Transfer discuţia aici (Mărăcine, sper să nu te superi) pentru că mi se pare că aici e topicul potrivit. Aşadar:

Pentru că s-ar putea ca nu toată lumea să fie familiară cu orientarea filosofică raţionalistă, să lămurim mai întâi ce-i aia "raţionalism". Părintele raţionalismului este René Descartes (1596 - 1650). În Istoria Filozofiei moderne şi contemporane (Editura Academiei, 1984) se spune frumos:

Descartes a învăţat filosofia europeană să gândească în limbajul modern şi a curaţat-o atât de preţiozităţile logicii scolastice, cât şi de preţiozităţile stilistice ale renascentiştilor; a învăţat filosofia să fie riguroasă şi clară, să se exprime fără echivoc, prin concept, nu prin metaforă. Iar creaţia lui -- străină în mod deliberat de inefabilul artistic şi de patos (ca şi de istorie) -- a devenit model, în mod paradoxal, chiar pentru literatură. (pag. 278 -- René Descartes)

Dacă gloria de a fi iniţiatorul filosofiei moderne Descartes o împarte cu Bacon, aceea de a fi ctitorul raţionalismului îi aparţine în exclusivitate. Dominant în epocă, raţionalismul cartezian ia numeroase forme: dezvoltat de logicienii de la Port-Royal şi de Spinoza, deviat printr-o apropiere de spiritul scolastic de Malebranche şi ocazionalişti, dus în prag de scepticism de Bayle, acceptat cu prudenţă, părându-i abstract, de Pascal, sau cu rezervare, datorită ineismului, de Gassendi, oriunde va fi fost receptat şi acceptat, se identifică prin întreaga sa fiinţă cu însuşi spiritul gândirii moderne. (pag. 303 -- Raţionalismul postcartezian)

Aşadar, ideea că raţionalismul împiedică orice discuţie filosofică adevărată este... greşită.

Raţionalismul este metoda filosofiei moderne -- acest lucru e indubitabil. Iar acest sub-forum de filosofie aparţine vremurilor moderne. Nu este intitulat "Filosofie alternativă" sau "Filosofie anti-modernă" sau "Filosofie reacţionară" sau "Filosofie nu-mai-ştiu-cum". Dacă "filosofia normală" a vremurilor noastre e marcată de raţionalism, e firesc ca sub-forumul de faţă să reflecte acest lucru.

Acum trebuie să lămurim o altă neînţelegere: ideea că raţionalismul ar fi opus cumva ideii de spirit. Este o idee nu numai greşită, dar... chiar comică. Părintele raţionalismului este (nu întâmplător) şi cel care a încercat fundamentarea raţională a dualismului. La ce se referă dualismul? La faptul că pe lumea asta există corp (materie, substanţă) şi spirit (suflet, gândire, raţiune, cugetare, voinţă, imaginaţie etc.). Opusul dualismului este monismul, care consideră fie că în lumea asta primordial e spiritul (şi corporalitatea e ceva derivat), fie că în lumea asta primordială e materia (şi spiritualitatea e ceva derivat).

Deci raţionalismul nu numai că acceptă spiritul, ba chiar îl întemeiază raţional. Nici măcar opusul dualismului (monismul) nu presupune anti-raţionalism: Platon de exemplu (idealismul obiectiv) construieşte teoria Ideilor mai degrabă raţional decât afectiv. Berkeley (idealismul subiectiv) de asemenea.

Dar să revenim la "refuzul [raţionalismului] de a discuta implicaţiile spirituale ale unor noţiuni". Iată ce scria părintele raţionalismului:

"Cu toate acestea, pentru că, pe de o parte, am ideea clară şi distinctă de mine însumi -- întrucât sunt doar un lucru care gândeşte şi nu întins, iar pe de altă parte am o idee distinctă despre corp, întrucât acesta e numai un lucru întins şi care nu gândeşte, e cert că acest eu, adică sufletul meu, prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime şi în mod veritabil distinct de corpul meu şi că poate fi sau exista fără el." (René Descartes, Principiile filosofiei)

Deci este cât se poate de greşit să acuzăm raţionalismul că ar neglija problema sufletului.

