Are doar 9 anisori si de la 5 doarme in patul acesta, noapte de noapte. Acum sta si priveste tavanul galbui si patat. Acesta, deodata dispare. Clipeste. Reapare. Se intoarce pe o parte. Inchide ochii. Un strop cald loveste cearceaful. Acum un altul, acum un altul.
Patul suspina odata cu tunetul ce prevesteste furtuna. Baiatul nu se aude. Isi sterge cu maneca pijamalei ochii..
Un alt tunet rasuna. Baiatul tresare si-si arunca privirea spre fereastra. Dupa un timp vede doua fulgere lipindu-se de geam. Brusc se face bezna. Fereastra reapare dupa tunetul puternic. Baiatul se intoarce, cracneste, si inca un strop cald loveste cearceaful dupa ce se prelinge lung pe obrazul lui. Strop dupa strop cadea de pe fata baiatului si uda patul.
Plic! Prima lacrima din cer se loveste de asfaltul tare. Plic! inca una Plic! inca una Plic! alta
Un strop de apa cade de pe obrazul baiatului plic! o lacrima din cer, un strop de pe fata baiatului, plic! o lacrima din cer...
Afara zboara un fulger. Baiatul il priveste speriat. Se aude tunetul intarziat. Vine si ecoul - suspinul baiatului.
Ploaia de vara se opreste. Mai cade pe alocuri cate o lacrima de pe vreun acoperis. Baiatul adormise.
Se trezeste devreme. Era bezna inca. Mai sta in pat si incearca sa se gandeasca la ce se petrecuse aseara. Sau poate atunci dormea?
Se da jos din pat si pipaie cu mana peretele pana cand intalneste intrerupatorul. Dar becul era ars. Oare cat era ceasul? Cat era de devreme? Ce se intampla cu soarele? Dar cu luna?
Mergea incet spre usa, pentru a nu se lovi de nimic. Se sperie, tresare si cade din picioare cand aude din bezna o voce spunandu-I 'Buna dimineata!'. Aude un hohot de ras si simte o mana uriasa pe cap:
-Ma, da' repede te mai sperii!
Incepe sa tremure. In sufletul lui erau intrebari care-l depaseau. Lesina.
Statea intins in pat si simtea pledul catifelat pe fata. Deschide ingrijorat ochii si vede deasupra-i pe tatal si pe mama sa.
-Mami, nu sti ce sperietura am tras! Am avut un cosmar groaznic!
-Da. Stim. Linisteste-te! Vine imediat si doctorul.
-Cum? De ce?
Iar se face bezna. Incepe din nou sa tremure si sa clantane din dinti. Lacrimile incep sa-i curga siroaie pe obraji. Ce cosmar groaznic! Ce vis cumplit! Simte o palma calda stergandu-i obrazul.
-Vreau sa se termine! Sa se termine! Acum!
Lesina din nou.
Cand isi revine pentru a doua oara, nu mai are curaj sa deschida ochii. Aude o voce clara si necunoscuta explicand ceva. Nu prea intelege, dar incepe sa tremure.
.....................................................................
Au trecut cinci ani. Timpul trece repede... Baiatul se trezeste, dar ramane intins in pat. Ce mult ar vrea sa se mai duca la scoala! Mama intra in camera si-i aseaza in mana o felie uriasa de paine cu unt, dupa care il saruta pe frunte. Iese repede sa planga linistita in camera de alaturi.
Baiatul, netulburat, mananca neglijent painea, umplandu-se de unt la gura. Se sterge apoi cu mana, pe care si-o curata de servetul urias de pe scaunul de langa el. Ia sticla de apa, bea putin si se intinde in pat. Inchide ochii si se gandeste la un nou subiect despre care sa scrie. Si-a propus ca dupa inca vreo trei- patru compozitii sa-si publice noua carte.
Linistea deplina ce se instalase este spulberata de vocea care nu-i da pace de trei ani:
- Iar vrei sa scrii! Iar ai pozitia asta de ganditor!
Baiatul ofteaza, dupa care isi pune mana pe frunte:
-Spune! Te ascult. Stii ca n-am ce face.
