Scrieri, ganduri, amintiri din viata lui vermeer veti putea citi in cadrul acestui nou jurnal.

Lectura placuta!

Am urcat pe cel mai inalt vis si am sarit in gol, cadere fulgeratoare ca un suierat de glont la urechea obisnuita doar sa asculte viata cum trece pe langa mine, incet, fara sa ma bage in seama... Inertie, DA Raene

Intotdeauna mi-am dorit sa gasesc pe cineva care sa-mi ierte trecutul, sa-mi vada fiecare defect si sa-l accepte, sa poata asculta aceeasi muzica, sa astepte gesturile mele lipsite de indrazneala, sa-mi inteleaga tacerile si tristetile, sa accepte cu usurinta obsesiile si patimile mele, sa poate merge alaturi de mine pe strazile acelea neumblate, intunecoase, pe care le caut mereu, sa poata citi aceleasi carti, sa mearga cu mine la film, sa nu-mi ceara sa retin date importante ale relatiei noastre, sa nu-mi pretinda sa-i aduc flori, pentru ca eu doar le voi desena pentru ea, sa nu ma astepte si sa nu-si imagineze vreodata ca am sa plec, sa nu-mi ceara sa fiu ordonat, sa nu creada in toate cuvintele mele, sa accepte ca am momente in care voi renunta la ea si la tot, sa fie convinsa ca doar ea exista pentru mine... si au ramas inca multe de spus. Un om imposibil asteptand sa apara un miracol ca o recompensa nemeritata pentru o viata traita la intamplare, fara nici un gand aruncat spre viitor. Si vine un moment in care toate dorintele iti sunt indeplinite, fara sa intelegi de ce, fara sa pricepi ce merite sau calitati ai, fara sa stii de unde norocul stupid care te-a luat in brate. Atunci, coplesit, observi cum fericirea e langa tine, asteptand sa fie atinsa, iar tu, speriat de moarte, nu poti lua decizia de a intinde mana...

Nu stiu cand s-a intamplat totul. N-am avut nici macar timp sa fiu surprins, am fost agatat, fara voie, la capatul unui fir absurd, impletit de acea viata banala cu care ma obisnuisem si nu o vedeam. Lumea se misca imposibil langa mine si senzatia de ameteala inscrisa in fizica pendulului ma defineste acum. Paradoxal ramane faptul ca ameteala ma cuprinde si atunci cand te tin in brate. Sa inteleg acum ca viata si lumea mea esti tu?

Curgeam si furtuna neasteptata m-a aruncat intr-un loc in care doar inconstienta creste, adunata in palcuri, ca un rug urias de sperante uscate. Caldura ta a aprins totul si ard cu flacara aspra pana la cer. Din marginea norilor, sfasiati intre apa si foc, picura zambete ademenind sufletul, calauzindu-l pe taramul necunoscut al fericirii. Urmarind stropii stransi in cercuri mari de praf ma indrept spre singurul loc care ma inspira. In spatele meu, un nor starnit de pasii mici si sovaitori, ascunde lumea, discreta amagire, de care vreau sa uit. Ma indepartez de tot ce cunosc, renunt la tot ce am, si observ cum pe masura ce ma departez durerea isi face loc, ma cuprinde in brate, incercand sa ma sufoce. Daca mana ta n-ar fi intinsa acum as lasa stropii sa se usuce, sa-mi ascunda drumul care pare un labirint de decizii. Daca n-ai fi tu... maine as naviga spre casa incercand sa ajung in locul unde m-am despartit prima data de mine... as pluti pe rug, inapoi...