Până la urmă, Mărăcine, eu cred că nu raţionalismul e problema ta. Raţionalismul nu înseamnă altceva decât a te îndoi de orice idee înainte de a o supune unui examen critic, a formula idei clare şi distincte (acesta e criteriul cartezian al evidenţei adevărului) şi a te exprima riguros şi limpede. Revolta împotriva acestor cerinţe... mi se pare nerezonabilă. De aceea eu cred că alta e de fapt nemulţumirea ta. Cred că e legată de convingerile tale religioase. Sau poate... mă înşel? Poate şi episcopul Anselm de Canterbury, cu al său argument ontologic (raţionalist 100%!) pentru existenţa lui Dumnezeu -- ţi se pare şi el "raţionalist rigid"? Poate şi Toma D'Aquino? Poate şi Sfântul Augustin? Toţi aceştia abordează raţional problema lui Dumnezeu. Dacă ar fi să dau crezare revoltei tale împotriva metodei, ar trebui să te văd înfierându-i pe toţi aceştia... dar ceva îmi spune că ale lor concluzii fiindu-ţi pe plac, vei închide ochii. Aşa e?

a

Nu ştiu despre ce principiu vorbeşti. Ce spune acest principiu al răspândirii? Eşti sigur că l-ai citit la Descartes? Eu ştiu destul de bine ce-a spus şi zău dacă-mi aduc aminte de vreun principiu al răspândirii.

În viziunea lui Descartes, Dumnezeu este garantul adevărului evident -- iar Dumnezeu fiind bun, nu ne minte/înşală atunci când ne face să simţim anumite adevăruri ca evidente. Asta spune Descartes.

Orice metodă generează controverse.

Faptul că metoda X generează controverse nu e deloc ceva ce să-i fie reproşat acelei metode. Nu e ceva ce ne-ar releva slăbiciunea ei faţă de alte metode. E ca şi cum ai avea în faţă un coş cu mere, toate mici. Şi ai lua dintre ele unul anume şi ai da să-l arunci. Şi eu te-aş întreba "Stai puţin, de ce-l arunci? Ce nu-ţi convine la el, ce-i reproşezi? De ce să-l arunci tocmai pe acesta şi nu pe altul?" La care tu mi-ai răspunde "Păi, nu vezi? Acesta e mic!" În condiţiile în care toate merele sunt mici, e clar că motivul tău e de fapt altul...

La fel şi-n cazul metodelor: dat fiind că toate metodele generează controverse, observaţia "metoda aceasta generează controverse" nu ne îndreptăţeşte să spunem "deci, e mai rea decât metoda cealaltă (care şi ea generează controverse)". Dacă e să-i găsim "bube-n cap" unei metode, motivul trebuie să fie altul decât generarea de controverse.

Dar să presupunem că găsim acel alt motiv de a respinge raţionalismul. Şi să mergem mai departe (ca să înţeleg unde vrei să ajungi). Mărăcine spunea că raţionalismul refuză spiritualitatea:

Eu i-am arătat că greşeşte: raţionalismul nu refuză deloc să discute despre spirit, suflet etc. Ba chiar dimpotrivă -- dualismul cartezian stă mărturie. Acum tu vii şi pari a spune că demersul lui Descartes e dubios... Nu ştiu, s-ar putea să ai dreptate, dar ce concluzie tragem de-aici? Că dualismul cartezian (afirmaţia răspicată că există spirit, pe de-o parte, şi corp, pe de altă parte) e viciat?

Nu înţeleg demersul tău. Eu am reacţionat la confuzia pe care-o face Mărăcine şi am arătat că raţionalismul nu exclude discuţiile despre spirit şi suflet, ci dimpotrivă (doh... în fond, se vede asta şi din denumire: vine de la raţiune, care-i un atribut al cugetului, al minţii!). Tu te împotriveşti... cărei părţi din ceea ce spun eu?

a

Bineînţeles. Raţionalismul nici nu neagă şi nici nu afirmă existenţa spiritului. De aceea, el poate* fi folosit (cum a şi făcut Descartes şi alţii) pentru a analiza probleme legate de spirit. Ideea "raţionalist, deci refuzi să discuţi despre spirit" este greşită.

* S-ar putea să nu mă fi exprimat suficient de clar: am argumentat că dacă raţionalismul ar fi într-adevăr incompatibil cu chestiunile legate de spirit, atunci ar rezulta că dualismul cartezian e o tâmpenie (pentru că el tocmai asta face: aplică metoda raţională ca să cerceteze spiritul). Concluzia: nu, nu-i adevărat că cele două sunt incompatibile; chestiunile spirituale pot fi abordate în manieră raţionalistă, raţionalismul nu-i o piedică în calea studiului spiritului.

