazut, te-am simtit si te-am ascultat vreodata cu adevarat?

Dar tu pe mine? Esti, oare, la fel? Oare si tu, in imaginatia ta, gandesti si simti pentru mine? In locul meu? Oare si eu sunt pentru tine un "TU"?

De ce ne chinuim atat sa construim un castel pe care niciodata nu-l vom termina, cand avem nevoie doar de un camin simplu si cald, care exista deja, atat de aproape de noi? Nu ar fi mai usor sa acceptam niste ganduri si sentimente autentice si nepieritoare, in loc sa cheltuim atata efort si durere in incercarea de a crea unele care sa para reale?

Ce-mi lipseste sa te vad si sa te accept asa cum esti, fara sa incerc sa te modific?"
20.11.03 19:52:35

... te mai intrebi?

o furnica
mica
si-o lacusta,
cum mergeau pe o carare-ngusta
care ducea spre scoala,
au intalnit in cale o piatra colosala
(asa i se paruse
furnicii-o biata piatra ce-n drum le aparuse),
iar mica scolarita, harnica precum stim,
a spus:
-sa socotim,
prietena lacusta, cu ce sa o urnim
ce forte-ar trebui s-o-nlaturam din cale,
sa nu ne mai incurce cand trecem pe carare!
-vai, dar,
veni atunci raspunsul,
eu draga, pot sa sar,
de ce sa imi bat capul cu pietrele din drum!

acum,
morala ne va scoate, desigur, din impas:
la salturi peste sarcini, ce prieten nu e as?

(cu multumiri d-le Lica P)

Dialog intre umbre. Multumesc frumoasei... albastre

intr-un strigat te-am vazut peste granita
treceai plutind legata de mal
nu eram fericiti, fumai, eu injuram stilcind consoanele fara gust.
un pescar ne oferea covrigi scosi din ventrele sirenei, o spintecase cu privirea sa agera.
am mincat sardele si covrigi, am oftat a soarta perfida, nimeni nu zicea nimic.
ai luat o gura de tequilla, zici vrei? zic nu
te scarpini pe picior ma scarpin si eu cu visla, nesimtit prost crescut fara educatie germana solida nicht sprache.
iti pui palaria bate vintul in soare orange.
multi nori plictis as vrea sa te trag de glezne intr-o alta poveste
acolo cireshi, artisti mult shit, sex, boli venerice. jazz. dans putanesc cu sanii sfasiind atmosfera lubrica. nu vrei sa vi. il astepti pe Houdini. faci un farmec, arunci palaria in aer. se umpluse de idei.
A

taceri in rotocoale de fum
stii... uneori doare glezna de asteptare
de dor ca trubadurii sa mute hangita in alta poveste
nu, nu suntem fericiti
de-ar fi palaria aruncata odata
norii covrigi si oranjul sa-l degust din venele tale...

vagabond cu dorinte nauce
am sa vin fara vasle
prea tare bate vantul si cuvintele suspina-ndepartat
in pieptul meu dezgolit
indecent peste needucate dar... magice buzele tale
I

inginerii au simtul umorului!
am gasit mesajele pe un site si... am ras ca bleaga... asa ca sa stie toti ce ma poate face sa fiu... si mai bleaga... am dat copy/paste

probleme notate de piloti de la Qantas (P) si solutiile inginerilor de la service(S)


P: Cauciucul principal de pe stanga aproape ca trebuie schimbat.
S: Aproape schimbat cauciucul principal de pe stanga.

P: Zborul ok, doar "aterizarea automata" cam dura.
S: "Aterizarea automata" nu este instalata pe acest avion.

P: Joaca ceva la bord.
S: Strans ceva la bord.

P: Gaze moarte pe parbriz.
S: Comandat gaze vii.

P: Semn de o scurgere la echipament aterizare dreapta.
S: Semn inlaturat.

P: Franele de frecare blocheaza valvele de viteza.
S: Asta le este scopul.

P: Sistemul IFF inoperabil.
S: Sistemul IFF intotdeauna inoperabil daca este OFF.

P: Suspectez crapatura in parbriz.
S: Suspectez ca ai dreptate.

P: Motor 3 lipsa.
S: Gasit motor 3 pe aripa dreapta dupa ce l-am cautat putin.

P: Avionul merge caraghios.
S: Avertizat avionul sa stea drept, sa zboare cum trebuie, si sa ia lucrurile in serios.

P: "Radarul tinta" bazaie.
S: Reprogramat "radarul tinta" sa cante cum trebuie.

P: Soricel la bord.
S: Instalat pisica.

P: Zgomot de sub bord. Suna ca un pitic care bate ceva cu ciocanul.
S: Confiscat ciocanul de la pitic.