Amintiri, fara corespondenta in trecut, irepetabile. Fortand retrairea lor cu altcineva, oricine altcineva, as simti alaturi de gustul fructului si o aroma amara, de sambure. Stranie e aceasta legatura a intamplarilor cu cerul de vanilie, cu farmecul lacului, ploile torentiale, casuta cu beculete, frigul patrunzator si atatea altele de care nu-mi amintesc acum. Deodata, o multime de fragmente de natura comune, devin proprietatea mea, sunt legate de mine, zdranganind galagios pe firul intins, invizibil, ca o coada de sarpe cu clopotei. Si totusi, am fost impreuna doar cateva secunde palpaind miraculos in real, fara sa avem o istorie comuna, lipsindu-ne acel 'impreuna' pe care nu l-am putut substitui nici cu disperarea dorintelor noastre comune. Suntem doi calatori, obisnuiti ai hotelurilor, alergand dupa trenuri care suiera in viteza prin viata noastra, fara nimic al nostru, doar cu un sentiment neclar care ne strange din cand in cand in brate, topindu-ne unul in celalalt. Zorii zilei ne decanteaza personalitatile rupte din imbratisarea serii, in personaje acoperite de griji vizibile, imposibil prinse in decor. Suntem, fiecare pentru celalalt, un vis atins de magie, prelungit putin, foarte putin, in realitate, atat cat sa simtim atingerea celuilalt, cateva ore, de cateva ori pe saptamana. Suntem impreuna pe durata unui oftat, atat cat sa realizam ca nu putem trai unul fara celalalt, dar facand asta in fiecare zi. Incercand sa-ti ating limitele, cu degetul, am deranjat interiorul meu alungand monotonia de acolo, ravasind viata ordonata si echilibrata de acolo. Acum ma plimb intr-o lume asezata invers, privind prin lentila imensa, creata de o lacrima care, stinghera, a zburat inaintea ochilor mei. Cineva, langa mine, a plans si lumea s-a schimbat. Nu mai poate fi cuprinsa in brate.

Geamul sclipeste intre mine si realitatea pe care am parasit-o de cateva luni. E atat de curat, luminat de ploaia care a ostenit sa-l limpezeasca, incat a devenit invizibil si pentru lumea din jur. Toti se grabesc sa dea buzna peste lumea mea secreta pe care m-am straduit atat sa o tin ascunsa de ochii lor. Inca n-au reusit. Azi si un porumbel s-a izbit cu putere de fereastra mea. Am tresarit speriat. Oare a fost ea? Nu, nu se poate... ea ajunge mereu la mine.

Amintirile deschid multe rani, vindecate candva, superficial, de cotidian. Sangerand cumplit, albul abundent din jurul ochilor nostri capata nuante de roz, o culoare greu de suportat la sfarsit de an. Cum nimeni nu are curajul sa ne priveasca acum, suntem singuri, scaldati in lacrimile unui corp care nu-si intelege mereu trecutul si reactiile. Printre atatea semne fara istorie, cateva, cu forme ciudate, ne amintesc brusc, de momentele dureroase ale unei existente cu sens. Le pot atinge si senzatia lipicioasa nu poate ascunde in spatele unei sperieturi, amintirea. O rana recenta, adanca, nu sangereaza deloc, lasand insa sa se scurga discret (cum altfel?), pe acolo, tot sufletul. Durerea lipseste acum, dar stau si ma intreb: oare fara suflet voi mai putea vreodata sa-mi amintesc ceva?

Timpul trece incet, misterios, atingandu-mi umarul drept. O urma fina, de buze zambind, se amesteca imposibil cu fiorul provocat de minutele care se scurg. Asteptarea doare, accentuand urmele buzelor de acum doua zile, conturandu-le fin, parca cu un creion negru, moale, sfaramicios. Se intind urme pe brat, ca un rimel scurs din ochi plansi, pana in palma, acoperind si varfurile degetelor care incearca sa te gaseasca amestecand litere si aruncandu-le intr-o retea care candva ne apropia. Linii lungi, serpuite, negre, se prelungesc infinit, cautand caldura conturului tau. Te-am pierdut azi pentru cateva ore si daca incercarile mele vor esua in continuare, in noaptea asta voi desena, cu negru intens, conturul buzelor tale pe cer. Aceeasi culoare cu care timpul se joaca, trecand incet, misterios...