Într-adevăr, sunt două accepţiuni ale termenului: mai întâi este raţionalism continental (cartezian) versus empirism, iar în accepţiune mai largă acestea ambele se grupează sub numele raţionalism.

Chiar gândindu-ne la "cea mai largă accepţiune", vedem în continuare că ideea "raţionalist, deci refuzi să discuţi despre spirit" este greşită:

Raţionaliştii [spre deosebire de empirişti -- n. m.] susţin că există căi importante prin care conceptele şi cunoştinţele noastre sunt dobândite independent de experienţa senzorială. (http://plato.stanford.edu/entries/rationalism-empiricism/)

Raţionalismul, cunoscut şi ca mişcarea raţionalistă, este o doctrină filosofică ce afirmă că adevărul trebuie determinat prin raţiune şi analiza faptelor, mai degrabă decât prin credinţă, dogmă sau învăţătură religioasă. (http://en.wikipedia.org/wiki/Rationalism)

În nici o accepţiune raţionalismul nu se opune problemelor legate de spirit. În accepţiunea cea mai largă el se opune credinţei/dogmei/învăţăturii religioase -- şi tocmai de aceea aici la Han sub-forumul Filosofie este separat de sub-forumul Universul Credinţei.

Nu ştiu.

a

EDIT: Acest scurt articol de enciclopedie despre raţionalism poate că ajută la lămurirea termenului: http://www.bartleby.com/65/ra/ratlism.html.

Raspunsurile mele: Nu. Da.
De altfel, ar fi trebuit sa mentionez doi filozofi - si unul din vechime. Caci nu cred ca in acest forum este anacronic sa argumentezi din partea unui filozof desuet, care este mai mult istorie decat filozofie. Si totodata nu cred nici ca "Raţionalismul este metoda filosofiei moderne" din cauza unor contraexemple - unul din ele fiind cel de care te-am intrebat.

Păi eu zic că da. Ştiinţa modernă refuză să discute doar noţiunile neclare şi nedistincte. În măsura în care cineva formulează o problemă/întrebare/concept în mod clar şi distinct, ştiinţa modernă este dispusă să discute, să cerceteze acea chestiune.

Dar, oricum, cred că n-ar trebui să reducem discuţia la ştiinţa modernă. Filosofia nu e tot aia cu ştiinţa modernă.

Cartezianismul bineînţeles (de exemplu Descartes susţinea că legătura suflet-corp se produce în glanda pineală...). Dar metoda raţională eu zic că nu.

Descartes a făcut (cel puţin) două lucruri: a fondat metoda raţională (raţionalismul) şi a aplicat această metodă (să numim "cartezianism" rezultatul acestei aplicări). Argumentele de care spui că au fost demontate fac parte din al doilea demers. Dar eu mă refer la metodă, nu la ce-a filosofat Descartes aplicând propria metodă.

E drept, Descartes a adus un argument chiar în sprijinul metodei: argumentul ontologic, prin care încearcă să demonstreze existenţa lui Dumnezeu ca garant al criteriului evidenţei. E drept că acest argument a fost demolat, dar asta nu afectează metoda. Ea rămâne -- nedemonstrată şi deci dpdv demonstraţie revenind la egalitate cu metodele concurente (şi ele nedemonstrate).

Dar... de ce? Metoda e şi-acum cea a lui Descartes, care presupune claritatea şi distingerea conceptelor, îndoiala consecventă, refuzul dogmelor... Tu spui că filosofia modernă s-a scuturat de "jugul" acestor cerinţe, (re)devenind dogmatică, neclară şi indistinctă?

Cuvintele pe care le-am citat din Istoria Filosofiei moderne şi contemporane ("[Descartes] se identifică prin întreaga sa fiinţă cu însuşi spiritul gândirii moderne") nu trebuie înţelese ca "nu există absolut, dar absolut nici un filosof modern altfel decât 100% raţionalist". De aceea câteva contraexemple nu au cum să arate că "Descartes nu se identifică prin întreaga sa fiinţă cu însuşi spiritul gândirii moderne".

a

----Da, l-am citit pe Descartes, nu este vorba de vreun principiu pe care el l-a enuntat, este vorba de un principiu derivat de catre mine (poate nu in modul cel mai explicit) dintr-o situatie concreta teoretizata in problematizarea universalitatii ideilor clare si distincte.