-Da? Mersi! Doar sti ce te asteapta daca spui cuiva de mine.
-Da!
-Cred ca banuiesti ce am sa-ti spun.
-De trei ani imi spui aceleasi lucruri. Asta stii, asta poti, asta faci. Facand numai ce stii, asa cum stii, distrugi toata stiinta. Hai, linisteste-te!
-Da?! Bine-nteles! Imediat!
-Ce vrei? Ce tot ai cu mine?
-Esti orb, baiete. Nu vezi!
-Si de asta ma terorizezi tu pe mine de trei ani?
-Da! Nu ti-e de ajuns? Esti orb si te-ai apucat sa scrii despre viata.Despre ce e frumos, ce e bine si ce e rau. Ce stii tu? De cinci ani viata ta se rezuma la camera asta! Cum poti scrie tu despre viata?
-Originali sunt cei care nu stiu nimic.
-Da? Dar tu vorbesti despre viata; vorbesti despre ceva ce tu nu ai trait. Tu esti o persoana fara experienta. Faci pe scriitorul ca sa-ti omori timpul. Las-o balta! Nu vei ajunge nicaieri cu ceea ce compui. Scrii ceva ce nu exista, ceva ce nu se poate intampla, ceva de care tu doar crezi ca exista.
-Pai...
-Pai, taci! Gaseste altceva de facut! Mai bine pleaca din viata asta!
Astfel termina 'Vocea' discursul. Baiatul simte cum cineva se apropie de el. Strange din dinti. Primeste o lovitura mult mai puternica decat cele de pana acum. O lovitura in cap data cu capul. Incepe sa planga si plange pana ce I se umfla ochii si adoarme.
Dupa cteva saptamani de liniste, neobisnuit de linistite, in care 'Vocea' nu mai aparuse, baiatul reuseste sa isi convinga parintii sa il lase singur la cabana de la munte. Asta doar pentru a avea inspiratie in crearea ultimei lucrari.
Parintii acceptasera, dar pentru a-l supraveghea totusi pe baiat ramasesera in casa unor prieteni, casa situata langa cabana.
Insa baiatul stia ca este singur pe acel munte.Acolo statea linistit si se gandea, nemaiavand timp sa realizeze ca mancarea nu i se termina si vasele erau curate in fiecare zi.
Intr-o seara, dupa ce statuse toata ziua deasupra unei foi de hartie, baiatul strange puternic creatia-i in mana, iese din casa si incepe sa alerge in jurul cabanei, extrem de bucuros.
Si alerga printre copacii batrani si grosi, sarea peste pietre mari, facea piruete si strangea bucuros in mana biletul pe care bazgalise cu litere diforme ultima sa creatie.Si cum alerga el bucuros, ocolind toate obstacolele, nu vede o radacina subtire. Radacina de care se impiedica si cade.
A doua zi dimineata cand parintii ajung la cabana sunt ingroziti: baiatul disparuse! Incep sa-l caute, cheama toti cunoscutii. In cele din urma il gasesc. Statea intins pe spate, in iarba verde si pura, cu capul rezemat de o piatra ascutita si privea atent cerul, cu gura intredeschisa si zambitoare. Iar pumnul inghetat strangea ultima compozitie: Duc pe cap o galeata. Si in galeata toti locuitorii Terrei mor de sete. Ajung la o fantana si umplu galeata cu apa... Acum toti se ineaca! Dar nu-mi mai pasa! Pentru ca acum, cand imi tin cu greu echilibrul in varful piramidei si pot, in sfarsit, sa te privesc, ma intreb ce-o fi in mintea ta care a spus despre mine ca sunt ce nu sunt, ca fac ce nu fac, ca nu gandesc ce gandesc si mai ales ca scriu ce nu stiu. Tie nu pot sa-ti spun decat sa faci in continuare ce-ti place, sa fii ce esti, sa gandesti ce gandesti si mai ales sa vorbesti ca sa vorbesti.
Aceste randuri erau dedicate varlui sau, un vanzator de carti intr-o librarie. Nimeni nu le-a inteles intelesul.