Pe chipul tau s-au asternut azi umbre triste, pline de dor, de nerabdare. Suferinta ta trage in mine cu sageti intunecate, aruncand in bezna o bucurie unica de care timpul m-a frustrat permanent pana sa te intalnesc. Am inlocuit noptile in care ma rugam ca ea sa se intoarca, cu secundele in care ma gandesc la tine. Am ales sa schimb caderile din anumite nopti cu disperarea fiecarei clipe care trece. N-am incercat niciodata o retrospectiva la sfarsit de an, nici macar un inceput de bilant n-am fost in stare sa fac. Anul acesta care trece e toata viata mea. M-am nascut in februarie si am sa mor atunci cand sagetile tale vor nimeri lumina.

La miezul noptii mii de ferestre luminate alb, galben sau rosu, ochi uriasi, te fixeaza curiosi incercand sa-ti ghiceasca mecanismele care te fac sa zambesti. Artificii imense desprinse parca dintr-un film de razboi, lumineaza un camp de lupta interior, un loc in care sentimentele se izbesc unele de altele, de peretii care le aresteaza dorinta de libertate, provocandu-le confuzii legate de prioritati. Zgomotele pocnitorilor alunga temerile de peste an, speriind gandurile pesimiste, indreptand atentia spre o realitate agitata, specifica unui sfarsit incarcat cu semnificatii si dorinte. Privind in jos la scanteiile care se sting pana sa atinga pamantul, ochii iti provoaca ameteli, amintindu-ti de dorinta veche de zbor sau de cadere. De sus poti cuprinde lumea, luminata de nevoia tuturor de a se bucura. Anul se scurge incet lasand o urma ca de sampanie varsata pe o camasa neagra, care se intinde de la inima pana in pamant. Asistat de noapte, pierdut in fumul de artificii si tigara, mi-am pus o dorinta, privind departe, de la etajul zece al lumii. Nu am voie sa o spun fiindca as pune in pericol indeplinirea ei. De data asta nu are nici o legatura cu tine. E vorba de noi.

Deghizata in nor ai ascuns zambetul soarelui care ma incalzea, aruncand o umbra rece peste dovezile pe care eu le cautam in petele lui de lumina. Nu-ti pot intelege transformarile si nu puteam sa-ti accept starile. Din tine, azi, nu a mai ramas decat o aglomerare de stropi ingramaditi cenusiu si doar un glont de argint ar mai putea sa te risipeasca. In forme bizare am turnat tot argintul lumii, incarcand pistolul pe care soarele mi l-a imprumutat cu caldura. Am tras tinandu-mi rasuflarea si te-am imprastiat peste tot, amestecandu-te cu aerul straveziu. Nu inteleg de ce de atunci te aud mereu, oriunde as fi, soptind cuvinte care, pulverizate cu praf usor de argint, cad incet la picioarele mele, infiorand pasii. Am adunat totul, cu migala, intr-un varf de argint si am scris pe peretii celulei mele un indemn: ramai cu mine nor cenusiu. Vreau ca tu sa ascunzi lumina.

Vermeer

Am citit cele scrise de tine pina acum dar nu am reusit sa inteleg de ce ti-ai intitulat jurnalul "Ultraviolet" .
Sa fie o aluzie la faptul ca asemenea ultravioletelor ( radiatii termice invizibile pentru ochiul uman ) ideile sint ascunse in spatele cuvintelor si deci intr-un fel ...invizibile ?!

Mi-a placut in mod special urmatorul pasaj :

Seara amesteca ingenios umbre cu cateva flori scuturate. In spate, un perete aspru la pipait, se transforma intr-un fond inspirat. Decis sa prind aceasta imagine am apasat declansatorul si un fulger de lumina a distrus magia, inghitind umbrele cu nesat. Ma grabeam sa schimb setarea aparatului cand tu ai aprins lumina. Ce noroc, eram speriat de ideea ca trebuie sa fotografiez ceva, repede, pentru tine. Eu nu reusesc niciodata sa surprind realitatea din prima incercare. Am nevoie de timp sa inteleg unde gresesc. Si de lumina...