---Metoda indoielii duce insa la adevaruri, adevaruri garantate de Dumnezeu. Si atunci in puzderia de controverse, cum vom gasi adevarul, daca fiecare are impresia ca a regasit o idee clara si distincta referitoare la aceiasi problema, idee care o exclude pe cea a celuilalt. Exemplul tau cu merele tine mai degraba de o receptare empirica, inselatoare. Eu oricum nu incercam sa condamn metoda indoielii, ca fiind mai rea decat altele, de fapt nu incercam sa o judec valoric. Incercam doar sa imi dau seama de mecanismul ei de functionare.

---Dualismul cartezian nu e viciat, este consecvent si unitar. Spiritul, ca substanta distincta de corp implica si ratiunea, deci intr-adevar Maracine a gresit. Eu n-am incercat sa-l combat pe Descartes, nu te-am dezaprobat nici pe tine, ci doar am incercat sa inteleg cateva mecanisme ale teoriei lui Descartes.

Acum am priceput.

Şi metoda încrederii în Biblie conduce la adevăruri garantate. Precum şi multe alte metode. Nu e nici o diferenţă între ce pretind aceste metode: fiecare pretinde că, spre deosebire de celelalte, te conduce la Adevărul cel Adevărat.

Da, ai dreptate. Şi eu sunt de părere că Descartes a greşit: criteriul evidenţei este invalid. Adică pentru ca o cunoştinţă să fie adevărată nu e suficient să fie clară şi distinctă. Încă de când am citit prima oară afirmaţia asta la Descartes mi-a venit în minte contraexemplul Perpetuum Mobile: ideea "Se poate construi o maşinărie care să producă mereu energie fără să consume nimic" este cât se poate clară şi distinctă... şi ce înseamnă asta? Ideea de unicorn este şi ea clară şi distinctă -- asta înseamnă că unicorni există? Etc.

Deci nu-i adevărat că "idei clare şi distincte" => "acele idei sunt adevărate". Şi-atunci, dacă nu ne conduc garantat la adevăr, de ce mai avem nevoie de idei clare şi distincte? Cu ce sunt ele mai bune decât ideile neclare şi indistincte? La ce bun metoda raţională, în fond?

Asta-i întrebarea ta, Forţa-MTI, nu-i aşa?

a

---Totusi metoda lui Descartes are o nota evidenta de pragmatism, fiind practic accesibila ratiunii, pe cand metoda Bibliei reprezinta o incredere in metafizica, ca principiu general. Acum ma intorc la cuantificarea valorica: sunt metodele comparabile pentru a obtine o ierarhie logica obiectiva a metodelor de cercetare a adevarului sau totul e doar o chestiune de optiune personala si argumentare subiectiva?

Daca tu-mi sugerezi intrebarea: "la ce bun metoda rationala?", eu o reformulez: "este depasita sau nu?"

Hmm... Încrederea în adevărul biblic presupune să simţi Adevărul cu sufletul -- întreabă orice credincios şi-ţi va explica. Cât timp nimeni nu a stabilit că pragmatismul e o chestie mai bună/tare/superioară/de dorit/grozavă/etc. decât simţirea şi sensibilitatea sufletească, faptul că metoda X e mai pragmatică decât Y, pe când metoda Y e mai "sufletească" decât X... nu ne ajută la nimic. Între metodele X, Y, Z etc. există diferenţe -- e normal --, dar simpla asertare a acestor diferenţe nu conduce la nici o concluzie. Un astfel de dialog poate continua la infinit:

- X e mai proaspătă.
- Da, dar Y e mai sonoră.
- O fi, dar X se adresează mirosului!
- Y se adresează auzului!
- Dar X a fost inventată în America!
- Şi Y a fost inventată în Europa.
- Etc...

Nu înţeleg ce nuanţă vrei să introduci. Depăşirea presupune neapărat raportarea la o altă metodă, care-o depăşeşte pe aceasta. Asta-i singura diferenţă pe care o văd între cele două întrebări. Asta-i ceea ce vrei să subliniezi prin acea reformulare -- că există o altă metodă mai bună?

(Continuând metafora cu merele: singura diferenţă dintre "Ca mărime, acest măr nu-i bun de nimic" şi "Ca mărime, acest măr e depăşit" e că prima formulare nu afirmă existenţa unui măr mai mare, pe când a doua da...)

a

---Si cum ramane cu adevarul la intrebarile de genul : "exista extraterestrii sau nu?" Pur si simplu "simti" negatia? Iar daca se pune problema strict de a simti Adevarul cu sufletul, atunci de ce Dumnezeu a mai dat cele 10 porunci lui Moise? Daca puteam sa simt ca "e bine sa ucizi" e o minciuna?
Idealismul simtirii adevarului cu sufletul este aproape utopic, raportat la crestinismul institutionalizat care practica promovarea din exterior a adevarului lui Dumnezeu.
Subtila metafora cu merele... adevarat, depasirea presupune existenta unei metode mai bune...

