Lost in TranslationRegia: Sofia Coppola; cu: Scarlett Johansson (Charlotte), Bill Murray (Bob Harris), Giovanni Ribisi
Un star hollywoodian in declin, Bob Harris (Bill Murray) soseste la Tokyo pentru a filma o reclama la o bautura japoneza (Santory), plus o aparitie TV. La hotelul unde se cazeaza se afla si Charlotte (Scarlett Johansson – cea din
Fata cu un cercel de perla), pe care sotul, un fotograf monden (Giovanni Ribisi), cu angajamente in oras, e nevoit sa o lase singura peste zi.
Figurile centrale, Bob si Charlote, sunt pierduti intr-o tara straina, a caror limba si cultura le sunt inaccesibile. Atat diferenta de fus orar care ii intr-o perpetua semi-trezie, cat si incapacitatea de a comunica cu cei din jur dezvolta un acut sentiment de insingurare. Flashurile care apar in film, cu cei doi fixand disperati tavanul accentueaza acest sentiment de singuratate, de veghe instabila. In aceasta privinta, de exprimare a insingurarii, filmul e o reusita.
Aceasta insingurare ii conduce unul spre spre celalalt, creandu-se o relatie de tip special care ii determina in cele din urma sa-si reevalueze propriile vieti.
Lost in Translation – nu se refera numai la dificultatea de a comunica cu japonezii, ci si la sentimentul de ratacire (lost) pe care au cei doi in imensul oras nipon.
Charlotte are insa un spirit de aventura mai dezvoltat decat cel al lui Bob, ea pornind in explorarea orasului (interesanta scena cand e absorbita de o japoneza care aranjeaza florile, sau de intalnirea cu cei doi roboti care o privesc, dar nu o vad) intai singura, apoi luandu-l cu ea si pe Bob.
Exasperarea lui Harris de a se gasi in mijlocul unor oameni pe care nu ii intelege atinge apogeul in momentele turnarii scenelor pentru reclama la whisky si a emisiunii de televiziune - desi retinuta, ea transpare din gesturile lui Murray.
Totusi, senzatia mea este ca cei doi nici nu incearca cu adevarat sa relationeze cu gazdele, comportandu-se uneori ca doi turisti tipic americani (vezi scena de la restaurant, glumele pe seama accentului japonezilor, incapacitatii acestora de a vorbi engleza- in propria lor tara, totusi etc.).
Mi-a placut scena de la spital, cand in sala de asteptare Bob se implica intr-o discutie epuizanta, plian de gesticulatii si onomatopee, cu o batrana japoneza (simpatica foc), iar in spate doua femei chicotesc amuzate pe seama strainului.
Murray nu se numara printre preferatii mei, dar cred ca exprima rezonabil starea de plictis, de oboseala, de insingurare si de neimplinire a personajului.
Cat despre Scarlett Johansson- este al doilea rol in care o vad pe actrita si ma surprinde placut capacitatea ei de a exprima ce simte fara cuvinte. Are o figura foarte interesanta. La inceput Charlotte pare anosta, o simpla nevestica plictisita, dar pe masura ce relatia cu Bob se dezvolta, si personajul ei prinde contur, practic se ajuta unul pe celalalt sa se regaseasca.