Visam cum cineva apropiat citea cu atentie acest jurnal. Imi vorbea incet si am simtit in vocea lui o oarecare dezamagire. Poate mai potrivit ar fi sa spun ca mi-a parut trist, obligat sa-si formeze o noua impresie despre mine. Sunt multe lucruri pe care mi le-a reprosat direct, unele uimitoare, altele pur si simplu naucitoare prin legaturile pe care le-a facut. Eu am sesizat la el o dorinta exagerata si inexplicabila de a cauta legaturi, de a gasi nedreptati, de a demola obsesii si, mai mult si mai trist decat orice altceva, de a critica forma ambigua a textelor mele. N-am putut sa-i raspund in mod direct si se pare ca incerc sa o fac acum, aici. Nu stiu daca o sa-l multumesc intr-un fel, nici nu cred ca pot si nici nu cred ca stiu cum sa o fac. O singura observatie facuta am sa o aduc si la cunostiinta ta. Da, la tine ma gandesc. (Aici el ar interveni brusc si poate cu violenta ar cere nume... si mie imi vine sa rad de imposibilitatea lui de a se rupe macar o clipa din imbratisarea concretului.) De ce nu spui despre cine e vorba? De ce as face asta? Ea stie. In acea clipa m-am trezit. Speriat.

Timpul trece si anumite motivatii se pierd in uitare. Celor care, dintr-un motiv sau altul, nu mai sunt aproape de noi, le-am atasat candva culori, melodii, poezii si chiar titluri de carte. Am reusit sa le pastram astfel amintirea vie, chiar daca in prezent nu mai reprezinta nimic in viata noastra. Aceste urme fine de neputinta nu se pot transforma nicicand in sentimentele neclare care atunci, demult, ne-au bantuit. Raman pur si simplu notiuni fara sens, departe de adevaratele sau actualele pasiuni, la marginea trecutului nostru ros de uitare. In logica aceasta a memoriei se inscrie o culoare care nu mi-a placut niciodata si pe care incep sa o uit. Albastru - cerul, infinitul, marea, indiferenta.

Atinge-i pe ceilalti cu mana ta, nu cu obsesiile de care nu poti scapa.

O colega m-a intrebat ce se intampla cu iubitul ei. O parasise la doar cateva zile dupa ce-i spusese ca o iubeste. Curios, m-am dus la el si l-am intrebat, Mi-a spus ceva ciudat, de o frumusete ireala, ceva ce n-am inteles decat dupa ce m-am indepartat: nu mai suportam ca ea sa-mi puna la indoiala iubirea.

Noaptea trecuta echilibrul s-a rupt si gandurile tinute in frau s-au revarsat, spargand zagazurile realitatii, patand cerul cu mov aprins. Povestea a devenit vizibila, mai importanta decat alternanta obositoare a zilelor si nimic nu o mai poate impiedica sa se transforme din dorinta in esenta. A ramas doar o durere absurda, o disperare nerostita, ridicola, care strabate trupul ajungand pana in cele mai ascunse cotloane. In locul pastrat candva cu grija pentru fericire, zguduind gandurile, s-a insinuat o frica veche, a tuturor fiintelor vii. Mi-e frica ca am sa mor... inainte sa fiu o vesnicie cu tine.

“Asteptam in liniste. Cautam o destinatie indepartata, un loc izolat, unde nu se intampla nimic, strazile sunt pustii la amiaza si zilele trec incet. Agentia era plina de clienti in asteptarea vacantei de vis si zumzetul camerei imi provoca o usoara senzatie de iritare… Din locul in care stateam am descoperit pe un perete intreg un afis imens, globul pamantesc vazut din spatiu, sfera suspendata parca intr-un lichid negru, translucid. Am privit cu atentie imaginea, gandindu-ma la imensitatea intinderii lui, la locurile pe care n-am sa le vad niciodata, la toate acele fiinte minuscule, cele mai multe necunoscute, invizibile, care ii acopera neregulat suprafata, cand am realizat… si lumea a amutit in jurul meu… Pe un singur continent, infima farama de viata, un singur punct, pulsand sub toti acei nori cenusii care imi placeau asa mult… In tot acel univers strain, nesfarsit, am zarit doar o singura luminita, nascuta din bataia inimii ascunse in ea, singura care conta. Era pentru mine…”