În Biblie sunt scrise unele adevăruri clare şi limpezi (ca legile lui Moise). Altele sunt mai ascunse şi trebuie interpretate. Iar altele nu sunt deloc şi probabil că vor fi revelate omenirii la momentul potrivit. Sufletul omului are capacitatea de a simţi adevărurile dumnezeieşti atunci când le întâlneşte. Dar această capacitate e uneori umbrită de firea imperfectă a omului -- de aceea nu toţi oamenii recunosc din prima Adevărul, atunci când îl întâlnesc.

Asta-ţi spune raţiunea. Dar învăţătura religioasă spune că nu raţiunea e Stăpâna, nu ea e Măsura cu care trebuie întotdeauna să evaluezi adevărul.

Din perspectivă religioasă, sufletul îţi spune că nu raţiunea e Măsura Absolută, ci sufletul.

Din perspectivă raţionalistă, raţiunea îţi spune că nu sufletul e Măsura Absolută, ci raţiunea.

Nu înţeleg. "Din exterior" înseamnă "din Biblie" (care-i exterioară sufletului). Biblia e o carte (sfântă) şi în ea se află scrise nişte propoziţii (adevărate). Cu sufletul te poţi convinge de adevărul lor. Asta zice creştinismul. Nu?

OK, deci până la urmă întrebarea e: "Avem o metodă de căutare a adevărului mai bună decât cea raţională? Da sau nu?"

Mai întâi, să reamintim despre ce metodă raţională vorbim: punerea oricărei propoziţii sub semnul îndoielii, urmată de o analiză sceptică; analiza trebuie să înceapă prin investigarea sensului propoziţiei -- clarificarea şi distingerea conceptelor. Aici Descartes se opreşte (de fapt, el nu se opreşte, ci afirmă că astfel descoperim chiar adevărul; noi însă, în discuţia de faţă, am analizat şi-am văzut că aceşti paşi nu pot fi suficienţi pentru garantarea adevărului).

Deci raţionalismul cartezian eşuează în ceea ce şi-a propus: să dea o metodă sigură pentru aflarea adevărului. Din acest punct de vedere, el nu e mai bun decât orice altă metodă. Concluzia filosofiei moderne este că nu avem o metodă certă (infailibilă, garantată 100%) pentru aflarea Adevărului.

Şi totuşi... ce facem în această situaţie? De exemplu, dacă aflăm că nu există mijloc de transport absolut sigur (nici mersul pe jos, nici mersul cu vaporul, nici cu trenul, nici cu avionul etc. nu oferă garanţii de 100.00% că vei ajunge nevătămat la destinaţie), ce facem? Are rost să mai încercăm vreo deplasare, odată ce nu ştim cu certitudine absolută că ne vom atinge ţinta? Ce sens are să preferăm o metodă alteia, când ne-am convins că de fapt nici una nu-i bună (în sensul plenar al cuvântului)?

a

---Da, dar pana la urma cuvantul autoritatii si majoritatii dicteaza. Sa luam in considerare un caz banal: un crestin obisnuit sustine ca a fost rapit de extraterestrii. Biserica il va condamna pentru ceea ce sustine, insa daca existenta extraterestrilor este doar un adevar pe care Dumnezeu il releva cuiva la momentul potrivit? Autoritatea ecleziastica nu va lua in considerare aceasta posibilitate si ajungem la atitudinea fariseilor din vremea venirii lui Iisus... pana la urma si in cazul Bisericii se aplica afirmatia lui Spinoza: "ai atata dreptate, cat putere".

---Mi-ai segmentat afirmatia in doua si ai pierdut intelesul: am spus ca idealul simtirii adevarului cu sufletul nu este imposibil, ci este incompatibil RAPORTAT la atitudinea crestinismului institutionalizat: invatatura din Biblie promovata sub monointerpretarea bisericeasca! Critica lui Kierkegaard vorbeste despre actul AUTENTIC, profund INTERIORIZAT al constientizarii credintei, nu o insusire formala a unor invataturi promovate de conducatorii Bisericii.