Nu suport frica care ma cuprinde cand sunt departe. Singuratatea a lasat in mine urme adanci, greu de indepartat. Si nu este o teama de a trai singur ci frica de intrebarile care-mi revin mereu in gand in astfel de momente. Nu reusesc niciodata sa gasesc raspunsuri sau interpretari noi. Trecutul nu se mai poate schimba. Eu, ieri, n-am fost unde trebuia. Ieri, toata viata mea.

Am redescoperit o melodie importanta, trista si optimista in acelasi timp. E melodia sfarsitului de luna... Pink Floyd, Coming back to life.

Absenta
Trebuie sa incep sa masor timpul in zile, refuzand obsesia clipei. Prizonier al acestei unitati infime de timp, ma amagesc cu senzatia ca numarand cu atentie am sa reusesc sa intind ziua peste plictiselile si asteptarile mele. Voiam sa acopar cu sarcina asta ingrata minutele care treceau departe. Ca un pas de defilare, zgomotos si sec, clipele se insirau pe firul intins perfect care facea legatura intre viata mea si ziua in care urma sa ne intalnim. Atunci, pentru cateva ore, intrerupeam brusc numaratoarea absurda. Dar, in mod fatal, clipele acelea curgeau nemilos de rapid, lasand in urma doar o amintire fugara, miscata de dinamica incredibila a timpului. Relativitatea aceasta mi-a schimbat felul de a fi. Acum zilele trec pe langa mine fara sa le bag in seama, iar eu numar doar clipele in care sunt cu tine. Acesta e motivul pentru care nu mai am cuvinte suficiente, nu mai am idei, nici macar dorinte... numar, cu disperare, fiecare secunda care trece, incercand sa fiu cat mai mult cu tine, cu riscul asumat de a fi aproape absent.

Intr-o zi, tacerea dintre noi a devenit insuportabila. Legandu-mi de gat decizia de despartire, ca pe un bolovan urias, m-am aruncat in Marea Nepasarii Negre. Neobisnuit sa respir in vartejul de apa creat, mi-am pierdut, dupa cateva clipe doar, cunostiinta, pasind in lumea viselor. Doar bulele de aer care strabat, din cand in cand, drumul pana la suprafata apei, mai dovedesc ca exist. Aerul, pamantul si focul m-au uitat.

N-am voie sa cred intr-un idol nascut recent din speranta. Mi-am aplecat fruntea, atingand mantia albastra, intinsa peste trupul risipit al iluziei si semnul disperarii imi este acum inscris, ca un rid, pe chip. Insemnat definitiv, sunt aruncat in groapa comuna a celor ce nu inteleg ce se intampla. Acuzatia: vinovat de slăbiciune. Voi fi, poate, curand, inchis in cercul de forta al virtualului. Pana atunci cautiunea a fost stabilita la 100.000 de vise.

Nu m-am gandit ca tu vei incerca sa visezi pentru eliberarea mea. N-am sperat nici o clipa intr-o astfel de libertate provizorie, rezultat al noptilor tale lungi, dormite agresiv, cu sufletul la gura. Nu-mi pot imagina nici acum cum ai reusit sa aduni fiecare vis, atenta sa nu se risipeasca in uitare, pregatita sa-l asezi intre copertile acelea transparente, sa le numerotezi cu atentie pentru a le putea prezenta judecatorului. Efortul acesta a lasat urme pe chipul tau, ochii iti sunt limpezi, esti odihnita, dar somnul acesta fortat ti-a alungat, pentru o lunga perioada de timp, oboseala care te facea vulnerabila. Erai mult mai frumoasa asa, pierduta, neatenta... Unde sunt cearcanele tale?

Stiu ca ti-a placut fotografia asta

...

postat din greseala de 2 ori, scuze

Mi-am construit lumea cu migala, ridicand-o din mii de cubulete multicolore, reprezentand, fiecare, o placere sau bucurie. Cand a fost gata, am privit-o de la distanta si m-am declarat multumit de forma si utilitatea ei. Era suficient de frumoasa si, uneori, imi parea un motiv extraordinar sa traiesc in continuare. Fericirea era minunat reprezentata, iar lumea ma invidia. Si a venit ziua in care a trebuit sa ma mut acolo, sa uit de toti ceilalti, sa-mi vad de viata mea, cu orice risc. Am incercat sa-mi sprijin de zid sperantele si lumea s-a clatinat amenintator. Agatand si visele de perete, cuburile s-au imprastiat, frumos colorate, peste tot, aratandu-mi limitele unei astfel de lumi. Toata munca mea de ani de zile s-a sfaramat in contact cu dorinta. Nu va construiti lumea decat dintr-o singura caramida. Una grea, care poate sustine macar un vis.

Am incercat sa iert alungand pentru cateva clipe gandurile. E singura metoda care are rezultate imediate chiar daca valul negru se destrama peste cateva zile facand loc indoielii. Mii de noi intamplari se aseaza peste cele vechi strivindu-le pana la nivelul unor pergamente infinit de subtiri, fragile, usor de distrus chiar si de un abia perceptibil tremurat. Reusesc sa vad prin ele, lumea nu e deformata deloc, dar orice incercare de a le indeparta nu face decat sa le transforme intr-o cenusa care nu cade la picioare, ci se asterne in suflet. Nu pot umbla cu ele atat de delicat cat imi doresc fiindca mainile imi tremura de emotie. Imi amintesc mereu de neputinta mea de a uita si mi-e teama ca nici nu pot sa iert. Visez continuu ca nu e nimic de iertat... si fragmente minuscule de pergament semitransparent roiesc in jurul meu.

Despre un anumit tip de dependenta se poate vorbi doar in soapta. Eu o fac si zambind pentru a-mi ascunde teama. Si nu este frica celui care nu poate face fata unei nevoi impulsive, imposibil de stapanit, ci frica celui care crede, uneori, ca totul nu e decat o dorinta care umbreste pana si cauza care a provocat-o. Evidenta arata ca exista o reactie adversa, un fior care-mi spune sa atac direct cauza pentru a stapani efectul. Dar asta nu e o lupta, aici nu poate exista un invingator la puncte ca intr-un meci cu reguli si fairplay. Ar fi ca si cum, constient, as urma o cura de dezintoxicare pentru un drog usor, cu efecte trecatoare, cand prin venele mele curge, de fapt, o substanta densa, toxica, mov. Culoarea ta preferata.

...

In lumea aceasta inca n-a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis ca moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorat. (Esenta creatiei, Pe culmile disperarii)

Pacat ca acest adevar perfect observat nu face decat sa ridice intrebari si nu sa transmita un posibil argument in favoarea linistii care ar trebui sa ne cuprinda. Te privesc si vad suferinta, nu reusesc sa-ti spun ceva care te-ar face sa ti-o stapanesti macar si ideea ca nu pot sa mor din cauza asta ma irita. Langa mine, complet sfasiata, nu sta doar neputinta ci si jumatatea acaparata candva de tine. Iar ea, daca ar ajunge o clipa la taisul celor cateva cuvinte care ma ating, ar putea sa-mi taie viata in bucati atat de mici, incat nimeni, nici macar noi, impreuna, nu le-am mai putea vedea vreodata. Nu pot sa mor privindu-te, dar sigur pot sa dispar odata cu tine. E cel mai usor lucru.