---Deci, metoda cercetarii ramane un aspect al optiunii personale...

Sigur. Putem defini in mod clar si distinct un IPU, si ai sa vezi ca discutia se termina inainte sa inceapa. Pentru ca filozofia care sustine stiinta moderna va respinge discutia din start. Principii precum cele ale lui Ockham sau Popper.

Nu, dar este o nuanta la unele din afirmatiile precedente precum: << "Ideea "raţionalist, deci refuzi să discuţi despre spirit" este greşită. >> Exista ipostaze ale rationalismului din care nu poti discuta/refuzi sa discuti despre spirit. Asadar observatia initiala a lui Maracine nu este in totalitate gresita, sau daca vrei este in aceeasi masura gresita ca si o contraargumentatie centrata pe rationalismul lui Descartes

Ce anume inseamna metoda lui rationala? Care paragrafe din "Discurs despre Metoda.."?

Pana nu definesti clar ce inseamna metoda rationala nu-ti pot raspunde, dar anticipand intr-un fel raspunsul tau as spune ca nu el a fondat metoda rationala (in sensul unei sume de principii care garanteaza argumentatia, investigatia - o metoda care in Europa poate fi urmarita in timp, inapoi, pana la Socrate). Diferenta dintre metoda rationala clasica si cea a lui Descartes este sursa ideilor. De exemplu, la antici sau la scolastici ideile sunt abstractiuni ale formelor realitatii. La Descartes ele sunt descoperite intuitiv ("magic" ) in interiorul mintii ("cogito ergo sum" fiind piatra de capatai). Descartes renunta la filozofia clasica, a fiintei, si pune intr-un fel bazele epistemologiei (desi exista incercari anterioare, vezi cunoasterea la Platon si Socrate - in Teaitetos, de pilda), o filozofie a intelectului.

Fleosc. Claritatea si distingerea conceptelor nu-i apartine lui Descartes, nici macar indoiala (doar conexiunea indoiala = gandire = existenta), nici refuzul dogmelor (care exista doar la nivel superficial - de obicei termenu' de "dogma" este sare in ochi, nici Descartes nu este intr-atat de autodistructiv sa-se indoiasca de propriile Adevaruri/axiome/postulate etc.). Filozofia moderna sa stii ca, in general (cu suficiente si notabile exceptii), s-a cam indepartat de chestiuni "de viata", de chestiuni care intra din ce in ce mai mult sub spectrul stiintei (care cum spuneam mai sus, are o proprie filozofie in spate). Claritatea nu este un "dat" in filozofia moderna - exista filozofi lirici, exista filozofi care se invaluie in interpretari si metafore, nici macar indoiala (de exemplu, Foucault arata intr-un eseu despre Nietzsche limitele si totodata paradoxurile interpretarii, intre cea a indoielii continue care devine un lant nesfarsit si cea dogmatica, adica o banala semiotica).

Presupun ca atunci cand spui "cateva" ai o imagine foarte clara asupra filozofiei moderne

Care este acest spirit? Care fiinta a lui Descartes? Cea care se unea cu Anselm in apararea argumentului ontologic?
Concepte vagi, exact in spiritul cartezian

Ah, ca uitasem. Daca citesti mai bine paragraful citat de tine ai sa vezi ca subiectul este "rationalismul" si nu "Descartes"

Păi... da, omul este imperfect şi chiar mai imperfecte sunt instituţiile create de om. Dar biserica nu e Biblia şi nici Dumnezeu. Observaţia ta nu contrazice "Omul are capacitatea de a simţi cu sufletul Adevărul dumnezeiesc; depinde de el să şi-o exercite". Poate contrazice cel mult "Instituţiile omului oferă garanţia perceperii Adevărului dumnezeiesc" -- dar aşa ceva n-am afirmat.

Eu nu vorbeam de însuşirea formală, ci de simţirea cu sufletul. Dacă unele instituţii/culte/organizaţii religioase promovează însuşirea formală... ruşine lor, ce să zic.

Da, în măsura în care ştiind că nici înotul până-n Australia şi nici călătoria cu vaporul nu-ţi oferă garanţia ajungerii, alegerea vaporului o consideri o simplă "opţiune personală".

a

----Dar, "institutia omului", cand vorbim de Biserica, este de fapt "institutia lui Dumnezeu" pe pamant si deci, e garantul credintei prin care sufletul simte Adevarul dumnezeiesc...

Eu cred ca are

---Da, o chestie ca asta merge, ca "filosofie domestica"...