Iarta-ma ca dau buzna dar mi-a atras atentia asta:

Top 20

20. Sfinx, Intr-un cer violet
Albastru si alb, combinatie de iarna, lumea e nemiscata intre un cer de sticla si un covor fractal de zapada, ca un cub din care razbat glasurile unui cor inghetat. Cineva se zbate inchis intr-un cub mai mic, sa adune de pe luciul geamului, pata, aflata cu cateva clipe in urma, pe perdea. O luna care se misca neconventional, alunecand intre fiinta si neant, alba, argint. Dintr-un cub si mai mic, ultimul suflet priveste si el tacut catre singurul dar pe care ar vrea sa-l faca unei iubite inchipuite, ascunsa intr-un cer violet. Deocamdata doar o picteaza, cadou pentru ea. Vam, vam, vam… in melodia asta se ascunde cineva.

19. Cesaria Evora, Tiempo y silencio

Seara bună mă bucur să te citesc din nou.

M-am razgandit, am sa scriu aici.

“Eu urcam incet, alunecand la fiecare pas. Ea cobora in viteza, patinand pe zapada inghetata, albastra, in lumina lunii. Ne-am intalnit brusc, ne-am strans in brate, dar imediat m-am prabusit pe spate cu ea peste mine. Am continuat sa alunecam cativa metri, privindu-ne in ochi. Zambea distrata, rasuflarea i-o simteam fierbinte, si totul imi parea minunat, imposibil de descris in cuvinte, repetabil ca gest, dar de neegalat ca intensitate. Cand privesti pe cineva in ochi e important ce sta in spatele privirii. Atunci era cerul. Negru. Plin de stele.”

Unul din cele mai frumoase fragmente de poveste citite pana acum, mi-a provocat in urma cu mai bine de 2 ani, senzatia ca, fara sa vreau, alunec pe zapada. Pentru cateva clipe nu mi-am dat seama ca nu sunt eu personajul si am privit in ochi un visator fara chip. Si acum mai cred ca mi s-a intamplat mie si nu a fost o iluzie, iar un peisaj de iarna cu multa zapada ma indeamna la un vis alb si la o imbratisare pe care realitatea o poate egala…

19. Somnul, aceasta subtila aluzie a vietii la moarte, imprima pe fata diminetii urme adanci de intuneric. Orice raza de lumina cazuta pe ochii inchisi de el, lasa un rid imposibil de sters, urma irevocabila a timpului scurs fara stire. Numarand cu infrigurare fiecare rana nedureroasa si care nu sangereaza, masuram timpul netrait, alungat din realitate de un vis probabil, nicidecum posibil. Cautam azi o definitie simpla a somnului. Vis, moarte, nemiscare, absenta.. am ajuns la perna, fulgi, aripa.. noapte, luna, miez.. odihna, refacere, relaxare.. si din nou moarte, pierdere, inutil.. ganduri, framantare, cearsaf.. sonerie, apa, oglinda.. Timp si liniste. Sau o insula in patul tau.

18. Cars, Drive

18. Mereu mi-am imaginat cum te conduc acasa, noaptea, dupa o seara obositoare care ti-a consumat si ultima farama de atentie, dupa acele cateva ore lungi in care gandurile tale nu se intalnesc cu mine decat in fuga si care apoi se aduna brusc pentru a putea mesteri la sfarsitul zilei, dupa acele ultimele minute in care in graba iti pregatesti plecarea, nerabdatoare sa te arunci in patul acela plin de perne, sa dormi visand acelasi vis frumos al tau. Ma uit la tine, in dreapta mea, si parca nu esti intreaga acolo, si-mi amintesti de copacii aceia razleti care la viteze mari devin fantomatici, siluete negre-cenusii acoperind restul peisajului ca un gard viu, urmand sa ma atentioneze curand ca am parasit drumul, ruland aiurea printre ei, pe un camp denivelat, real, care nu se sfieste sa-mi zdruncine dorintele.

17. Leonard Cohen, Take this waltz

Interesanta ideea, dar parca acum ma indeamna si pe mine ceva sa-ti fac un portret. Daca ai putina rabdare si daca esti destul de indulgenta, am sa incerc si eu un 'autoportret' al tau Trebuie sa adun cateva informatii..